"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

miercuri, 22 decembrie 2010

Obiceiuri de Craciun: Colindatorii




Termenul "colinda” este de origine latina si provine de la cuvantul latin "calendae“, derivat din verbul "calare“ ("a vesti“). Astfel, "a colinda" inseamna "a vesti". In vechime, se colinda din seara de 24 decembrie, pana in 25 decembrie. Amintim ca in unele parti se mergea cu colindul pana in Ajunul Anului Nou. Sunt zone unde se colinda mai mult la Anul Nou, cum ar fi Moldova, in timp ce in Transilvania se colinda mai mult la Craciun. Colindatorii sunt chipul ingerilor care au vestit Nasterea Domnului. La colindat se pleaca in ordinea inversa varstei: cei mai mici mai intai, cu Mos-Ajunul: "Buna dimineata la Mos-Ajun...“, ca dupa-amiaza pana pe inserate, cei mai in varsta, mai in puterea noptii sau chiar "noaptea pe la cantatori".

Colindatorii poarta diferite denumiri: ceata de colindatori, ceata de feciori (in Transilvania), ceata de juni (in tinutul Sibiu-Fagaras), bute, butea feciorilor (junilor) (in tinutul dintre Olt si Tarnave), beze (in Campia Transilvaniei si Nasaud), dubasi (in Hunedoara vestica si tinutul Halmagiu-Beius), preuca (in Tara Lovistei), zoritori (in Tara Barsei), caluseri (in zona dintre Sibiu si Strei, intrucat colindatorii ureaza si joaca jocul cu acest nume), etc.

Prin Banat si prin unele parti din Ardeal, copiii care colinda se numesc pitarai. Sunt impartiti pe cete sub con­ducerea unui vatav de ceata. Ei umbla prin sat de la casa la casa, poftind ziua lui Ajun cu adausul: "ca-i mai buna a lui Craciun." E datina ca pitereii, intrand in casa, sa scormone focul din vatra cu betele pe care le poarta in mani.

Prin Muntii Apuseni, in zorii zilei de Ajun, copiii de la 12 la 14 ani, formati in cete de la 5 la 40 de persoane, pornesc in strigari a co­linda pe la case. Cand ajung in curtea gospodarului rostesc :
- Bun ajunul lui Craciun!

iar iesind :
- Noi iesim, Dumnezeu intra!

Prin unele parti din Oltenia, copiii isi fac un steag alcatuit dintr-o prajina lunga, in varful careia leaga o basma, un ban de argint, cateva fire de busuioc si putina tamaie, inchipuind darurile pe care magii le-au adus la nasterea Mantuitorului.

La fiecare casa, urarea este aceasta:
- Buna dimineata la Mos-Ajun!
Ca-i intr-un ceas bun!

Noapte de Ajun este noaptea bucuriei, caci este momentul cand se naste Mantuitorul. Acesta este motivul pentru care colindatorii exclama: "Sculati, sculati boieri mari!", "Ca nu-i vremea de dormit,/ da-i vremea de'mpodobit".

Fiecare gospodar din sat trebuia sa primeasca ceata colindatorilor. Nici o casa nu trebuie sa ramana necolindata, oricat de rea ar fi fost vremea. Se credea ca atunci cand nu se vor mai auzi colinde pe pamant vor iesi diavolii si vor pune stapanire pe lume. Pentru cei care nu deschideau usa colindatorilor, a aparut si o forma de descolindat, care consta intr-o serie de actiuni negative asupra acestora: rosteau formule de urari negativ-umoristice, ori luau poarta si o mutau din loc.

Misiunea copiilor nu se termina odata cu colindatul din zilele de Ajun si de Craciun, caci urmau Steaua, Sorcova si Plugusorul.

Colindele sunt creatii anonime si exprima pe intelesul tuturor invatatura Bisericii despre intruparea Domnului. Este adevarat ca limbajul colindei este unul vechi. Intalnim cuvinte care, din punct de vedere etimologic, nu au inca o semnificatie clara, asa cum este si cazul cuvantului "ler“. Cu toate acestea, mitropolitul Antonie Plamadeala afirma ca "se prind asa de usor si se transmit cu usurinta de la o generatie la alta, tocmai pentru ca au reusit sa prinda cuvintele in cele mai adecvate melodii care raspund sensibilitatii noastre celei mai adanci“.

Ar fi minunat sa fim cu totii in randul vestitorilor, asa cum ne indeamna un colind din Ardeal:
"Voi, acum, copiilor, / Si, voi, buni, parintilor,
Laudati Si cantati, Si va bucurati.
Ca ni s'a nascut Hristos, / Sa ne fie de folos".

Reproduc mai jos un articol foarte interesant, de pe www.muzeultaranuluiroman.ro

Sărbătorile de iarnă
De: Şerban Anghelescu

Perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează a amalgamat vechi sărbători păgâne (Dionisiacele Câmpeneşti, Brumulia, Saturnalia, Dies Natalis Salis Invictis) reinterpretate în perspectivă creştină, ţărănească şi teologală. Un „creştinism cosmic“ după fericita formulă a lui Mircea Eliade, prezidează cele douăsprezece zile unind fervoarea odinioară păgână cu invenţii ludice recente şi cu reprezentanţii dramatice ale Occidentului germanic şi anglo-saxon. Solemnitatea formulelor aulice întâlnite în textele colindelor coexistă cu ilaritatea şi chiar cu obscenitatea, retorica rafinată stă foarte aproape de frenezia mascaţilor. Se produce astfel uniunea rituală între ordine şi dezordine, între superior şi inferior.
În noaptea Sfântului Andrei lupul îşi poate vedea coada, spune o credinţă. Ce era înţepenit devine mlădios. Libertatea lupului, privită simbolic, vorbeşte despre timpul sărbătorii transparent şi flexibil spre deosebire de timpul opac şi rigid de fiecare zi. Numai timpul sacru al sărbătorii permite aflarea rodului, a ursitei, a norocului sau a lunilor ploioase din anul viitor. Doar în acest timp străveziu şi fraged care abia se naşte urările de abundenţă şi strălucire se pronunţă cu şansa împlinirii. Spaţiile separate comunică între ele. Cerurile se deschid fulgerător, duhurile şi morţii umblă printre vii, ard comorile îngropate, vorbesc animalele. Suntem într-o lume deschisă spaţial şi temporal. Domeniul este al comunicării maxime şi aceasta este probabil minunea centrală a sărbătorii. Tot ceea ce era învrăjbit şi separat comunică în întregul sărbătoresc. Distanţele şi diferenţele reapar după încheierea riturilor, dar acum, în plină sărbătoare se creează un An Nou perfect, agrar în cea mai mare măsură fiindcă vorbim despre interesele ţărăneşti, dar agrarul este scânteietor, netrudnic, privit în lumina sacrului. Grâul măcinat în moara fabuloasă a Pluguşorului nu se preface în făină ci în aur, argint şi mărgăritar, iar în actul ritual al semănatului grâul şi secara răsar şi se coc cu o viteză miraculoasă. Comunitatea risipită în treburile cotidiene se concentrează în vremea sărbătorilor şi se arată sieşi într-un imens spectacol. O lume nouă, proaspătă şi superbă construită ritual de toţi pentru toţi se arată şi se aude. Dacă geneza s-a înfăptuit în absenţa omului, fără martori, acum în facerea Anului Nou toţi membrii comunităţii sunt actori şi martori ai începutului sfânt.

În practică, formele de colindat ocupă aproape întreg teritoriul celor douăsprezece zile. Numim colindat orice deplasare a unui grup (ceată) de obicei din centrul satului spre periferia lui, cu obligaţia de a vizita fiecare gospodărie înstărită sau umilă dăruind efectiv vestea Naşterii Domnului, prosperitatea umană, animală şi vegetală, şi primind în schimb din partea gazdelor daruri. Grupuri mobile ating în acest fel locurile fixe conferindu-le sacralitatea în sens originar, şi anume puterea, sănătatea, întregimea.

Colindatul cu măşti

Puterea unei măşti de animal îl scoate pe actorul ritual din rândul oamenilor şi îl include în sfera unei puteri aparent străvechi, divinitatea animală, revelată probabil strămoşilor vânători. Să nu uităm totuşi că în cortegiile rituale de iarnă ursul, capra (brezaia), cerbul sunt conduse în mod explicit de oameni care le laudă, le ironizează, le îndeamnă să joace. Sălbăticiunea ascultă de om aşa cum, în textele pronunţate de colindătorii nemascaţi, tinerii vânători supun sau ucid leul şi cerbul şi aduc prada în sat.
În Moldova şi Muntenia se umblă cu capra de Anul Nou, iar în Transilvania de Crăciun, fără să fie o regulă absolută. Întâlnim şi denumirile turcă şi boriţă care atestă etimologic taurul sau bourul, deşi masca actuală reprezintă capra. O construcţie simplă şi ingenioasă de lemn sau, în mod excepţional, din fire şi bare metalice constituie suportul, „coloana vertebrală“ a caprei care susţine capul cornut cu maxilarul superior mobil. Mânuitorul caprei ascuns sub o pânză de care atârnă fâşii de hârtie colorată sau fire vegetale face să clămpăne fioros, ritmic, botul caprei, ameninţându-i pe spectatori. Salturile acrobatice ale jucătorului de capră, zgomotul fălcilor lovite, sunetul clopoţelului atârnat de maxilar, sclipirea oglinzilor fixate deseori pe „blana“ textilă a caprei, compun o imagine voit ţipătoare, fioroasă şi comică în acelaşi timp, în care preoţii vedeau poate pe drept cuvânt figura diavolului. Textele rostite de purtătorii caprei sunt complet neînsemnate faţă de comportamentul actual al măştii. Moartea simulată a animalului şi bocetul parodic al însoţitorului care comandă jocul i-au determinat pe unii cercetători să creadă în originile dionisiace ale ritului. Ei văd în jocul caprei şi în cel al ursului dramele rituale străvechi în care divinităţile mureau pentru fecunditatea pământului.

aici imi permit o completare: tin minte cateva din versurile colindului cu capra:
"Ta, ta, ta caprita ta,
Vine capra de la munte,
cu steluta alba-n frunte".

Ursul, cunoscut numai în Moldova, implică în cazul cel mai simplu prezenţa omului mascat în urs, condus de un ursar şi de un fluieraş. Ursul mormăie, joacă în două labe sprijinit de un ciomag, simulează moartea şi învie. Ceata ursului (banda) poate fi mult mai numeroasă, atrăgând puiul de urs, ursăriţa, turcul, popa, ţigani, doctor, draci etc.
Căiuţii sau căluşeii sunt construiţi dintr-o covată de lemn găurită la mijloc, articulată cu un cap cabalin tot din lemn, acoperită cu un cearceaf împodobit sau cu lăicere colorate, ornate cu salbe de mărgele şi clopoţei, nasturi galbeni, cordeluţe etc. Jucătorul, îmbrăcat soldăţeşte sau în costum ţărănesc de sărbătoare, intră până la brâu în spărtura covatei pe care o va călări. Căiuţii dansează în casa gazdei în seara de ajun a Crăciunului. Se înscenează o vânzare a calului la care participă un cumpărător bufon şi un doctor veterinar. Ceata sau „echipa calului“ aglomerează îndeobşte într-un amestec carnavalesc turci, harapi, evrei, miri, ciobani, babe.
Malanca din Moldova şi Bucovina reuneşte într-un cortegiu ritual toate măştile şi travestirile din ziua Anului Nou: capră, urşi, căldărari, draci, turci, moşnegi şi babe, cazaci, căiuţi, bungheri, miri şi mirese, boieri, împăraţi, miniştri şi generali, doctori, urâţi, păpuşari, Jieni.

Colindatul propriu-zis

În jocurile cu măşti, cuvântul este dominat de culoare, muzică, zgomot, dans, iar ceata relativ amorfă, nestructurată, impresionează prin figurile exotice, de carnaval. Alogenii (turci, evrei, cazaci, harapi) stau alături de haiduci, demnitari şi diavoli, întrupând tot ce este diferit de omul normal, aşezat, şi invadând brusc lumea obişnuită. Sunt jocurile carnavaleşti ale alterităţii. Cetele colindătorilor propriu-zişi propagă, dimpotrivă, puterea şi rafinamentul cuvântului care nu exclude gestul, dar se situează deasupra lui. Spre deosebire de alaiurile mascaţilor, cetele de feciori colindători sunt structurate ierarhic. Totul se petrece ca şi cum mascaţii ar reprezenta straniul şi haoticul, iar colindătorii cosmosul în sensurile lui primordiale: ordine şi podoabă.
Între 15 noiembrie şi ajunul Crăciunului cetele se organizează şi învaţă (repetă) colindele. Este ales un conducător numit diferit în funcţie de zonă: vătaf, primar, jude, primar, birău etc.
Purtătorul darurilor primite este numit iapă sau cal, desăgar, purcică, măgarul băieţilor. Casierul poartă numele de sameş, cămăraş etc. Organizatorul jocului este fetelarul sau feteluşul. Acestora li se adaugă în unele locuri focarul, supraveghetor al focului din casa gazdei de ceată şi stegarul, care duce steagul cetei.
De obicei se colindă întâi la fereastră, în afara casei, apoi în casă, unde membrii cetei cântă antifonic. Colacul, bucata de carne sau cârnat, sticla cu băutură sunt daruri tradiţionale pentru care colindătorii mulţumesc legănând fiecare dar în parte şi pronunţând urări de mulţumire. Urmează jocul în casă şi ieşirea, şi ea ceremonială, marcată uneori de ,,colinda uşii“. Petrecerea comună a colindătorilor, ospăţul, reuneşte în mod ideal întreaga comunitate. Colindul este fără îndoială un dar făcut gazdelor, care dăruiesc în schimb alimente rituale. Puterea alimentelor constă în istoria pe care o încorporează, în prepararea lor. De aceea „urarea colacului“ conţine, asemenea Pluguşorului, chiar procesul de facere a pâinii. La sfârşit, colindătorii devin ei înşişi gazde şi îi invită pe cei colindaţi să mănânce şi să bea împreună, aşa încât darurile intră efectiv în substanţa fizică a comesenilor şi le întăresc nu numai simbolic comuniunea. Desfacerea cetei, numită „spartul buţii“ sau „îngroparea Crăciunului“, este şi ea ceremonială. Un simulacru de înmormântare a unui flăcău sau a unui buştean prohodit şi bocit de feciorii cetei aduce aminte de îngroparea turcii. Probabil că moartea şi învierea unor vechi divinităţi agrare este încă sensibilă în actul final al colindatului.
Cu excepţia unor urări de prosperitate explicite, textele colindelor rămân enigmatice. O tânără fată moare în holda de grâu după ce culege o floare miraculoasă, tinerii vânători de cerb fac o casă din casele animalului vânat şi o zugrăvesc cu sângele lui, morile subpământene macină argint. Mitologia iniţierii juvenile a alimentat în bună măsură materia colindelor. Atmosfera generală din colinde nu este ţărănească, ci boierească, de curte îmbelşugată. Colindele explicit creştine imaginează naşterea Mântuitorului ca înviere a pădurilor şi câmpiilor uscate, sfinţii ospătează prezidaţi de Dumnezeu şi Crăciun, iar Fecioara îşi caută printre cai şi boi liniştea necesară sfintei Naşteri. Într-un cuvânt, departe de a fi urări directe, colindele propun un limbaj simbolic rafinat al morţii şi învierii, al victoriei în luptă, dar şi a eşecului dramatic în compoziţii apropiate ca sens şi valoare de literatura Evului Mediu occidental.

Colindatul copiilor

Copiii sunt cei care deschid colindatul în ajunul Crăciunului umblând în grupuri cu Moş Ajunul. În unele regiuni, piţărăii, cum sunt numiţi micii colindători, aţâtă focul din vetrele gazdelor şi ocolesc ritual casa, pentru a-i asigura protecţia împotriva răului. Ei urează simplu şi direct, chemând asupra gospodăriilor fecunditatea măsurată în miei, purcei, grâne şi copii.
În dimineaţa Anului Nou se petrece Semănatul. Copiii aruncă în casele colindate boabe de porumb, de grâu şi orez. Eficacitatea este a gestului magic care proiectează seminţele, trezindu-le din latenţă.
Sorcova. În dimineaţa Anului Nou copiii în genere preşcolari sau şcolari în ciclul primar colindă cu o crenguţă numită sorcovă. Cuvântul, de origine bulgară, înseamnă „verde, fraged“. La început, sorcova a fost o ramură de pom înflorit: măr, zarzăr, vişin, păr, gutui. Cei colindaţi sunt atinşi ritmic pe umăr cu nuiaua înflorită şi li se comunică astfel vigoarea şi prospeţimea vegetală. Sunt sorcovite câteodată şi vitele. Gazdelor li se urează să semene cu pomii roditori înfloriţi, cu trandafirul şi cu viţa de vie, să aibă duritatea pietrei şi a fierului dar şi, surprinzător, viteza ucigaşă a săgeţii şi a oţelului.
Steaua. Ritul poartă, ca şi sorcova, numele obiectului emblematic cu care se colindă : steaua, alcătuită din speteze de brad lipite cu hârtie. În centrul stelei apare Ieslea, pictată sau sculptată, care îi adăposteşte pe pruncul Iisus, pe Maica Domnului, pe Sfântul Iosif, păstorii şi magii. Într-un stadiu mai vechi, colidătorii cu steaua purtau costumele orientale adecvate rolului de „crai de la răsărit“. Astăzi, copiii umblă cu steaua fără vreo îmbrăcăminte specială. Textul cântecului elogiază naiv apariţia stelei miraculoase care i-a călăuzit pe regii magi spre Betleem.
Chiraleisa. Deformare ţărănească a sintagmei greceşti „Kyrie eleison“, Chiraleişa sau Chiralexa este un colind al copiilor din regiunile nordice (Maramureş, Crişana, Moldova) şi se petrece în preajma Bobotezei. Gospodarilor li se urează să aibă grâu şi secară de dimensiuni fabuloase, iar peţitorii fetelor să fie numeroşi ca penele pe găină.
Darurile primite de copii, indiferent de natura colindei pe care o pronunţă, sunt aceleaşi: colăcei special preparaţi (colindeţi), mere, nuci, alune, bani.
Vasilca. Eroul-victimă al sărbătorilor de iarnă, porcul, are un prestigiu ritual extrem de palid dacă judecăm după frecvenţa apariţiilor în actul colindatului. Nici mascaţii nu arborează chipuri de porc, nici colindele atât de bogate în scene de vânătoare nu înregistrează porcul. Într-o singură circumstanţă căpăţâna de porc, împodobită cu mărgele şi panglici, aşezată pe o tavă, este purtată de ţiganii fierari, rudari sau lăutari. Vasilca, spune colindul, este scroafa sălbatică atacată de întreaga obşte ţărănească, ucisă şi împărţită după rangul social. Ţiganii se aleg cu căpăţâna, pe care o împodobesc transformând-o astfel, vom spune noi, dintr-un obiect inferior într-unul superior, simbolic, în stare să le procure carnea, darul obligatoriu primit de colindători, de care au fost lipsiţi.
Pluguşorul. Uratul cu plugul sau cu pluguşorul practicat de copii şi de feciori în grupuri separate implică uneori prezenţa fizică a plugului (miniatural sau de dimensiuni normale), buhaiul, instrument care produce sonorităţi amintind mugetul, biciul şi clopotele. Textul, o istorie versificată a facerii de pâine (colac) întruneşte trăsăturile necesare mitului. Recitat în timp sacru, pluguşorul povesteşte despre naşterea pâinii la care participă succesiv aproape toţi membrii comunităţii, iar în cele din urmă colacul este împărţit tuturor. Satul întreg se adună în colacul care îi conţine simbolic pe toţi şi se desface apoi în bucăţile împărţite egal. Trupul pâinii va trăi identic în fiecare dintre actorii şi martorii ritului.
Iordănitul. Flăcăii constituiţi în ceată colindă pe 7 ianuarie, de Sfântul Ion. În fiecare casă iordănitorii ridică fetele de măritat şi copiii simulând magic creşterea, iar unul dintre ei îi stropeşte pe toţi ai casei cu un mănunchi de busuioc. Ceata udă cu apă din râu sau din fântână toţi oamenii întâlniţi în drum. Primesc aceleaşi daruri ca în zilele de Crăciun şi Anul Nou: carne de porc, colaci, băutură. Ritul se încheie cu un ospăţ la care sunt invitate şi fetele.
Teatrul popular
Vicleimul. Vicleimul sau Irozii, după cum consemnează Mihail Kogălniceanu, erau scene religioase reprezentate de fiii marilor boieri la începutul secolului XIX. De provenienţă germanică, Vicleimul (Viflei, Viflain), în versiunile adoptate de ţărani, aduce în joc, cu o solemnitate naivă, scenele evanghelice ale naşterii lui Iisus. Apar Regii Magi care îl înfruntă pe Irod, draci, îngeri, ciobani, Fecioara Maria şi Sfântul Iosif. Conflictul dintre adversarii şi adoratorii Naşterii se exprimă ca într-o dispută infantilă prin exhibarea verbală alternativă a forţei „îngrozitoare“.
PăpuşileJocului grav al Vicleimului îi urma în registrul comic jocul „cu perdea şi fără perdea“, decent sau obscen, al păpuşilor purtate în ladă. Conflictele dintre personaje au miză derizorie de această dată, iar adversarii, spre deosebire de cei din Vicleim, se batjocoresc reciproc. Iscusinţa rezidă în înjosirea oponentului, nu în etalarea puterii. O lumea pestriţă, cu Moş, Babă, Marioara, Vasilache, căldărari, bragagiu, iaurgiu, băieţi, cucoane, soldat, ursar, întrupată în păpuşi, alcătuieşte un amestec carnavalesc al vârstelor, etniilor şi rangurilor similar cu cel al mascaţilor.

Obiceiuri de iarna in judetul Teleorman: au o larga raspandire,incep la 24 decembrie si se termina la 7 ianuarie, marcand trecerea de la anul vechi la anul nou, si fiind legate de activitatea productiva, de bunastarea individului, a familiei si a colectivitatii.
’’Colindatul ’’se desfasura, mai intai, in seara si noaptea dinspre 24 spre 25 decembrie, fiind cunoscut si sub numele de ‘’Mos Ajun’’. La casele cu fete de maritat, flacaii erau cinstiti cu vin, iar fetele ofereau «colacul lui Mos Ajun» unuia dintre flacai, ceilalti colindatori (colindeti sau bolindeti)primind covrigi si nuci. Colindatorii urau gazdelor sanate, belsug si voie buna.
Mai aproape de noi, colindatul a ramas mai ales pe seama copiilor. Colindatul se desfasura apoi, in dupa-amiaza si seara zilei de 31 decembrie, de Anul Nou. Copiii si tinerii in cete mici umblau pe la case cu ‘’Badica Traian’’, cu ‘’Buhaiul’’ si cu ‘’Steaua mascata’’. Ei cantau colinde la ferestre iar inainte de revarsatul zorilor copii mergeau cu ‘’Sorcova ‘’, confectionata dintr-o creanga de pom inmugurit sau busuioc.

O manifestare specifica unor sate teleormanene este cea cunoscuta sub numele de ‘’Cloapetele’’, care se practica si in seara de Anul Nou, cand baietii de scoala, in cete de cate 2-3, trosnesc din bice si suna din clopote in fata caselor.
‘’Plugusorul’’este un alt obicei care a imbracat, in timp, forme complexe, spectaculoase. Caracterul sau agrar prin excelenta este marcat prin recuzita folosita(plug, buhai, talangi, bice). Textul ‘’Plugusorului’’, lung de peste 500 de versuri, evoca cultivarea pamantului si muncile agricole: aratul, semanatul, seceratul, legatul snopilor, treieratul, sfarsind cu macinatul si coptul painii.

Tot in seara de Anul Nou,in timp ce satul era rascolit de colinde, tinerii umblau pe la case pentru ’’Pusul caciulilor’’, ’’Invartirea inelului’, ’’Insemnatul oilor’’. Cei batrani incercau acum sa afle cum va fi timpul in anul nou, asezand 12 foi de ceapa(corespunzatoare celor 12 luni ale anului), pe care puneau putina sare.

In contextul obiceiurilor de iarna se inscriu si cele de tip spectacular, practicate atat de Craciun, cat si de Anul Nou. Este vorba, in primul rand, de spectacolele cu masti de animale si pasari: ’’Capra ‘’, ’’Ursul’’, ’’Calutul’’, ’’Barza’’. Intre acestea, ’’Capra’’ este cel mai raspandit(in localitatile Plosca, Contesti, Bragadiru, Rosiorii de Vede). Un spectacol de masti este si ‘’Brezoiul’’, intalnit la Tiganesti, Poroschia si Branceni. De o factura asemanatoare este si ‘’Vasilica’’, cu care se umbla de Anul Nou.
‘’Irodul’’, ‘Jianul’’si ‘’Curcanii’’sunt manifestari de tipul teatrului popular, Teleormanul ocupand un loc aparte in zona Munteniei. Cu ‘’Irodul’’umbla un grup format din 9 flacai, cu o costumatie pentru acest obicei cu care se umbla de Craciun, Anul Nou, Boboteaza si de Sf.Ioan Botezatorul. Obiceiul are un subiect religios, in centru caruia se afla regele Irod, cel care a incercat sa-l omoare pe copilul Christos.
Cu ‘’Jianul’’se colinda de Craciun si Anul Nou, el fiind un spectacol de teatru haiducesc, de regula cu 9 sau 12 personaje (in localitatile Plosca, Buzescu, Poroschia, Cervenia). Cu ‘’Curcanii’’ se umbla de Anul Nou, fiind vorba de un spectacol inspirat din Razboiul de Independenta de la 1877-1878. Originea piesei este una livreasca, ea aparand pe la 1900.
La Boboteaza, pe 7 ianuarie se desfasoara ‘’Iordanitul’’, initial o practica cu caracter religios, dar astazi este doar un pretext de apropiere intre fete si flacai. Un alt obicei, a carui origine se plaseaza in antichitatea traco-getica, fiind legat de cultul vitei-de-vie si al vinului, este’’Zarezeanul’’, care are loc in fiecare an in ziua de 1 februarie. Caii sunt impodobiti cu zurgalai si vita-de-vie,iar locul de desfasurare este la camp.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu