"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

luni, 30 noiembrie 2009

Obiceiuri si Traditii de Sfantu' Andrei

Noaptea Sfantului Andrii
de Vasile Alecsandri

Zgomot trist in camp rasuna!
Vin strigoii, se aduna,
Parasind a lor secrii.
Voi, crestinelor popoare,
Faceti cruci mantuitoare,
Caci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfantului Andrii!

Vantul sufla cu turbare!
A picat stejarul mare,
Cerul s-a intunecat!
Luna salta-ngalbenita,
Printre nouri ratacita,
Ca o luntre parasita
Pe un ocean turbat.

Bufnele posomorate,
In a lor cuiburi trezite,
Tipa cu glas amortit.
Lupii urla impreuna,
Cu ochi rosi tintiti la luna,
Campul geme, codrul suna,
Satan pe deal s-a ivit!
Iata-l! iata,
Satan vine,
Razbatand prin verzi lumine,
Pe-un fulger scanteietor.
Umbre, stafii despletite,
Cucuveici, iele zburlite
Si Rusaliile pocite
Il urmeaza ca un nor!
Sus, pe turnul fara cruce,
Duhul-rau zbierand se duce,
Si tot turnul s-a clintit!
Miezul noptii-n aer trece
Si, lovind arama rece,
Ore negre douasprezece
Bate-n clopotul dogit.

Strigoimea se-ndeseste,
Hora mare invarteste
Langa turnul crestinesc.
Iar pe langa alba luna
Nouri vineti se aduna,
Se-mpletesc intr-o cununa
Si-mprejuru-i se-nvartesc.
Voi, cu suflete curate,
Cu credinti nestramutate,
Oameni buni, femei, copii!
Voi, crestinelor popoare,
Faceti cruci mantuitoare,
Caci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfantului Andrii!
Acum iata, pe mormanturi,
Clatinati, batuti de vanturi,
Toti strigoii s-au lasat.
Asezati intr-un rond mare,
Adanciti in intristare,
Pe sicriu-si fiecare
Oasele-si a rezemat.

Unul zice: Eu in viata
Cu o mana indrazneata
Multe drepturi am rapit!
Rapit-am painea de hrana
Unei gingase orfana
Ce, pierduta si sarmana,
In mizerie-a pierit!

Altul zice: Eu in lume
Am avut putere, nume,
Caci am fost stapanitor!
Dar in oarba-mi lacomie,
Pentru-o seaca avutie,
Am impins in grea urgie
Pe sarmanul meu popor!

Altul zice: Eu in tara
Fost-am o cumplita fiara,
Plina de amar venin!
Impotriva tarii mele
Faptuit-am multe rele,
S-am legat-o-n lanturi grele
S-am vandut-o la strain!
Foc si ura-n vecinicie
Pe voi cada, pe voi fie!
Striga-atunci un glas ceresc.
Si pe loc cad in morminte
Pacatoasele-oseminte.
Iar pe zidurile sfinte
Trece-un foc dumnezeiesc!

Santandrei era o mare divinitate geto-daca personificare a lupului, peste care crestinii au suprapus pe Sfantul Apostol Andrei, cel Intai chemat, ocrotitorul Romaniei. El a fost cel care a predicat in primele decenii dupa nasterea lui Iisus pe pamanturile Daciei. Noaptea de Santandrei (29 - 30 noiembrie) se suprapune peste perioada calendaristica a Dionisiacelor Campenesti si a fermentarii vinului in butoaie la popoarele tracice.

Pana la inceputul secolului al XX-lea se organizau in Colinele Tutovei, in noaptea de Santandrei, petreceri de pomina ale tinerilor, asemanatoare cu Revelionul. Pentru a fi feriti de actiunea malefica a moroilor si strigoilor, tinerii camuflau si ungeau cu mujdei, inainte de lasarea serii, ferestrele si usile casei unde se desfasura petrecerea. Aceasta era Noaptea Strigoilor, timp nefast, cand strigoii vii (oamenii care se nasc cu caita, cu coada - o vertebra in plus, sau din legaturi incestuoase etc.) isi parasesc trupurile fara stirea lor, iar strigoii morti ies din sicrie, morminte si cimitire pentru a provoca suferinte oamenilor, pocesc si sug sangele celor vii, leaga sau iau puterea barbatilor, strica taurii, fura sporul vitelor, se joaca cu lupii si ursii etc. In acest timp, petrecerea tinerilor in vatra satului, numita si Pazitul Usturoiului, era in toi. Fetele aduceau cate trei capatani de usturoi, le puneau laolalta intr-o covata pentru a fi pazite de o batrana la lumina lumanarii. Complet izolati de lumea din afara, stapanita de fortele malefice, tinerii se distrau, cantau, jucau, beau, mancau, glumeau, ca la un adevarat Revelion. Amintim ca aceasta izbucnire de bucurie se desfasura in chiar Postul Craciunului. Dimineata, pe lumina zilei, tinerii ieseau in curtea casei unde covata cu usturoi era jucata in mijlocul horei de un flacau. Se impartea usturoiul si, in mare veselie, se intorceau pe la casele lor. Incepea un nou an. Usturoiul privegheat se pastra ca ceva sfant, la icoana, si se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor si descantecelor etc.

Bocetul Andreiului
La cei vechi, moartea si renasterea divinitatii adorate si deci a timpului anual cu care aceasta se confunda, era substituita de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasare, om si chiar a unui obiect insufletit simbolic). Un obicei care atesta suprapunerea sarbatorii crestine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este obiceiul atestat la romanii din Transnistria numit Bocetul Andreiului. Fetele, dupa confectionarea unei papusi din carpe, numita Andreiu (substitut al anului vechi), o asezau pe lavita (pat) ca pe un mort si o jeleau. Lipseste marele sacrificiu, jertfa rituala a animalului care personifica divinitatea, specifica oricarui inceput de an. Este posibil ca una din traditiile care a migrat din toamna, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstitiul de iarna, sa fi fost sacrificiul porcului: unul din numele purtate de lup in zilele lui de celebrare, gadinet, cand incepe imperecherea pentru inmultire, este purtat si de porcul tanar, numit popular si godin, godinet.

Noaptea strigoilor
Aparitia celor doi sfinti-mosi, Mos Andrei si Mos Nicolae, inceputul iernii si punerea in miscare a haitelor de lupi sunt semne evidente de imbatranire si degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deterioreaza neincetat, ajungand in noaptea de 29 spre 30 noiembrie, in Noaptea Strigoilor, la starea simbolica de haos, cea de dinaintea creatiei. Este o noapte de spaima, intrucat spiritele mortilor ies din morminte si, impreuna cu strigoii vii, "care in aceasta noapte isi parasesc culcusurile lor, fara sa aiba vreo stiinta despre aceasta" (Pamfile, 1914, p. 127), se iau la bataie pe la hotare, la raspantii de drumuri si prin alte locuri necurate. Duelurile sangeroase cu limbile de la melite si coasele furate din gospodariile oamenilor se prelungesc pana la cantatul cocosilor, cand spatiul se purifica, duhurile mortilor se intorc in morminte, iar sufletele strigoilor revin in trupurile si paturile parasite fara stiinta lor. In anumite situatii, strigoii se manifestau violent fata de oamenii care nu-si luau anumite masuri de protectie: "Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini. Pentru ca acestia sa nu se poata apropia de case, oamenii, (gospodinele mai ales), mananca usturoi in aceasta seara, se ung pe corp tot cu usturoi, sau numai pe frunte, in piept, pe spate si pe la incheieturile trupului. La casa se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea sa intre sau sa se uite in casa, facandu-se semnul crucii si tot astfel urmeaza si la usa si horn, pe unde de asemenea ea crede ca strigoii pot intra si iesi din casa" (Pamfile, 1914, p. 128). Se credea ca sunt si strigoi care nu doreau sa faca rau. Acestia "fac hori pe la raspantiile drumurilor, unde joaca cu strasnicie pana la cantatul cocosilor" (Pamfile, 1914, p. 128). Strigoii sunt de doua categorii: vii si morti. Strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau barbati, care isi parasesc trupurile noaptea, mai ales la Santandrei (Noaptea Strigoilor), Sangiorz si in alte imprejurari. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi in viata sunt diverse: copiii nascuti cu coada (o vertebra in plus), cu tichie, dintr-o legatura incestuoasa, al treilea copil din flori nascut de o femeie etc.

Activitatea lor cea mai intensa este in Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie) cand isi parasesc in somn corpul, ies din casa pe horn sau pe usa, se rostogolesc de trei ori pentru a se intrupa intr-un animal (lup, caine, pisica, porc, berbec, gaina, broasca), incaleca pe melite, butoaie, cozi de matura pentru a merge in locuri numai de ei stiute (intre hotare, raspantii de drumuri, poieni din paduri) unde se intalnesc cu strigoii morti. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de melita, se zgarie, se ranesc pana iese invingator unul din ei, care le va fi conducator un an de zile. Se bocesc unii pe altii, isi vindeca pe loc ranile, se intrupeaza din nou in animale si pornesc spre case inainte de primul cantat al cocosilor. In ajunul Sangiorzului, la Manecatoare (noaptea de 22/23 aprilie), isi parasesc din nou trupurile pentru a merge sa fure mana holdelor si laptele vitelor, sa strice taurii, sa lege sau sa ia puterea barbatilor etc. In cele doua nopti oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, ascundeau melitele, intorceau vasele cu gura in jos, produceau zgomote, ii strigau pe nume, aprindeau focuri, pazeau cu atentie vitele si pasunile etc. In Moldova, noaptea se numea Pazitul Usturoiului si se celebra ca un revelion. Sunt argumente etnofolclorice care sprijina ipoteza ca in aceasta perioada a anului dacii celebrau Anul Nou. Tinerii satului, fete si baieti, se adunau in cete de 10 -12 persoane la o casa mai mare, careia ii ungeau, la lumina zilei, usile si ferestrele cu usturoi. Participantii, care nu paraseau pana dimineata casa, petreceau ca la un revelion: mancau, se cinsteau, adesea peste masura, jucau, glumeau. Dimineata ieseau cu lautarii in curte unde jucau covata cu capatani de usturoi adus de fete si pazit noaptea de o batrana. Petrecerea se incheia cu impartitul usturoiului intre participante care il pastrau la icoana, pentru a-l folosi la vindecarea bolilor, pentru farmecele de dragoste etc.

Strigoii morti sunt spirite ale mortilor care nu ajung in Lumea de dincolo din anumite motive: au fost Strigoi in viata, au fost oameni obisnuiti, dar li s-a gresit sau nu li s-au facut rosturile la inmormantare. Ei se intorc printre cei vii, in special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferinte: aduc moarte, boala, molime in animale, grindina. Dupa locul unde apar si relele care le aduc, strigoii morti pot fi de apa si de uscat, de vite si de stupi, de ploi si de foc. In cazul in care prezenta strigoiului se considera evidenta prin efectele produse de acesta (era auzit, visat, apareau anumite semne pe mormant), se proceda la descoperirea si anihilarea lui prin diferite practici de dres sau de destrigoire. Atmosfera devenea si mai apasatoare datorita unei importante zile a lupului fixata de traditie pe data de 30 noiembrie, la Santandrei. In aceasta zi lupul isi poate indoi gatuI teapan, devine si mai sprinten, astfel ca prada, indiferent ca este animal domestic sau om, nu mai are scapare (Pamfile, 1914, p. 135-137). Ca urmare, acum trebuia sa se ia masuri suplimentare de paza a vitelor si sa se efectueze diverse practici magice de aparare impotriva lupilor. Se considera ca nici un alt moment al anului nu era atat de prielnic pentru transformarea oamenilor in pricolici, oameni cu infatisare de lupi sau caini, ca in ajunul si in ziua de Santandrei.

Pricolicii sunt suflete ale oamenilor care isi parasesc trupul in timpul noptii, se rostogolesc de trei ori si capata infatisare de lup sau de alta vietate (caine, porc cal, bivol, pisica, sarpe, broasca). Spre deosebire de varcolaci care calatoresc prin vazduh, pricolicii se deplaseaza pe pamant Ei nu se intrupeaza in vietati sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, randunica, albina). Adesea, sunt oameni din sat recunoscuti dupa infatisarea si comportamentul animalului pricolici. Traiesc putin, cat lupul sau animalul in care se metamorfozeaza. Intr-una din legende pricoliciul este un tanar casatorit care, mergand pe drum cu sotia, se face nevazut, revine sub forma de caine si se repede s-o muste. Nevasta sa se apara cu braul si il alunga lovindu-l cu secera. In final, pricoliciul este recunoscut dupa scamele catrintei ramase intre dinti. In alte legende pricoliciul este fratele cel mic care pleaca de acasa si este recunoscut tot dupa scamele hainelor ramase printre dinti. O data pe an, in Noaptea Strigoilor (29 - 30 noiembrie), s-ar intalni cu strigoii morti, care isi parasesc si ei mormintele, pentru a-si alege, prin lupta, stapanul. Pe timp de iarna ar intra in haita lupilor, ia conducerea si ataca oamenii si turmele de vite.

Pentru pericolul inchipuit ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii si lupii la Santandrei, practicile de prevenire si aparare erau asemanatoare cu cele efectuate la Sangiorz. Informatiile etnografice nu atesta insa la Santandrei aprinderea focurilor, fumigatiile, stropitul si scaldatul cu apa, strigatele si producerea zgomotelor, pomenile pentru imbunarea mortilor iesiti din morminte si altele. Lipsesc, in general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale si ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor si a limbilor de melita sunt mai mult actiuni de aparare pasiva. Fortelor malefice nu li se declara razboi deschis, ca la Boboteaza, Sangiorz, Joimari, Sanziene, intrucat sansa de izbanda era minima in conditiile in care puterea aliatilor, intunericul si frigul, crestea neincetat pana la solstitiul de iarna.

Aflarea ursitei
Ca la orice inceput de an, prisoseau practicile magi ce de aflare a ursitei, adica a viitorului sot. Fata de maritat prepara o "Turtuca de Andrei", turtita subtire din faina de grau, foarte sarata, coapta pe plita sobei si o manca inainte de culcare. Baiatul care venea in vis sa-i aduca apa ca sa-si potoleasca setea urma sa o ceara de nevasta in cursul anului. Alte fete, dupa ce soseau acasa de la Pazitul Usturoiului, semanau cate un catel de usturoi privegheat intr-un cocolos de aluat. Dupa modul cum incoltea si crestea usturoiul semanat, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era insa favorabil si pentru observatii meteorologice si astronomice. Unii batrani, nestiutori de carte dar "cititori" in stele, observau cerul in noaptea de Ovidenie sau de Santandrei si noroceau anul, prevestind daca va fi bogat sau sarac, ploios sau secetos, daca va fi pace sau razboi etc. Obiceiul de a semana in noaptea de Santandrei grau intr-o oala de pamant pentru a interpreta rodnicia ogoarelor in noul an este practicat si astazi.

Acte de divinatie
Spiritele mortilor care misunau pretutindeni la Santandrei, favorizau actele de divinatie. Asemanator altor sarbatori sezoniere de peste an, cele mai preocupate sa valorifice ocazia oferita de Noaptea Strigoilor pareau tot fetele, cu nelipsita lor grija, casatoria. Practicile de divinatie efectuate la fantana, la cotetul porcului, la gardul si poarta gospodariei, la masa incarcata cu usturoi etc. aveau unul si acelasi scop: aflarea ursitului, a calitatilor lui (tanar, batran, frumos - urat, bogat - sarac). Aceste acte magice erau savarsite in taina, de fiecare fata in parte, sau "pe fata", cu participarea mai multor fete.

Elemente de ritual specifice renovarii timpului apar, mai ales in Moldova, la Ovidenie. Acum, ca si la Anul Nou, Sangiorz, Paste se credea ca cerul se deschide si vorbesc animalele; se faceau previziuni si pronosticuri meteorologice, se incepeau vrajile si farmecele al caror punct culminant era atins in noaptea de Santandrei.

Covasa. Bautura rituala
Prin Colinele Tutovei, la Ovidenie sau la Santandrei, se prepara din malai si faina, uneori numai din malai de porumb sau de mei, o bautura fermentata numita covasa. Literatura etnografica descrie doua tehnici de preparare a covasei; din malai si faina sau numai din malai. In primul caz se luau malai si faina, in parti egale, se amestecau si se opareau cu apa clocotita pana se obtinea un fel de terci. Dupa doua ore, amestecul acesta se punea intr-o putina si se turna apa calduta pana se obtinea un lichid vascos ce putea trece prin ciurul cu care se cernea malaiul. Continutul se amesteca foarte bine si se lasa apoi sa fermenteze, la loc caldut, pana a doua zi cand se fierbea, la foc potrivit, intr-un ceaun, pana se mai ingrosa. Gustul bauturii era dulce-acrisor, asemanator cu cel al bragii. Covasa se punea prin strachini sau oale si se impartea prin vecini "pentru ca vacile sa fie laptoase, iar laptele sa fie smantanos" (Pamfile, 1914, p. 145). In alte sate covasa se numea braga si se prepara numai din malai, care se oparea si se faceau patru turte; doua turte se coceau, doua ramane au crude. Dupa ce turtele coapte se raceau, erau framantate intr-o putina, se amestecau cu malaiul ramas necopt si se turna apa clocotita. Continutul se amesteca, se puneau cateva felii de lamaie si se lasa sa fermenteze pana a doua zi, cand era bun de baut. In zona Covurluiului din Moldova Centrala se spunea ca fiecare om "este dator sa manance covasa, in aceasta zi, pentru ca sa fie ferit de strigoi" (Pamfile, 1914, p. 146).
Ion Ghinoiu - Sarbatori si obiceiuri romanesti

În noaptea premergătoare sărbătorii Sfîntului Andrei (29/30 noiembrie), în special la sate, se practică si astazi ritualuri ce merita amintite: prin ascunderea sub pernă a unui fir de busuioc sfinţit, se crede că se obţine în vis imaginea "ursitului".
Pentru "atragerea" acestuia este mult folosită şi metoda "făcutului cu ulcica": la miezul nopţii, singură la gura sobei, tînăra întoarce cu gura în jos o ulcică nouă de lut, iar pe dosul vasului lasă sa pîlpîie trei cărbuni. În timp ce roteşte ulcica uşor, rosteşte o incantaţie menită a trezi dragostea celui iubit.
O altă metodă folosită pentru cunoaşterea viitorului constă în a privi, la miezul nopţii, între două lumînări aprinse, într-un pahar cu apă neîncepută, aşezat pe cenuşă. În centrul paharului este lăsată să cadă o verighetă care a fost deja sfinţită de preot prin cununie religioasă şi se crede că în verighetă apare chipul ursitului, dacă este privită intens cîteva minute.
Unele tinere mai încearcă să îşi vadă viitorul soţ la miez de noapte. Aşezate complet dezbrăcate între două oglinzi, în cameră întunecoasă, cu cîte o lumînare în fiecare mînă, încearcă să privească în oglinda din faţă pentru a vedea imagini reflectate din oglinda din spate. Se crede, şi unele persoane chiar au avut această iluzie, că prin faţa ochilor încep să se perinde scene de viaţă, că tînăra îşi vede viitorul soţ sau, în unele cazuri, că i se dezvăluie scene din viitor.

Exista ritualuri legate de aflarea si dezlegarea secretelor cu ajutorul spiritelor care, zice-se, bîntuie în această noapte. Există credinţa că în asemenea noapte magică se pot afla autorii unor crime sau furturi, ori unde se află persoane ori bunuri dispărute fără urmă, sau de unde a pornit o nenorocire abătută asupra unei case. Toată magia se desfăşoară în cimitir, în miez de noapte; ingredientele sunt lumanări, apă sfinţită, un vas nou cu gura largă şi cîteva monede de argint, care sînt aşezate deasupra unui mormînt vechi şi părăsit. Practicantul ritualului trebuie să fi postit trei zile şi se crede că, în lumina lumanărilor, după ce a rostit anumite rugăciuni, poate vedea în apa turnată în vas filmul evenimentelor enigmatice pe care le dorea dezvăluite.

Prin unele sate există şi acum credinţa că în această noapte bantuie strigoii şi lupii sunt mai fioroşi ca niciodata. Despre lupi se crede că pot, în această noapte, să vorbească şi să-şi mişte gaturile înţepenite. Despre cei ce vor să audă vorbele lor se spune că află taine teribile, dar că vor muri repede, iar omul sau animalul atacat de lup în noaptea cu pricina se va transforma în varcolac. Pentru ca spiritele rele să nu se cuibărească în case, femeile întorc seara toate oalele şi cănile cu gura în jos. Scot din sobă cenuşa caldă de peste zi, pentru ca spiritele neliniştite să nu-şi găsească adăpost la căldură. Alteori, împrăştie resturi de paine prin curte, pentru ca spiritele flămaînde să nu caute prin cămări de-ale gurii. Împotriva varcolacilor gospodinele folosesc cununile de usturoi agăţate la intrare şi lasă aprinsă candela de langă icoane. Pentru protecţia vitelor, cu o seară înainte li se amestecă animalelor în hrană busuioc sfinţit sau li se toarnă cîteva picături de agheasmă în apă. După miezul nopţii sau în dimineaţa de Sf. Andrei, exista în trecut obiceiul "descantecului sării". Un drob de sare, descantat şi îngropat sub pragul grajdului, era dezgropat în primăvară, de Sf. Gheorghe, cînd sarea era amestecată în hrana vitelor pentru a le feri de farmece, boli şi de vrăjile pentru "luarea laptelui".

Tot în noaptea de Sf. Andrei se fac si predicţii meteorologice populare pentru anul următor. De obicei, în podul casei sînt urcate 12 cepe sănătoase, la fel de mari, care sunt lăsate acolo pană în seara de Crăciun, cand se află rezultatul. Fiecărei cepe îi este atribuit numele unei luni. Cepele care s-au stricat indică luni ploioase sau cu grindină, iar cele care au încolţit indica luni favorabile recoltei. O predicţie asemănătoare, legată de soarta recoltei, se realizează cu ajutorul unor boabe de grau. Pentru fiecare tip de cultură pe care intenţionează să o semene în grădină, gospodina casei "botează" cîte un bob şi îl pune la încolţit în bucătărie. Peste 7 zile, boabele sînt analizate: cele care au încolţit arată soarta favorabilă a culturii, iar celelalte, pagubă. Dacă noaptea de Sf. Andrei este senin şi cald, se crede că iarna nu va fi geroasă. Dacă este frig şi ninsoare, se crede că acestea sunt doar începutul troienelor pe care le va aduce o iarnă grea.
Inca se mai practica rituri agrariene stravechi: tăierea de ramuri din copaci şi plantarea de grâu în vase cu apă, pentru a fi păstrate pentru anul Nou.
Sfântul Andrei este considerat ca fiind mai mare peste vite şi fiare, păzitor al turmelor de pericolul lupilor, patron şi îmblânzitor al lupilor, cel ce „leagă gura lupilor”. Aceste calităţi mitice nu i-ar fi putut fi atribuite daca identitatea simbolică între daci şi lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria colectivă.

In noaptea de Sf. Andrei ordinea cosmica este rasturnata si lumea celor vii se intrepatrunde cu lumea spiritelor. Ziua de 30 noiembrie era numita si Ziua Lupului sau Godinetul Schiop, iar multe din practicile ajunului acestei zile si din ziua restectiva, se leaga de lupi. Dacii venerau Lupul, avandu-l ca simbol in lupte. Se spune ca daca in aceasta zi vitele mugesc, inseamna ca vin lupii iar pentru a se feri de acestia gospodarii fac o cruce din ceara si o lipesc pe cornul drept al vitelor. Exista superstitia ca in aceasta noapte lupul is poate indoi gatul, "isi vede coada", devine mai sprinten si prada nu-i mai poate scapa.Se spune ca Sf. Andrei imparte lupilor prada pentru iarna care vine. Nu este bine sa maturi, nici sa dai gunoiul afara din casa, nici sa dai cu imprumut sau de pomana, tot din cauza lupilor.
In apa sa pun crengute de mar, pana la Sf. Vasile; daca vor inflori, va fi un an roditor.
Cine lucreaza de Sf. Andrei se imbolnaveste de Ignat.
Tot acum fetele masoara 9 cescute cu apa intr-o strachina si o pun la icoana pana a doua zi, cand le masoara din nou; daca ramane in strachina fie si numai o picatura de apa, vor avea noroc in anul ce vine. Altfel, daca ultima cescuta nu se poate umple, inseamna ca nu se vor marita nici anul urmator si nici noroc nu vor avea.

joi, 26 noiembrie 2009

Cocosii Negri


O melodie pe care am cautat-o ceva vreme...


Cocosii negri - Phoenix
Asculta mai multe audio Muzica

Este din 1971, dar nu a fost niciodata editata. Este o prelucrare folclorica de Josef Kappl si Nicu Covaci, scoasa de cenzura din proiectul albumului "Cei ce ne-au dat nume"; este si coloana sonora a filmului "Nemuritorii" - 1974, regia Sergiu Nicolaescu; cu Amza Pellea, Ion Besoiu, Ilarion Ciobanu, Sergiu Nicolaescu, Jean Constantin, Colea Rautu, Costel Baloi, Gheorghe Dinica, Gina Patrichi...NEMURITORII....

http://www.youtube.com/watch?v=cX3Hbq5JTUQ


„Cocoşii negri cântară
Zori albe nu se vărsară
Zorilor surorilor
Nu grăbireţi a zorire
Pân' cutare s-o gătire
S-o găti, s-o-mpodobire
Cu podoabe de argint
Cum n-o mai fost nicicând
Pân' a fi mers în pământ.”
—Piesa „Cocoşii Negri”

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Excursie foto Padurea Pustnicu, Bucuresti


Sambata ce a trecut am fost "convocati" de catre Andrei Birsan, presedintele Asociatiei Bucurestiul meu drag! intr-o excursie foto la padurea Pustnicu. Intalnirea a fost dimineata, la ora 07.00, la statia de metrou Republica, urmand ca de acolo sa plecam cu masinile catre padurea sus-amintita, la o distanta de aproape 18 km de Bucuresti. Ca de obicei, am fost vreo 60-70 de persoane.
sau
Am lasat masinile la intrarea in padure, in parcarea unui restaurant pustiu si cam darapanat. La inceput am fost putin dezamagita de ceata ce nu voia sa plece deloc din fata soarelui, insa mai apoi m-am bucurat ca am prins asa o vreme! Atmosfera era ciudata, de toamna tarzie sau de iarna timpurie...Cert este ca imediat mi-au venit in minte versurile poeziei "Iarna", de Vasile Alecsandri:
"Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători."
Mai apoi, cand am ajuns langa lac, aceeasi senzatie de ireal, de departare de lumea cea de toate zilele: copacii isi intindeau ramurile peste apa si ceata invaluia totul. Continuandu-ne drumul, am dat peste o zona cu iarba ceva mai inalta, iar acolo am gasit cateva panze de paianjen. Extraordinar aratau picaturile de apa insirate pe firele invizibile ca niste margele transparente. Parca descoperisem un cufar cu amintiri!
De aici am ajuns la Manastirea Pasarea. Poate si pentru ca era invaluita in ceata nu pot spune ca m-a impresionat in mod deosebit. Numele sau provine de la stolurile de pasari ce cuibareau in zona, cel putin asa spune legenda. In anul 1813 pe aceste locuri este ridicata, de catre arhimandritul Timotei, o manastire de lemn ce se prabuseste insa la cutremurul din 1838. Biserica mare (cu hramul Sfanta Treime) este mai apoi reconstruita de catre sfantul Calinic, staretul de la Manastirea Cernica, in anul 1846. Tot el construieste, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, biserica din cimitirul alaturat bisericii, in anul 1834.
Despre Manastirea Pasarea se poate spune ca este sora geamana Manastirii Cernica, in plan spiritual. Manastirea Pasarea, manastire de maici, a fost declarata monument istoric in anul 1955, avand pictura a fost realizată de aceiaşi meşteri ce au lucrat si la Manastirea Cernica: Fotache şi Nicolae Polovnicul. La Manastirea Pasarea este acum si un camin de batrani, dar tot aici sunt si numeroase ateliere unde sunt lucrate vestminte preotesti, cruciulite, icoane si multe alte obiecte bisericesti. In tot complexul monahal domneste o ordine desavarsita.
Parcurgem apoi o zona unde par rasarite peste noapte cateva vile, vilute, vilisoare; unele construite mai cu bun gust, altele dimpotriva...
Padurea Pustnicu nu este chiar atat de "neumblata" cum (inca) este Padurea Cernica. Candva amandoua au facut parte din Codrii Vlasiei, codri ce isi au potecile incarcate de istorie: la marginea acestor paduri si-a invins Vlad Tepes rivalul la domnie, pe Vladislav Dan, in anul 1456; tot Tepes infrange in aceasta padure oastea otomana ce venise sa-l detroneze, insa mai apoi este ucis aici de catre boieri complotisti in decembrie 1476 (corpul său a fost decapitat şi capul trimis sultanului, care l-a aşezat într-o ţeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Ţepeş). In Codrii Vlasiei si-au gasit adapostul haiduci, hoti, razvratiti si nelegiuti.
Iar acum, pe potecile padurile ce au mai ramas din Codrii Vlasiei, isi poarta pasii o ceata de "vanatori de fotografii".
Plimbari placute,
Cristina si Cristin DUMITRU

duminică, 15 noiembrie 2009

Curtea de Arges, redescoperita



In 15 noiembrie 2009, pe o vreme deloc promitatoare, plecam dis-de-dimineata din Bucuresti catre primul punct al unei excursii de 1 zi: orasul Curtea de Arges. In plan ar mai fi fost si cetatea lui Vlad Tepes, Poienari si barajul Vidraru. Din pacate insa vremea ne-a jucat o festa destul de urata: a inceput sa ploua, asa ca am ramas numai in Curtea de Arges.

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/CurteaDeArgesRedescoperita#
Prima oprire a fost la Biserica Domneasca Sf. Nicolae. Cum era slujba, fiind duminica, nu am intrat. Am mers in schimb alaturi, la punctul de informare turistica: foarte bine aprovizionat cu harti si suveniruri, asa ca nu am plecat de-acolo cu mana goala. Am traversat strada si am ajuns in parcul San Nicoara, pentru a vedea ruinele bisericii cu acelasi nume. Destul de greu am gasit ruinele, pentru ca nu exista indicatoare, locul este ingradit si, in plus, erau si vreo zece caini ce faceau de paza in zona. Asa ca ne-am multumit cu cateva fotografii de peste si de prin gard. Ruinele Sân Nicoara sunt tot ce a rămas dintr-o biserică de curte din secolul XIII-XIV si de unde sapaturile arheologice au scos la lumină resturi de ceramică smălţuită, olane pentru acoperiş, monede de argint şi aramă, inele de argint din secolul XIV-XV, vase de sticlă şi fragmente de frescă. Se pare ca ar fi existat un tunel ce facea legatura intre Biserica San Nicoara si Biserica Domneasca. Ce este cert este ca se doreste refacerea bisericii San Nicoara, chiar pe fundatia celei initiale, daca va fi destul de sigura. Pentru moment insa nu sunt decat ruine, care totusi merita vazute: cel mai impunator este turnul ce a ramas, partial, in picioare. Era folosit ca punct de observatie pentru distante lungi, dar si ca loc de refugiu in caz de pericol.
Biserica si Curtea Domneasca sunt adevaratele comori ale orasului Curtea de Arges. La Biserica Domneasca s-a inceput lucrul candva in jurul anului 1340 in timpul lui Basab Voievod, lucrarea fiind continuata de fiul acestuia Nicolae Alexandru, pentru ca in timpul lui Vladislav Vlaicu sa fie impodobita in sfarsit cu pictura. Pe peretele din partea stanga a naosului exista o inscriptie in limba slavona (celebrul grafit de la Biserica Domneasca), descoperita sub tencuiala in anul 1920 cu prilejul restaurarii picturii. Inscriptia ofera detalii in privinta datarii constructiei: scrisa cu un cui pe mortarul proaspat, are in traducere urmatorul cuprins: IN ANUL 6860 (1351-1352) LA CAMPULUNG A MURIT MARELE BASARAB VOIEVOD. Din textul acestei inscriptii se poate trage concluzia ca in anul 1352 biserica era in constructie sau poate terminata si in curs de tencuire.

Impunatorul edificiu realizat de-a lungul a trei domnii a slujit ca necropola voievodala, aici fiind inmormantati cu siguranta Radu I si Vladislav Vlaicu, precum si alti membri ai familiei domnitoare.

Despre mormantul lui Vladislav Vlaicu aflam detalii interesante de la d-na muzeograf Elena Teodorescu: la inceputul secolului al XIX-lea in interiorul bisericii se desfasurau sapaturi arheologice. Nu se gasisera insa decat morminte ce contineau ramasite umane si animale, dar nici un mormant care sa confirme banuielile istoricilor legate de aceasta biserica. Ceea ce se stia insa era faptul ca se pastra obiceiul ca in fiecare an, de Sf. Nicolae, sa se pomeneasca in acest loc ctitorul bisericii, slujba de pomenire tinandu-se intre doi stalpi din partea dreapta a pronaosului. Preotii nu stiau sa explice acest obicei destul de ciudat; singura motivatie era faptul ca asa pomenisera din mosi-stramosi.

Nicolae Iorga este cel care are sclipirea de geniu si solicita istoricului Virgil Draghiceanu (ce supraveghea lucrarile) efectuarea de sapaturi arheologice intre cei doi stalpi. Ceea ce cu totii cautau si asteptau se afla aici: mormantul dintre cei doi stalpi de pe partea sudica a pronaosului a scapat neatins timp de sase veacuri. In momentul cand piatra a fost ridicata de pe sarcofag, a aparut ca intr-o scurta vedenie imaginea nealterata a cavalerului din secolul al XIV – lea. Pe cap purta diadema de margaritare, incheiata cu un lant de aur peste pletele lungi si castanii, lasate pe spate. La gat, peste tunica din matase purpurie, venetiana, se rasfrangea un guler de dantela lucrata in matase si aur. Un sir de circa treizeci nasturi de aur incheiau tunica, impodobita la gat, la piept si la manseta cu siruri de margaritare. Colturile pulpanelor erau impodobite in fata cu doua rozete de margaritare. Nasturi de aur erau si la maneci, iar coatele erau brodate cu galoane de fir. Peste solduri avea petrecuta o centura brodata cu fir de aur si margaritare, care se incheia cu o magnifica pafta de aur. Opera unor mestesugari sasi din Cluj, paftaua reprezinta o cetate gotica sau un castel, cu doua turnuri poligonale la colturi. In partea centrala, pe un fond de smalt albastru, este lucrata in relief o lebada cu cap de femeie, a carei semnificatie n-a fost descifrata nici pana acum. Lateral, in doua balcoane, stau parca de vorba un cavaler si o doamna.
In contact cu aerul, stofa s-a pulverizat. S-au pastrat numai cateva fragmente ici-colo. Din vesta au mai ramas margaritarele ce o impodobeau. Mâinile erau prinse pe piept cu o legătură ornată cu mărgăritare ce formau crucea patriarhală, şi erau acoperite cu mănuşi decorate cu aceleaşi pietre preţioase. În degete au fost găsite patru inele din aur şi pietre preţioase, purtând mai multe inscripţii săpate pe verigă. Prima dintre acestea este „Ave, Maria, gracia plena Dominus te[cum]” (adică „te salut, Marie, cea plină de har, Domnul e cu tine”), iar cea de-a doua este „Iesus autem, transiens per medi[um illorum, ibat]” (adică „Iar Isus, trecând prin mijlocul lor, mergea”) — versetul 4:30 di Evanghelia dupa Luca. Piatra de mormant are deasupra Pomul Vietii stilizat, iar pe una dintre laturi are reprezentata Crucea Cavalerilor Cruciati.

Concluzia asupra inventarului acestui mormânt, aşa cum o expune istoricul Constantin C. Giurescu, este că „voievodul de la Argeş, aşa cum ni-l arată veşmintele şi podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciţi monarhi ai Europei contemporane. N-a fost atunci, în veacul al XIV-lea, la curtea voievozilor noştri, o viaţă umilă, modestă, de ţărani păstori şi plugari, aşa cum s-a crezut, plecându-se de la idei preconcepute, atâta vreme, ci tot fastul şi strălucirea unei societăţi de nobili, de boieri cu proprietăţi întinse şi cu legături puternice atât cu feudalii dinastiei angevine, cât şi cu Bizantul şi imitatorii acestuia din urmă, cu «tarii» sarbi şi bulgari”. Imaginea unei lumi feudale, de moda europeana, pe care istoricii nu indraznisera sa si-o inchipuie, era demonstrata cu probe elocvente, rasarite de sub podeaua Bisericii Domnesti.

Pe partea dreapta a pronaosului exista cateva randuri de picturi, una dintre ele infatisand-o pe Fecioara Maria insarcinata, cu prilejul recensamantului din Betleem. Dupa spusele d-nei muzeograf, aceasta este o reprezentare "jamais vue".

Desi a slujit sigur si ca biserica de curte, totusi dimensiunile foarte mari ale bisericii in comparatie cu modestele case domnesti de odinioara i-au facut pe unii cercetatori sa considere ca aici s-ar fi aflat sediul primei Mitropolii a Tarii Romanesti, institutie intemeiata in anul 1359. Ulterior sediul acesteia va fi stabilit pe locul unde astazi se gaseste biserica Manastirii ctitorite de Neagoe Basarab. Cu exceptia unor pivnite de piatra, din Curtea Domneasca de odinioara nu s-a mai pastrat decat Biserica Domneasca cu hramul Sf. Nicolae (patronul si ocrotitorul calatorilor), o constructie ridicata peste un edificiu anterior mai modest. Marea constructie ortodoxa era menita a contracara prin dimensiunile sale "declaratia" catolica din vecinatate, ale carei ruine le mai aflam si astazi pe dealul San Nicoara. In acest fel voievodul muntean cu greu mai utea fi considerat un vasal al Coroanei ungare. Cu doar cativa ani inainte de inceperea ctitoririi, mai exact in toamna anului 1330, in muntii din apropiere, mandra armata regala pierduse crunt in incercarea de a cuceri tara voievodului "neascultator": bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei şi Tara Romaneasca, ce a marcat emanciparea Ţării Româneşti de sub tutela coroanei maghiare.

De aici pornim mai departe, catre Biserica Sfintii Ingeri. A fost construita in anul 1717, la initiativa clericului Damaschin, ieromonah al Manastirii Argesului. Planul dreptunghiular si turla cu forma de prisma dovedesc influenta arhaica a monumentelor construite in vremea lui Matei Basarab (1632 - 1654), in locul contemporanului stil brancovenesc. Pictura originala dateaza de la inceputul sec. al XVIII-lea, fiind realizata de un artist popular anonim. Foarte frumoasa este poarta masiva, de lemn sculptat.

Trecem apoi pe la doua case-monumente istorice, insa nu le-am putut vizita, ele fiind proprietati private. Este vorba despre Casa Cioculestilor, monument istoric ce dateaza din anul 1851, si Casa Goanga; aceasta din urma a fost construita la inceputul sec. al XIX-lea, in stil arhitectonic local, si a apartinut familiei profesorului Florian Stefanescu-Goanga, rector al Universitatii din Cluj si membru al Academiei Romane.

Mergem apoi la Biserica Drujesti: monument istoric ce a fost consemnat în documente începând din anul 1760 ca una dintre ctitoriile fraţilor Stoian şi Iorgu Druja. Biserica a fost refăcută prima oară între anii 1793 – 1795 şi apoi în 1875, când i s-a redat forma iniţială. În anul 1987 s-au efectuat săpături arheologice, prilej cu care a fost scos la lumină un bogat material arheologic (monede din veacul al XVI-lea, un inel de argint şi un vas funerar din sticlă), precum şi fundaţiile unei biserici din lemn cu plan dreptunghiular şi absida altarului pătrată, anterioară bisericii actuale.

Oricat ar parea de ciudat, urmatorul obiectiv pe care l-am vizitat a fost Gara din Curtea de Arges. Este foarte frumoasa, foarte eleganta si destul de bine retaurata; este insa si pustie... Gazda de multe ori de-a lungul timpului a trenurilor regale ale Romaniei, gara orasului a fost construita in perioada 1880 -1889 sub condicerea inginerului Elie Radu, dupa un modelul francez al lui Andre Lecomte de Nouy (arhitectul responsabil de renovarea Manastirii Argesului), combinat cu motive traditionale romanesti. Garii de la Curtea de Arges i se mai spune si acum gara regala de catre cei mai batrani locuitori ai orasului, si asta pentru ca toti regii inmormantati la manastire au fost adusi cu trenul. Carol I a fost prezent la inaugurarea Garii din Curtea de Arges. In plus, sala de asteptare a garii era, pe vremuri, sala de bal pentru protipendada argeseana.

Trecem si pe la Casa Radulescu, monument istoric din sec. al XIX-lea, acum in paragina si in periocol de prabusire.

De aici ajungem apoi in cartierul unde in trecut locuiau olarii orasului si unde in zilele noastre se mai pastreaza un frumos monument ce aminteste de ctitoriile moldovenesti ale lui Stefan cel Mare: Biserica Olari. Biserica dateaza din a doua jumatate a sec. al XVII-lea si cum majoritatea meşterilor olari erau din Moldova, şi biserica poartă amprentele stilului moldovenesc. A fost construită pe vechea temelie a unui schit de maici din 1300. Biserica olarilor a fost amintită pentru prima dată în 1687.
Biserica este unicat în această parte a ţării prin prezentarea morţii pe peretele de est al bisericii. Din păcate pictura întregii biserici este în stadiu avansat de degradare, picturile exterioare, printre care şi cea a morţii era acoperită cu tencuială, iar interioarele sunt înnegrite. Din dreptul faţadei porneşte o scară exterioară acoprită către turn, în locul unde se află clopotele. Acoperişul bisericii din şindrilă protejează şi faţada, unde se află şi frescele exterioare.
De la Biserica Olari mergem direct catre Manastirea Curtea de Arges. Nu cred ca voi gasi vreodata cuvintele potrivite pentru a descrie frumusetea, eleganta si perfectiunea acesteia.
A fost ctitorita de Neagoe Basarab si construita intre anii 1512 - 1517, iar pictura interioara, realizata in 1526, este opera lui Dobromir Zugravu, din Targoviste. La inaugurarea din 15 august 1517 au participat oaspeti de seama, in frunte cu insusi patriarhul din Constantinopol. A suferit de-a lungul timpului numeroase distrugeri: jaful din iarna 1610 - 1611 al ostilor lui Gabriel Bathory, reparatiile din vremea domniei lui Matei Basarab (1630 - 1654) si Serban Cantacuzino, stricaciunile din timpul razboiului ruso-turc din 1769 - 1774, praduirile din timpul ocupatiei austriace (1788 - 1790). In primavara anului 1867 un incendiu puternic a distrus o parte din cladiri si turnul-clopotnita, iar in luna decembrie a cazut prada flacarilor chiar interiorul monumentului. In perioada 1875 -1885 este restaurat de catre arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy, care in afara de consolidare a inlocuit printre altele si pretioasa pictura a lui Dobromir cu o pictura noua. Din vechile constructii se mai pastreaza doar biserica, de plan trilobat cu patru turle, cu decoratiuni bogate atat in interior cat si in exterior. Aici isi duc somnul de veci Neagoe Basarab, Radul de la Afumati, Carol I si regina Elisabeta, Ferdinand I si regina Maria, precum si regele Carol al II-lea (osemintele acestuia fiind repatriate din Portugalia in anul 2003).
Cateva detalii ce descriu frumoasa manastire: faţadele sunt decorate în relief plat cu motive caucaziene şi islamice. În faţa intrării se află un agheasmatar deschis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină de patru coloane, lucrate în marmură de felurite tonuri şi împodobite cu desene (1516-1517). Precum întreaga biserică, şi acesta reprezintă o admirabilă operă de artă. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu invelitoarea de plumb şi crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul locaş şi pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat. În partea de sus se află o suită de panouri semicirculare în partea superioară, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative şi discuri în rozetă, iar ca nişte paftale domneşti, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt aşezaţi porumbei, fiecare purtand în cioc un clopoţel ce suna lin la adierea vântului. În interior, pe lângă zugrăveală executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard şi de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeş, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor şi catapeteasma făcută din marmură, bronz aurit şi onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenţia, ca o excepţională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane din naos, fiecare cu un original ornament floral, reprezentând pe cei 12 Sfinţi Apostoli.
Parte a ansamblului Manastirii si situat in apropierea acesteia, Palatul Episcopal a fost construit intre 1866 - 1890, in stil frantuzesc, dupa urcarea pe tronul Romaniei a regelui Carol I. In prezent adaposteste moastele Sfintei Filofteia.
Balada mesterului Manole
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri, 1874
I
Pe Argeş în jos,
Pe un mal frumos,
Negru-vodă trece
Cu tovarăşi zece,
Nouă meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Şi Manole, zece,
Care-i şi întrece.
Merg cu toţi pe cale
Să aleagă-n vale
Loc de mănastire
Şi de pomenire.
Iată, cum mergeau
Că-n drum ajungeau
Pe-un biet ciobănaş
Din fluier doinaş,
Şi cum îl vedea
Domnul îi zicea:
,,Mândre ciobănaş,
Din fluier doinaş!
Pe Argeş în sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Argeş în jos
Cu turma ai fost.
Nu cumva-ai văzut
Pe unde-ai trecut
Un zid părăsit
Şi neisprăvit
La loc de grindiş,
La verde-aluniş?"
,,Ba, doamne,-am văzut
Pe unde-am trecut
Un zid părăsit
Şi neisprăvit.
Câinii cum îl văd,
La el se repăd
Şi latră-a pustiu
Şi urlă-a morţiu."
Cât îl auzea,
Domnu-nveselea
Şi curând pleca,
Spre zid apuca
Cu nouă zidari,
Nouă meşteri mari
Şi Manole zece
Care-i şi întrece.
,,Iată zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de mănastire
Şi de pomenire.
Deci voi, meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Curând vă siliţi
Lucrul de-l porniţi,
Ca să-mi ridicaţi,
Aici să-mi duraţi
Mănastire naltă
Cum n-a mai fost altă,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!"
II
Meşterii grăbeau,
Sforile-ntindeau,
Locul măsurau,
Şanţuri largi săpau,
Şi mereu lucrau,
Zidul ridicau,
Dar orice lucra
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucrau în zadar!
Domnul se mira
Ş-apoi îi mustra,
Ş-apoi se-ncrunta
Şi-i ameninţa
Să-i puie de vii
Chiar în temelii!
Meşterii cei mari,
Calfe şi zidari,
Tremurau lucrând,
Lucrau tremurând
Zi lungă de vară
Ziua pân-în seară,
Iar Manole sta,
Nici că mai lucra,
Ci mi se culca
Şi un vis visa,
Apoi se scula
Ş-astfel cuvânta:
,,Nouă meşteri mari,
Calfe şi zidari!
Ştiţi ce am visat
De când m-am culcat?
O şoapta de sus
Aievea mi-a spus
Că orice-am lucra
Noaptea s-a surpa
Pân-om hotărî
În zid de-a zidi
Cea-ntâi soţioară,
Cea-ntâi surioară
Care s-a ivi
Mâini în zori de zi
Aducând bucate
La soţ ori la frate.
Deci dacă vroiţi
Ca să isprăviţi
Sfânta mănastire
Pentru pomenire,
Noi să ne-apucăm
Cu toţi să jurăm
Şi să ne legăm
Taina s-o păstrăm:
Ş-orice soţioară,
Orice surioară
Mâini în zori de zi
Întâi s-a ivi,
Pe ea s-o jertfim
În zid s-o zidim!"
III
Iată-n zori de zi
Manea se trezi,
Ş-apoi se sui
Pe grad de nuiele
Şi mai sus, pe schele,
Şi-n câmp se uita,
Drumul cerceta.
Când, vai! Ce zărea?
Cine că venea?
Soţioara lui,
Floarea câmpului!
Ea s-apropia
Şi îi aducea
Prânz de mâncătură,
Vin de băutură.
Cât el o zărea,
Inima-i sărea,
În genunchi cădea
Şi plângând zicea:
,,Dă, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Să facă pâraie,
Să curgă şiroaie,
Apele să crească,
Mândra să-mi oprească,
S-o oprească-n vale
S-o-ntoarcă din cale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceru-ntuneca
Şi curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pâraie
Şi umflă şiroaie.
Dar oricât cădea
Mândra n-o oprea,
Ci ea tot venea,
Şi s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plângea,
Şi iar se-nchina,
Şi iar se ruga:
,,Suflă, Doamne,-un vânt
Suflă-l pe pământ,
Brazii să-i despoaie,
Paltini să îndoaie,
Munţii să răstoarne,
Mândra să-mi întoarne,
Să mi-o-ntoarne-n cale,
S-o ducă de vale!"
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Şi sufla un vânt
Un vânt pe pământ
Paltini că-ndoia,
Brazi că despoia,
Munţii răsturna,
Iară pe Ana
Nici c-o înturna!
Ea mereu venea,
Pe drum şovăia
Şi s-apropia
Şi amar de ea,
Iată c-ajungea!
IV
Meşterii cei mari
Calfe şi zidari,
Mult înveselea
Dacă o vedea,
Iar Manea turba,
Mândra-şi săruta,
În braţe-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Şi, glumind, zicea:
,,Stai, mândruţa mea,
Nu te speria,
Că vrem să glumim
Şi să te zidim!"
Ana se-ncredea
Şi vesel râdea.
Iar Manea ofta
Şi se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pân' la gleznişoare,
Pân' la pulpişoare.
Iar ea, vai de ea!
Nici că mai râdea,
Ci mereu zicea:
,,Manole, Manole,
Meştere Manole!
Ajungă-ţi de şagă,
Că nu-i bună, dragă.
Manole, Manole,
Meştere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Trupuşoru-mi frânge!"
Iar Manea tăcea
Şi mereu zidea.
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pân' la gleznişoare,
Pân' la pulpişoare,
Pân' la costişoare,
Pân' la ţâţişoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plângea
Şi mereu zicea:
,,Manole, Manole
Meştere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Ţâţişoara-mi plânge,
Copilaşu-mi frânge!"
Manole turba
Şi mereu lucra.
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pân' la costişoare,
Pân' la ţâţişoare,
Pân' la buzişoare,
Pân' la ochişori,
Încât, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid că zicea:
,,Manole, Manole
Meştere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Viaţa mi se stinge!"
V
Pe Argeş în gios,
Pe un mal frumos,
Negru-vodă vine
Ca să se închine
La cea mănăstire,
Falnică zidire,
Mănăstire naltă
Cum n-a mai fost altă.
Domnul o privea
Şi se-nveselea
Şi astfel grăia:
,,Voi, meşteri zidari,
Zece meşteri mari!
Spuneţi-mi cu drept,
Cu mâna la piept,
De-aveţi meşterie
Ca să-mi faceţi mie
Altă mănastire
Pentru pomenire
Mult mai luminoasă
Şi mult mai frumoasă!
Iar cei meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Cum sta pe grindiş,
Sus pe coperiş,
Vesel se mândreau
Ş-apoi răspundeau:
,,Ca noi, meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Alţii nici că sânt
Pe acest pământ!
Află că noi ştim
Oricând să zidim
Altă mănăstire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Şi mult mai frumoasă.
Domnu-i asculta
Şi pe gânduri sta,
Apoi poruncea
Schelele să strice,
Scări să le ridice.
Iar pe cei zidari,
Zece meşteri mari,
Să mi-i părăsească
Ca să putrezească
Colo pe grindiş,
Sus pe coperiş.
Meşterii gândeau
Şi ei îşi făceau
Aripi zburătoare
De şindrili uşoare,
Apoi le-ntindeau
Şi-n văzduh săreau
Dar pe loc cădeau,
Şi unde picau
Trupu-şi despicau.
Iar bietul Manole,
Meşterul Manole,
Când se încerca
De-a se arunca,
Iată c-auzea
Din zid că ieşea
Un glas năduşit,
Un glas mult iubit
Care greu gemea
Şi mereu zicea:
,,Manole, Manole,
Meştere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Ţâţişoara-mi plânge,
Copilaşu-mi frânge,
Viaţa mi se stinge!"
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochii-i se-nvelea,
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvârtea,
Şi de pe grindiş,
De pe coperiş,
Mort bietul cădea!
Iar unde cădea,
Ce se mai făcea?
O fântâna lină,
Cu apa puţină,
Cu apă sărată
Cu lacrimi udată!

vineri, 13 noiembrie 2009

Itinerarii buzoiene


Este vineri, 13 (noiembrie 2009); sa fim sau nu superstitiosi?! Hai sa fim, dar hai sa si pornim la drum! De data aceasta spre Buzau, o zona putin cunoscuta, dar care va deveni tinta noastra in urmatoarele iesiri mai scurte din Bucuresti.

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/ItinerariiBuzoiene##
Prima oprire este la Herghelia Rusetu. Aici sunt crescuti cai din rasele Trapas si Semigreu Romanesc. Prima data vizitam grajdurile unde sunt armasarii de monta din cele doua rase mai sus amintite, si caii din rasa semi-greu romanesc ce aveau 3-4 ani si erau antrenati pentru trasul carutelor. Mergem apoi afara pentru a vedea tarcurile unde sunt iepele si manjii tocmai intarcati. Apoi vedem si tarcul unde sunt manjii mai mari, de vreo 2 ani.
Cateva cuvinte despre caii pe care i-am vazut acolo: din rasa Trapas sunt extraordinar de frumosi armasarii Rutinat si Nurofen. Rutinat este armasarul detinator al recordului de 1 min.si 20 sec. la distanta de 3300 m. Nurofen este si el un frumos armasar de 14 ani, negru, castigator a numeroase competitii.

Trapasul este o rasa care se comporta foarte bine atat pe hipodrom in curse de trap inhamat la sulki, cat si la tractiune usoara si calarie , caracterul bland si docil facandu-l apt si pentru transport de persoane si agrement. Trapasul romanesc s-a consolidat ca rasa in ultimele decenii, la formarea sa participand in principal trapasul american in proportie de 85%, trapasul Orlov in proportie de 10%, trapasul francez in proportie de 5%. Este foarte gratios in miscari si bine proportionat. Inceputurile cresterii acestei rase in cadrul Hergheliei Rusetu dateaza inca din anul 1927, cand in herghelie ajung cateva exemplare provenite din cumparari de pe hipodrom. In momentul de fata aceasta rasa se creste si se selectioneaza in hergheliile Rusetu si Dor Marunt, probele pentru testarea performantei se dau pe Hipodromul de trap de la Ploiesti.
Avem parte de cateva minute de o demonstratie ecvestra cu trapasii Rutinat si Nurofen, absolut superbi!
Urmeaza apoi demonstratia ecvestra a lui Ursulica, din rasa Semigreu Romanesc. In vederea obtinerii acestei rase s-a procedat la incrucisarea rasei grele Ardeneze (cateva exemplare ale acestei rase am vazut la arbatoarea Junii Brasovului) cu rasa Trapasa. Rasa Semigreu Romanesc a inceput sa se contureze in jurul anului 1960, ca rasa pentru tractiune grea. Brevetarea acestei rase a avut loc in anul 1985 si s-a obtinut un cal capabil sa tracteze de patru ori greutatea sa corporala in conditii variabile de teren si clima. Probele de calificare la aceasta rasa se dau la varsta de 3-4 ani, cu o greutate de 1300 kg greutate tractata pe distanta de 10 km in alura de pas, baremul fiind de 60 minute. Recordul de tractiune la proba demarajului inregistrat la aceasta rasa a fost de 19.165 kg , pe distanta de 195 m. timp de 1 min. si 46 sec., record realizat de iapa Ada.
La varsta de 5-6 luni manjii sunt insemnati cu fierul rosu, trapasii pe partea stanga si semigreii pe partea dreapta. Mai sunt apoi lasati o saptamana langa iepele-mame, urmand ca apoi sa fie intarcati. Initiala numelui calului reprezinta initiala numelui mamei acestuia. Toti cei 300 de cai din Herghelia Rusetu au cate un nume, pe care il primesc dupa nastere. Herghelia are o suprafata de aproximativ 600 ha, suprafata ce asigura necesarul de hrana pentru cai, dar si spatiul pentru grajduri, tarcuri, spatiu de pasunat.
Caii sunt tinuti in conditii foarte bune, iar primirea ce ni s-a facut a fost deosebita! Am vizitat toate grajdurile, am avut si o demonstratie ecvestra cu doi trapasi si un semi-greu romanesc, iar la final am si calarit putin, iapa Lipia fiind foarte blanda! Bineinteles, am avut oarecare nedumeriri legate de cum o sa incalec pe ditamai namila de animal...cum scara nu mi s-a pus la dispozitie, am reusit pana la urma sa incalec, mai trasa, mai impinsa...Dar ce senzatie, cat de usor mergea si cata siguranta inspira! Sincer, imi doresc tare mult sa pot calari mai des...In fine...
Aceasta herghelie a luat fiinta in anul 1919 prin aducerea din strainatate a aproximativ 300 de cabaline Nonius, cabaline care in anul 1924 sunt transferate la Parta, Timisoara. In acelasi an sunt aduse la Rusetu cabaline Ghidran de la Herghelia Radauti, care au fost crescute la Rusetu pana in anul 1941, cand sunt transferate din nou la Herghelia Radauti de unde se aduce rasa araba, crescuta la Rusetu pana in anul 1964 cand aceasta rasa este transferata la G.A.S. Slobozia. Dupa nationalizarea hipodromului din Bucuresti in anul 1948, la Rusetu se aduc exemplare foarte bune de cabaline din rasa Trapasa, care au constituit baza de plecare pentru nucleul foarte valoros de cabaline trapase care se cresc si in prezent in herghelie. Din pacate astazi mai sunt aici 8 exemplare ale acestei rase: exista valorosi armasari de monta, insa nu mai exista concursuri si hipodrom pentru ca iepele sa atinga standardele impuse de rasa si sa fie astfel folosite pentru reproducere.
Hergheliile din tara noastra au fost preluate de catre Romsilva, ceea ce a fost un lucru cat se poate de benefic; sa speram ca vremurile ce vin vor fi din ce in ce mai bune pentru hergheliile din tara noastra!
Multumiri si pe aceasta cale d-lui Romica Bazu!

De la Herghelia Rusetu am pornit catre Herghelia Cislau. Aceasta s-a infiintat in anul 1894 cu scopul de a produce armasari si iepe de prasila. In anul 1898 institutia se desfiinteaza si ia nastere Depozitul de Remonta al Armatei , care functioneaza pana in anul 1916 , an in care din cauza razboiului se refugiaza in Moldova. Revine la Cislau in anul 1919 si functioneaza pana in anul 1945 cand ferma este preluata de Ministerul Agriculturii care infiinteaza Herghelia de Pur Sange Englez. Rasa Pur Sange Englez este o rasa culturala cu un inalt grad de specializare pentru viteza. Inceputurile constituirii rasei se inregistreaza in sec. XIV , insa bazele regulamentelor de alergari se pun de abia in anul 1605, in Newmarket. Primele alergari oficiale s-au organizat in Anglia in 1634, la concursul GOLD CUP, concurs important si in zilele noastre.
Herghelia Cislau este una dintre cele mai vechi herghelii din tara care in ciuda tuturor transformarilor suferite reuseste si astazi sa-si pastreze scopul initial: de a produce si creste cai de rasa in conditii optime de clima si relief.
Rasa Pur Sange Englez a fost introdusa in tara noastra dupa anul 1870 , la inceput prin importuri sporadice, de catre unii mari propietari crescatori de cai. Mai tarziu, pentru a asigura armatei cai corespunzatori pentru cavalerie si artilerie, Statul Roman se implica in importuri de armasari Pur Sange Englez, socotiti cei mai potriviti pentru nevoile armatei de la acea data. Asemenea importuri s-au facut cu regularitate mai ales dupa 1872, cand Ministerul Armatei a infiintat o herghelie de Pur Sange Englez la Nucet (Dambovita). Aceasta rasa este principala furnizoare cai de curse de galop , exemplarele deosebite fiind folosite cu succes si in concursuri hipice de sarituri peste obstacole.
Si aici vizitam grajdul cu armasarii de monta si pe cel cu manjii de 4-5 luni. Iepele erau toate pe pasune, asa ca le vedem doar in trecere catre varful dealului. Zona este de o rara frumusete: inconjurata de dealuri, ofera numai liniste si relaxare.
Multumiri d-lui Mihai Dumitru si d-lui Nicu!
Mai multe detalii gasiti aici: http://dsbuzau.rosilva.ro/herghelii.html
Am pornit apoi catre Lopatari, incercand sa ajungem la Focul Viu seara, dupa lasarea intunericului. Stiam ca drumul va fi dificil, dar totusi merita incercat. Varianta prin Bisoca, recomandata de GPS, ni s-a parut cam lunga pentru timpul pe care il aveam la dispozitie, asa ca....lenesul mai mult alearga, dupa cum se va vedea. Pe prima varianta de drum pe care ne-am gandit sa mergem, prin Nehoiu, am fost intorsi de un grup de sateni care ne-au spus ca drumul este impracticabil. Pe ce-a de-a doua varianta aleasa, prin Odaile, am ratacit atat de tare drumul, din lipsa indicatoarelor, incat se lasase deja intunericul cand ne-am decis sa abandonam expeditia pentru acea seara si ne-am cautat cazare. Citisem pe net despre pensiunea La Butoaie, din Pietroasele; asta insemna sa dormim o noapte intr-un butoi de vin. Zis si facut, sunam, este disponibil un butoi pentru doua persoane, il rezervam si mergem apoi undeva in Buzau sa mancam.
Cu greu ajungem apoi si La Butoaie: mai ratacim de vreo doua ori drumul, mai urcam pana in varful dealului pe niste drumuri desfundate, de ne-am umplut de namol si pietris (de, era vineri, 13...si ne iesisera in cale numai oameni cu galeti de apa goale...). Insa ce am gasit cand am ajuns La Butoaie...a intrecut orice imaginatie. Tinerii soti Rosca (contact 0744938038) amenajasera 6 butoaie de vin, imense, in locuri de dormit pentru turisti; parca erau casute pentru pitici, din povesti...La noi in butoi fusese pus un radiator asa ca era cald si bine...incat a intrat si motanul Tomy...si n-a mai iesit, drept pentru care am dormit cu el in pat. Am fost apoi invitati la o degustare de vinuri in crama familiei Rosca: excelent vinul Tamaioasa seaca si demi-seaca (un produs propriu al familiei, pentru ca de obicei tamaioasa este dulce); am stat ceva vreme de vorba, urmand ca a doua zi sa luam micul dejun si sa pornim catre Focul Viu. Dupa cum spuneam, noaptea am dormit impreuna cu Tomy in butoi, motanul somnoros continuandu-si somnul si dupa ce ne-am trezit noi. Am luat micul dejun impreuna cu dna Daniela Rosca, mai discutand despre sprijinul si actiunile ANTREC, despre concursurile castigate de pensiunea La Butoaie...asa ca nici nu am simtit cum a trecut timpul!
Ne-am asternut la drum catre Focul Viu din Lopatari. In drum am oprit langa Piatra Alba de la Grunj, o formatiune ciudata de tuf vulcanic atacitic, de culoare alba, aflata la confluenta raurilor Slanic si Jgheab. Facem cateva fotografii si pornim mai departe, catre Muntele de Sare. Langa sosea, peretii abrupti ai versantului nu sunt din stanca golasa, cum ne-am fi asteptat, ci din sare. Peisajul este parca din alta lume, iar culorile sunt extraordinare. Aici facem si un mic popas pentru a culege catina, arbustii plini de spini si de vindecatoare bobite portocalii fiind omni-prezenti. Peisajul satului romanesc este completat de carele cu boi. Atat de multe nu cred ca am vazut intr-o alta zona a tarii!
Prin namoale si gropi am ajuns la Lopatari, sa vedem Focul Viu. Am mers pana cand am gasit o punte rudimentara ce traversa raul, iar in dreptul ei era o bucata e lemn pe care cineva scrisese: "spre Focurile Vii". Daca un copil din sat nu ar fi acceptat sa ne insoteasca, nu am fi putut continua drumul: dupa ce se trece puntea nu mai exista nici un indicator, ci doar garduri ce delimiteaza curtile oamenilor. Ei bine, trebuie sa intri dincolo de garduri si sa urci dealul pieptis, pe o poteca formata la inceput de rotile carelor si carutelor, iar mai apoi de piciorul celor ce se avanta pana aici. Poteca strabate in aceasta ultima parte o livada de pruni (unde se pare ca mai apar uneori si animale salbatice: vulpi, iepuri, mistreti, ursi), iar aproape de varful dealului se opreste in dreptul unui loc parjolit. Aici am ajuns si noi, insa, spre dezamagirea noastra, am gasit focurile stinse. Focul viu este un fenomen natural: din pamant ies gaze si ard continuu....sau aproape continuu...Cand am ajuns noi cateva din gropile in care ard flacarile erau pline cu apa. In aer se simtea un miros puternic de gaz, insa cum nu am avut la noi nici chibrituri, nici bricheta....ne-am lasat pagubasi. Marius, baietelul ce ne-a fost ghid, a incercat inclusiv cu lupa sa aprinda o flacara...nici vorba! Insa tot el ne-a povestit destul de multe despre locurile din jur: cum a vazut ursul in livada, la prune, cum se dau cu sania pe deal imediat ce se asterne zapada; era in clasa a saptea, dar nu stia daca tatal sau il va da la licei...din cate am vazut, nici nu-l prea tragea inima sa continue scoala, tare mult il incanta meseria de sofer!
Pana la urma, nu am facut degeaba calatoria: am avut ocazia sa fotografiem cateva care cu boi si cateva peisaje extraordinar de frumoase! In plus, cred ca e mult mai bine sa prindem noaptea in zona focurilor, atmosfera este parca din alta lume din cate am vazut in fotografiile altora.
De la Lopatari am mers apoi la Meledic. Prima oprire am facut-o la pensiunea Meledic: foarte bune conditii de cazare; din pacate nu au avut ciorba pentru noi... Vizavi de pensiune este Lacul Meledic, sau Lacul fara Fund. Lacul este unic in lume deoarece are apa dulce, insa este situat pe un masiv de sare. Se pare ca nu s-ar fi gasit fundul lacului, si se presupune ca el comunica in subteran cu pestera din imediata vecinatate. In timp insa pe fundul lacului s-ar depus aluviuni care au intrerupt comunicarea cu pestera, dar si cu masivul de sare, astfel ca lacul, cu o suprafata de aproximativ 1 hectar, a fost alimentat doar de ploi si zapezi. Din cate am aflat, totusi adancimea maxima a lacului ar fi de 20 metri...insa e mult mai incitant sa ne gandim la el ca la un lac fara fund. Cat despre Pestera Meledic sau Pestera Sasei Iezi: aceasta are intrarea surpata, datorita unor alunecari de teren. Este o pestera de sare si are o lungime de 3234 de metri, fiind, dupa unii, cea mai lunga pestera in sare din lume, dupa altii fiind a doua in lume dupa o pestera din Israel. Pestera de la Meledic a fost descoperita in 1980, detinand recordul modial, desi lungimea sa era estimata la doar 1257 de metri. Asa ca eu cred totusi ca pestera in sare de la Meledic este cea mai lunga de acest fel din lume! Tot pe platoul de aici se afla si Tabara de Sculptura de la Meledic, unde am fost inconjurati de diferite statui de lemn, cat se poate de expresive si de bine realizate!
Si asa a venit momentul sa lasam in urma galbenii mesteceni, caii focosi, lacurile si pesterile misterioase... locuri ce ar putea fi pe primul loc in lume in aproape orice domeniu, daca ar fi si cunoscute... Noi intentionam sa mai mergem in zona, mai ales ca au ramas atatea de vazut si....fotografiat!
Cateva informatii utile:
1 ora de calarie costa 10 euro / persoana, iar vizitarea hergheliei costa 1,5 - 1,0 euro / persoana. Ar fi bine sa sunati cu cateva zile inainte, pentru ca antrenorul sa fie acolo cand mergeti.
Iata si cateva date de contact:
Pensiunea "La Butoaie" - fam. Rosca: 0744938038
- herghelia Rusetu - 0238/533151
sef herghelie - th.Bazu Romica - tel.0730653696;
- herghelia Cislau - 0238/553590
sef herghelie - ing.Dumitru Mihai - tel.0730653694.
Vacante placute,
Cristina si Cristin DUMITRU

miercuri, 11 noiembrie 2009

Ion Minulescu - Cu toamna în odaie



Mi-a batut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a batut cu degete de ploaie...
Si la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las sa intre în odaie,
Ca-mi aduce o cutie cu Capstan
Si tigari de foi din Rotterdam...

Am privit în jurul meu si-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!... Cum puteam s-o las sa plece?
Daca pleaca, cine stie când mai vine?
Daca-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urma oara-n geam?
"Donnez-vous la peine d'entrer, Madame..."

Si femeia cu privirea fumurie
A intrat suspecta si umila
Ca o mincinoasa profetie
De Sibila...

A intrat...
Si-odaia mea-ntr-o clipa
S-a încalzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipa
Si cu sarutarea Toamnei, care mâine
O sa moara... vai!...
Bolnava de gripa...

duminică, 1 noiembrie 2009

Despre Halloween


Halloween este o sarbatoare celebrata in noaptea de 31 Octombrie in special in Statele Unite, Canada, Marea Britanie si Irlanda, insa in ultimul timp din ce in ce mai mult si in Romania. Halloween-ul este adesea asociat cu ocultul, in diverse traditii pagane, aceasta noapte lumea spirituala poate sa intre in contact cu lumea fizica si magia are puterea cea mai mare.

Este, dupa parerea mea, inca o sarbatoare importata de care nu cred ca mai aveam nevoie (alaturi de Valentine's Day). Insa trebuie sa recunosc totusi ca imi plac la nebunie dovlecii zambareti, culoarea si parfumul pe care le aduc in casa.

Aceasta sarbatoare isi are originea in festivalul pagan al celtilor din Irlanda, Marea Britanie si Franta denumit Samhain.
Samhain marca sfarsitul recoltei, sfarsitul jumatatii luminoase a anului si inceputul celei intunecate. In mod traditional, aceasta sarbatoare dura cateva zile. Multi cercetatori cred ca marca inceputul anului calendaristic Celtic. Avea insa elemente ce l-ar descrie drept un festival al mortilor. Legatura s-ar datora credintelor conforma carora totul in natura moare in aceasta perioada de frig si intuneric. Galii credeau ca granita dintre lumea celor vii si cea a mortilor dispare in aceste zile; pentru ca totul in natura moare, celor decedati li se permite sa ridice valul ce ii separa de lumea celor vii. Focul juca un rol important: oamenii si turmele lor treceau printre doua focuri in scop de purificare, iar oasele animalelor sacrificate erau aruncate in flacari.
Obiceiul galic de a purta costume si masti in aceasta perioada era o incercare de a copia sau pacali spiritele. In Scotia mortii erau personificati de tineri ce purtau masti sau aveau fetele acoperite cu funingine, si imbracau haine albe. Napii erau scobiti in interior si folositi pentru felinare pentru iluminat dar si pentru alungarea spiritelor rele.
Festivalul galez a fost devenit mai apoi ajunul sarbatorii crestine Ziua Tuturor Sfintilor: este seara de dinaintea Zilei tuturor sfintilor (All Saint's Day), praznicul romano-catolic din 1 noiembrie.

Impresii de Vacanta

http://www.intercraft.ro

Persoane interesate

Zborurile mele

Alaskan Malamut

Articole bucuresti vechi

Ce carti mai citim

  • "O moarte care nu dovedeste nimic. Ioana. Jocurile Daniei" de Anton Holban

Ce muzica mai ascultam


For more widgets please visit www.yourminis.com

all blogs
Blog
PromBlog

Nu uitati de Dragobete!

20 martie - Echinoctiul de primavara si inceputul primaverii astronomice

Paste

21 iunie - Solstitiul de vara si inceputul verii astronomice

22 septembrie - Echinoctiul de toamna si inceputul toamnei astronomice

Craciun

Follow this site

free counters

Nu uita!

Adopta un catel!
Caini - Anunturi adoptii caini
Credincios, jucaus, prietenos