"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

duminică, 30 octombrie 2011

...de toamna...

Ne-am umplut sufletele de culorile toamnei. Si numai melodiile lui Tudor Gheorghe pot intregi fotografiile, cand cuvintele sunt de prisos.














Tudor Gheorghe - Niciodata toamna...(Tudor Arghezi)

Asculta mai multe audio diverse

Tudor Gheorghe - Muge-un Cerb

Asculta mai multe audio diverse

Tudor Gheorghe - Octombrie

Asculta mai multe audio diverse

Tudor Gheorghe - Toamna

Asculta mai multe audio diverse

vineri, 14 octombrie 2011

Romania, tara vinurilor: podgoria si crama LacertA de la Fintesti, regiunea viticola Dealu Mare


Duminica, pe 9 octombrie 2011, suna ceasul pe la 7.30. Afara, innorat si ploaie mocaneasca... asa ca ne culcam la loc! Ne trezim cand se mai lumineaza afara si ne pregatim micul dejun. La plecare luam de la gazda noastra, d-na Claudia, doua borcane cu miere de albine de la stupii din spatele casei. Trecem apoi pe la Diana, calauza noastra in Muntii Buzaului, dar cum ploaia tot nu se oprise, am stat in masina de vorba.

Cateva fotografii din drumul care a urmat:
https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/LacertaWineryFintesti

Drumul nostru a continuat, cu doua opriri pe drum: o data ca sa ne luam catina, pe care s-o punem pentru iarna in borcane cu miere (este un excelent vitaminizant si stimulator al sistemului imunitar), si inca o data pentru a ne cumpara o sacosa plina cu ghebe pentru pus la murat.

Astfel aprovizionati, vazand ca cerul s-a mai inseninat putin si ploaia s-a oprit, ne-am indreptat catre regiunea viticola Dealu Mare, o zona faimoasa pentru vinurile rosii. Din punct de vederea geografic, se intinde pe teritoriul judetelor Prahova si Buzau, si este situata la aceeasi latitudine cu podgoriile din Bordeaux, fiind strabatuta de Paralela 45.
Relieful subcarpatic si de campie, orientarea sudica a viilor se imbina cu climatul temperat-continental cu influente sporadice ale maselor de aer cald mediteraneean. Tipicitatea si varietatea solurilor confera o structura viguroasa si complexa vinurilor.
Printre crengile copacilor si abia zarindu-se, depasim un indicator ce arata "Drumul Podgoriilor".

De data aceasta ne-am limitat doar la o vizita si o degustare la Crama LacertA.
Asa ca din Sahateni cotim la un moment dat dreapta catre Fintesti, pe un drum destul de prost dar cu ceva urme de asfalt. Oricum, zarisem si indicatorul Cramei LacertA, conform caruia mai avea de parcurs aproximativ 6,5 km. Trecem de depozitul si viile celor de la Hallewood (deja incepem sa simtim miros de must, de struguri zdrobiti si de vin) si continuam drumul, printre vii. Timpul pare sa tina cu noi: nu mai ploua, se insenineaza si privelistea din vii este superba! Oprim din loc in loc pentru fotografii: in vii mai sunt cativa struguri negri, iar pe margine macesele explodeaza in rosu aprins. Jur imprejur e liniste, doar cintezele ne privesc de pe pamant si de prin ierburi cu maxima curiozitate. Oriunde ne indreptam prinirea zarim dealuri molcome, colorate in toate nuantele posibile de maro, galben si rosu, dealuri brazdate de randurile simetrice ale viilor.

Numai ca incantarea noastra in fata peisajului, a naturii si a toamnei dispare brusc, odata cu disparitia si a ultimei fasii de asfalt... Intram pe un drum cu pietris si pamant. Bine ca nu era nimeni in spatele nostru, pentru ca ploaia de cu seara si de dimineata inmuiase drumul si sareau pietre in toate partile. Si cum nu ne puteam astepta la mai bine... la un moment dat dispare si pietrisul si drumul incepe sa urce intr-o panta nu foarte accentuata, dealul. Masina incepe sa patineze in namol, rotile se invart in gol si in loc sa urcam dealul, ne proptim intr-un damb mai inalt de pamant, in timp ce rotile masinii incep sa se scufunde, incet dar sigur, in noroi. Bine, deja aveam noroi pe parbriz, pe capota... Insa cand am coborat din masina pentru "evaluarea" situatiei, ramanem surprinsi de cum aratau rotile: adica nu mai aratau deloc, erau complet acoperite cu paman rosiatic! Mda... sunam la crama, sa le spunem ca probabil nu vom ajunge, pentru ca suntem blocati... Doamna Beatrice, foarte draguta, ne promite ca incearca sa gaseasca pe cineva care sa vina dupa noi sa ne recupereze. Pana cand urma sa ne sune dansa cu raspunsul, ne gandim sa incercam totusi sa iesim de-acolo, mai ales ca pe langa noi, pe jos, trece un nene care ne spune ca, pentru a ajunge la LacertA, trebuie sa trecem dealul iar drumul este si mai prost (chiar ma intrebam cat de "mai" prost putea fi...). Asa ca, usurel, usurel, soferul experimentat Cristi scoate masina din namol, mergand sau, mai bine zis, alunecand cu spatele catre o portiune de drum unde sa putem intoarce. Intre timp, suntem sunati de dl Mihai Banita, de la crama LacertA: i-am spus ca am iesit din namol, si ne-a indrumat pe un alt drum. Deci noi chiar ne doream sa ajungem la crama, asa ca ne intoarcem catre Naeni, iar de acolo, prin sat, catre Fintesti.

Si nu am regretat deloc! Am fost primiti de catre d-na Beatrice si de catre dl Mihai Banita, oenolog al cramei LacertA. Vizita a durat peste doua ore, timp in care am degustat 6 vinuri, plus degustarea unui vin alb si unul rosu chiar din cisternele de inox in care inca fierbeau. Ni s-a prezentat intregul drum al bobului de strugure, de cand era pus in ladite si pana la sticlele de vin prezentatea intr-o maniera exceptionala.

Am fost si in sala baricurilor, unde, spre surpriza noastra, vinurile erau si in butoaie lucrate la Rosiorii-de-Vede! Se pare ca stejarul ce provine din Romania imprima vinurilor nuante mai aromate, de fructe. Bineinteles, acum ne dorim sa ajungem si la fabrica unde se fac respectivele butoaie!
Crama este absolut superba, mai ales terasa unde se pot organiza diverse prezentari si conferinte. Privelistea este absolut superba: prin geamurile imense pot fi vazute dealurile si viile, senzatia de spatiu si de relaxare, dar si de rafinament si eleganta fiind prezenta in permanenta. De pe terasa am coborat scara de lemn in spirala pana la barul unde am continuat degustarea.
Dl Banita ne-a descris caracteristicile vinurilor respective, anul acesta "laudandu-se" cu vinuri albe superioare celor rosii, desi zona este celebra datorita acestora din urma. Insa podgoria este noua, asa ca va fi interesant de urmarit evolutia in timp.
Deoarece descria unele vinuri in termeni foarte concisi (aroma de piper verde, spre exemplu), l-am rugat sa ne dea detalii despre cum sunt culese aceste informatii pe care le regasim, ulterior, pe eticheta sticlei de vin. Ei bine, perioadic este degustat vinul din butoaie de catre o intreaga echipa de specialisti; fiecare scrie in fisa ce arome au regasit in vinul degustat, fara a sti insa numarul butoiului din care provine. Periodic se reia procedeul, astfel incat atunci cand acesta se incheie se stabilesc aromele cel mai des intalnite la un anumit vin degustat. Sper ca am reusit sa va descriu cu claritate intregul proces...
Asa cum la crama Stirbey am aflat de vinul Novac, aici am degustat pentru prima data vinul Chabernet Sauvignon Shiraz; denumirea lui ni s-a parut exotica...asa ca ne-am intors cu o sticla si acasa. Desi noi pe piata, vinurile LacertA au obtinut deja o multime de premii la competitiile de profil.

Si cum eram curioasa sa aflu de unde provine numele de "Lacerta", ei bine am aflat ca este cuvantul latinesc pentru "soparla", acestea fiind prezente in numar mare in zona. In plus, modelul de pe eticheta reprezinta pielea micutei reptile.

Iata cateva detalii despre podgoria si crama LacertA, preluate de pe http://www.lacertawinery.ro/ro/
"Vinurile obtinute de-a lungul paralelei 45, paralela pe care se pozitioneaza si podgoria Dealu Mare alaturi de zone precum Bordeaux, Saint-Emilion si Toscana, sunt recunoscute pentru gustul bogat, complex si catifelat. Vinurile noastre sunt pastrate in conditii strict controlate, in crama recent inaugurata. Cand este cazul sunt maturate exclusiv in butoaie barrique din esente de stejar de cea mai buna calitate provenind din Franta, SUA, Rusia, Ungaria sau Romania.
Normarea succesiva a productiei pe parcursul anului pana la obtinerea a maxim 1 kg de struguri pentru fiecare butuc de vita si selectia stricta a strugurilor care intra in procesul de vinificatie asigura vinului nostru un nivel calitativ ridicat.
Cinci milioane de euro au fost investiti anul trecut in noua unitate de productie ce foloseste o tehnica de vinificare moderna, bazata pe principiul gravitational, limitandu-se astfel nevoia folosirii pompelor. Partea de productie este completata de un salon de degustari, un magazin de vinuri si o camera de conferinte, toate beneficiind de o arhitectura eleganta si un design rafinat.
In asemenea imprejurari evenimentele organizate aici se vor transforma in experiente de neuitat."

Intr-adevar, daca aveti drum in zona, sau daca doriti sa organizati un eveniment special, sau daca aveti pur si simplu pofta sa degustati un vin de calitate, merita sa ajungeti la crama LacertA. Date de contact: Fine Wine s.r.l., LacertA Winery
Adresa: 434 Fintesti, RO-127392, Jud. Buzau, Romania E-mail: office@lacertawinery.ro
Tel: +40-378-600 244 sau http://www.lacertawinery.ro/ro/

Anul viitor vom incerca sa nu ratam Sarbatoarea Tamaioasei, de la Pietroasele, la inceputul lui septembrie. Pentru detalii despre acest eveniment puteti vizita si http://www.turismbuzau.ro/turism-buzau.html

Pana la urmatoarea vizita la crama si in podgorie, noi va dorim sa va bucurati de un pahar de vin alaturi de cei dragi si de melodiile lui Benone Sinulescu!

BENONE SINULESCU - Crasmarita din Buzau

Asculta mai multe audio diverse

miercuri, 12 octombrie 2011

Cum am ajuns noi in Tara Luanei


Si acum sa continui firul povestii excursiei noastre din 8 octombrie 2011, asa cum am promis.

Cateva fotografii din Tara Luanei, pentru ca acolo ne poarta pasii:
https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/TaraLuanei#

Pe la ora 9.30 dimineata ne dam seama ca suntem in intarziere: la ora 10.00 trebuia sa fim in Colti, la Muzeul Chihlimbarului, unde trebuia sa ne intalnim cu Diana, ghidul nostru pentru drumetia pe care urma sa o facem in muntii Buzaului, la asezarile rupestre. De la manastirea Ratesti GPS-ul ne arata 33 km, insa ne baga pe un drum imediat la dreapta, drum ce cobora in panta, neasfaltat si care arata foarte rau. Inainte sa ne ducem pe-acolo, intrebam pe cineva din sat daca pe acolo ajungem la Colti; ne spune ca da, insa drumul e foarte prost, asa ca ar fi bine sa ne intoarcem. Ceea ce si facem, si ne indreptam catre Berca, iar de acolo prin Patarlagele spre Colti. Imediat ce viram dreapta spre Colti (pana unde mai aveam 7 km) drumul se strica: asfalt cu cratere...ar fi fost de preferat un drum forestier neted!

Ajungem la Muzeul Chihlimbarului din Colti in jurul orei 10.30. Acolo ne-am intalnit cu Diana Gavrila, care urma sa ne fie ghid pe cararile de munte din Muntii Buzaului, dar, mai ales, urma sa ne fie calauza intr-un tinut incarcat de povesti, de evenimente misterioase si de multe alte lucruri care pentru noi au fost si inca mai sunt neintelese si nedescoperite.
Dar inainte de a patrunde in ceea ce vom cunoaste sub numele de Tara Luanei, am sa va spun cate ceva despre Muzeul Chihlimbarului. Taxa de vizitare pentru grup este de 3 lei/persoana, iar taxa foto este de 20 lei/persoana.
Acesta se afla intr-o casa donata de catre unul dintre localnici, cu o singura conditie: pastrarea stilului arhitectonic al locului. Si intr-adevar, cladirea muzeului este primitoare ca o casa taraneasca, simpla si eleganta in acelasi timp. La parter se afla un magazin unde se pot admira si de unde se pot cumpara bijuterii din chihlimbar natural, provenit din zona Colti si prelucrat la Baia Mare. Deasupra, la etaj, se gasesc trei camere unde sunt expuse obiecte din chihlimbar, dar si bulgari neprelucrati, in stare naturala. Se pot vedea si instrumente de prelucrare a chihlimbarului. Mansarda muzeului nu este deschisa accesului vizitatorilor: aici a fost o expozitie etnografica, insa din cauza faptului ca s-a stricat acoperisul si incaperile s-au deteriorat in timp, acum incaperile sunt inchise.
Desi parerile legate de muzeu sunt impartite pe net, unii spunand ca nu ai ce sa vezi, noua ne-a placut foarte mult si ne-am bucurat sa am putut vedea chihlimbar de toate formele, marimile si culorile, atat prelucrat cat si bulgare.
Chihlimbarul este o rasina fosila provenita din unele specii de pin (pinus succiniferia) avand culoarea caracteristica galben ca mierea sau ca ceara, fiind uneori brun-roscat sau verde-negru. Se topeste la temperaturi de 300 gr.Celsius, arde cu flacara, se dizolva in agenti solventi organici si se electrizeaza prin frecare. Prezinta incluziuni diverse (gazoase, pamantoase, lichide, insecte, plante fosile) bine conservate, fenomen ce s-a produs acum 60-40 milioane de ani.
Cele mai cunoscute varietati de chihlimbar sunt: succinitul (chihlimbarul de Baltica), simetitul (chihlimbarul sicilian), rumanitul (chihlimbar din Carpatii Romaniei si din insula Sakhalin), burmitul (rasina extrasa in Burma Superioara si prelucrata in China), ajkaitul (rasina fosila din Ungaria), precum si valchovitul (rasina fosila din Moravia).
Chihlimbarul, ca materie prima pentru fabricarea de amulete si podoabe este folosit din Paleoliticul tarziu (acum aprox. 12.000 de ani). Cele mai vechi artefacte au fost descoperite in situl de la Meiendorf, in cultura Hamburg (Paleoliticul tarziu).
In Era Mezolitica, chihlimbarul era folosit la prelucrarea de figurine zoomorfe, utilizate ca amulete. Majoritatea obiectelor din chihlimbar din aceasta perioada provin din descoperiri izolate.
Era Neolitica a reprezentat o perioada de inflorire a mestesugului prelucrarii chihlimbarului. Primele podoabe de chihlimbar aveau ca model bijuterii cunoscute anterior, realizate din alte materiale. Pe masura acumularii de cunostinte referitoare la proprietatile chihlimbarului si la arta prelucrarii acestuia apar modele noi, deosebite, margele rotunde sau margele in forma de topor cu doua taisuri. In Neoliticul tarziu chihlimbarul devine foarte raspandit.
In perioada timurie a Epocii Bronzului, in locurile unde au trait grupari neolitice, productia de articole din chihlimbar infloreste si se dezvolta in continuare.
In anul 340 i.Hr. filozoful grec Aristotel elaboreaza teoria prin care chihlimbarul isi are originea in sucurile secretate de arbori. In 1751 mineralogul J.Behman stabileste ca aceasta piatra pretioasa este de fapt o rasina fosila.
Geologul Oscar Helm denumeste chihlimbarul romanesc rumanit. Ca vechime geologica rumanitul are intre 60-40 milioane de ani. Ceea ce il deosebeste de celelalte tipuri este provenienta rasinei din care s-a constituit. Descoperirile acestei rasine semipretioase au fost intamplatoare.
Exploatarea organizata a chihlimbarului din spatiul romanesc s-a efectuat numai in zona Sibiciilor si colti. In 1828 la punctul "Fota Budei" din zona Colti trupele rusesti aflate in Tarile Romane au incercat o exploatare de scurta durata. In 1865 exploatarea se efectueaza sub indrumarea subprefectilor de Buzau: Nae Iarcu si C.Paltineanu, in spatiul Colti-Sibiciu cu ajutorul localnicilor. Din 1920 incepe exploatarea sistematica in 39 de puncte, efectuata de inginerul Dumitru Grigorescu care obtine concesionarea terenului din judetul Buzau. Rezultatele bune ale exractiei (in 1923 s-au scos 67 kg de chihlimbar; in 1924 s-au scos 130 kg; in 1925 s-au scos 120 kg) il determina pe Dumitru Grigorescu sa obtina concesionarea si arendarea unor terenuri ambrifere din judetul Buzau pentru 50 de ani, pana la 28 martie 1973. Exploatarea s-a desfasurat cu sapatori din zona si de peste munti, pana la moartea accidentala a lui Dumitru Grigorescu, in 1935. Dupa aceasta data, extractiile s-au facut cu intreruperi pana la 3 februarie 1948, cand Ministerul Minelor hotaraste inchiderea definitiva a lucrului.
Intre 1981 - 1986, Ministerul Minelor si Petrolului din R.S.Romania organizeaza o exploatare sistematica, condusa de inginerul Liviu Draganescu de la salina Slanic Prahova. Materialul extras a fost distribuit la mai multe institutii si mare parte din el "s-a pierdut", ajungand si in colectii europene. Rumanitul, prin raritatea si frumusetea sa, a devenit tot mai scump si mai cautat. Chihlimbarul romanesc este cel mai valoros, atat prin vechimea lui, cat si prin diversitatea de culori (160 de nuante).
In 1981 este deschisa Colectia Muzeala Colti, sectie a Muzeului Judetean Buzau, singura colectie de chihlimbar din tara.
Frumusetea coloritului, luciul, transparenta si raritatea au plasat chihlimbarul in randul pietrelor magice, devenind amuleta. Este greu de trasat o granita intre functia atotputernica de amuleta si rolul lui in ocrotirea sanatatii, de unde isi trag obarsia practicile medicale populare. Credinta bazata pe puterea tamaduitoare a chihlimbarului a inceput sa existe concomitent cu magia. In prezent inca se mentine credinta in puterile tamaduitoare ale chihlimbarului.
Locuitorii din zona Sibiciu si Colti cauta si astazi, precum stramosii lor, bulgari de chihlimbar, pe cursul apei dupa fiecare ploaie si cu regularitate primavara, cand cad malurile si se trezeste la viata toata vegetatia. Conform traditiei nimeni nu spune exact locul in care a gasit o piatra sau alta, ca sa nu poarte blestemul de a nu mai gasi si altadata.
Desi tare mult mi-ar fi placut sa pornim si noi in cautarea bulgarilor de chihlimbar macar petru a simti emotia momentului, ne-am multumit a admira intr-o fotografie cel mai mare bulgare de chihlimbar gasit vreodata in lume(aproximativ 3,5 kg, gasit la Colti), iar intr-o vitrina a muzeului cel mai mare bulgare aflat in colectia acestuia in acest moment (cu greutatea de aproape 2 kg). In muzeu mai era candva expusa si o bucata de chihlimbar prin care se putea zari o furnica; respectivul exponat era de fapt doar inchiriat de la o persoana privata, care si-a retras piesa respectiva dupa expirarea contractului... din pacate pentru noi!

Dupa vizitarea Muzeului Chihlimbarului din Colti ne organizam putin diferit: Diana ne-a cuplat pe noi doi cu alte grupuri ce urmau sa parcurga un traseu asemanator celui dorit de noi. Un grup de vreo 33 de spanioli, plus un grup de vreo 10-15 turisti romani (care aveau cu ei si 3 copii cu varste cuprinse intre 3 si 4 ani...o sa vedeti mai tarziu de ce am specificat si acest aspect). De la Colti la Alunis este o distanta de cca 3 km, insa drumul este foarte prost: prima jumatate mai are ceva urme de asfalt, insa cea de-a doua parte a drumului urca accentuat, in serpentine stranse, este fara asfalt si are bolovani si gropi. Am urcat totusi, cu viteza 1 si cu mult avant...altfel riscam sa ne oprim in panta si acolo sa ramanem.

In trombe de praf, ajungem cu totii la poarta primului obiectiv pe care urma sa-l vizitam: biserica rupestra din Alunis. Aceasta este situata in satul Alunis, la o altitudine de 665 m. Biserica cu hramul "Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul" este una dintre cele mai vechi biserici de pe teritoriul Romaniei. Ea dateaza din anul 1274, fiind una din putinele biserici cu aceasta vechime in care se mai savarsesc sfintele slujbe.

Potrivit legendei, biserica a fost sapata intr-un masiv stancos de catre doi ciobani, Vlad si Simion, care-si pasteau turmele prin aceste parti. Se spune ca unul dintre ei a auzit in timpul somnului o vocecare-l indemna sa sape in stanca, deoarece va gasi icoana Maicii Domnului. Om credincios, ciobanul face intocmai si gaseste, intr-adevar, icoana. Acest fapt l-a determinat sa sape incaperea bisericii impreuna cu celalalt pastor si cu ajutorul nemijlocit al satenilor.
S-a zamislit astfel sfantul lacas, iar numele celor doi ciobani se gasesc daltuite in piatra, in inscriptia din Sfantul Altar, in stanga, langa Proscomidiar.
In stanga si in dreapta bisericii se afla trei incaperi sapate, de asemenea, in stanca si care au servit drept chilii pentru calugarii bisericii.
Biserica se aseamana cu bisericutele crestine din complexul din Dobrogea, prin arhitectura, prin inscriptiile gravate in stanca, precum si prin existenta chiliilor.Asemanarea se poate face si cu schitul Agaton si biserica de la Nucu, din apropiere. Probabil intre acestea si schitul Alunis existau legaturi stranse. Daca atestarea bisericii se face in jurul anului 1274, satul Alunis este mai vechi deoarece, potrivit legendei, satenii dau ajutor la saparea bisericii, deci exista un sat bine intemeiat si care, probabil, avea un alt lacas de cult. Asadar, satul Alunis se inscrie in randul celor mai vechi asezari din tara noastra.
In anul 1578 Doamna Stanca face o danie, improprietarind schitul cu o mosie. Intre anii 1840 - 1850, la inrarea in biserica si perpendicular pe aceasta, a fost construit un pridvor din lemn, deasupra caruia se afla clopotnita cu turla mica. Aceasta constructie din lemn, anexa, a fost ridicata prin stradaniile staretului Antonie Ciolaneanu. Biserica propriu-zisa (constructia d epiatra) are forma de nava cu tavan boltit. Absida Altarului este mica, prevazuta cu Sfanta Masa, Proscomidiar, firida pentru vasele de cult si fereastra. Si Naosul are fereastra pentru iluminarea stranei cantaretului si pentru aerisire. Dimensiunile bisericii sunt de 8,80 m lungime, 4 m latime si 2,80 m inaltime.
In anul 1870 s-a asezat o catapeteasma din lemn de stejar cu icoane din tabla de zinc, dupa Erminia Ortodoxa. In timp, aceastea au suferit diferite modificari, fiind nevoie de intretinerea lor deoarece s-au deteriorat din cauza conditiilor meteo.
Biserica din Alunis se afla intr-un cadru natural de o rara frumusete.
Este inconjurata de un micut cimitir, de cruci mai noi si mai vechi, unele din lemn incrustat cu diverse motive populare. Textele pe care le-am zari sunt emotionante: "Ca o floare ce se trece / Este omul pe pamant. / Astazi canta si petrece, / Maine zace in mormant."

De aici urcam pe abruptul de deasupra complexului rupestru, numit si Culmea Martiriei, pe o boteca abia ghicita, sprijinindu-ne de bolovani si radacini de copac. Oricum, nu va descurajati: chiar si eu, cu ajutorul Dianei, am ajuns pana sus. Ce voiam sa vedem odata ajunsi in varf: locul unde, in vremea dacilor, aveau loc sacrificii umane. Cel ales pentru a ajunge la zei parcurgea poteca strabatuta de noi intr-o stare euforica, pentru ca urma sa intalneasca zeii. In piatra inca se mai pastreaza urmele a sapte trepte (cifra cu anumite semnificatii in ritualul de purificare) pentru sprijinirea piciorului si facilitarea accesului catre jiltul unde cel ce urma sa fie sacrificat se purifica, isi deschidea canalele corpului si urma sa primeasca informatii si energii de la zeii atotputernici. Chiar in varf exista un jilt in piatra, pe care, daca te asezi, ai in fata haul unde altadata erau asezate in triunghi trei sulite ascutite. Cel ales, dupa indeplinirea ritualului de purificare, era aruncat de la inaltime, gasindu-si sfarsitul infipt in sulitele ascutite. Se presupune insa ca ii era taiat gatul chiar in momentul in care se afla pe jilt, deoarece stanga prezinta urmele unor santuri prin care se scurgea sangele celui sacrificat.
De aici coboram pe un versant la fel de abrupt, insa mai scurt decat cel pe care am urcat. Majoritatea au coborat pe fund....procedeu la care am subscris si eu cu draga inima!

Odata ajunsi in locul de unde am inceput plimbarea noastra, pornim pe un drum nisipos de tara, printre gospodariile oamenilor, catre restul obiectivelor de vizitat. Cum eram multi si formam un grup cat se poate de eterogen, ne-am insirat pe o distanta destul de mare, asa ca din cand in cand ne opream pentru strangerea randurilor. Lucru ce ne-a permis sa admiram in voie brandusele de toamna, ce isi inaltau cupele mov printre frunze maronii si ierburi uscate. Superba combinatie a naturii intre flori ce parca aminteau de primavara, ivite pe pasuni acoperite de covorul toamnei. Cateva detalii stiintifice despre aceste minunate flori: fac parte din familia Colchicaceae, genul Colchium, specia Colchium autumnale. Cert este ca nici nu stiam pe care sa le fotografiem mai intai. Calcam cu grija, ca nu cumva sa strivim brandusele ce ne ieseau in cale la tot pasul. Strabatem pasuni, livezi si stane ingradite. Poteca urca si coboara, uneori lin, aproape orizontal, alteori in pante abrupte ce imi taiau respiratia. Soarele ce ne primise la biserica rupestra din Alunis incepe sa se ascunda treptat, si in locul lui isi fac simtita prezenta un vant rece, cativa nori si chiar stropi de ploaie. Ne bucuram insa de vestmantul de iarna al copacilor si de lumina ce razbate totusi prin frunzele galbene, rosii, maronii. Solul padurii este si el acoperit de un covor de frunze urcate si care miroase a toamna cand este calcat de atatia pasi. Din cand in cand ne oprim pentru fotografii.

In cele din urma ajungem intr-o poiana cu o priveliste absolut superba: in departare se vedeau coamele dealurilor si ale muntilor, ce capatau nuante de albastru datorita departarii.

In fara zarim extraordinare coloane verticale. Le vazusem anterior in fotografii si as fi bagat mana in foc crezand ca sunt coloane de bazalt. Ei bine, aceste coloane in forma dreptunghiulare si asezate vertical, formau adevarate ziduri ciclopice, si sunt formate din gresie intrepatrunsa cu ciment silicios si calcare, dar si cu marne si pietris. Cat priveste formarea lor, parerile pot fi impartite. Fie au fost ridicate in pozitie verticala de o incretire a scoartei terestre, fie au fost create de mana omului. Oricum ar fi, privelistea este spectaculoasa!
Adunati in poiana, constatam ca o parte din grupuri s-a ratacit; in plus, grupul de turisti spanioli voia sa faca cale-ntoarsa pentru ca aveau un anumit program de urmat si erau in intarziere. A urmat un interval destul de lung in care spaniolii au fost condusi pe drumul de intoarcere, iar ceilalti recuperati de pe poteca gresita pe care mersesera - toate acestea facute de Diana intr-un timp record, daca ma gandesc la dificultatea traseului. Am profitat de acest interval pentru a manca ceva si pentru a ne odihni putin. Desi vantul se intetise si se racise brusc, ne-am intins pe pamantul cald si mai-mai sa atipim! Ne-am adapostit de vant langa o tufa de maces, intre crengile caruia am zarit un cuib parasit de pitigoi sau vrabiute. Insa au ajuns si cei care se ratacisera: grupul de turisti romani veniti cu copiii. A trebuit sa mai stam o vreme in poiana pentru ca trebuia sa manance si ei... si ca orice familie cu copii, s-a intins masa. a fost primul moment in care n-am fost prea fericiti pentru ca ne-am dat seama ca nu vom putea ajunge la toate obiectivele propuse pentru a le vizita. Bineinteles, ne-am reamintit de ce noi nu mergem decat singuri in excursiile noastre...si ne-am promis ca, de acum inainte, in cazul in care vom fi nevoiti sa calatorim alaturi de un grup, sa ne informam din timp daca vor fi si copiii mici. Personal, nu-i invinovatim pe cei care au ales a-si aduce copiii de 3-4 ani intr-o drumetie de peste 8 ore, cu vreme ce se anunta instabila, pe traseu cu poteci abrupte si catarari pe stanci. Dar era de asteptat faptul ca unul dintre baietei a adormit pe traseu, si vreo patru excursionisti au pornit cu el in brate inapoi catre sat; era de asteptat si faptul ca in a doua parte a drumului mititeii au inceput sa spuna ca nu mai pot merge, au inceput sa planga si sa nu mai aiba astampar. O fetita chiar a inceput sa mearga in genunchi pentru ca o dureau talpile picioarelor. Din cand in cand parintii in duceau in carca, se mai poticneau, mai schimbau intre ei... Noi nu suntem parinti, insa parca altfel as vrea sa transmit copiilor dragostea de drumetie si de munte; parca as vrea sa le faca placere plimbarea de la un capat la altul, parca as vrea sa nu le pun siguranta in pericol in zone unde nici macar acoperire telefonica nu exista. Si parca nu mi-as lua copiii in excursii unde stiu ca vor merge si alti oameni al caror traseu probabil nu include atatea opriri. In fine, probabil ca parintii asa isi caleau copiii. Noi insa ne-am invatat lectia!
Adevarul e ca timpul petrecut alaturi de acest grup a fost o experienta in sine; pe langa promisiunea pe care ne-am facut-o de a nu mai merge cu grupuri ce includ si copii mici. Dansii venisera sa simta energia locurilor, sa mediteze stand in cerc si cu mainile intinse; vorbeau de initieri in diverse ritualuri, de viziuni... Recunosc, pe noi ne-au depasit conversatiile lor. Si nici nu prea am putut sa ne incarcam cu energie in locuri pe care altadata erau sacrificati oameni...sau se ne intindem pe pietre ce reprezentau altare pentru sacrificiile animale. Adevarul este ca de la o vreme, obositi fiind, daca ne asezam pe vreo piatra sau chiar jos pe pamant simteam cu capatam ceva mai multa energie!
Le-am respectat insa opiniile asteptand cuminti mai intr-o parte, bucurandu-ne insa de natura, de toamna, de culorile copacilor. Am incercat sa aflam de la Diana cat mai multe detalii despre locurile vizitate, si sa surprindem cu aparatele de fotografiat toata frumusetea ce ne inconjura. Pur si simplu ne-am indragostit de acele locuri! Si deja ne dorim sa le revedem. Ne-am dori sa aflam si mai multe despre dacii care au trait aici, despre viata lor de zi cu zi, despre tot ce ii individualiza in lumea de demult.

In fata stancilor verticale, ne povesteste Diana despre Tara Luanei.
De cand am aflat despre acest tinut de basm, mi-am imaginat ca Luana este o printesa sau o regina; ei bine, nu prea este chiar asa... Spun batranii ca, in vremuri de demult uitate, pe aceste meleaguri stapanea un rege batran si intelept, numit Luana. El era stapan al unei cetati cu ziduri ce atingeau cerul. Cetatea era strajuita zi si noapte de un soare ce stralucea aidoma astrului zilei. Locuitorii cetatii erau oameni viteji si fara frica de moarte. Luana era cel care ii vindeca pe ranitii intorsi din razboaie cu apele fermecate, apele vii si moarte din Valea Izvoarelor. Numai el avea puterea de a le folosi, si numai cu multa cumpatare. Ei ar fi trait ani multi si fericiti, insa vrajmasi inzauati au venit in care de foc si au doborat Soarele Luanei. Pamantul s-a cutremurat din temelii, iar locul cetatii si imprejurimile au fost arse pana sub scoarta terestra. Multa vreme au ramas pustii, nici pasarile in zbor nu au mai trecut pe acolo, nici om sau animal salbatic. Intreaga intelepciune a Luanei se va fi afland in Pestera Inteleptului, situata undeva in apropiere, dar ramasa inca ascunsa ochilor nostri.
Numele de "Luana" il regasim doar in mitologia sumeriana, in izvoarele acestui foarte vechi popor, figurand drept divinitate (vine de la Annu = Creatorul Zeilor). Mai exista un termen ce se apropie de numele "Luanei": cel de-al treilea rege pamantean, unde termenul de Rege se traduce prin sumerianul Ensi, un intelept, o titulatura acordata doar semizeilor. Povestea isi deapana firul in vremuri in care pamantul era populat de uriasi: nu intamplator in anii '60, la Scaieni, un sat din aceasta zona, taranii au gasit oseminte de giganti in timp ce isi sapau livezile de meri.
Poteca isi continua drumul prin padure, urcand si coborand. Uneori panta este abrupta, insa cu incaltamintea potrivita si cu putin ajutor, am urcat pana si eu!

Ajungem apoi in Poiana Cozanei. Aici avem parte de alte povesti. Chiar si peisajul te face sa-ti imaginezi pitici, uriasi, si alte fiinte fantastice. Diana intregeste atmosfera amintind despre frumoasa Ileana Cosanzeana, dar si indemnandu-ne sa privim catre zidul stancos si aproape vertical din fata noastra. In varful lui exista un cub de piatra care, spun localnicii dar si oamenii de stiinta, se roteste dupa soare. Ei bine, chiar dupa soare nu se roteste el, dar se pare ca o echipa de la Discovery Chanel i-a inregistrat miscarea de-a lungul catorva zile! Orice este posibil, avand in vedere ca zona este incarcata de magnetism!
Pasii ne poarta catre stanga, pe langa un zid de stanca ce are o forma ciudata: parca ar fi fost o lava inghetata in timp ce curge. Ne oprim apoi si in dreptul unei formatiuni destul de ciudata, ce se asemana cu o poarta uriasa. In partea de sus am deslusit un fel de prag; Diana insa ne-a explicat ca este vorba de un horn: distanta dintre acesta si zid facea posibila patrunderea luminii. Primavara pe stancile acestea acum golase infloresc garofite de munte!

De aici ajungem apoi, dupa un urcus sustinut, la Chilia lui Dionisie Torcatorul sau Pestera lui Dionisie. Este situata la o altitudine de 715 m si dateaza din perioada medievala timpurie, fiind atestata documentar in anul 1639. Pustnicul ce s-a nevoit in aceste locuri a sapat-o in stanca, stand atarnat cu o franghie deasupra unei prapastii de 10 metri!
Accesul in chilie se poate face cu ajutorul unei scari de lemn. Eu m-am multumit sa-mi trag sufletul la picioarele acesteia, pentru ca urcusul pe cele cateva trepte ale scarii a dat cateva emotii unora dintre noi, mai ales la coborare. Cristi insa a urcat pana in chilie: din pacate, fotografiile arata interiorul acesteia plin de scrijelituri, nume, desene...
Dionisie avea ca principala indeletnicire torsul lanii, castigandu-si astfel existenta, dar si numele.
Pe stancile de la baza lacasului se vad scrijelite cateva cruci malteze. La cativa pasi departare Diana ne arata o piatra uriasa, cu forma unui falus.

Cea ce-a doua piatra cu aspect de falus o zarim la grota Fundul Pesterii (Profiru), datarea acestuia din urma fiind din sec. al XVI-lea sau al XVII-lea (1639). Accesul in interior nu este posibil, intrarea fiind ingradita, deoarece inca nu sunt incheiate cercetarile in zona. Grota are o deosebita importanta in randul asezarilor rupestre nu numai pe plan national, ci si international: aspectul general sugereaza ideea de nastere (aspect vulvar) si mergand pe aceasta idee este posibil ca aici sa fi existat un templu dedicat Cultului Fertilitatii. Cum in aceasta zona totul se leaga si se imbina perfect, se poate face o legatura intre aspectul si utilitatea grotei cu falusul imens, cioplit din piatra autohtona, ce se afla la baza potecii care urca pana la grota si care pare a strajui stravechea asezare. Grota se remarca si prin incizia foarte multor arme, ce denota practicarea si a unui cult al armelor, ca urmare a trecerii de la armele rudimentare, confectionate din diverse material, la cele fabricate din metal.

Diana ne conduca apoi catre o poiana unde trecem pe langa un disc solar, asemanator celui de la Sarmisegetuza Regia, inca ceva mai mic si mai neslefuit. Tot in aceasta zona avem parte de un lucru ce ne bucura nespus: zarim urma ale unor frunze preistorice, imprimate in piatra. Forma si nervurii acestora sunt clar evidentiate si mi se pare emotionant de avem ocazia de a vedea ceva ce a existat cu mult timp inainte de nasterea noastra.

Ajungem si la ultimul obiectiv al traseului nostru: Pestera lui Iosif unde a fiinţat schitul Ioan Bogoslav. Este situata la poalele unui impresionant zid masiv si abrupt, la altitudinea de 876 m. Este datata ca fiintand in sec. III-IV d. Hr, mentionata documentar in epoca medievala de catre Dan al II-lea, la data de 5 ianuarie 1588.
Interiorul lacasului rupestru avea doua destinatii: imediat in partea stanga era amenajat altarul, in prezent aici aflandu-se icoane aduse de credinciosi. Destul de ciudat este faptul ca are orientare spre nord. In partea dreapta a intrarii era amenajat spatiul de locuit. Ici, colo, lumina razbate in raze subtiri, prin gaurile din perete. Diana ne povesteste aici despre crestinismul care se manifesta in aceasta zona a Muntilor Buzaului, intai prin prezenta celor care fugeau din calea persecutiilor si care gaseau in scobiturile din burta stancilor un adapost(cazul si al parintelui spiritual al Buzaului, Sava Gotul, care probabil se nevoia la Alunis-Colti, si care a fost martirizat la 12 aprilie 372, prin inecare in raul Mousaios, denumirea arhaica a raului Buzau). Odata cu reorganizarea religiei in imperiu de catre imparatul Theodosiu I, aceste spatii rupestre au fost amenajate ca bisericute pe langa schiturile de monahi infiintate acolo si au fiintat pana tarziu, in sec. al XIX-lea, cand, datorita procesului de secularizare instituit de catre Cuza-Voda la 1863, viata monahala din zona aproape ca dispare.
La plecare ne oprim langa pinul din fata intrarii in pestera: pe trunchiul lui urias se scurge rasina cu miros de mir.

Pe drumul de intoarcere in sat pasii ne poarta prin padure ca printr-o imensa catedrala. Diana isi deapana povestile, relatandu-ne despre plimbari pe care le-a facut in padure si in timpul carora a auzit zgomote ciudate, despre baterii care se incarca de la energia degajata in aceste locuri. Ne mai povesteste si despre tuneluri ale timpului, despre porti prin care poti patrunde in lumi necunoscute noua. Despre fenomene stranii, despre teleportari (se pare ca doi tarani din zona au intrat intr-o grota ce parea a inlesni comunicarea cu alte lumi si au disparut, fiind teleportati la Targoviste unde a trebuit sa cerseasca bani de tren pentru a se intoarce acasa). Ne povesteste si despre Varful Turtudui si despre locul unde s-au inregistrat disparitii ale oamenilor. Despre experimente care s-au facut si probabil inca se mai fac prin muntii aceia. Ne povesteste despre spirite ale locului, spirite ce simt uneori slabiciunile sufletesti ale drumetilor ce indraznesc sa le calce taramurile si pe multii ii sperie si ii descurajeaza in drumurile de munte, acestia facand cale intoarsa.

La un moment dat, in padure, Diana ne arata o piatra uriasa, cu forma unui cap de animal preistoric. Partea mai inalta era plina de scrijelituri: aici se pare ca aveau loc sacrificii animale, ritualice, si pentru a inlesni scurgerea sangelui erau sapate in piatra santuri. Stam cu totii in jurul pietrei, ne uitam la ea din toate partile. Lateral, Diana ne arata o stea sumeriana stilizata, care abia se mai zarea. Ceea ce ne-a surprins insa in mod cu totul exceptional este ca, in partea dreapta a capului animalului, pe gatul ce cu siguranta facea legatura cu corpul ingropat in pamant, simtim o zona ce degaja caldura, de parca o vena prin care trece sange ar fi fost acolo. M-am uitat ca nu cumva piatra sa fi inmagazinat caldura soarelui, insa nici vorba de asa ceva: zona calduroasa era bine ascunsa de lumina astrului zilei!

Cateva cuvinte despre semnificatia acestei zone ce se caracterizeaza prin suprafete de padure inca virgine.
In nordul judetului Buzau, la altitudini cuprinse intre 650-1100 m se gaseste cea mai mare concentrare de schituri si locuinte monahale din spatiul romanesc. In zona Alunis-Nucu-Fisici Ruginoasa, aflate pe raza comunelor Colti, Bozioru, Braiesti, precum si in localitatile Cozieni, Catina sau Pietroasele, au fost descoperite un numar mare de complexe rupestre, unele locuite din preistorie, altele folosite drept chilii de catre sihastri, sau amenajate ca locasuri de cult crestin.
Cateva dintre aceste complexe rupestre au fost sapate intentionat in blocurile masive de stanca pentru a se construi mici biserici sau chilii. Acestea au devenit adevarate centre cu o intensa activitate crestina.
Populatia nord-dunareana (daco-romana) a primit crestinismul pe cale "populara" neoficiala si a mentinut legaturile cu Imperiul Roman de Rasarit. Din imperiu au venit aici misionari - despre activitatea acestora in Scythia Minor si in rasaritul Daciei, aflam de la Epiphanie de Samotrace (320-403 d. Hr) care ne transmite amanunte despre activitatea sectei audienilor in aceste locuri.
Cele mai vechi stiri despre viata monahala din aceasta zona le avem din consemnarile documentare din sec. al XVI-lea care se refera la donatii si inchinaciuni catre Schitul Agaton, un document de la Mihnea Turcitul din 18 iulie 1587 si altul din 29 august 1582, donatia lui Stabciu catre manastirea Pinu sau documente care se refera la judecata dintre Antonie (egumenul de la Schitul Alunis) si Sibiceni.
Cea mai veche atestare documentara a schiturilor de pe raza comunei Bozioru se afla intr-un document din 1580 de la Mihnea Turcitul, care vizita aceste meleaguri in vederea casatoriei cu Doamna Neaga din Cislau.
Aici a existat o bogata viata religioasa continuata fara intrerupere pana la mijlocul sec. al XIX-lea cand, prin reforma de improprietarire, populatia din Pinu a primit pamant in Baragan, satul devenit comuna Munteni-Buzau. Au luat si biserica cu hramul Sf. Gheorghe, aflata azi in judetul Ilfov. Acest mod de viata pustnica a continuat in zona Buzaului pana in anii 1985, ultimul calugar cunoscut fiind Ambrozie de pe dealul Istrita, comuna Pietroasele.

Printre tufe de macese si catina ajungem in sat, cand aproape era complet intuneric. Strabatem stradutele pietruite, printre casele oamenilor dincolo de gardurile carora zarim femei ce curata porumbul, mulg vacile si dau sare la capre. Liniste. Diana ne mai spune o ultima poveste, cea a Lanei de Aur de la Colti.
In vremuri indepartate, in muntii Buzaului aurul, diamantele, si alte nestemate nu ar fi putut pretui atat de mult precum chihlimbarul. Se credea ca in luminile sale salasuieste insusi Dumnezeu. In indepartata antichitate, magicele minerale erau asezate pe o blana de berbec, poate ritualic, dar poate si cu un scop practic (in lipsa sitelor), erau duse la rau si spalate. Din firele lungi de lana si cu efect electrostatic, pietrele nu se risipeau, si astfel puteau fi spalate in numar foarte mare. Dupa acest procedeu, in lumina soarelui, avand in vedere transluciditatea chihlimbarului de Colti, data de vechimea geologica, acestea puteau conferi aspect de aur blanii de berbec.

Am plecat cu toate aceste povesti in minte, din Alunis catre Colti, unde urma sa ne petrecem noaptea. Initial ne gandisem sa punem cortul chiar in curte la Diana, pentru ca aveam planuri frumoase si pentru a doua zi. Din pacate, tocmai cand am plecat din Alunis, a inceput o ploaie mocaneasca, de toamna. Si brusc s-a facut chiar mai frig decat ni se paruse noua pana atunci. Asa ca ne-am cazat tot in Colti, dar la pensiunea Nica, unde pentru 60.00 de lei/camera dubla/noapte am primit o incapere superba la mansarda, cu dus, toaleta si apa calda, cu tv si dormitor separat, precum si acces la bucataria complet utilata. Am mancat din ce ne adusesem la pachet... si ce-ar mai fi mers o visinata dupa asa o zi dr drumetie si destul de friguroasa!

Desi toata noaptea am nadajduit ca ploaia se va opri pana a doua zi, n-am avut norocul asta! Ba dimpotriva, s-a intetit si mai tare, asa ca ne-am amanat drumetia de duminica pentru urmatoarea noastra vizita in Muntii Buzaului.

Pana atunci, noi vom pastra legatura si o vom recomanda tuturor celor care vor sa strabata potecile de munte din Muntii Buzaului pe Diana Gavrila, ghidul nostru si reprezentanta a muzeului din Colti: http://calauzainmuntiibuzaului.blogspot.com/ contact: telefon mobil 0749.680.580, telefon fix: 0238.522.750 sau e-mail: dianaliana25@yahoo.com

Despre duminica, o zi cu ploi de toamna, am sa povestesc data viitoare - nu ne-am intors direct spre casa, ca doar in zona se afla viile de pe Dealul Mare!

Numai bine tuturor,
Cristina si Cristin DUMITRU

marți, 11 octombrie 2011

Manastiri din tinuturi buzoiene: Berca si Ratesti


Sambata, 8 octombrie 2011, vremea ne-a dat ceva batai de cap: stiam prognoza meteo (ploi si frig), dar ne-am decis sa nu ne abatem de la planurile de calatorie deja facute. Urma sa mergem in judetul Buzau, locul preferat de calatorie toamna: copacii isi coloreaza frunzele si dealurile parca se aprind. In plus, este perioada in care, in zona localitatilor Ciuta si Berca putem gasi catina, macese, coarne si ciuperci (anul asta ne-am luat catina pentru pus cu miere si ghebe pentru murat).
Cateva fotografii din aceasta prima parte a excursiei noastre:
https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/ManastiriDinTinuturiBuzoieneBercaSiRatesti

Prima oprire am facut-o la Schitul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil din localitatea Berca. Este situat pe platoul Cetatuia - un deal de pe care pare ca strajuieste toata Valea Buzaului si, in plus, este usor vizibil din orice punct al localitatii. Intram la o statie GPL pentru a cere cateva lamuriri despre cum ajungem acolo: il zaream de jos, insa nu prea stiam incotro s-o luam. Este insa foarte simplu daca urmati indicatorul pe care scrie "Schitul Sf. Mihail si Gavriil". Trecem de biserica noua din oras si de piata si facem stanga din drumul principal, pe un drum de tara neasfaltat, destul de prost si in panta accentuata. Ajungem insa sus si aici privelistea este incantatoare: micutul schit se afla in mijlocul ruinelor unor ziduri ce il incadreaza de jur imprejur. Atat a mai ramas din fosta fortificatie: este singurul asezamant monahal fortificat din Valea Buzaului, aici fiind adapostite de catre localnici odoare si lucruri de pret in vremuri de rastriste.
Aceasta este ctitoria boierilor Gandesti, in anul 1694. In anul 1672 insa, stolnicul Mihalcea, spatarul Draghici si calugarii din Manastirea Berca cumparau impreuna o parte din mosia Plescoiu de Jos. Aici va functiona, pentru o bucata de vreme, Seminarul Teologic din Buzau. Dupa anul 1864 Manastirea Berca devine biserica de mir. Intre anii 1986-1989, locul va fi consolidat si ingrijit, iar asezamantul monahal reinfiintat in 2003.
Interiorul schitului este in plin proces de renovare, plin cu schele si altele asemenea. Dar chiar si asa am putut admira superbele coloane interioare din piatra, sculptate cu motivul vitei-de-vie.
Ocolim schitul pe afara, trecem pe langa zidurile vechi (ici, colo este cate o placuta ce avertizeaza asupra preicolului de prabusire), admiram privelistea oferita de sus spre Valea Buzaului si apoi plecam, idreptandu-ne catre urmatorul punte de oprire din traseul nostru.

Ajungem apoi la Manastirea Ratesti din satul cu acelasi nume, comuna Berca. Nu este foarte greu de gasit, pentru ca sunt indicatoare inca din Berca. Interiorul manastirii are printre cele mai frumoase picturi pe care le-am vazut pana acum; cupola, mai ales, este impresionanta! Pentru ca la manastire nu am aflat un istoric al acesteia si nici nu era nimeni cu care sa putem sta de vorba, am sa redau mai jos cateva informatii istorice preluate de pe: http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-ratesti-67793.html
"La sfarsitul sec. al XVI-lea, actuala asezare monahala de la Ratesti, ctitorie a boierului Dragomir si a sotiei sale, era numai un schit de calugari, avand o biserica mica de lemn, inchinata Sfintei Treimi. Asezarea monahala va aparea mentionata ca "schit" pana in anul 1868.
Prima mentionare a Schitului din Ratesti se pastreaza din data de 6 mai 1634, cand acesta este amintit intr-un act de danie al monahului Sofronie de Gomesti. Un alt document care aminteste de Schitul Ratesti dateaza din 21 ianuarie 1652; in acesta, mai multi barbati dau marturie despre faptul ca "mosia Ratesti apartine lui Dragomir Capitanu", printre care se numara si "Damaschin calugarul, Daniil calugarul si Popa Dumitru calugarul, vietuitori in schitul ctitorit de capitanul Dragomir".
Potrivit documentelor, in anul 1752, locasul monahal din Ratesti va ajunge parasit, fie din pricina unor greutati ale vremii, fie din pricina lipsei de monahi. In anul 1760, schitul este reinfiintat, ca urmare a donatiei facute de boierii Scarlat si Alexandru Hrisoscobu, de asta data, schitul primind o obste de maici.
In anul 1784, pentru nevoile schitului se va construi o noua biserica, tot din lemn, inchinata Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir. Pe temelia acestuia se va ridica, mai tarziu, in anul 1844, biserica cea mare de zid, purtand ambele hramuri ale celor doua biserici vechi de lemn: "Sfanta Treime" si "Sfantul Mare Mucenic Dimitrie".
Odata cu zidirea bisericii celei mari, in cimitirul manastirii va fi zidita inca o bisericuta mica, tot din zid, cu o singura turla, avand drept hram "Invierea lui Lazar"; aceasta va fi zugravita in fresca in anul 1874.
Cateva cutremure (1940, 1977, 1986) au dus la necesitatea absoluta de a renova zidurile si pictura bisericii celei mari, precum si ale unora dintre cladirile cele vechi.
Interiorul a fost imbracat in fresca intre anii 1843-1844, de catre renumitul pictor Nicolae Teodorescu, conducatorul Scolii de zugravi de la Episcopia Buzaului, ajutat de nepotul sau, Gheorghe Tattarescu, elev al Scolii. Din pictura lui Nicolae Teodorescu se mai pastreaza astazi doar catapeteasma. Octavian Teodorescu renoveaza pictura intre anii 1973-1974. Dupa cutremurul din 1977, tot edificiul s-a fisurat, drept pentru care, intre anii 1978-1979, pictura a fost din nou renovata.
In anul 1861, in Manastirea Ratesti s-a infiintat o Scoala pentru maici si pentru fetele sarace din comunele invecinate, infiintata si finantata de Preasfintitul Dionisie Romano. Traditia scolii de la Ratesti a fost reluata aici prin Scoala de Adulte, in anul 1912, si prin Scoala de Cantari Bisericesti, din anul 1922; de asemenea, prin actualul Seminar Teologic, infiintat in anul 1996, prin grija Preasfintitului Epifanie Norocel."

Aici am sa intrerup relatarea despre prima zi a excursiei noastre: ceea ce va urma ne va purta pasii intr-un taram fantastic, de legenda, caruia doresc sa-i acord o pagina separata. Mai ales pentru ca doresc sa fie o relatare ce se incheie cu "Va urma".

Cele bune,
Cristina si Cristin DUMITRU

marți, 4 octombrie 2011

Romania, tara vinurilor: podgoria si crama Stirbey de la Dragasani


Maria Tanase - Bun e vinul ghiurghiuliu

Asculta mai multe audio diverse

In drumurile noastre facute in strainatate, avem grija sa includem o vizita la cate o crama din zonele viticole cele mai cunoscute din tara respectiva.
Pana acum nu am facut acest lucru si in Romania, desi vinurile romanesti ne-au atras cel mai mult. Ne-am gandit sa deschidem o serie de articole care sa ofere informatii despre Romania, tara vinurilor. Probabil multi dintre noi au vazut, pe marginea drumului, indicator cu "Drumul Vinului", dar noi cel putin nu am descoperit pana acum nici macar o agentie de turism care sa promoveze aceasta idee de circuit.
Personal, cred ca vizitarea podgoriilor si cramelor trebuie sa se faca mai ales toamna: explozia de culori si de arome isi atinge cotele maxime.
Pana acum, vizitele la crame au fost pentru noi ocazii de a intalni nobletea si eleganta, bunul simt si bunul gust.
Vizita la podgoria si crama Stirbey din Dragasani, in acest sfarsit de saptamana, ne-a adus o astfel de sansa.

Iata cateva fotografii:
https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/DomeniulStirbeyDragasani

Frumusetea dealurilor la Dragasani si parfumul vinului de Dragasani nu cred ca pot fi descrise in cuvinte: trebuie sa mergeti acolo, sa vedeti si sa gustati.
Despre numele localitatii Dragasani exista o legenda care spune ca la Belona, o veche carciuma pe Dealul Viilor, era o frumoasa crasmarita pe care o chema Sani.
Toti cei care ajungeau aici, obositi si insetati, intrau la carciuma si o rugau sa cante, spunandu-i "Draga Sani..." si de aici numele de Dragasani.
Aceasta legenda este intr-adevar frumoasa, dar mai mult pentru folclorul local. Singurul sambure de adevar al acestei legende este existenta Vilei Belona (probabil candva carciuma), situata pe Dealul Viilor, la vreo 7 km in dreptul satului Calina.

Insa cel mai bine ar fi sa incep relatarea cu prima noastra oprire din Dragasani: Muzeul Viei si Vinului. Se afla intr-o cladire monument istoric, iar intrarea si fotografiatul in interior costa 1 leu/persoana. Ghid ne-a fost d-na Ancuta Maria si a reusit sa ne faca a vedea muzeul si exponatele intr-o alta lumina: sa nu va surprinda daca, imediat ce veti pasi in muzeu, va va considera prieteni si chiar va va imbratisa daca va simti acest lucru. Ne-a primit cu vin (Cramposie), cozonac, lipie si struguri.

Cateva detalii despre istoricul muzeului:
"Cladirea a fost construita inainte de anul 1920 de catre Dumitru C. Popescu, un prosper comerciant al urbei, in stilul arhitectonic neo-romanesc, stil dominant in arhitectura romaneasca a inceputului de secol XX. De-a lungul anilor, cladirea a servit ca sediu pentru mai multe institutii. La inceput spatiu comercial, mai tarziu post local de militie, iar din anul 1974 a fost transformat in muzeu al Viei si Vinului. A fost deschis vizitatorilor abia la data de 30 aprilie 1983, director al Muzeului Judeţean Valcea fiind istoricul Sergiu Purece (1981-1992).
Muzeul cuprinde o bogata colectie de instalatii traditionale pentru prelucrarea strugurilor, dar si dovezi ale practicarii viticulturii si ale continuitatii acestei indeletniciri pe aceste meleaguri. In vitrinele muzeului pot fi observate rezultatele concursurilor internationale de vinuri de peste hotare. Sunt expuse medaliile castigate la concursul desfasurat la Bordeaux (1898) si la Expozitia Mondiala de la Paris (1900), unde vinurile de Dragasani au obtinut recunoasterea internationala, odata cu primirea Diplomei de Onoare si a medaliei de aur. Aici se regasesc vechi rasaduri de vita-de-vie cum ar fi Braghina, Gordan sau Crâmpoşia. Vinurile albe sunt si ele reprezentate prin soiurile Sauvignon, Tamaioasa, Crâmpoşie, Riesling Pinot Gris, Feteasca Alba, Feteasca Regala, dar si mostre din vinurile rosii: Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, Merlot, Burgund Mare si Novac."
Prof. dr. Florin EPURE, director executiv
Directia Judeteneană pentru Cultura si Patrimoniul National Valcea

Multe legende inconjoara vita-de-vie. Una dintre ele ne-a fost spusa de catre d-na Ancuta: ne-a povestit despre vita-de-vie care era intinsa pe pamant si plangea. Plansul ei a incetat atunci cand un om a ridicat-o de jos si a trebuit sa o ajute sa ramana mereu asa. A privit la copacii din jur si din ei a dat vitei-de-vie sprijin: carceii ei s-au rasucit pe araci si astfel vita-de-vie nu a mai plans niciodata intinsa pe pamant.

Legendele sunt insa completate de istorie: datorita informatiilor oferite de harta din vechime, cunoscuta sub numele de Tabula Peutingeriana, se stie ca un drum roman din Oltenia urma cursul Oltului de la Sucidava (Celei - jud. Olt) pana in Transilvania. Prin Dragasani drumul trecea prin partea de rasarit a orasului, fiind construit din pietris de Olt cu o grosime de 50 cm, bombat la mijloc pentru scurgerea apelor.

Imi amintesc si acum de lectia de istorie in care am aflat despre Burebista, Deceneu si starpirea viilor. In lumea dacilor, Deceneu, in calitate de mare preot si vicerege, a dispus de dubla autoritate, morala (starpind viciul betiei) si politica (organizeaza triburile si casta sacerdotala), el considerand ca viitorul si stralucirea poporului sau depind numai de inalta tinuta morala. Sprijinit de Burebista, a infaptuit o profunda reforma sociala si religioasa a poporului geto-dac. In "Geografia" sa istoricul antichitatii Strabon, contemporan cu regele dac Burebista, scrie ca "...in semn de supunere, getii s-au lasat induplecati sa taie vita de vie si sa traiasca fara vin". Este, totusi, greu de crezut ca dacii care "beau vin neamestecat deloc cu apa" si il mai si "imprastiau pe hainele lor, socotind ca este o deprindere frumoasa si aducatoare de fericire", au dat curs atat de rapid drasticei masuri dictate de Burebista, indiferent de cat zel ar fi depus, in acelasi timp si Deceneu, marele sau preot, care stia "anumite semne prevestitoare prin care deslusea vrerile divinitatii".
Viile ce cresteau aici au fost dorite si de cotropitori, de multe ori de-a lungul istoriei.
Inca din atichitate, consumul vinului este recomandat a fi facut cu moderatie. Asta deoarece se spune ca in vin a fost picurat sangele a patru animale al caror comportament se regaseste la consumatorii de vin, in functie de cantitatea de licoare consumata. Asfel, vinul consumat cu masura, te transforma in mielusel (cine nu s-a simtit mai relaxat dupa un pahar cu vin?!), apoi devii maimuta (deja dupa cateva pahare unii incep sa fie un subiect de amuzament pntru cei din jur), apoi daca vei continua sa bei, vei deveni leu (un adevarat pericol pentru ceilalti pe care ii poti rani, cu vorba sau cu fapt), pentru ca in final sa te transformi in animalul al carui sange a fost picurat ultimul in vin: un porc!

Muzeul nu are decat trei sali care sunt destinate accesului publicului. Trecerea catre ultima sala se face printr-un fel de curte interioara frumos amenajata. Aici, din cimentul potecii care ne conduce pasii catre ultima incapere, a rasarit o vita-de-vie. Fara a fi fost intentionat cultivata, a rasarit intr-o crapatura si si-a intins joardele pana sus. D-na Ancuta banuia ca este un lastar al viilor stramosesti, crescute candva pe aceste meleaguri.

Respectul si dragostea acestei femei pentru vita-de-vie au dat un farmec extraordinar povestilor ei. Ne-a sfatuit a cauta in drumurile noastre zilnice o vita-de-vie: s-o cautam cu privirea, chiar si in cele mai ascunse cotloane, si s-o aratam si altora, sa se bucure la vederea ei. Mi-am amintit atunci de vita-de-vie pe langa care trec aproape zilnic: acopera intrarea intr-o casa veche, de la Piata Romana, iar in perioada asta miroase a struguri de nu-ti mai vine sa pleci de langa ea! Mi-am amintit si de bolta cu vita-de-vie de la mine de-acasa, sub care in fiecare primavara te invaluie parfumul suav al florilor ei.
D-na Ancuta ne-a povestit si despre o vizitatoare a muzeului: creatoare de parfumuri, si-a dorit intotdeauna sa surprinda in sticlutele ei mireasma vite-de-vie insa niciodata nu a reusit; dupa o vizita la muzeu, si-a dat seama ca ar fi comis un sacrilegiu pentru ca a vrut a se compara cu Dumnezeu. Doar in natura si doar la Dumnezeu totul este perfect! Sa nu uitam si de prima minune savarsita de Isus pe pamant: la nunta din Cana Galileii, cand, terminandu-se vinul, apa din vasele de piatra a fost transformata in vin.
Tot d-na Ancuta ne-a povestit despre respectul ce trebuie aratat vite-de-vie si vinului: langa butoaiele in care fierbe vinul trebuie sa vorbesti in soapta (vinul si stejarul isi spun unul altuia povestea si nu trebuie sa-i deranjam), trebuie sa ai sufletul eliberat de rautate, de invidie si de problemele zilnice. Via trebuie ingrijita cu mana, pentru ca doar atunci comuniunea cu ea este perfecta: poti vorbi cu ea, o poti mangaia. Iar primavara, cand se taie via si din joardele ciuntite incep sa curga lacrimi, sa nu ne gandim ca plange de durere, ci sa ne gandim ca plange de bucurie ca au inceput muncile campului si asta inseamna ca isi va vedea mai des stapanul...omul care, candva a ridicat-o de la pamnat si ea nu a mai plans!

Am plecat de la muzeu bucurandu-ne ca am facut aici prima oprire, inainte de a merge in podgorie: vita-de-vie ne-a aparut ca o fiinta vie, cu sentimente, bucurii, regrete si suparari.
Drumul urca, serpuind, pe dealurile Dragasanilor. Vremea este excelenta: cerul albastru, patat ici-colo de nori albi si pufosi, iar soarele bate in frunzele rosii ale viilor si in boabele de aur ale strugurilor.
As fi vrut sa pastram aceste momente cat de mult as fi putut!

Trecem de crama Iordache, apoi de crama Isarescu. Odata ajunsi pe domeniul Stirbey (http://www.stirbey.com/), suntem asteptati de catre d-na Raluca Bauer (dansa este responsabila de partea de marketing, PR) si sotul dansei, dl Oliver Brauer (oenolog al domeniului Stirbey).
Cei doi ne primesc zambind si dornici sa ne arate toata frumusetea viei ce se intindea in dreapta noastra, in siruri ordonate sub soarele dulce de toamna. Mergem o bucata de drum pe jos, iar in apropierea cladirilor administrative suntem intampinati de catre proprietarii actuali ai domeniului Stirbey: Baronul Jakob von Kripp si Baroana Ileana von Kripp-Costinescu (descendenta a printului Barbu Stirbey). Ne-am aflat pentru prima data in compania unor reprezentanti ai nobilimii de altadata si am simtit acest lucru prin respectul impus de gesturile lor simple, de strangerea de mana sincera si deschisa. In compania unor astfel de personalitati nu poti sa te porti si sa te simti altfel decat se simt si ei: parca simpla lor prezenta a dat intalnirii un aer princiar, prin cuvinte simple, prin atitudinea deschisa, ne-au ridicat si pe noi deasupra conditiei noastre de oameni obisnuiti si ne-au innobilat pentru cateva minute. Au avut apoi o deoasebita placere sa ne invite in partea stanga a podgoriei: aici erau cateva randuri de vita-de-vie cultivate in mod traditional, pe araci si cu multi struguri lasati pana pe joardele de mai sus ale butucilor. Aici erau struguri din soiul Novac, soi de care eu personal nu am auzit pana atunci. Atat Baronul Jakob von Kripp, cat si Baroneasa Ileana von Kripp, au avut amabilitatea de a raspunde tuturor intrebarilor noastre si, mai ales, de a nu refuza placerea de a-i fotografia in vie. De la dansii am aflat cat le sunt de apreciate vinurile atat in tara, cat si in strainatate. Vinurile marca "Printul Stribey" nu sunt destinate vanzarii in magazine gen supermarket. Accentul este pus pe calitate, si nu pe cantitate - dovada si premiile obtinute la diferite competitii internationale de acest gen. Ne-au povestit despre anotimpurile in podgorie, despre iernile inzapezite, despre linistea deplina de aici, din varful dealului, dar si despre concertele pasarilor din copacii de pe coastele dealurilor. Mai apoi ne-au invitat pe terasa unde dansii obisnuiesc sa ia masa: de o parte dealuri si Oltul albastru, iar de cealalta parte alte dealuri, cu randuri de vita-de-vie si drumuri serpuitoare. Dupa ce am admirat peisajul si ne-am bucurat de aerul curat, de ciripitul pasarilor si de culorile toamnei, ne-am despartit de Baronul Jakob von Kripp si de Baroneasa Ileana von Kripp.

Iata cateva detalii despre istoricul podgoriei si cramelor Stirbey: "Familia princiara Stirbey, aparind in documente din secolul XV, de origine din Valahia, a dat amprenta sa prin mai multe generatii dezvoltarii politice si economice a tarii.
Asa sub Domnitorul Barbu Stirbey (1795 – 1869) Tara Romaneasca se transforma – dupa revolutia din 1848 – de stat bazat pe agricultura si feudalism, subordonat imperiului ottoman, intr-un stat national independent, cu primele intreprinderi industriale, cu un sistem scolar modern si o retea de drumuri si de comunicatie moderna.
Nepotul domnitorului, Printul Barbu Alexandru Stirbey (1873 – 1946) era una din cele mai importante personalitati al Romaniei in prima jumatate a secolului XX. Influenta Printului Stirbey se arata in politica – Barbu Stirbey era consilierul principal al regilor Carol I si Ferdinand – precum si in economie – era administrator al Domeniilor Coroanei si presedintele ale mai multor intreprinderi industriale si bancare.
De la inceput a ridicat nivelul economic al propriilor mosii prin investitii in prelucrarea produselor agricole. La Buftea a infiintat prima fabrica de conserve din tara. In pivnita imensa sub Palatul Stirbey din Bucuresti se invecheau vinurile din domeniile familiei situate in Moldova si Valahia, inainte sa fie distribuite in tara si in toata Europa.
La inceputul secolului XX, dupa distrugerea viilor prin filoxera, Printul Barbu Stirbey era proprietarul celei mai mari pepiniere din tara, cu ponderea principala pe altoirea soiurilor autohtone, amenintate de raspandirea soiurilor internationale din strainatate.
Printesa Maria Stirbey mostenea in 1946 de la tatal ei domeniile viticole din Dragasani. Dupa nationalizarea in 1949 au fost preluate de IAS Dragasani. In 2001 viile si crama au fost restituite mostenitorilor. Baroana Ileana Kripp ca nepoata Printesei Stirbey, cu dorinta sa renasca aceasta traditie a familiei, impreuna cu sotul ei a renovat viile si redotat crama cu tehnologia moderna, cu scopul de a oferi clientilor vinuri de inalta calitate din Domeniile Stirbey din Dragasani." http://www.stirbey.com/index.php?lang=ro

In drum spre crama, am strabatut mai multe parcele cu diferite soiuri de vita-de-vie. Bineinteles, am fost invitati sa gustam cati struguri dorim! Adevarul este ca la cat erau de aromati si de frumosi, nu puteam rezista tentatiei! D-na Raluca Bauer ne-a aratat cum se testeaza strugurii, pentru a se vedea cat sunt de copti: boabele se zdrobesc in mana si daca siropul lor ramane lipicios, atunci sunt suficient de copti. Desigur, cantitatea de zahar din boabele de struguri este testata si cu ajutorul unor aparate speciale.

Dupa plimbarea prin podgorie am mers in crama. Am vizitat si incaperile unde strugurii sunt separati de ciorchine, incaparea unde vinul este imbuteliat, dar si incaperea unde parca se odihnesc butoaie din lemn de stejar, in unele dintre ele aflandu-se baricurile. Un butoi de vin din lemn de stejar care sta o perioada gol, nu mai este folosit ulterior.
Am facut drumul invers al strugurilor in podgorie: de la vin la intrarea ciorchinilor pe usa.

Am mers apoi pe terasa, pentru degustare, impreuna cu familia Bauer, Raluca si Oliver. A fost o experienta extraordinara, din mai mult puncte de vedere. In afara faptului ca simturile noastre s-au imbatat cu aromele celor doua vinuri rosii si trei vinuri albe (Cramposie selectionata, Feteasca Regala, Tamaioasa Romaneasca, Merlot si "Cuvee Constantin"; acesta din urma este denumit dupa fondatorul domeniului Bratianu din Dragasani, si este un cupaj produs din struguri de soiuri rosii) am avut parte si de compania deosebita a familiei Bauer, care ne-au oferit detalii despre calitatile vinului, despre cum se produc anumite vinuri, dar ne-au invatat si cum sa degustam corect vinul. In cele din urma, ne-au prezentat si ne-au oferit pentru degustare si un vin spumant: imbuteliat cand inca fermenteaza, in sticle asezate la aproximativ 45 de grade si rotite manual pentru a se decanta drojdia, acestea ajung in final in pozitie veritcala, du dopul in jos. Drojdia de depune pe dop; gatul sticlei este inghetat printr-un procedei special, facand astfel posibila scoaterea dopului cu tot cu drojdie. Desigur, se pierde si vin in timpul acestui proces: de obicei vinul din fiecare a zecea sticla se foloseste pentru a le completa pe celelalte noua.

De la crama puteti cumpara vin imbuteliat, plata putandu-se face atat numerar, cat si cu card de credit. Bineinteles, nu am plecat nici noi cu mana goala: am achizitionat o sticla de Cramposie selectionata, si o sticla de Novac. Referitor la acest ultim vin, aici, la crama Stirbey, se face vin Novac pur, fara a fi combinat cu alte soiuri (aceasta combinare a strugurilor pentru a realiza un anumit buchet al vinului se numeste cupajare). Asadar, la crama Stirbey veti gasi vin Novac necupajat. Noi inca nu am deschis sticla, insa dupa recomandarea Baronului von Krupp este un vin elegant, fin, foarte mult apreciat de toti cei care l-au baut. Asa ca abia asteptam sa desfacem sticla de Novac!
Vinurile "Prince Stirbey" se pot cumpara din magazinele specializate din tara sau din Horeca (nu suntem prezenti in supermarket, hypermarket. etc).

Plecam de la podgorie dupa-amiaza, cu parere de rau: vremea este perfecta, acel soare caldut de toamna, cer senin si in jurul nostru aroma strugurilor inca neculesi.

Mai facem o ultima oprire in Dragasani, la restaurantul Casa Verde; aici am mancat o delicioasa "tigaie picanta" (piept de pui, carne de vita, rosii, ardei si sos de curry) si o "friptura haiduceasca".
Apoi am pornit inapoi catre Bucuresti, in vreme ce in urma noastra cerul etala superbe culori de toamna.

Pana la urmatoarea vizita la crama si in podgorie, noi va dorim sa va bucurati de un pahar de vin alaturi de cei dragi si de melodiile lui Gica Petrescu!
GICA PETRESCU - UITE ASA AS VREA SA MOR

Asculta mai multe audio diverse


Cristina si Cristin DUMITRU

Impresii de Vacanta

http://www.intercraft.ro

Persoane interesate

Zborurile mele

Alaskan Malamut

Articole bucuresti vechi

Ce carti mai citim

  • "O moarte care nu dovedeste nimic. Ioana. Jocurile Daniei" de Anton Holban

Ce muzica mai ascultam


For more widgets please visit www.yourminis.com

all blogs
Blog
PromBlog

Nu uitati de Dragobete!

20 martie - Echinoctiul de primavara si inceputul primaverii astronomice

Paste

21 iunie - Solstitiul de vara si inceputul verii astronomice

22 septembrie - Echinoctiul de toamna si inceputul toamnei astronomice

Craciun

Follow this site

free counters

Nu uita!

Adopta un catel!
Caini - Anunturi adoptii caini
Credincios, jucaus, prietenos