Festivalul Culturii Indiene la Bucuresti

Intre 9 - 16 octombrie 2010 in Bucuresti are loc Festivalul Culturii Indiene. Sambata, 09 octombrie 2010, am fost si noi prezenti la Afi Palace Cotroceni unde erau prezenti artizani, bucatari si artisti indieni.
Spatiul a fost insa destul de mic pentru desfasurarea tuturor felurilor de mancare, tesaturilor, sariurilor si bijuteriilor ce incantau vizitatorii.
Personal am ramas incantata ca am vazut elefanti ornamentali realizat cu tehnica "pietra dura".

Pentru ca Festivalul Culturii Indiene contnua si zilele urmatoare, va sugeram sa vizitati http://namasteindia.ro/ pentru detalii despre programul acestuia.

Pana anul viitor, ne vom bucura, alaturi de voi speram, de imaginea Indiei in fotografii:

http://picasaweb.google.ro/cristinadumitru1977/FestivalulCulturiiIndieneLaBucuresti#

Numai bine,
Cristina si Cristin DUMITRU

Festivalul Culturii Thailandeze la Muzeul Satului din Bucuresti

In perioada 18 - 22 septembrie 2010, la Muzeul Satului din Bucuresti si in Parcul Cismigiu a avut loc Festivalul Culturii Thailandeze.
Astfel, cei care au vizitat locatiile de mai sus, chiar si numai in week-end, au avut parte de spectacole de dans şi muzică tradiţională thailandeză. Artizanii au facut demonstraţii de sculptat în gheaţă (un gratios pelican, pe care il veti recunoaste cu siguranta in fotografiile noastre), in legume şi fructe. Altii au ţesut mătase (una dintre cele mai scumpe din lume), au pictat umbrele din hârtie şi măşti de lemn, au confecţionat obiecte din lemn de bambus. Deliciul tuturor, si mici si mari, au fost dulciurile; unul dintre thailandezii participanti la Festival realiza acadele ce aveau cele mai frumoase forme: pauni, trandafiri si chiar languste erau minunatiile ce ieseau din mainile lui, sub ochiii uimiti ai tuturor spectatorilor (si mari, si mici).
Vazand fotografiile, ochiii iti sunt incantati de multitudinea culorilor, de finetea detaliilor costumelor, de gratia dansatorilor.
Va invitam sa vizionati fotografiile facute la Muzeul Satului din Bucuresti, cu ocazia Festivalului Culturii Thailandeze si sa admirati astfel o particica din aceasta minunata tara.

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/FestivalulCulturiiThailandezeLaMuzeulSatuluiDinBucuresti#


Cristina si Cristin DUMITRU

Despre Halloween

Halloween este o sarbatoare celebrata in noaptea de 31 Octombrie in special in Statele Unite, Canada, Marea Britanie si Irlanda, insa in ultimul timp din ce in ce mai mult si in Romania. Halloween-ul este adesea asociat cu ocultul, in diverse traditii pagane, aceasta noapte lumea spirituala poate sa intre in contact cu lumea fizica si magia are puterea cea mai mare.

Este, dupa parerea mea, inca o sarbatoare importata de care nu cred ca mai aveam nevoie (alaturi de Valentine's Day). Insa trebuie sa recunosc totusi ca imi plac la nebunie dovlecii zambareti, culoarea si parfumul pe care le aduc in casa.

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/DeHalloween#

Aceasta sarbatoare isi are originea in festivalul pagan al celtilor din Irlanda, Marea Britanie si Franta denumit Samhain.
Samhain marca sfarsitul recoltei, sfarsitul jumatatii luminoase a anului si inceputul celei intunecate. In mod traditional, aceasta sarbatoare dura cateva zile. Multi cercetatori cred ca marca inceputul anului calendaristic Celtic. Avea insa elemente ce l-ar descrie drept un festival al mortilor. Legatura s-ar datora credintelor conforma carora totul in natura moare in aceasta perioada de frig si intuneric. Galii credeau ca granita dintre lumea celor vii si cea a mortilor dispare in aceste zile; pentru ca totul in natura moare, celor decedati li se permite sa ridice valul ce ii separa de lumea celor vii. Focul juca un rol important: oamenii si turmele lor treceau printre doua focuri in scop de purificare, iar oasele animalelor sacrificate erau aruncate in flacari.
Obiceiul galic de a purta costume si masti in aceasta perioada era o incercare de a copia sau pacali spiritele. In Scotia mortii erau personificati de tineri ce purtau masti sau aveau fetele acoperite cu funingine, si imbracau haine albe. Napii erau scobiti in interior si folositi pentru felinare pentru iluminat dar si pentru alungarea spiritelor rele.
Festivalul galez a fost devenit mai apoi ajunul sarbatorii crestine Ziua Tuturor Sfintilor: este seara de dinaintea Zilei tuturor sfintilor (All Saint's Day), praznicul romano-catolic din 1 noiembrie.

Festivalul Tuicii de la Valenii de Munte

In ultimii 4 ani, la sfarsitul lunii octombrie, oraselul Valenii de Munte devine locul unde se astampara setea de cultura si de…bautura. Anul acesta am semnat si noi act de prezenta la Festivalul Tuicii, editia 2009.

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/FestivalulTuicii

Datorita orei la care ajungem in Valenii de Munte, prima oprire o facem la Casa Memoriala Nicolae Iorga. Aici gasim incaperile in care a trait savantul vreme de 30 de ani. Muzeul memorial omagiaza personalitatea marelui savant roman Nicolea Iorga (1871 - 1940), istoric de renume mondial, memorialist, dramaturg, critic si istoric literar, care a locuit in casa devenita muzeu in 1965 si construita in sec. al XVIII-lea, in stil brancovenesc, de catre un boier local. Biroul si salonul de primire pastreaza cadrul intim al perioadei traite aici de Nicolae Iorga, putand fi admirate picturi pe sticla, pe lemn sau panza, ultimele semnate de mari artisti ca: Nicolae Grigorescu, Severo Burada, Catul Bogdan, precum si manuscrise, fotografii si diferite acte originale sau in copie.

Muzeul adaposteste, de asemenea, si o expozitie documentara referitoare la activitatea savantului in tara, peste hotare si la Valenii de Munte, unde acesta a infiintat si patronat cursurile Universitatii Populare de vara care ii poarta numele (pe vremuri, timp de 1 luna, aici erau tinute cursuri unde veneau studenti din intreaga lume; Nicolae Iorga cunostea importanta informatiei in formarea unui tanar, astfel ca in cadrul cursurilor erau prezentate cele mai noi descoperiri in toate domeniile stiintei; insusi Nicolae Iorga a scris o carte despre istoria fiecarei discipline in parte).

Toate obiectele sunt originale: mapa pentru documente din piele de Cordoba, pana de gasca si calimara, covoarele moldovenesti. D-na muzeograf Doina Popescu ne ofera detalii foarte interesante despre Nicolae Iorga; vorbeste despre savant intr-un mod in care iti da senzatia ca acesta este inca prezent in modesta casa.

Poate unii dintre voi cunosc detalii despre geniul savantului Nicola Iorga, dar as dori sa amintesc aici numai cateva dintre acestea: s-a născut la Botoşani în 1871, clasele primare le-a făcut în oraşul Botoşani, iar liceul şi universitatea le-a făcut la Iaşi. A absolvit Universitatea într-un singur an de frecvenţă. La 3 ani vorbea si scria perfect in limba franceza, la 10 ani dadea meditatii la limba franceza pentru a intregi veniturile familiei. La 18 ani a fost numit profesor de limba latina la Ploieşti, la Liceul Sf. Petru şi Pavel de unde a plecat în Germania, şi-a luat doctoratul în istorie la 23 de ani si s-a întors în ţară, fiind numit profesor universitar în Bucureşti, la catedra pe care a condus-o timp de 50 de ani. «Eu nu am învăţat a ceti şi a scrie. Acestea sunt lucruri care mi-au venit de la sine», scria el în «O viaţă de om, aşa cum a fost».
A scris 1. 259 de lucrări, 25. 000 de articole. A vorbit în 16 limbi straine si a scris în 7 limbi straine, iar biblioteca savantului a numărat 80. 000 de volume, «Biserica celor 80. 000 de glasuri», cum îi plăcea profesorului să spună. Unui om obisnuit i-ar trebui 60 de ani ca sa citeasca toate cartile citite de savantul Nicolae Iorga. A parasit aceasta casa in data de 11 noiembrie 1940 (calendarul din acele zile ce inca mai exista in casa arata aceasta data, de 11 noiembrie 1940), dupa ce a fost puternic avariata de cutremurul ce a zguduit Romania in noaptea de 9-10 noiembrie 1940. In noaptea de 27 noiembrie 1940 savantul Nicolae Iorga este impuscat de un grup de legionari in padurea de la Strejnic, langa Sinaia.
Din cate aflam, turistii francezi si italieni sunt fascinati de personalitatea savantului si de tot ceea ce inca se pastreaza in Casa Memoriala (picturile originale ale lui Grigorescu “ Pe valea Campinitei” si ”Florile de Mar”, precum si mobilierul lucrat in lemn de paltin in Bucovina, si decorat cu motive policrome in culorile tricolorului: rosu, galben si albastru). Foarte frumoasa si interesanta este si expozitia temporara de ceasuri gazduita la Casa Memoriala Nicoale Iorga in colaborare cu Muzeul Ceasurilor din Ploiesti.

De aici mergem alaturi, la Muzeul de Etnografie al Vaii Teleajenului din Valenii de Munte: exponatele sunt destul de putine, insa ingrijite si reprezentative pentru zona Prahovei. Inaugurat la 31 octombrie 2002, Muzeul Etnografic al Vaii Teleajenului functioneaza in cladirea anexa a "Scolii de Misionare", infiintata de Nicolae Iorga in anul 1922.

Muzeul este consacrat unui domeniu traditional si anume acela al ocupatiilor si mestesugurilor. Expozitia permanenta a muzeului este structurata astfel incat vizitatorul sa poata parcurge cu privirea toate etapele de prelucrare din industria casnica traditionala.

Valea Teleajenului are un fond folcloric extrem de bogat si de variat. Caile comerciale prin care se realizau schimburile de marfuri intre Transilvania si Tara Romaneasca au atras oameni veniti din diferite regiuni geografice, cu timpul aici realizandu-se o interferenta de datini, traditii si conceptii ce au determinat o bogata viata spirituala.

Una dintre principalele preocupari ale muzeului este aceea de a valorifica "memoria locurilor" punand in circulatie publica tezaurul de marturii pe care il detine.

In societatea traditionala locuitorii comunitatilor rurale au avut si inca au doua tipuri de ocupatii:

- primare: agricultura, cresterea animalelor, pomicultura si viticultura;

- secundare: vanatoara, pescuitul, albinaritul, exploatarea padurii, mineritul, mestesugurile traditionale. Pentru a avea o reprezentare cat mai obiectiva a structurii ocupationale in Valea Teleajenului, Muzeul de Etnografie are in componenta expozitiei de baza majoritatea acestor ocupatii.

Fiindca pastoritul in zonele inalte ale Teleajenului este o practica veche, s-a realizat o parte importanta a unei stane, "fierbatoarea", in care baciul prepara produsele lactate dupa retete vechi. Acestora li se adauga activitati adiacente, ce tin in special de prelucrarea productiei agricole obtinute, ilustrate in expozitie prin: morarit, fabricarea uleiului, a tuicii, a vinului si practicarea mestesugurilor (prelucrarea firelor de origine vegetala si animala, prelucrarea lemnului si a metalelor).

Daca seria uneltelor de munca impresioneaza prin ingeniozitate, incepand cu cele de o mare arhaicitate (ca de pilda drisca de treierat) pana la mai "noua" instalatie de curatat stiuleti de porumb, produsele mestesugaresti se disting prin armonia formelor de decor si cromatica (covoare, ceramica, piese de mobilier etc.) fiind marturii ale simtului artistic deosebit al mesterilor populari.
Ne incheiem vizita cu o ultima oprire, la Muzeul de Arta Religioasa unde admiram, in cele patru incaperi, icoane pe lemn din sec. XVIII - XIX, sfesnice de argint, vesminte preotesti si frumoase obiecte bisericesti preluate de la biserica din localitate. Nu se cunoaste locul unde au fost lucrate, se stie doar ca dateaza din sec. al XVIII-lea.

Situat intr-o regiune pitoreasca, veche vatra folclorica, orasul rasfirat pe malurile paraului Valeanca si pe malul drept al Teleajenului, cu case ascunse in gradini, a fost locul care l-a fermecat pe savantul Nicolae Iorga cand a poposit aici in anul 1907. Savantul semnalase, inca din 1906, absenta muzeelor din orasele de provincie ale tarii. La indemnurile acestuia, in perioada interbelica, se incearca deschiderea la Valenii de Munte a "unui muzeu istoric al orasului", care sa aminteasca generatiilor viitoare despre tot ce se leaga de traditia acestui oras. In 1923, Nicolae Iorga deschide Muzeul de Arta Religioasa, in cureta bisericii "Nica Filip" (monument ridicat in anul 1808 de tetralogofatul Filip), intr-o casa veche - cu patru incaperi - ce apartinuse dascalului acestei biserici. Muzeul detinea peste 300 de exponate, adunate de profesorul Nicolae Iorga din donatii ale localnicilor si ale celor aflati in zona inconjuratoare orasului. Presa vremii semnala si aprecia contributia savantului, afirmand ca dintre asezamintele ctitorite de Nicolae Iorga "cel dintai ese muzeul regional pe care-l ingrijeste cu osardie deosebita si cu nobil devotament".

In 1940, la cutremurul din 9/10 noiembrie, cladirea acestui muzeu a fost grav avariata. La 19 august 1922 a fost infiintata Scoala de Misionare Morale si Nationale "Regina Maria", intr-o veche casa boiereasca din sec. al XIX-lea, pe care banca Almasanu a oferit-o in acest scop domnului Iorga.

Tinerele invatatoare, alese dintre cele mai bune din toate regiunile tarii erau educate timp de 1 an in spirit pedagogic nou (programa era speciala, intalnita chiar de catre Nicolae Iorga: nu se trecea la o materie noua pana nu era bine aprofundata materia actuala), stiintific si patriotic (uniforma tinerelor invatatoare era costumul popular al zonei din care proveneau). Misionarele cultivau la sate un suflet romanesc.

Ca o continuare a traditiei, astazi aceasta cladire adaposteste o expozitie de arta religioasa, ea cuprinzand in cele patru sali exponate de valoare deosebita, incepand cu icoane pe lemn din sec. al XVIII-lea - al XIX-lea, sfesnice din argint si alama, diverse tipuri de cruci, vesminte preotesti (mitra, zelon, manecute, epitrahil, brau), acoperitoare de potir din sec. al XIX-lea, carte veche bisericeasca, scoarte de lana etc.

Doua camere sunt destinate prezentarii bogatului patrimoniu local, reprezentand obiecte din sec. al XVIII-lea si al XIX-lea: icoane pe lemn, carte bisericeasca, vase de cult, chivot de manastire, piese de o valoare deosebita ce ofera o imagine a vietii religioase locale.
Pentru ca am primit calde recomandari de a vizita si Muzeul de Stiinte Naturale Cultura Prunului, deschis in urma cu 2 luni, mergem si acolo: intr-o singura incapere este amenajat un colt de padure in care se aud zgomotele animalelor salbatice, cantecele pasarilor, si sunt reprezentate flora si fauna de pe Valea Teleajenului. Impresionante sunt insa trofeele cinegetice: colti enormi de mistreti si coarne uriase de cerbi.

Cum se apropia ora de inchidere a muzeului, ne indreptam spre parcul din centrul orasului unde, ce sa vezi: fum cu miros de mici si de pastrama, aglomeratie, tineri si copii in costume populare. Incercam sa acoperim “sistematic” zona de tarabe, de la un capat la celalalt. Ne amestecam in multime si trecem rapid de vanzatorii de chiciuri, imitatii si altele asemenea. La tot pasul dadeau in fiert cazane cu porumbi, peste tot mirosea a zahar ars de la vata pe bat; dar unde sunt producatorii de vin si tuica, unde sunt oierii?

Abia pe ultimele doua randuri ajungem in sectorul de produse traditionale. Aici trebuie sa vii cu burta goala si cu portofelul plin, caci oferta este foarte tentanta si variata. Licorile bahice curg in pahare pentru degustatorii de ocazie. Tuica aurie, vin alb, vin rosu, must – totul este pe alese, dar mai ales pe gustate. Probabil unii dintre cumparatori se decideau mai greu, pentru ca incercau cu spor ofertele alcoolice ale producatorilor. Cu greu rezistam catorva oferte si tentatii, in schimbul surprinderii a cat mai multe cadre de la Festivalul Tuicii. Oamenii sunt prietenosi si se bucura sa fie in centrul atentiei, ca modele. La urma urmei, vorba unuia dintre ciobanii de la taraba: daca vanzare nu e, macar poze sa ne facem! Ba chiar unul dintre ei se suparase ca nu-l pozase nimeni toata ziua. Asa ca am facut hatarul omului si ne-am aliniat, cativa fotografi, sa-i facem portretul. Cum langa un pahar de tuica si unul de vin se potriveste bine si ceva de mancare, pe tarabe gaseai cam tot ce iti poftea inima: pastrama cu boia si cimbru, carnati de oaie afumati, cas, urda, branza afumata in coaja de brad.

Preturile mi s-au parut accesibile, fata de alte targuri la care am participat, asa ca am umplut rucsacul cu fel de fel de produse traditionale. Si cum umorul si ironia nu pot lipsi de la astfel de sarbatori populare, puteai cumpara miere de albine de la firma “Trantorul SA”; pentru ca trebuie spus ca si oferta de produse apicole era foarte bogata!
Dupa ce ne-am luat cate o portie de pastrama cu mamaliga si vin fiert am mers in fata scenei, unde cativa dansatori in costume populare jucau o perinita. Treptat insa atentia ne-am indreptat-o catre grupul de petrecareti care incinsese o hora chiar langa noi: cum eram in a doua zi de Festival al Tuicii nu deranja pe nimeni daca isi mai dadeau cu stangu-n dreptu’…ritmul dansului tot vioi ramanea! Se vedea ca oamenii uitasera cu totul de griji si voiau doar sa se simta bine: pana la urmatoarea recolta de prune mai e un an! Asa ca asteptam si noi, cu pofta si interes, editia viitoare a Festivalului Tuicii!

Cristina si Cristin DUMITRU

Festivalul Bujorului de Munte din Gura Raului

Fuseram si la Festivalul Bujorului de Munte... Martie din post sa lipseasca? !
Asa ca am pornit sambata dimineata spre Gura Raului, judetul Sibiu. Pozele sunt aici:

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/FestivalulBujoruluiDeMunteGuraRauluiSibiu#
In drum ne-am oprit la Manastirea Turnu Rosu, pe care am vazut-o prima data in 1989. Acum, ori ca am mai crescut eu, ori ca s-a mai micsorat manastirea... cert e ca nu m-a mai impresionat asa cum a facut-o acum 20 de ani. Locurile insa sunt frumoase, iar un drum pana la manastire este de neratat daca tot sunteti in zona.

Am continuat apoi drumul, cu o prima oprire in Cristian, la biserica fortificata. Am gasit aici portarul, care era si ingrijitor, dar si ghid. Si care a avut o placere deosebita sa ne povesteasca istoria locurilor, sa ne arate sacristia unde Mihai Viteazul a ucis un preot, turnul slaninii si monumentul eroilor cazuti in Primul Razboi Mondial, turnul ciumei de unde preotul care era si primar in sat tinea slujbele in timpul in care bantuia ciuma. Este unul dintre cei 30-40 de sasi care mai traiesc in Cristian.

Tot aici, in Cristian, am ramas uimiti de numeroasele cuiburile de berze: aproape in fiecare stalp de telegraf era un cuib de barza, cu cate 4-5 locatari!!! Apoi am aflat ca aici este capitala berzelor din Romania: sunt protejate si sunt parte a unui proiect mai amplu de salvare a acestei specii.

Dupa "sedinta foto" de rigoare pornim mai departe, cu urmatoarea oprire: manastirea Foltea. Aflasem ca este monument UNESCO, asa ca nu putea rata vizitarea. Cu greu gasim drumul, dupa ce am intrebat in stanga si-n dreapta. Era un drum forestier prin padure, destul de prost (totusi mai bun decat drumul ce urca la cetatea dacilor, Sarmisegetuza Regia, si pe care il luam de fiecare data ca termen de comparatie cand vorbim de calitatea drumurilor). Ajungem la un indicator ce arata o poteca de munte catre manastire, asa ca abandonam masina si pornim pe jos. Doar ce iesim din masina si incepe sa picure. Luam si umbrela, sa protejam aparatele foto. Insa nu cred ca am urcat 10 minute ca padurea s-a intunecat, au inceput tunete si fulgere si... pana sa deschidem noi umbrela eram uzi fleasca. Am mai inaintat putin, insa atmosfera nu era prea imbietoare: se innorase de-a binelea, tuna, fulgera si turna cu galeata ca se facusera deja suvoaie de apa! Cred ca ofeream o imagine tare amuzanta, prin padurea intunecata, inaintand uzi leoarca, si cu umbrela in mana! Trebuia sa coboram de-acolo pana nu ramaneam cu masina in varful dealului! Asa ca facem cale-ntoarsa si incet-incet coboram de pe deal pe o ploaie torentiala. Pana ajungem jos aproape ca iesise soarele!

Ajungem la Gura Raului si incercam sa ajungem la pensiunea unde aveam rezervare: dupa cateva ture pe strada principala (singura asfaltata din sat), gasim strada unde era pensiunea; insa... surpriza... 2-3 case aveau acelasi numar! Asa ca, dupa ce intram in curtea unor oameni destul de cumsecade cat sa ne conduca la pensiune, reusim sa ne cazam, sa ne lasam bagajele si sa pornim catre locul cunoscut sub numele de "La ape".

Lasam masina si pornim catre barajul de la Gura Raului. Dupa cateva fotografii mergem catre locul unde Festivalul Bujorului de Munte era in plina desfasurare: cantece si jocuri populare, din Marginimea Sibiului dar nu numai, mamaliga, sarmale si tocanita de oaie la ceaun, bulz, branza de burduf, smantana, clatite cu urda... ce-ti poftea sufletul, bani sa fie! Ca preturile erau destul de piperate, de credeai ca nu esti in zona unde oieritul e ocupatie de baza!
Intre timp iese si soarele, dupa ce se pusese pe o ploaie mocaneasca ce ne cam taiase din avant!
Seara stam cu totii langa un urias foc de tabara, si asa se incheie prima seara cu cina la stana.

A doua zi dimineata chiar in fata pensiunii unde stateam noi, la intrarea in sat, are loc ceremonia de primire a oaspetilor in sat: cu paine si sare, cu buchete de bujori de munte, cu Junii Sibiului.
Toata lumea porneste apoi catre iesirea din sat, "La ape", unde fusesem cu o seara inainte. Cum venea si presedintele Basescu, circulatia a fost deviata de pe strada principala (doar era singura asfaltata, va amintiti) pe o strada laturalnica. Culmea a fost ca pe ingusta straduta prafuita, ingusta si cu masini parcate de-o parte si de alta, a fost deviata circulatia in ambele sensuri de mers... asa ca dupa ce am inaintat ca melcul, am mai si stat blocati aproape jumatate de ora... numai bine, ca ne-am cunoscut cu vecinul de drum...

Cand, in cele din urma, am ajuns "La ape", am lasat masina si am pornit catre baraj, sa-l vedem de sus. Apoi am revenit catre locul unde se desfasurau festivitatile si unde ajunsese si presedintele Basescu cu restul alaiului, dupa o portie de bulz fierbinte, pornim inapoi catre Bucuresti. A fost frumos, am vazut lucruri si locuri noi. Este adevarat ca era foarte aglomerat, ca erau si tiribombe si cateva locuri de unde se auzeau in surdina manele... insa mai multi erau ciobanii cu gratarele cu pastrama, cu bulz, cu faguri de miere. Si mai peste tot se asculta muzica populara, chiar si seara tarziu de catre cei care venisera cu corturile.

Cateva cuvinte despre cazare: am stat la Pensiunea Iris, careia i-as acorda nota 8 din 10 (am scazut 1 punct pentru curatenia la baia din camera, 0, 5 punte pentru ca in ziua plecarii nu am avut apa calda, si 0. 5 puncte pentru micul dejun care nu a fost prea suficient) ; insa gazdele au fost super, pozitia pensiunii la fel (chiar la intrarea in sat).

Asa ca anul viitor daca aveti pofta de o cina traditionala, o seara la stana si un spectacol folcloric, mergeti la Festivalul Bujorului de Munte, la Gura Raului, si nu ratati o vizita la biserica fortificata din Cristian!

Numai bine,
Cristina si Cristin

Festivalul Trandafirilor si al Regilor Traci din Kazanlak, ulgaria

In iunie 2008 am fost la Festivalul Trandafirilor, in Bulgaria, la Kazanlak.

http://picasaweb.google.ro/cristinadumitru1977/BulgariaKazanlakFestivalulTrandafirilor2008

Oras mic, intemeiat de turci, nu are prea multe de oferit la prima vedere : doua strazi principale care au, de-o parte si de alta terase si vanzatori ambulanti de cosmetice din trandafiri.
Orasul este situat la 200 km est de Sofia, 55 km este de Karlovo si 48 km sud de Gabrovo. La intrarea in oras, pe partea dreapta, se afla Institutul pentru Cercetarea Trandafirilor – plante aromatice si medicinale. Merita vizitat : inauntru se afla si un Muzeu al Trandafirilor, cu vechile cazane pentru obtinerea uleiurilor si altor produse din trandafiri. De aici cumparam dulceata proaspata din petale de trandafiri, facuta cu o zi mai devreme.

Drumul pana acolo este minunat : a fost prima data cand am zarit culturi de trandafiri, campuri intregi de trandafiri roz, tufe cu flori mici, roz. Este o specie aparte, care nu se intalneste decat aici, Damascena Rose. Se pare ca a fost adusa din Asia Mica, in urma cu 300 de ani.
Bulgaria este producatorul numarul 1 in lume al uleiului de trandafir: aproximativ 70% din uleiul de trandafiri din intreaga lume provine din Bulgaria. In timp, pretul acestuia a depasit pretul aurului de 3 ori ; acesta este si motivul pentru care uleiul de trandafir se mai numeste si « aurul lichid ». Un kilogram de ulei de trandafir se extrage din 3000 kilograme de flori ; asta inseamna ca pentru 1 gram din pretiosul ulei sunt folositi 1300 de boboci de trandafir ! Fiecare floare este culeasa manual, cu foarte mare grija, pentru a fi apoi supusa unui indelungat proces de distilatie. Peste 2000 de bulgari culeg anual campurile de trandafiri, timp de 20 -25 de zile.

Celebrarea minunatelor flori incepe dimineata, in jurul orei 4.00, si dureaza pana in jurul orei 10.00; dupa aceasta ora florile incep sa-s piarda calitatile pentru care sunt atat de renumite. Acum se culeg trandafirii, boboc cu boboc, de catre femei imbricate in costume traditionale. Florile sunt taiate cu grija si puse apoi in cosuri de nuiele impletite care sunt mai apoi trimise catre distilerie. Este o metoda ce necesita multa rabdare si dexteritate, dar este singura ce s-a dovedit eficienta : numai astfel s-a pastrat nealterata aroma trandafirilor.

Sarbatoarea continua pe strazile din Kazanlak. Acum incepe Carnavalul. Este un concurs de frumusete, sunt parade ale diferitelor scoli si instiutii din oras, care alegorice, personaje istorice, ansambluri folclorice. Din cand in cand cei din public sunt stropiti cu parfum de trandafir, astfel ca tot aerul din zona este inmiresmat.
Unul dintre cele mai frumoase momente ale Carnavalului a fost aparitia, pe doi cai uriasi, a unui rege trac si a partenerei sale.

Erau insotiti de o tanara luptatoare si un caine lup. Ei au fost personificarea a ceea ce urma sa vedem mai tarziu si a ceea ce povestea Homer in Iliada : « Aici sunt tracii, sositi aici mai tarziu si care isi afla teritoriile departe de ceilalti, la capatul campiei ; il au ca rege pe Rhesus, fiul lui Eioneus. Caii sai sunt cei mai frumosi si mai puternici din cati am vazut pana acum, mai albi decat zapada si mai rapizi decat adierea vantului ».
Carnavalul s-a sfarsit apoi in ritmurile muzicii traditionale bulgaresti, cu hore la care erau invitati toti cei care statusera pana atunci de-o parte. Peste tot in jur nu erau decat trandafiri.
Nu ocoliti Muzeul de Arheologie din Kazanlak : cel mai impresionant exponat ni s-a parut a fi coroana marelui rege trac Seuthes al III-lea ce infatisa ramuri de stejar pe care atarnau frunze si ghinde. Este lucrata in intregime din aur, de o finete si frumusete de nedescris.
Mergeti apoi la mormantul tracic descoperit la Kazanlak, reprezentativ pentru istoria Bulgariei, figurand pe lista monumentelor UNESCO din anul 1979.
Orasul acesta a fost plin de surprize ! Ni s-a infatisat prima data ca un loc mult prea linistit, plin de negustori ambulanti si fara prea multe lucruri de oferit noua, ca turisti. Dar iata ca aici am descoperit Valea Trandafirilor, dar si Valea Regilor Traci.

Festivalul Trandafirilor este in prima saptamana din luna iunie iar accesul este pe E 85 pe ruta Giurgiu – Ruse – Veliko Tarnovo – Gabrovo – Kazanlak, distanta fiind de aproximativ 207 km.
Noi am stat la hotel Shipka, loc. Shipka, la 17 km de Kazanlak, pret : de la 26.00 euro / camera dubla / mic dejun inclus ;
http://www.shipkaithotel.com/index_e.htm

Profitati de ocazie si vizitati biserica ruseasca din Shipka, veti ramane cu amintiri mai mult decat placute !

Toate bune si frumoase, dar daca mergeti catre Kazanlak, fiti atenti in Gabrovo. Desi aveam gps, am ratacit drumul desi am urmat indicatiile. Asa ca dupa multe « peste 20 de metri virati usor la dreapta…sau stanga... » nu mai conteaza, ne trezim ca trecusem de Gabrovo. Eram de fapt pe un drum ce urca o panta usoara, printr-o padure…si colac peste pupaza incepuse si ploaia. Auzisem si noi destule povesti despre ce se poate intampla prin Bulgaria. Si iata-ne pe un drum necunoscut, prin padure, pe ploaie, pe la 4 dupa-amiaza. Parca eram in zona crepusculara. Dupa vreo 10 km zarim din sens opus o masina. Cu toate povestile despre ce se intampla prin Bulgaria, nici nu stim ce sa facem ; pana la urma facem semn persoanei din masina, care ne si depasise intre timp. A vazut ca i-am facut semn, a oprit si ne-a ajutat : eram pe un drum gresit, ce ducea catre o cabana de iarna, prin munti. Nu stia prea bine engleza, dar ne-a ajutat sa iesim din impas si am gasit drumul catre Kazanlak.

Am mai avut noroc de o intamplare, la intoarcere. In Bulgaria am respectat toate regulile de circulatie, toate indicatoarele, toate coloanele de masini, toate limitele de viteza. La mai putin de 20 km de granita cu Romania, limita de viteza 50km/h. Noi avem cam 56km/h. Radar, nu l-am vazut, ne opreste politia. Auzisem de pataniile altora, cu dat spaga, etc. etc. Stam linistiti in masina pana vine politistul. Vazuse numar de Ro, asa ca ni se adreseaza in engleza : »Speed limit is 50. Now go ! » Atat !

Asadar, calatorii placute in Bulgaria !!!

Cristina si Cristin

Festivalul de Arta Medievala Sighisoara 2007, si nu numai...

In vara lui 2007 am pornit catre Sighisoara, pentru a participa, ca simpli spectatori, la Festivalul de Arta Medievala.

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/FestivalulDeArtaMedievalaSighisoara2007#

Am plecat sambata dimineata din Bucuresti, pentru a reveni duminica. In drum spre Sighisoara insa ne abatem pe la cetatea Feldioara, al carei nume este strans legat de cel al Cavalerilor Teutoni. Imaginatia mea deja trecuse la treaba, desi vazusem pe internet cateva fotografii cu ceea ce a mai ramas din cetate. Chiar si numele ei mi se parea ca are un farmec aparte si abia asteptam sa ajungem. Drumul pana la cetate este fara gropi, insa neasfaltat, astfel ca am stranit un praf de-l puteai taia cu cutitul! Trecem intai pe langa biserica din sat, remarcabila prin turnul zvelt si aspectul impozant (ce, de altfel, caracterizeaza toate bisericile din Ardeal). Biserica este construita in stil gotic pe temeliile unei bazilici mai vechi de la inceputul sec. XIII.

Lasam masina si ne continuam drumul pe jos. Ruinele cetatii se zaresc pe o movila de pamant. Cateva poteci serpuiesc pe coasta dealului pana la ruinele cetatii.
In jur, vara in toata regula: caldura, praf, taraitul unor greieri, iarba fosneste a uscat la orice atingere, iar satul parca e pustiu: nimeni prin curti, nimeni pe drum.
Accesul in cetate este la indemana oricui: fara paza, fara intrare, fara…nici un fel de ingrijire. In interiorul cetatii cativa ciulini uriasi printre care razbatem cu greu. Iarba ne vine pana la brau, incat incep sa ma gandesc la reptilele ce ar putea misuna in jurul picioarelor noastre. Gasim si urmele unui foc, cativa taciuni si bineinteles cutii de bere, suc si altele.
Aici s–au descoperit fragmente de sticlarie si ceramica, obiecte de aur si monede romane, iar din perioada 402–408 au fost descoperite cinci lingouri de aur. Din prima jumatate a secolului al XII–lea, in primul val de colonizare a sasilor, dateaza un cimitir sasesc la Feldioara, cu aproximativ 109 morminte. Printr-un document din anul 1211 regele Andrei al II–lea al Ungariei da cavalerilor teutoni dreptul de a se aseza in Tara Barsei si de a popula "terra deserta et inhabitata" pentru a pazi teritoriile coroanei ungare de invaziile frecvente ale cumanilor. Cetatea Feldioara a fost ridicata intre 1211 – 1225 de catre cavalerii teutoni, care insa nu aveau dreptul de a construi decat fortificatii de lemn si pamant. Patroana spirituala a Ordinului cavalerilor teutoni era Fecioara Maria si cum ridicarea cetatii poate fi atribuita acestora, primul sau nume a fost Marienburg si insemna, in limba germana, "Orasul Mariei". Numele de astazi provine din cuvintul maghiar "foldvar" si inseamna "cetate de pamant". In anul 1240 localitatea este atestata documentar sub numele de Castrum Sancte Maria. In anul 1241 intreaga Transilvanie este ravasita de invazia tatara si cu siguranta Cetatea Feldioara este trecuta prin foc si sabie. In intreaga zona se inmultesc fortificatiile, si bisericile sunt construite cat mai mari, astfel incat sa adaposteasca intreaga populatie a asezarii in cazul unei alte invazii, iar Cetatea Feldioara este reconstruita. Probabil ca de la inceputul prezentei lor pe aceste meleaguri, cavalerii teutoni au construit edificii din piatra, constructiile de lemn si pamint nemaifiind la moda in Occident in acea perioada, deoarece in anul 1222 regele maghiar se vede nevoit sa le acorde si dreptul de a construi cetati si orase de piatra ("castra et urbes lapideas"). Teutonii au intarit Tara Birsei, zidind cetati intarite la Feldioara, Codlea si Tampa, langa Brasov. Regele maghiar a inceput sa se teama atunci de nasterea unui stat in stat, si in anul 1225 a intrat cu armatele pe teritoriile teutonilor si i–a alungat. Un act papal din 1232 spunea ca teutonii au zidit in timpul sederii lor in Tara Birsei cinci cetati strasnice, cu multa truda ("cum multo labore... quinque castra fortia").
Ruinele care se observa astazi pe colina Feldioarei nu mai pastreaza aproape deloc urme ale influentei teutone. La sfirsitul secolului al XIV–lea, Feldioara primeste drept de targ (sau de oras) din partea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Cetatea Feldioara este reconstruita in anul 1420 si rezista invaziei turcesti din 1421 cand sunt distruse orasul Brasov si satele Harman, Sanpetru, Bod, Ghimbav si Vulcan. A doua invazie turceasca, din perioada 1430–1432, a afectat insa in mod serios Cetatea Feldioara. Un document din anul 1439 arata ca locuitorii comunei au construit cetatea pentru apararea lor si a bunurilor lor, cu "mari cheltuieli si cu mare osteneala". O inscriptie datata 1457 ne dezvaluie ca in acel an a fost terminata refacerea constructiei, devenita de acum cetate taraneasca, dupa ce ea fusese distrusa in timpul campaniei lui Vlad Tepes. Secolul al XVI–lea aduce iarasi razboiul sub zidurile cetatii. Ioan Zapolya, voievod al Transilvaniei, este ales si rege al Ungariei. Dar se pare ca armele urmau sa hotarasca intre el si Ferdinand I de Habsburg, fratele imparatului Germaniei, Carol Quintul. Ambii solicita sprijinul voievodului Moldovei, Petru Rares. Dupa ce acesta din urma sta o perioada in cumpana, se decide sa–l sprijine pe Zapolya si incheie cu acesta o invoiala: domnul Moldovei urma sa–i aduca la ascultare pe sustinatorii lui Ferdinand, primind in schimb Bistrita si Rodna, cu tinuturile inconjuratoare si toate veniturile acestora, dar si confirmarea stapanirii pentru Ciceu si Cetatea de Balta, mai vechi posesiuni ale domnitorilor moldoveni. In anul 1529, oastea moldoveneasca a lui Petru Rares intreprinde trei expeditii militare peste munti. Ultima are loc sub zidurile Cetatii Feldioara, in data de 22 iunie. Batalia se da cu mare inversunare si "mare moarte... de imbe partile", dupa cum scriu cronicile vremii. Moldovenii ies invingatori, iar vornicul oastei, Nicolae Grozav, ii pedepseste aspru pe sasii care il sustineau pe Ferdinand I. Probabil tot atunci este distrus si zidul de incinta din partea de sud a cetatii. "Niciodata Tara Birsei nu a suferit un dezastru atat de mare", scrie un alt document al vremii. Secolul urmator aduce si el razboi si framantari langa zidurile cetatii. In anul 1612, la 16 octombrie, ostile voievodului transilvan Gabriel Bathory ii infrangeau pe brasoveni, ucigand in lupta 39 de tineri, precum si pe judele Brasovului, Michael Weiss. In onoarea lor este ridicat un monument la marginea orasului, intre 1912 - 1913. Ceva mai tarziu, in 1657, este ridicat turnul de nord al cetatii; mesterii au scrijelit acest an in tencuiala constructiei, de aceea este de presupus ca el reprezinta momentul inaltarii sale. Cetatea este apoi folosita drept granar, pana in anul 1838, cand un cutremur puternic o afecteaza foarte grav. De atunci ea este parasita, paznicul cetatii abandonindu–si locuinta. Cetatea nu a mai fost niciodata restaurata.Se pare ca din cetate nu au mai ramas decit turnul de nord–vest, aproape intreg, fantana adanca de aproximativ 70 de metri (astazi astupata), temelia de piatra a capelei si o parte din pivnita. In anul 1944, la Feldioara, a existat si un lagar de concentrare, prizonierii fiind, pe rind, rusi si maghiari.

De aici ne continuam drumul catre Festivalul de Arta Medievala de la Sighisoara. Cum nu aveam cazare deja rezervata, am incercat sa gasim ceva la fata locului: nici vorba! Totul era plin, indiferent de pret. Pana la urma reusim sa gasim o camera libera la o casa particulara, destul de departe de centrul istoric insa cu loc de parcare.
Mergem prima data la Turnul cu Ceas. A fost construit in sec. al XIV-lea pentru a proteja poarta principala de acces in cetate si pentru a gazdui reuniunile Sfatului, arhivele si trezoreria Sighisoarei. Dupa anul 1556 a adapostit judecatoria, depozitul de arme, corpul de garda si inchisoarea. Cele patru turnulete ce impodobesc atat de frumos acoperisul si mai "inmoaie" severitatea Turnului cu Ceas simbolizau autonomia judiciara a cetatii, aceasta avand "jus gladii" adica dreptul seniorial de pedeapsa.

Turnul are baza dreptunghiulara, 5 etaje, un balcon si un acoperis piramidal, toate acestea avand inaltimea de 64 metri. La 30 aprilie 1676 Turnul cu Ceas este distrus de un puternic incendiu si este refacut un an mai tarziu de catre arhitectii Veit Gruber din Tirol si Filip Bonge din Salzburg, si de catre dulgherul Valentin. De aici mergem in oribila Sala de Tortura, fosta inchisoare a cetatii; sunt expuse fel de fel de obiecte folosite de catre tortionari: lanturi pentru maini si picioare ale celor condamnati, un jug de tortura, scara de tortura, piatra de 6 kg care atarna de gatul celor acuzati de inselatorie. Interesante obiectele (bineinteles, toata lumea isi facea o fotografie cu latul de gat, limba scoasa si ochiii dati peste cap), dar abia asteptam sa plec de-acolo.

Mai departe strabatem strazile Sighisoarei, trecem pe langa casa Vlad Dracu (aici a fost, intre 1431 - 1436 resedinta lui Vlad Dracu, membru al ordinului Dragonului, si tot aici s-a nascut, in 1431, Vlad Tepes Draculea). Foarte interesanta este si Casa cu Cerb (cu capul de cerb iesit in evidenta, pe unul dintre colturile cladirii). Pe strazile Sighisoarei se desfasoara fara oprire Festivalul de Arta Medievala. Tineri veniti de prin toata Europa se intrec in jocuri, scamatorii, dansuri medievale. La orice colt de strada un saltimbac ne uimeste cu indemanarea lui, aruncand in aer popice, bile, panglici; alaturi o copila isi picteaza fata in fel de fel de culori. La tarabe mestesugarii te imbie cu de toate: obiecte din piele, din lemn, din lut...pe alese! Spaniolii isi fac bine auzita si vazuta prezenta: batai in tobe si costumatii colorate, steaguri fluturande. Asistam cu placere la spectacolul folcloric oferit de Ansamblul Folcloric Doina de la Casa de Cutura a Studentilor din Bucuresti. Urmeaza apoi trei scenete cat se poate de interesate, interpretate de trei cupluri pe una dintre strazile orasului: toate au o tema comuna "dragostea cu nabadai"; foarte interesante si expresive interpretarile tinerilor! Asistam apoi la ceea ce as numi un dans ritualic "dervis" (desi semnificatiile miscarii de rotatie sunt mult mai ample si mai profunde, ele inducand practicantul intr-o anumita stare mentala), oferit de catre trupa artistilor turci.

Mergem apoi si noi sa numaram treptele ce alcatuiesc Scara Scolarilor. Este un fel de tunel cu trepte, foarte racoros si prin urmare foarte apreciat de noi in acea zi torida! Se pare ca obiceiul este de a numara treptele pe parcursul urcusului: sincer, nu-mi mai amintesc numarul lor...insa parca la urcare erau din ce in ce mai multe, iar la coborare din ce in ce mai putine...Oricum, daca nu voiai sa-ti bati capul cu asa ceva, peste tot erau tineri care pentru 1 ron iti spuneau numarul de trepte (amuzant, mai ales daca ulterior de decideai sa verifici informatia primita). Cert este ca Scara Scolarilor este unicat in Transilvania, si a fost construita de primarul orasului in anul 1642 pentru a facilita accesul elevilor din oras pana la scoala din deal in timpul iernii. La capatul urcusului celor 175 de trepte ajungem pe Dealul Scolii si la Biserica din Deal. Edificarea bisericii s-a efectuat în etape: sec. XIII – XVI. Transformarea bisericii iniţiale, cu o singură navă îngustă, în biserică-hală are loc în perioada 1429-1525, sub influenţa directă a şcolii germane de arhitectură. Are loc o trecere de la stilul romanic la cel gotic, considerat mult mai potrivit noilor aspiraţii la universalitate ale catolicismului. După incendiul datorat asediului kurutzilor din 1704, se reface acoperişul şi turnul clopotniţă, iar după cutremurul din 1838, se înlocuiesc în întregime bolţile căzute, ale corului, cu imitaţii din lemn şi parţial bolţile halei cu bolţi de cărămidă. Aspectul interior se datorează restaurărilor din 1934 care au scos la iveală vechile fresce acoperite cu var datând din 1776. Biserica Evanghelică din Deal, închinată Sfântului Nicolae, este cel mai important monument de arhitectură religioasă din Sighişoara, a treia ca mărime dintre bisericile mari ale Transilvaniei, fiind reprezentativă pentru stilul gotic transilvănean.
Seara ne-o petrecem printre stradutele inguste ale cetatii, reusesc si imi fac o codita colorata in par, facem fotografii...pana se intuneca de-a binelea si vedem cu regret ca vechile cladiri nu sunt deloc iluminate si puse in evidenta noaptea, asa cum ne-am fi asteptat.

La intoarcerea spre Bucuresti, pentru a prelungi oarecum atmosfera medievala, cu povesti despre printi si printese. Asa ca ne abatem catre Cetatea Rupea. Mai greu cu indicatoarele, dar cum e situata in varful unui deal nu e greu sa te orientezi. Ajungem cu masina pe un drum de tara, printre lanuri de porumb. Praf de doua degete pe masina, dar suntem deja obisnuiti. La un moment dat insa nu mai putem inainta cu masina, o abandonam si ne continuam drumul pe jos.
Suntem intampinati la intrare de cel ce este ghid, portar si paznic al cetatii. Cu un caiet in poala, asezat pe un scaunel minuscul, isi asteapta oaspetii: dupa noi mai urca un grup de tineri, asa ca facem impreuna turul cetatii. Vremea este caniculara si toata lumea se indreapta catre fantana din curtea cetatii. Aici iti astamperi setea de apa rece, dar si de povesti, pentru ca se pare ca este o fantana fermecata: indragostitii ce beau impreuna din apa ei nu vor fi despartiti nici dupa moarte! Asa ca alegeti cu grija persoana cu care impartiti apa rece ca gheata scoasa din fantana fermecata. De fapt aceasta este mandria cetatii: se povesteste despre ea ca nu ar fi secat niciodata; are o adancime de aproape 60 de metri si rivalizeaza cu alte doua fantani celebre si sapate in aceeasi perioada: cele din cetatile Saschiz si Rasnov.
Se pare ca aici a fost construita initial, pe masivul de bazalt, cetatea pe care dacii o numeau Ramidava. Este posibil ca aici sa fie locul in care Decebal si–a pus capat zilelor dupa cucerirea romana si tradarile unora dintre generalii sai. Cetatea a fost cucerita de catre romani si transformata in castru, iar mai apoi a devenit o asezare romana, numita Rupes. S–a dezvoltat apoi o asezare prefeudala, apoi medievala – atestata documentar in 1324, printr–un act emis de Carol I Robert de Anjou, regele Ungariei. Devine “targ” in anul 1433 sub numele de Kohalm (virf de stinca) sau Cohalm, nume pastrat pana in 1929, dupa care l–a preluat pe cel de Rupea. Intre 1432 si 1437 a fost jefuita de turci, in 1736 a cunoscut epidemia de ciuma, iar in anii comunismului s–a confruntat cu exodul masiv al sasilor catre Germania. Si cu toate acestea, cetatea de pe stanci a rezistat si rezista inca vitregiilor timpului. Poate si pentru ca toti locuitorii ei si-au pus o parte din sufletul lor intre zidurile cetatii. Legenda spune ca cetatea ar fi fost construita prin munca fiecarui locuitor: la casatorie, tanarul cuplu trebuia sa duca o piatra care sa fie folosita la construirea unor noi pereti ai cetatii. In felul acesta, fiecare om era mai strans legat de aceste locuri, simtind ca si el a contribuit cu ceva ridicarea Cetatii Rupea. Noi, calatorii de astazi, poate ne vom mandri ca am contribuit la pastrarea ei!

De aici am ajuns apoi la Saschiz. Prima oprire am facut-o la biserica fortificata Saschiz. Aici s-a aflat initial o bazilică romanică, dar în 1493 a fost construita actuala biserică fortificată, în onoarea regelui Stefan I al Ungariei. Biserica este in stil gotic, construită din piatră de carieră si întărită cu 22 de contraforturi. În anul 1496 a fost terminat corul bisericii, iar în 1525 toate lucrările au fost terminate. Biserica evanghelică fortificată din Saschiz face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Frumusetea arhitecturala se imbina insa cu destinatia defensiva a Bisericii fortificate, in spatele arcurilor fiind inca vizibile fantele gurilor de aruncare. Turnul cu Ceas din Saschiz este inca un obiectiv ce adauga valoare acestor locuri. Ca stil apartine arhitecturii sasesti din sec. al XV-lea. Seamănă cu Turnul cu Ceas din Sighişoara (forma pe care o avea anterior incendiului din 1676), pe care meşterii făuritori l-au avut ca model. A fost renovat în 1832, dar a fost serios avariat de cutremurul din 1986. Acoperişul Turnului, îmbrăcat în ţiglă smălţuită, colorată în diverse culori, are forma unei piramide ascuţite.

Saschiz-ul a rivalizat chiar cu Sighisoara care, în acea vreme, era "capitala" saşilor din Transilvania.

Foarte multe detalii si informatii se pot afla de la punctul de informare turistica de langa biserica fortificata. De aici am luat si cateva produse traditionale, printre care dulceata de rubarbar. Ce am apreciat foarte mult a fost faptul ca de aici am putut afla despre organizarea catorva evenimente turistice in zona, unul dintre acestea fiind petrecerea sfarsitului de saptamana la o stana din zona. De aici am pornit catre ruinele cetatii Saschiz, in varful dealului. Se poate merge cu masina pana la un anumit punct, iar de acolo am pornit pe jos, pe o carare ce urca pana la cetate. Din loc in loc ne-am oprit si am admirat frumoasa panorama ce ni se deschidea la picioare: Saschizul isi intindea in soare acoperisuri de sindrila rosie si totul era invaluit in lumina puternica de vara. Cetatea este construita in secolul al XIV-lea pe un deal impadurit (asa ca puteti intalni iepuri, arici), la 2 km de vatra satului. Aici nu este decat paznicul si o catelusa. Nu se plateste intrare, iar paznicul cetatii este si ghidul nostru. Stie multe informatii despre istoria cetatii, dar mai ales stie sa arate calatorului locurile cele mai bune de fotografiat, precum si vestigiile cu care se mandreste pentru ca stie ca au fost ridicate de stramosii sai: fantana, inscriptia cu anul de incepere a contructiei, ruinele capelei.

A fost un loc de refugiu, desi majoritatea fortificatiilor sasesti au fost ridicate in jurul bisericilor din centrul asezarii. Pentru ridicarea ei au muncit locuitorii Saschizului si ai altor sase comune alaturate. Lucrarile au inceput in anul 1347, dupa cum indica o inscriptie de pe zidul de NV al cetatii. Tot in zidul de incinta (inalt de 7-9 metri) au fost inserate si cele patru turnuri de colt si cele doua de poarta, toate cu functii de aparare. Denumirile acestor turnuri – Turnul Scoalei, Turnul Munitiei, Turnul Voievodal, Turnul Preotului, Turnul Portii si Turnul de Paza – reflecta buna organizare a comunitatii. In interiorul cetatii se afla o capela, din care astazi nu a mai ramas decat o ruina. Singura urma intacta este fantana adanca de 65 de m care se spune ca face legatura, printr-un tunel subteran, intre incinta cetatii si centrul comunei Saschiz. Acum fantana este acoperita cu buruieni si se pare ca mai are doar 1-2 metri adancime. Ca stil arhitectonic, cetatea apartine perioadei de trecere de la stilul romanic la cel gotic (este terminata in secolul al XIV-lea). Are acoperisul intr-o singura panta, iar gurile de tragere erau prevazute cu o grinda din lemn care se putea roti pentru a inlesni ochirea cu ghiulele si arcuri de sageti. Imaginea pe care mi-am facut-o despre cetate dupa ce am vazut-o este aceea a unui loc deosebit, caruia oameni cu simt practic, indemanare si curaj i-au dat o farama de vesnicie.

De la Saschiz am pornit mai departe catre biserica fortificata Viscri. Drumul pana acolo nu a fost deloc usor: neasfaltat si destul de lung (sau cel putin asa ni s-a parut, avand in vedere ca nu am gasit nici macar un indicator rutier catre biserica fortificata). Partea frumoasa a fost pustietatea din jur: nici case, nici oameni. Caprioarele isi ciuleau urechile printre ierburile inalte din jur si chiar am oprit sa tragem cateva fotografii.

Cand am ajuns in Viscri, parca ne-am fi intors in timp: casele vechi, dar ingrijite si curate, o fantana cu adapatoare pentru animale, cateva carduri de gaste care cred ca rar vedeau o masina. Nici nu aveam pe cine sa intrebam cum ajungem la biserica fortificata, atat era de pustiu in jur. Pana la urma gasim pe cineva care ne explica si in cateva minute eram acolo. Inaintea noastra ajunsese un grup mare de nemti: se pare ca "bijuteria" de la Viscri este mai cunoscuta printre turistii straini decat cei romani.

Pe la 1400, "Alba ecclesia" (alias Viscri) apare într-un registru al localităţilor pentru plata impozitului datorat episcopatului, al comitatului de Rupea, iar la 1500, Viscri este enumerată printre comunele libere ale Scaunului de Rupea, cu 51 de gospodării, trei păstori, un dascăl şi doi săraci.

Biserica-sală romanică de la Viscri, (cum mai există în zona Rupei doar în Homorod), a avut o predecesoare care a fost parţial inclusă în acest edificiu. Coloniştii germani, care s-au aşezat în Viscri ca imigranţi după domnia regelui Geza al II-lea, adică după 1162, ca "alii Flandrenses", au găsit pe promontoriul din nord-estul comunei actuale o capelă din calcar alb-verzui. Capela gata construita a fost adaptata de catre colonişti, acestia nemairidicand din temelii o bazilica romanica cu trei nave, cum s-au construit în cele mai multe aşezări sasesti în decursul sec. al XIII-lea pe "pamant craiesc". Viscri n-a fost niciodată proprietate nobiliară, numai familia greavului (conducătorul obştii săteşti), a ridicat turnul de locuinţă, în a doua jumătate a sec. al XIII-lea, spre folosinţă personală. Temelia turnului taie un mormânt, oferind astfel dovada că el a fost clădit ulterior capelei, când locul nu mai servea ca cimitir. De altfel, turnul e construit din alt material decât capela, anume din bazalt gri.

Asadar, biserica fortificata din Viscri este una dintre cele mai vechi din Transilvania, datand din anul 1210. Către sfârşitul secolului al XIII-lea, stingându-se probabil familia de greavi, aflăm că un magister Akus doreşte să cumpere satul, ceea ce nu s-a întâmplat. Cetatea trece, în secolul al XIV-lea, în posesia obştii. O alta perioadă de construcţie, situată în prima jumătate a secolului al XVI-lea, coincide cu fortificarea bisericii.

Biserica fortificata din Viscri este una dintre cele mai spectaculoase biserici fortificate săseşti, de altfel fiind una din cele 6 înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. In soarele amiezii, parea ca straluceste, in mantia sa alba. Despre istoria sa trecuta nu am aflat informatii care sa ma faca a crede ca a avut un trecut zbuciumat. Poate si din cauza pozitiei sale destul de retrase a fost mai ferita de evenimente neplacute, razboaie si invazii. De-a lungul bisericii exista zona in care pe vremuri erau locuintele familiilor din sat, folosite in caz de nevoie. In zilele noastre aici este organizat un fel de mini-muzeu taranesc, cu obiecte si unelte din vremuri de mult trecute. Biserica de fapt adaposteste cel mai arhaic costum popular, ce dateaza din perioada secolelor XVII-XIX. Cert este ca m-a impresionat cel mai mult frumusetea ei, masivitatea fara sa simti ca te striveste, si albul stralucitor.

Vacante placute,

Cristina si Cristin DUMITRU