Islanda: Coasta de Sud si cascadele

02 Ianuarie 2011

Ziua ne-am inceput-o de dimineata. Bine, tot aveam impresia ca e foarte devreme, pentru ca era intuneric afara. Era ora 08.30 cand am pornit intr-o excursie organizata de Iceland Excursions Gray Line: http://www.grayline.is/ Urma sa vedem Coasta de Sud si cascadele.
Ghid si sofer ne-a fost o doamna pe la 40 de ani, Lina: cu castile puse la urechi si microfonul in dreptul gurii, a condus excelent mini-vanul cat se poate de confortabil.
De la ea am aflat povestile despre elfi, troli si alte fiinte nevazute.
In Islanda Elfii si Oamenii Nevazuti au trait alaturi de oameni de-a lungul multor secole. Daca dispar unele lucruri si nu pot fi gasite, exista o singura explicatie: o regina elfa le-a imprumutat! De obicei, lucrurile imprumutate de Elfi apar ziua urmatoare (cand, probabil, sunt cautate mai bine de cei care le-au pierdut!).
Islanda este foarte noua, din punct de vedere geologic, fiind constant remodelata de fortele vulcanilor si ghetarilor, putin populata, dar de o frumusete spectaculoasa si ciudata. Natura este aproape neatinsa de mana omului, fiind si nepoluata. Probabil tocmai datorita salbaticiei peisajului aproximativ 60% dintre islandezi cred sau nu neaga existenta fiintelor supranaturale! Insusirile acestora din urma sunt numeroase: unele sunt fiinte malefice precum afturganga, un fel de zombi care se intorc din moarte pentru a lua cu ei si alte suflete. Altele sunt un fel de zane bune, altele: uriasi-spirite ale muntilor.
Cele mai cunoscute fiinte nevazute, dar si cele mai interesante, sunt Elfii si Trolii.
Povestea aparitiei Fiintelor Nevazute are legatura cu Adam si Eva; in poveste, Dumnezeu era infatisat ca un bunic sau un unchi al celor doi. Adam si Eva au avut multi copii si, ca toti copiii, se murdareau la joaca. Intr-una din zile, Dumnezeu a anuntat ca-i va vizita. Astfel ca Eva a lucrat din rasputeri sa-i spele si sa-i curete pe toti cei mici ca sa-i poata arata lui Dumnezeu. Totusi, din cauza timpului scurt, nu a reusit sa-i spele pe toti, iar pe cei murdari i-a ascuns. Cand a venit Dumnezeu si a intrebat-o de copii, ea a spus ca nu-i are decat pe cei curati si frumos imbracati; Dumnezeu a insistat, cu speranta ca Eva ii va recunoaste si pe cei murdari si ascunsi de ea. Eva insa a spus ca nu are alti copii, ea nu-i vede decat pe cei pe care ii are in fata. Asa ca Dumnezeu a poruncit ca, de atunci inainte, nimeni sa nu-i mai poata vedea pe cei ascunsi de Eva. Ei au ramas astfel Fiinte Nevazute.
Elfii, spre deosebire de oameni, se imbraca intotdeuna in culori vesele (islandezi imbracandu-se mai ales cu haine tesute din lana oilor, culorile acestora nu erau foarte stridente). Ei isi au casele in pietre si nu pot fi vazuti. Elfii interactioneaza foarte des cu oamenii. Astfel, intr-un ziar islandez, a fost publicata, cu cativa ani in urma, stirea conform careia lucrul la tunelul care trebuia sa treaca pe sub Hvalfjorður (Fiordul Balenelor), catre orasul Akranes, urma sa fie intrerupt deoarece utilajele erau stricate constant de Elfii care locuiau in bolovanii din zona. Femeia care a negociat cu Elfii a spus ca acestia urmau sa se mute, dar aveau nevoie de mai mult timp; timp ce le-a fost acordat, lucrul continuand dupa ce au avut acordul Elfilor.
De asemenea, cand a fost construit mall-ul din Reykjavik, Smáralind, au fost inpamantate cu foarte mare grija cablurile, deoarece acolo isi aveau casele cateva familii de pitici invizibili.
In Islanda exista si o sosea, numita Álfhólsvegur (Drumul Elfilor) in Kopavogur. Ar fi trebuit sa fie un drum drept, insa constructorii au dat peste niste pietre in care traiau Elfi... asa ca au facut o mare curba, pentru a le ocoli.
Dar, pe langa Elfii care erau fiinte de o deosebita frumusete (nevazute, adevarat, dar frumoase), mai exista si Trolii. Acestia sunt niste uriasi urati care cutreiera cu animalele lor gigantice muntii si ghetarii Islandei. Pot fi vazuti doar noaptea, pentru ca ziua si ei sunt invizibili; daca nu ar fi astfel, razele de soare i-ar transforma pe loc in stane de piatra. Va dati seama ce bucurie este pentru troli noaptea islandeza lunga, de iarna! Se spune ca multe dintre pietrele din campurile de lava ar fi troli!
In timp ce ne spune Lina toate povestile de mai sus, strabatem un drum neterminat, cu utilajele abandonate pe marginea lui: nu sunt Elfii de acord sa se mute din pietrele ce ar trebui distruse pentru a se continua constructia. Astfel ca toate lucrarile sunt sistate si un delegat al Guvernului Islandez vine aici lunar, pentru a negocia cu Elfii.
Sa fim deja intr-un taram din povesti?! Lina nu pare sa glumeasca pe seama noastra, asa ca aproape incepem sa credem si noi in Elfi... Daca exista?!
Si ca sa ne adancim mai mult in taramul povestilor, Lina incepe sa ne spuna despre Saga. Aceasta este o poveste in care adevarul istoric se imbina cu fictiunea. Lina, in cateva cuvinte, ne-a facut un fel de rezumat: in Saga este vorba despre viteazul Gunnar Hámundarson(un barbat puternic si aratos... adica un fel de Fat-Frumos de pe la noi), si prietenul acestuia, inteleptul Njáll Þorgeirsson. Cei doi erau foarte buni prieteni si vecini apropiati: Lina, in timp ce vorbea, ne arata ferma unde a trait Gunnar... apoi vizavi ferma prietenului sau Njáll... asa ca, ce sa mai... traiam intr-o poveste!!!!
Pana una-alta, istoria continua: Gunnar o intalneste pe frumoasa Hallgerður, cu par lung, galben ca aurul (adica un fel de Ileana Cosanzeana). Sotii anteriori ai acesteia fusesera ucisi, tocmai datorita frumusetii ei! Inteleptul Njáll il avertizeaza pe Gunnar asupra necazurilor pe care i le va aduce frumoasa femeie. Insa acesta nu tine cont de sfaturile prietenului si o ia de sotie pe Hallgerður. Prietenia celor doi se straca in momentul in care nevestele lor intra in conflict. Pentru a afla continuarea, Lina ne sugereaza sa citim celebra Saga islandeza (ceea ce fac si eu, la randul meu... pentru ca trebuie sa recunosc: nu am citit Saga).

In timp ce Lina ne tine de povesti, strabatem platoul Hellisheiði, trecem de satele Hveragerði, Stokkseyri si Hvolsvöllur. Sunt sate de pescari, cu case extraordinar de frumoase si care arata si mai bine cu toate ornamentele de Craciun aprinse. Sunt inconjurate de garduri marunte si cumva imi dau senzatia ca suntem intr-un camping mai "rasarit". Casele sunt construite fara etaj sau alte aneze inutile; sunt din lemn, peste care islandezii pun tabla ondulata. Chiar si Lina ne povesteste ca in urma cu o saptamana si-a invelit casa de lemn cu tabla: este foarte eficient, pentru ca, tabla odata vopsita, protejeaza mult mai bine impotriva intemperiilor vremii.
In drum vizitam si casa ridicata in memoria femeii-capitan de vas pescaresc, Thuridur Einarsdottir, din satul pescaresc Stokkseyri. Este prima casa acoperita cu turf pe care o vedem si in care si intram. Interiorul este intunecos si dotat doar cu strictul necesar. Urmeaza si intrebarea: "dar cu ce sa incalzeau in aceasta casa?", si raspunsul Line: "Ship shit"... in traducere libera: cacareze de oaie. De fapt, fara oi, chiar islandezi recunosc sincer ca nu ar putea trai intr-un mediu atat de ostil. In magazine am vazut lumanari din seu de oaie.
In satul vecin Lina ne povesteste despre cei patru capitani pescari care au plecat sa repare farul stricat; au fost insa prinsi de furtuna si din cei patru doar unul a supravietuit. Explicatia faptului ca a scapat cu viata ar fi hainele de lana pe care le purta norocosul capitan.

Masina strabate soseaua ce taie in doua campuri acoperite de ierburi uscate. Din loc in loc zarim palcuri de cai islandezi, dolofani si colorati, cu ochiii abia zariti din coamele stufoase. La un moment dat Lina ne arata in departare o luminita: "Acolo e casa mea!". E clar ca stia foarte bine intreaga zona, altfel, in toata pustietatea, nici ca ne-am fi dat seama ca e o casa pe-acolo. De fapt o ferma, pentru ca, atunci cand Lina nu era ghid, era fermier: mulgea vacile, ingrijea caii... O data pe saptamana mergea la o vecina mai batrana, careia ii facea curatenia, ii cumpara cele necesare si ii tinea companie. Primul meu gand: vecina... unde?!... in pustietatea asta... la cati kilometri o fi vecina? Ca la noi "vecin" inseamna omul de dincolo de gard sau de zid!
Dupa linistea din autocar, sigur nu eram singura care-si punea intrebari. Si parca dandu-si seama, Lina incepe sa ne spuna ca, desi locurile par atat de pustii si fermele oamenilor atat de departate unele de celelalte, de fapt au foarte multe activitati desfasurate de intreaga comunitate. Au asociatii ale femeilor care au grija de varstnici, au multe intalniri unde discuta problemele fermierilor si au trupe de teatru ale tinerilor din comunitatea respectiva (ultima data au pus in scena "Visul unei nopti de vara" cu ajutorul unui regizor din Reykjavik). In perioada Sarbatorilor de Iarna copiii pregatesc scenete amuzante, pe seama unora dintre membrii comunitatii care fie au baut peste masura, fie si-au pierdut caii in anul ce se incheia. Inaintea Craciunului pregatesc diferite mese in comunitate, mese la care mananca un peste urat mirositor (Lina nu si-a amintit numele), tocmai pentru a se bucura mai bine apoi de bucatele gustoase de Craciun!
Tot Lina ne spune, pe cand strabateam oraselul Selfoss, ca acesta este alcatuit mai ales din pensionari si varstnici care nu au mai suportat viata agitata si traficul din Reykjavik. (Vazusem si noi cam cum era in Reykjavik... s-a aglomerat cand am iesit noi pe strada, ca in rest abia am zarit cativa oameni la plimbare, dar si aceia turisti! A, poate era aglomerat cu atatea Fiinte Invizibile... Asta da, posibil... Oricum, in zilele urmatoare s-a insufletit considerabil Reykjavik-ul, asa ca probabil ne-a facut noi o parere gresita la inceput, cand toti islandezii era in vacanta de Sarbatori!).

Prima oprire mai lunga o facem la cascada Seljalandsfoss.
Cu o cadere de apa de 60 metri, Seljalandsfoss este renumita mai ales datorita faptului ca poti merge in spatele ei. Ceea ce, bineinteles, facem si noi: pe o potecuta acoperita pe alocuri cu gheata, ajungem sub perdeaua de apa ce ne vuieste in urechi.
Timp destul sa facem fotografiile dorite, desi vremea nu prea tine cu noi; in plus, mai tot timpul trebuie sa stergem obiectivele camerelor foto pentru ca vaporii de apa se aseaza peste tot. Abia cand ne intoarcem la masina ne dam seama cat suntem de uzi cu totii.
Strabatem apoi drumuri acoperite de cenusa vulcanica: eruptia din primavara 2010 a vulcanului Eyjafjallajökull a afectat destul de puternic mai toata Coasta de Sud a Islandei. Campuri intregi sunt acum doar intinderi negre. Intregul peisaj este demoralizant... Unele drumuri au fost intentionat stricate pentru a face loc apelor pline de cenusa si a preintampina distrugerea podurilor. Desi cenusa vulcanica are mult fosfor si flor, nu poate fi folosita ca ingrasamant in agricultura pentru ca, datorita frigului, substantele care o alcatuiesc nu se descompun. Tocmai datorita florului ingerat odata cu iarba, animalelor le cresc dintii atat de mult incat nu se mai pot hrani si mor. Oprim si in apropierea unei ferme in spatele careia, daca nu ar fi fost norii atat de jos, am fi zarim vulcanul Eyjafjallajökull; la intrarea catre ferma era un vas imens, ornamental, plin cu cenusa vulcanica (suvenir gratis pentru toata lumea).

Ajungem apoi la plaja neagra Reynisdrangar, de langa oraselul Vík. In 1991 a fost clasificata una dintre cele mai frumoase 10 plaje din lume. Si pe buna dreptate! Stancile de bazalt, parca special slefuite ca niste ace negre, stau in fata valurilor Oceanului Atlantic, cu o impunatoare inaltime de 66 metri in cel mai inalt punct. Intreaga plaja este alcatuita din pietricele mai mari sau mai mici, negre si perfect slefuite: unele au forma rotunda, altele par niste bile turtite. Toate insa par facute de mana unui mester priceput. Lina insa ne avertizeaza: nu cumva sa ne apropiem de ocean. In urma cu ceva timp o femeie a fost luata de un val puternic, aruncat pe mal din senin de oceanul imprevizibil! Desi valurile par la oarecare distanta, Lina isi ia o marja de siguranta si chiar nu ne lasa sa facem un pas in plus peste distanta recomandata.
Si asta pentru ca, asa cum recunostea chiar si ea, peisajul te fura! Este, intr-adevar, de o rara frumusete si salbaticie. Iar vuietul oceanului intregeste perfect intreaga imagine!
Deasupra noastra stancile sunt acoperite cu muschi si iarba uscata iar cativa pescarusi par stropi albi pe culorile maronii si negre.
Dupa spusele legendei, acele de bazalt de la Reynisdrangar s-au format cand doi troli au incercat sa-si traga corabia la mal. Insa razele soarelui i-au transformat in stanci.
Se spune si ca intr-una din pesterile formate in malul stancos a trait, vreme de mai multe secole, un monstru... Povestea lui insa a luat sfarsit odata cu alunecarile de teren din zona, acum 100 de ani...
Legenda si peisaje de legenda... Mai ca n-am fi plecat de-acolo!

Insotiti de vuietul oceanului, ajungem la Vík, oraselul din apropiere. Aici mergem intai la o fabrica de haine din lana: frumoase toate, in culori imbinate cu mult bun-gust. Insa preturile depasesc bugetul alocat de noi acestui gen de achizitii: orice plover este peste 100 de euro. Probam cateva, doar sa vedem si noi cum ne stau... si mergem la restaurantul de vizavi, unde luam o supa traditionala islandeza: legume (cred ca si ceva iarba de mare), carne si grasime de miel. Eu, care nu mananc miel... am savurat-o cu cea mai mare placere! Apoi a urmat ca desert un Skyr cu fructe si... la drum, mai departe.

Ajungem la impunatoarea cascada Skógarfoss. Are o inaltime de 60 metri si o latime de 25 metri, iar dupa ce iese din valtoarea caderii, apa isi croieste drum printr-un strat gros si negru de cenusa vulcanica. Vaporii de apa sunt adusi de vand cateva zeci de metri inainte de a ajunge la cascada. Suntem uzi cand ajungem in apropierea ei. Cum stam cu fata spre cascada, pe partea dreapta a acesteia, Lina ne atrage atentia asupra unui urias adormit. Si intr-adevar ii vedem si noi capul cazut putin intr-o parte, burta proeminenta, picioarele intinse si talpile ridicate de varfuri! Este vorba despre uriasul Fraser, jumatate om, jumatate trol. Si-a ascuns comoara de aur in spatele cascadei si a ramas langa ea, sa o pazeasca. Insa a adormit si razele soarelui nu l-au gasit la adapost: l-au transformat in stana de piatra! Asa ca si in zilele noastre isi pazeste, desi impietrit pe vecie, pretioasa lui comoara!
facem si noi fotografii, ca toti ceilalti din grupul nostru. De la oarecare distanta, parem minusculi langa cascada al carei vuiet se aude de departe. Dungile negre ce nu sunt decat poteci pe cenusa vulcanica dau un farmec deosebit intregului peisaj.

De aici ajungem in cateva minute la Muzeul de Etnografie si Arta Populara din Skógar. Acesta este creatia unui batranel care, vazand cat de usor se pierd obiecte, unelte si chiar povesti traditionale, islandeze, s-a hotarat sa adune cat mai multe si sa infiinteze un muzeu. Batranelul, al carui nume nu l-am retinut, ne-a fost si ghid. Desi se apropia ora inchiderii, a stat cu noi de povesti mai mult decat ne-am fi asteptat. Ne-a aratat cum torc islandezii lana si parul de cal, cum folosesc diferite obiecte la indeletniciri gospodaresti, cum si ce canta in timpul liber. O adevarata placere sa-l asculti (din nou, engleza vorbita exceptional, chiar si la cei peste 90 de ani ai sai), dar mai ales sa-l vezi cum stie si explica rostul fiecarui obiect expus. A fost placut impresionat sa afle ca venim din Romania ("long way for you"); stia ca suntem vorbitori de latina, noi si cei din Moldova, intr-o lume slavona.De fapt, ca multi alti islandezi, prima remarca a fost: "voi intelegeti italiana".

Drumul de intoarcere a fost linistit, dar cam ploios. Am fost lasati chiar in fata hotelului. Spre dezamagirea noastra am aflat ca, datorita conditiilor meteo, cautarea Luminilor Nordului s-a amanat pentru seara urmatoare. Ok... profitam de ocazie si ne odihnim dupa o zi a carei oboseala parca abia acum ne prindea din urma. Adevarul e ca, strabatand peisaje de vis si ascultand povestile Linei, parca te rupeai de realitate... si oboseala nu-si mai avea locul!

Pana la urmatoarea poveste, numai bine!
Cristina si Cristin DUMITRU