"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

miercuri, 26 ianuarie 2011

Islanda: Cercul de Aur


04 ianuarie 2011
Noaptea nu prea am dormit: a batut vantul ingrozitor si mi-a fost teama sa nu se sparga geamurile de la camera. "Inspirati" fiind, cerusem din timp camera la etaj superior si cu vedere spre golf... Adica exact in bataia vanturilor!
Ziua a inceput ca si pana acum: intuneric bezna si acelasi mic dejun (am mancat doar cereale). Cei de la IE Grayline - punctuali ca de obicei: ne-au asteptat la hotel la ora 08.00 si la ora 08.30 eram (http://www.grayline.is/) in autocar, pe drumul ce avea sa ne poarte intr-una din cele mai frumoase zone ale Islandei: Cercul de Aur.

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/Islanda20102011#

Prima oprire a fost la aproximativ 50 km de Reykjavik, in Parcul National Þingvellir. Acesta se afla pe lista monumentelor UNESCO si se afla in zona cunoscuta sub numele de Bláskógabyggð, in partea de sud-vest a Islandei, aproape de peninsula Reykjanes si de zona vulcanica Hengill. Þingvellir este un loc de mare importanta istorica, geologica si culturala, si este una dintre cele mai populare destinatii turistice din Islanda, atat pe timp de iarna, cat si pe timp de vara. In Parcul National Þingvellir se gaseste Fisura Silfra (crapatura dintre placa tectonica Nord-Americana si placa tectonica Eurasiatica), din lacul Þingvallavatn (cel mai mare lac natural din Islanda).

Parlamentul sau Alþingi a fost fondat in Þingvellir in anul 930 si a ramas aici pana in anul 1789. Parcul national Þingvellir a fost fondat in anul 1930pentru a conserva ramasitele Parlamentului, iar mai tarziu pentru a proteja fenomenele naturale si intregul eco-sistem. Parcul National Þingvellir a fost primul parc national din Islanda si a fost decretat un altar pentru toti islandezii, proprietate perpetua a acestora, niciodata neputand fi instrainat sau ipotecat.
Conform Landnámabók (manuscris medieval islandez ce descrie in detaliu venirea scandinavilor in Islanda, intre sec. al IX-lea si al X-lea), ocuparea Islandei a inceput in anul 874, cand capitanul Ingólfur Arnarson a fost primul norvegian stabilit aici. De-a lungul secolelor, oameni de origine scandinava si celtica s-au stabilit in Islanda. Ulterior, s-au format adunari in fiecare regiune; dar, cum populatia tarii a continuat sa creasca, s-a simit nevoia unei adunari generale.
Descendentii lui Ingólfur Arnarson, care dominau zona de sud-vest a Islandei, au devenit cea mai puternica familie din intreaga tara, drept pentru care ceilalti conducatori au considerat ca e nevoie de o adunare reprezentativa care sa le ingradeasca puterea.
Grímur Geitskör a fost desemnat sa caute sprijin si o locatie potrivita pentru noua adunare. In aceeasi perioada, proprietarul zonei Bláskógar (pe atunci acesta era numele regiunii Þingvellir) a fost gasit vinovat de crima si pamanturile sale au fost declarate proprietate publica. A fost fortat sa accepte folosirea cladirilor sale pentru intalnirile Adunarii, padurile sale pentru lemne de foc, iar pasunile pentru caii comunitatii.
Regiunea Þingvellir a fost aleasa si pentru ca era accesibila pentru toti cei care veneau din Nord, Sud si Vest. Pentru cei din zona de Est a tarii cea mai lunga calatorie dura 17 zile, deoarece aveau de strabatut munti si rauri inghetate.
Infiintarea Parlamentului Islandez se spune ca ar coincide cu aparitia statului islandez. Prima adunare a acestuia a avut loc in vara anului 930 si a pus fundamentul unei mosteniri culturale si unei identitati nationale comune pentru intreaga Islanda. Astfel, trecutul Parcului National Þingvellir se impleteste cu cel al tarii.

Noi am strabatut pe jos cateva poteci ale parcului, am ajuns chiar si la un lac foarte mic, unde se obisnuia sa fie inecati cei condamnati la moarte. Brrr....
Cum deja rasarise soarele cand am ajuns noi, peisajul era de-a dreptul spectaculos. Stancile de o culoare maro-roscat se conturau pe cerul de un albastru stralucitor. Cumva mi-au amintit de Canionul Colorat si Muntele lui Moise, din Egipt. Totul era arid si lipsit de viata. De fapt, in afara orasului Reykjavik si in afara plajelor, ce m-a surprins a fost lipsa oricarei pasari care sa zboare pe cer. Alte vietati era clar ca nu vom intalni, pentru ca era foarte frig si nu ieseau de prin vizuini, si eram si grup destul de mare cat sa speriem animalele salbatice. Dar sa nu auzi o pasare ciripind sau sa o vezi zburand de ici colo...mi s-a parut destul de ciudat. Cladirile unde si-a avut sediul Parlamentul erau exact asa cum le vazusem in vederi si in fotografii: parca amortite si ele sub vanturile reci ca gheata, alaturi de ele crescand cativa brazi micuti. Bineinteles, cred ca v-ati dat seama ca, desi era soare, vantul nu incetase sa bata, motiv pentru care temperatura resimtita de noi era mult mai scazuta decat cea anuntata "oficial".
Autocarul ne astepta intr-o alta parte a parcului, astfel ca trebuia sa ajungem pana acolo trecand pe langa fostul Parlament si traversand un podet. Aici a fost tare frumos: podul era peste un rau din cuburi de gheata. Apa era toata inghetata, nu se zarea nici macar un firicel; si toata gheata era sparta in mii de cuburi transparente. Podul nu era cine stie ce, insa din cauza vantului il treceam tinandu-ne strans de balustrade, inclinati si la 45 de grade ca sa taiem vantul puternic. Pentru mine - o adevarata placere, deja ma amuzam teribil cand batea vantul! Noi patru am ramas ultimii la autocar, ba ne-am si oprit sa facem cateva fotografii in bataia vantului si a privirilor celor frigurosi care abia asteptau sa pornim mai departe.
Bineinteles, una dintre turistele japoneze s-a ratacit si s-a intors in locul in care debarcasem cu totii initial... drept pentru care am facut cale intoarsa cu tot cu autocar, sa o recuperam!
Si abia apoi, in formatie completa, am pornit mai departe. Drumul trecea printre campuri de lava ce alternau cu pajisti pe care pasteau cai islandezi. Totul sub un soare stralucitor!
Nu peste mult timp am ajuns la frumoasa cascada Gullfoss. Este, dupa parerea mea, cea mai frumoasa cascada pe care am vazut-o in Islanda. Se afla in canionul pe care raul Hvítá il sapa in zona de sud-vest a tarii. Acesta curge tumultuos catre sud; la aproape un kilometru deasupra cascadei isi schimba cursul brusc la stanga si apoi cade intr-o cascada in doua niveluri (prima cadere de apa are 11 metri si cea de-a doua are 21 metri), strabatand astfel crevasa adanca de 32 de metri, lata de 20 metri si lunga de 2.5 kilometri. Cantitatea medie de apa ce curge prin cascada este de 140 m³/s vara si 80 m³/s iarna, cea mai mare fiind de 2000 m³/s.
Cascada are si o poveste (ca mai toate locurile din Islanda, de altfel). In prima jumatate a sec. al XX-lea s-a speculat in legatura cu posibilitatea producerii de electricitate, apa cascadei fiind indirect inchiriata de catre proprietarii terenului (Tómas Tómasson si Halldór Halldórsson) catre investitori straini. Incercarile acestora din urma de a utiliza apa cascadei au fost fara rezultat, partial si datorita lipsei banilor. Cert este ca, ulterior, cascada a fost vanduta statului islandez. S-au facut imediat planuri de captare a raului Hvítá, planuri ce ar fi schimbat cascada Gullfoss pentru totdeauna. Acestea nu au fost duse la indeplinirie, iar in zilele noastre cascada este protejata.
Sigríður Tómasdóttir, fiica lui Tómas Tómasson, se pare ca a fost cea care a aparat cascada, de-a lungul timpului. Inca de cand apele raului au fost inchiriate investitorilor straini, care au dorit captarea acestora, ea a amenintat ca se va arunca in valtoarea cascadei daca se va decide ca aceasta sa nu mai existe. Despre aceasta intamplare se spune ca este doar o poveste si probabil nu-i adevarat ce se spune. Totusi, langa poteca ce ne poarta pasii catre cascada, zarim o piatra memoriala pe care este sculptat profilul femeii ce a salvat cascada Gullfoss. Cam asa este Islanda: dintr-o poveste dai in alta poveste...care de fapt nu-i doar o poveste, ci e posibil sa se fi intamplat cu adevarat!
In timp ce mergem pe poteca ce serpuieste de-a lungul cascadei, nu vedem adancimea crevasei, asa ca raul pare inghitit de pamant. Tot ce este pe versantul opus caderii de apa ese acoperit cu gheata: stalpii si sfoara ce delimiteaza poteca, firele de iarba ce par niste acadele uriase, si, mai noi, obiectivele aparatelor noastre foto. Peisajul iti taie respiratia, mai ales dupa ce am ajuns la capatul potecii, deasupra cascadei. In crevasa vedem cascada cea mare, de apa, iar pe malul opus se formase o a doua cascada, de gheata, imagine in oglinda a celei dintai. Vuietul apei este impresionant. Cum totul este acoperit cu gheata, ne miscam destul de greoi ca nu cumva sa alunecam. Ghidul deja ne avertizase: caderea in apele cascadei insemna moarte sigura!
Mai ca nu ne-am mai fi dat dusi de langa cascada! Dar pana la urma, dupa cateva zeci de fotografii, am pornit inapoi pe poteca serpuitoare, pana la cafeneaua Gullfoss; nu mai avem timp de o mancare calda, doar ne dezmortim putin si ne imbarcam in autocar: dupa aproape 10 km ajungem in zona geotermala Haukadalur - o minune a naturii cu gheizere, izvoare fierbinti si gauri cu noroi fierbinte ce bolboroseste tot timpul. Aici urma sa vedem gheizere: lenesul Geysir si mult mai activul Strokkur.
Cea mai veche insemnare despre gheizerele de la Haukadalur dateaza din anul 1294. Cutremurele ce au avut loc aici au generat schimbari radicale in peisajul inconjurator, dand nastere catorva noi izvoare fierbinti. Iar activitatea gheizerelor din zona este strans legata de aceste cutremure: in consemnari din anul 1630 se spune ca acestea au erupt atat de violent, incat intreaga vale s-a zguduit.
Cutremurele sunt cele care il trezeau la viata pe lenesul gheizer Geysir: dupa 1896 acesta a inceput sa erupa chiar de cateva ori pe zi, in reprize ce durau si o ora, cu aruncari de apa fiarta de 60 metri inaltime. In anul 1910 a fost activ la fiecare 30 de minte, in 1915 intre eruptii era un interval de 6 ore, un an mai tarziu acestea incetand aproape complet. In 1935 a fost sapat un canal in jurul gheizerului, in stratul de siliciu de la marginea acestuia. In timp, chiar si acest canal s-a infundat cu siliciu si eruptiile iarasi s-au rarit. In 1981 santul a fost curatat si eruptiile au fost stimulate, la ocazii speciale, prin adaugarea sapunului. Insa aceste practici s-au rarit in anii 1990, mai ales pentru ca daunau mediului inconjurator. In acea perioada Geysir erupea spectaculos, aruncand apa fiarta la 70 metri inaltime. Din anul 2003 activitatea lui Geysir s-a rarit, el erupand cam de 3 ori pe zi. Acum, cand l-am vizitat si noi, ghidul ne-a prevenit ca este foarte lenes... si numai daca vom fi norocosi, ii vom vedea eruptia ce are loc o data pe zi.
In apropiere este, din fericire, activul gheizer Strokkur. Acesta erupa o data la 8-10 minute, aruncand apa fierbinte la o inaltime de 30 metri. Apa are o temperatura de 80 - 140 grade Celsius, asa ca nu am stat foarte aproape...
Spectacolul este fascinant: parca auzi pamantul oftand.
Bineinteles, am stat intepeniti cu aparatele foto la ochi, pandind explozia de apa fierbinte. Cum ne spusese si ghidul, uneori eruptiile au loc una dupa alta, la cateva secunde. Imaginile oferite si senzatia traita sunt de nedescris. Zgomotul gheizerului se confunda cu exclamatiile noastre de uimire aproape la fiecare rabufnire. Timpul a trecut mai repede decat ne-am fi asteptat noi, asa ca a venit momentul sa mergem cu totii mai departe.
Am facut totusi o scurta oprire si la Cascada Faxi. Ea si-a luat numele de la calul Fax, a carui coama bogata se asemena cu apele ei involburate.
De aici ne-am continuat calatoria catre biserica din Skálholt. Mi s-a parut remarcabil mozaicul in care era lucrata icoana lui Isus, de la altar, precum si vitraliile ferestrelor.
Skálholt a fost, de-a lungul a opt secole, unul dintre cele mai importante locuri din Islanda. Din 1056 si pana in 1785 a fost unul dintre cele doua scaune episcopale ale Islandei, alaturi de Hólar, devenind astfel un important centru cultural si politic. Prima scoala islandeza, Skálholtsskóli, a fost fondata la Skálholt in 1056, pentru a asigura educatia clerului. In 1992 Seminarul din Skálholt a fost reinstituit sub vechiul nume, iar acum serveste drept centru de educare si informare.
Foarte mult mi-a placut si casa de turf din curtea bisericii: nu avea acoperis iar zidurile pareau neterminate, insa asa am putut vedea cat erau de groase! Turf-ul este o bucata de pamant, de o grosime variabila, cu iarba; cu acestea se acopereau si se construiau casele vechi, asigurandu-le adapost impotriva vremii, dar si un aspect placut, eu una asemuindu-le cu casele din povesti.
Ziua ne-am incheiat-o cand era deja intuneric afara. Frumoasa mai e si Islanda! Aici, insusi Pamantul devine parca o fiinta vie, cu maruntaiele din campuri de lava, cu respiratia din gheizere si cu rauri iuti si reci ca gheata ce ii alearga prin crevase ca sangele prin vene!

Ziua urmatoare urma sa fie cat se poate de interesanta! Asa ca am incercat sa dormim cat mai bine, desi vantul suiera bezmetic pe-afara!

Pana la urmatoarea poveste, cele bune,
Cristina si Cristin

5 comentarii:

  1. Ce frumoase locuri, povesti si relatare! Bravo, Cristina!

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte frumos povestit, m-am delectat cu postarile despre Islanda.

    Am descoperit recent blogul vostru si vreu sa va felicit! Am gasit multe destinatii fascinante in el. Si inspirante in acelasi timp. ;)

    RăspundețiȘtergere