"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

duminică, 15 noiembrie 2009

Curtea de Arges, redescoperita



In 15 noiembrie 2009, pe o vreme deloc promitatoare, plecam dis-de-dimineata din Bucuresti catre primul punct al unei excursii de 1 zi: orasul Curtea de Arges. In plan ar mai fi fost si cetatea lui Vlad Tepes, Poienari si barajul Vidraru. Din pacate insa vremea ne-a jucat o festa destul de urata: a inceput sa ploua, asa ca am ramas numai in Curtea de Arges.

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/CurteaDeArgesRedescoperita#
Prima oprire a fost la Biserica Domneasca Sf. Nicolae. Cum era slujba, fiind duminica, nu am intrat. Am mers in schimb alaturi, la punctul de informare turistica: foarte bine aprovizionat cu harti si suveniruri, asa ca nu am plecat de-acolo cu mana goala. Am traversat strada si am ajuns in parcul San Nicoara, pentru a vedea ruinele bisericii cu acelasi nume. Destul de greu am gasit ruinele, pentru ca nu exista indicatoare, locul este ingradit si, in plus, erau si vreo zece caini ce faceau de paza in zona. Asa ca ne-am multumit cu cateva fotografii de peste si de prin gard. Ruinele Sân Nicoara sunt tot ce a rămas dintr-o biserică de curte din secolul XIII-XIV si de unde sapaturile arheologice au scos la lumină resturi de ceramică smălţuită, olane pentru acoperiş, monede de argint şi aramă, inele de argint din secolul XIV-XV, vase de sticlă şi fragmente de frescă. Se pare ca ar fi existat un tunel ce facea legatura intre Biserica San Nicoara si Biserica Domneasca. Ce este cert este ca se doreste refacerea bisericii San Nicoara, chiar pe fundatia celei initiale, daca va fi destul de sigura. Pentru moment insa nu sunt decat ruine, care totusi merita vazute: cel mai impunator este turnul ce a ramas, partial, in picioare. Era folosit ca punct de observatie pentru distante lungi, dar si ca loc de refugiu in caz de pericol.
Biserica si Curtea Domneasca sunt adevaratele comori ale orasului Curtea de Arges. La Biserica Domneasca s-a inceput lucrul candva in jurul anului 1340 in timpul lui Basab Voievod, lucrarea fiind continuata de fiul acestuia Nicolae Alexandru, pentru ca in timpul lui Vladislav Vlaicu sa fie impodobita in sfarsit cu pictura. Pe peretele din partea stanga a naosului exista o inscriptie in limba slavona (celebrul grafit de la Biserica Domneasca), descoperita sub tencuiala in anul 1920 cu prilejul restaurarii picturii. Inscriptia ofera detalii in privinta datarii constructiei: scrisa cu un cui pe mortarul proaspat, are in traducere urmatorul cuprins: IN ANUL 6860 (1351-1352) LA CAMPULUNG A MURIT MARELE BASARAB VOIEVOD. Din textul acestei inscriptii se poate trage concluzia ca in anul 1352 biserica era in constructie sau poate terminata si in curs de tencuire.

Impunatorul edificiu realizat de-a lungul a trei domnii a slujit ca necropola voievodala, aici fiind inmormantati cu siguranta Radu I si Vladislav Vlaicu, precum si alti membri ai familiei domnitoare.

Despre mormantul lui Vladislav Vlaicu aflam detalii interesante de la d-na muzeograf Elena Teodorescu: la inceputul secolului al XIX-lea in interiorul bisericii se desfasurau sapaturi arheologice. Nu se gasisera insa decat morminte ce contineau ramasite umane si animale, dar nici un mormant care sa confirme banuielile istoricilor legate de aceasta biserica. Ceea ce se stia insa era faptul ca se pastra obiceiul ca in fiecare an, de Sf. Nicolae, sa se pomeneasca in acest loc ctitorul bisericii, slujba de pomenire tinandu-se intre doi stalpi din partea dreapta a pronaosului. Preotii nu stiau sa explice acest obicei destul de ciudat; singura motivatie era faptul ca asa pomenisera din mosi-stramosi.

Nicolae Iorga este cel care are sclipirea de geniu si solicita istoricului Virgil Draghiceanu (ce supraveghea lucrarile) efectuarea de sapaturi arheologice intre cei doi stalpi. Ceea ce cu totii cautau si asteptau se afla aici: mormantul dintre cei doi stalpi de pe partea sudica a pronaosului a scapat neatins timp de sase veacuri. In momentul cand piatra a fost ridicata de pe sarcofag, a aparut ca intr-o scurta vedenie imaginea nealterata a cavalerului din secolul al XIV – lea. Pe cap purta diadema de margaritare, incheiata cu un lant de aur peste pletele lungi si castanii, lasate pe spate. La gat, peste tunica din matase purpurie, venetiana, se rasfrangea un guler de dantela lucrata in matase si aur. Un sir de circa treizeci nasturi de aur incheiau tunica, impodobita la gat, la piept si la manseta cu siruri de margaritare. Colturile pulpanelor erau impodobite in fata cu doua rozete de margaritare. Nasturi de aur erau si la maneci, iar coatele erau brodate cu galoane de fir. Peste solduri avea petrecuta o centura brodata cu fir de aur si margaritare, care se incheia cu o magnifica pafta de aur. Opera unor mestesugari sasi din Cluj, paftaua reprezinta o cetate gotica sau un castel, cu doua turnuri poligonale la colturi. In partea centrala, pe un fond de smalt albastru, este lucrata in relief o lebada cu cap de femeie, a carei semnificatie n-a fost descifrata nici pana acum. Lateral, in doua balcoane, stau parca de vorba un cavaler si o doamna.
In contact cu aerul, stofa s-a pulverizat. S-au pastrat numai cateva fragmente ici-colo. Din vesta au mai ramas margaritarele ce o impodobeau. Mâinile erau prinse pe piept cu o legătură ornată cu mărgăritare ce formau crucea patriarhală, şi erau acoperite cu mănuşi decorate cu aceleaşi pietre preţioase. În degete au fost găsite patru inele din aur şi pietre preţioase, purtând mai multe inscripţii săpate pe verigă. Prima dintre acestea este „Ave, Maria, gracia plena Dominus te[cum]” (adică „te salut, Marie, cea plină de har, Domnul e cu tine”), iar cea de-a doua este „Iesus autem, transiens per medi[um illorum, ibat]” (adică „Iar Isus, trecând prin mijlocul lor, mergea”) — versetul 4:30 di Evanghelia dupa Luca. Piatra de mormant are deasupra Pomul Vietii stilizat, iar pe una dintre laturi are reprezentata Crucea Cavalerilor Cruciati.

Concluzia asupra inventarului acestui mormânt, aşa cum o expune istoricul Constantin C. Giurescu, este că „voievodul de la Argeş, aşa cum ni-l arată veşmintele şi podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciţi monarhi ai Europei contemporane. N-a fost atunci, în veacul al XIV-lea, la curtea voievozilor noştri, o viaţă umilă, modestă, de ţărani păstori şi plugari, aşa cum s-a crezut, plecându-se de la idei preconcepute, atâta vreme, ci tot fastul şi strălucirea unei societăţi de nobili, de boieri cu proprietăţi întinse şi cu legături puternice atât cu feudalii dinastiei angevine, cât şi cu Bizantul şi imitatorii acestuia din urmă, cu «tarii» sarbi şi bulgari”. Imaginea unei lumi feudale, de moda europeana, pe care istoricii nu indraznisera sa si-o inchipuie, era demonstrata cu probe elocvente, rasarite de sub podeaua Bisericii Domnesti.

Pe partea dreapta a pronaosului exista cateva randuri de picturi, una dintre ele infatisand-o pe Fecioara Maria insarcinata, cu prilejul recensamantului din Betleem. Dupa spusele d-nei muzeograf, aceasta este o reprezentare "jamais vue".

Desi a slujit sigur si ca biserica de curte, totusi dimensiunile foarte mari ale bisericii in comparatie cu modestele case domnesti de odinioara i-au facut pe unii cercetatori sa considere ca aici s-ar fi aflat sediul primei Mitropolii a Tarii Romanesti, institutie intemeiata in anul 1359. Ulterior sediul acesteia va fi stabilit pe locul unde astazi se gaseste biserica Manastirii ctitorite de Neagoe Basarab. Cu exceptia unor pivnite de piatra, din Curtea Domneasca de odinioara nu s-a mai pastrat decat Biserica Domneasca cu hramul Sf. Nicolae (patronul si ocrotitorul calatorilor), o constructie ridicata peste un edificiu anterior mai modest. Marea constructie ortodoxa era menita a contracara prin dimensiunile sale "declaratia" catolica din vecinatate, ale carei ruine le mai aflam si astazi pe dealul San Nicoara. In acest fel voievodul muntean cu greu mai utea fi considerat un vasal al Coroanei ungare. Cu doar cativa ani inainte de inceperea ctitoririi, mai exact in toamna anului 1330, in muntii din apropiere, mandra armata regala pierduse crunt in incercarea de a cuceri tara voievodului "neascultator": bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei şi Tara Romaneasca, ce a marcat emanciparea Ţării Româneşti de sub tutela coroanei maghiare.

De aici pornim mai departe, catre Biserica Sfintii Ingeri. A fost construita in anul 1717, la initiativa clericului Damaschin, ieromonah al Manastirii Argesului. Planul dreptunghiular si turla cu forma de prisma dovedesc influenta arhaica a monumentelor construite in vremea lui Matei Basarab (1632 - 1654), in locul contemporanului stil brancovenesc. Pictura originala dateaza de la inceputul sec. al XVIII-lea, fiind realizata de un artist popular anonim. Foarte frumoasa este poarta masiva, de lemn sculptat.

Trecem apoi pe la doua case-monumente istorice, insa nu le-am putut vizita, ele fiind proprietati private. Este vorba despre Casa Cioculestilor, monument istoric ce dateaza din anul 1851, si Casa Goanga; aceasta din urma a fost construita la inceputul sec. al XIX-lea, in stil arhitectonic local, si a apartinut familiei profesorului Florian Stefanescu-Goanga, rector al Universitatii din Cluj si membru al Academiei Romane.

Mergem apoi la Biserica Drujesti: monument istoric ce a fost consemnat în documente începând din anul 1760 ca una dintre ctitoriile fraţilor Stoian şi Iorgu Druja. Biserica a fost refăcută prima oară între anii 1793 – 1795 şi apoi în 1875, când i s-a redat forma iniţială. În anul 1987 s-au efectuat săpături arheologice, prilej cu care a fost scos la lumină un bogat material arheologic (monede din veacul al XVI-lea, un inel de argint şi un vas funerar din sticlă), precum şi fundaţiile unei biserici din lemn cu plan dreptunghiular şi absida altarului pătrată, anterioară bisericii actuale.

Oricat ar parea de ciudat, urmatorul obiectiv pe care l-am vizitat a fost Gara din Curtea de Arges. Este foarte frumoasa, foarte eleganta si destul de bine retaurata; este insa si pustie... Gazda de multe ori de-a lungul timpului a trenurilor regale ale Romaniei, gara orasului a fost construita in perioada 1880 -1889 sub condicerea inginerului Elie Radu, dupa un modelul francez al lui Andre Lecomte de Nouy (arhitectul responsabil de renovarea Manastirii Argesului), combinat cu motive traditionale romanesti. Garii de la Curtea de Arges i se mai spune si acum gara regala de catre cei mai batrani locuitori ai orasului, si asta pentru ca toti regii inmormantati la manastire au fost adusi cu trenul. Carol I a fost prezent la inaugurarea Garii din Curtea de Arges. In plus, sala de asteptare a garii era, pe vremuri, sala de bal pentru protipendada argeseana.

Trecem si pe la Casa Radulescu, monument istoric din sec. al XIX-lea, acum in paragina si in periocol de prabusire.

De aici ajungem apoi in cartierul unde in trecut locuiau olarii orasului si unde in zilele noastre se mai pastreaza un frumos monument ce aminteste de ctitoriile moldovenesti ale lui Stefan cel Mare: Biserica Olari. Biserica dateaza din a doua jumatate a sec. al XVII-lea si cum majoritatea meşterilor olari erau din Moldova, şi biserica poartă amprentele stilului moldovenesc. A fost construită pe vechea temelie a unui schit de maici din 1300. Biserica olarilor a fost amintită pentru prima dată în 1687.
Biserica este unicat în această parte a ţării prin prezentarea morţii pe peretele de est al bisericii. Din păcate pictura întregii biserici este în stadiu avansat de degradare, picturile exterioare, printre care şi cea a morţii era acoperită cu tencuială, iar interioarele sunt înnegrite. Din dreptul faţadei porneşte o scară exterioară acoprită către turn, în locul unde se află clopotele. Acoperişul bisericii din şindrilă protejează şi faţada, unde se află şi frescele exterioare.
De la Biserica Olari mergem direct catre Manastirea Curtea de Arges. Nu cred ca voi gasi vreodata cuvintele potrivite pentru a descrie frumusetea, eleganta si perfectiunea acesteia.
A fost ctitorita de Neagoe Basarab si construita intre anii 1512 - 1517, iar pictura interioara, realizata in 1526, este opera lui Dobromir Zugravu, din Targoviste. La inaugurarea din 15 august 1517 au participat oaspeti de seama, in frunte cu insusi patriarhul din Constantinopol. A suferit de-a lungul timpului numeroase distrugeri: jaful din iarna 1610 - 1611 al ostilor lui Gabriel Bathory, reparatiile din vremea domniei lui Matei Basarab (1630 - 1654) si Serban Cantacuzino, stricaciunile din timpul razboiului ruso-turc din 1769 - 1774, praduirile din timpul ocupatiei austriace (1788 - 1790). In primavara anului 1867 un incendiu puternic a distrus o parte din cladiri si turnul-clopotnita, iar in luna decembrie a cazut prada flacarilor chiar interiorul monumentului. In perioada 1875 -1885 este restaurat de catre arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy, care in afara de consolidare a inlocuit printre altele si pretioasa pictura a lui Dobromir cu o pictura noua. Din vechile constructii se mai pastreaza doar biserica, de plan trilobat cu patru turle, cu decoratiuni bogate atat in interior cat si in exterior. Aici isi duc somnul de veci Neagoe Basarab, Radul de la Afumati, Carol I si regina Elisabeta, Ferdinand I si regina Maria, precum si regele Carol al II-lea (osemintele acestuia fiind repatriate din Portugalia in anul 2003).
Cateva detalii ce descriu frumoasa manastire: faţadele sunt decorate în relief plat cu motive caucaziene şi islamice. În faţa intrării se află un agheasmatar deschis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină de patru coloane, lucrate în marmură de felurite tonuri şi împodobite cu desene (1516-1517). Precum întreaga biserică, şi acesta reprezintă o admirabilă operă de artă. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu invelitoarea de plumb şi crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul locaş şi pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat. În partea de sus se află o suită de panouri semicirculare în partea superioară, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative şi discuri în rozetă, iar ca nişte paftale domneşti, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt aşezaţi porumbei, fiecare purtand în cioc un clopoţel ce suna lin la adierea vântului. În interior, pe lângă zugrăveală executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard şi de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeş, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor şi catapeteasma făcută din marmură, bronz aurit şi onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenţia, ca o excepţională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane din naos, fiecare cu un original ornament floral, reprezentând pe cei 12 Sfinţi Apostoli.
Parte a ansamblului Manastirii si situat in apropierea acesteia, Palatul Episcopal a fost construit intre 1866 - 1890, in stil frantuzesc, dupa urcarea pe tronul Romaniei a regelui Carol I. In prezent adaposteste moastele Sfintei Filofteia.
Balada mesterului Manole
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri, 1874
I
Pe Argeş în jos,
Pe un mal frumos,
Negru-vodă trece
Cu tovarăşi zece,
Nouă meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Şi Manole, zece,
Care-i şi întrece.
Merg cu toţi pe cale
Să aleagă-n vale
Loc de mănastire
Şi de pomenire.
Iată, cum mergeau
Că-n drum ajungeau
Pe-un biet ciobănaş
Din fluier doinaş,
Şi cum îl vedea
Domnul îi zicea:
,,Mândre ciobănaş,
Din fluier doinaş!
Pe Argeş în sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Argeş în jos
Cu turma ai fost.
Nu cumva-ai văzut
Pe unde-ai trecut
Un zid părăsit
Şi neisprăvit
La loc de grindiş,
La verde-aluniş?"
,,Ba, doamne,-am văzut
Pe unde-am trecut
Un zid părăsit
Şi neisprăvit.
Câinii cum îl văd,
La el se repăd
Şi latră-a pustiu
Şi urlă-a morţiu."
Cât îl auzea,
Domnu-nveselea
Şi curând pleca,
Spre zid apuca
Cu nouă zidari,
Nouă meşteri mari
Şi Manole zece
Care-i şi întrece.
,,Iată zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de mănastire
Şi de pomenire.
Deci voi, meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Curând vă siliţi
Lucrul de-l porniţi,
Ca să-mi ridicaţi,
Aici să-mi duraţi
Mănastire naltă
Cum n-a mai fost altă,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!"
II
Meşterii grăbeau,
Sforile-ntindeau,
Locul măsurau,
Şanţuri largi săpau,
Şi mereu lucrau,
Zidul ridicau,
Dar orice lucra
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucrau în zadar!
Domnul se mira
Ş-apoi îi mustra,
Ş-apoi se-ncrunta
Şi-i ameninţa
Să-i puie de vii
Chiar în temelii!
Meşterii cei mari,
Calfe şi zidari,
Tremurau lucrând,
Lucrau tremurând
Zi lungă de vară
Ziua pân-în seară,
Iar Manole sta,
Nici că mai lucra,
Ci mi se culca
Şi un vis visa,
Apoi se scula
Ş-astfel cuvânta:
,,Nouă meşteri mari,
Calfe şi zidari!
Ştiţi ce am visat
De când m-am culcat?
O şoapta de sus
Aievea mi-a spus
Că orice-am lucra
Noaptea s-a surpa
Pân-om hotărî
În zid de-a zidi
Cea-ntâi soţioară,
Cea-ntâi surioară
Care s-a ivi
Mâini în zori de zi
Aducând bucate
La soţ ori la frate.
Deci dacă vroiţi
Ca să isprăviţi
Sfânta mănastire
Pentru pomenire,
Noi să ne-apucăm
Cu toţi să jurăm
Şi să ne legăm
Taina s-o păstrăm:
Ş-orice soţioară,
Orice surioară
Mâini în zori de zi
Întâi s-a ivi,
Pe ea s-o jertfim
În zid s-o zidim!"
III
Iată-n zori de zi
Manea se trezi,
Ş-apoi se sui
Pe grad de nuiele
Şi mai sus, pe schele,
Şi-n câmp se uita,
Drumul cerceta.
Când, vai! Ce zărea?
Cine că venea?
Soţioara lui,
Floarea câmpului!
Ea s-apropia
Şi îi aducea
Prânz de mâncătură,
Vin de băutură.
Cât el o zărea,
Inima-i sărea,
În genunchi cădea
Şi plângând zicea:
,,Dă, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Să facă pâraie,
Să curgă şiroaie,
Apele să crească,
Mândra să-mi oprească,
S-o oprească-n vale
S-o-ntoarcă din cale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceru-ntuneca
Şi curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pâraie
Şi umflă şiroaie.
Dar oricât cădea
Mândra n-o oprea,
Ci ea tot venea,
Şi s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plângea,
Şi iar se-nchina,
Şi iar se ruga:
,,Suflă, Doamne,-un vânt
Suflă-l pe pământ,
Brazii să-i despoaie,
Paltini să îndoaie,
Munţii să răstoarne,
Mândra să-mi întoarne,
Să mi-o-ntoarne-n cale,
S-o ducă de vale!"
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Şi sufla un vânt
Un vânt pe pământ
Paltini că-ndoia,
Brazi că despoia,
Munţii răsturna,
Iară pe Ana
Nici c-o înturna!
Ea mereu venea,
Pe drum şovăia
Şi s-apropia
Şi amar de ea,
Iată c-ajungea!
IV
Meşterii cei mari
Calfe şi zidari,
Mult înveselea
Dacă o vedea,
Iar Manea turba,
Mândra-şi săruta,
În braţe-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Şi, glumind, zicea:
,,Stai, mândruţa mea,
Nu te speria,
Că vrem să glumim
Şi să te zidim!"
Ana se-ncredea
Şi vesel râdea.
Iar Manea ofta
Şi se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pân' la gleznişoare,
Pân' la pulpişoare.
Iar ea, vai de ea!
Nici că mai râdea,
Ci mereu zicea:
,,Manole, Manole,
Meştere Manole!
Ajungă-ţi de şagă,
Că nu-i bună, dragă.
Manole, Manole,
Meştere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Trupuşoru-mi frânge!"
Iar Manea tăcea
Şi mereu zidea.
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pân' la gleznişoare,
Pân' la pulpişoare,
Pân' la costişoare,
Pân' la ţâţişoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plângea
Şi mereu zicea:
,,Manole, Manole
Meştere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Ţâţişoara-mi plânge,
Copilaşu-mi frânge!"
Manole turba
Şi mereu lucra.
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pân' la costişoare,
Pân' la ţâţişoare,
Pân' la buzişoare,
Pân' la ochişori,
Încât, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid că zicea:
,,Manole, Manole
Meştere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Viaţa mi se stinge!"
V
Pe Argeş în gios,
Pe un mal frumos,
Negru-vodă vine
Ca să se închine
La cea mănăstire,
Falnică zidire,
Mănăstire naltă
Cum n-a mai fost altă.
Domnul o privea
Şi se-nveselea
Şi astfel grăia:
,,Voi, meşteri zidari,
Zece meşteri mari!
Spuneţi-mi cu drept,
Cu mâna la piept,
De-aveţi meşterie
Ca să-mi faceţi mie
Altă mănastire
Pentru pomenire
Mult mai luminoasă
Şi mult mai frumoasă!
Iar cei meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Cum sta pe grindiş,
Sus pe coperiş,
Vesel se mândreau
Ş-apoi răspundeau:
,,Ca noi, meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Alţii nici că sânt
Pe acest pământ!
Află că noi ştim
Oricând să zidim
Altă mănăstire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Şi mult mai frumoasă.
Domnu-i asculta
Şi pe gânduri sta,
Apoi poruncea
Schelele să strice,
Scări să le ridice.
Iar pe cei zidari,
Zece meşteri mari,
Să mi-i părăsească
Ca să putrezească
Colo pe grindiş,
Sus pe coperiş.
Meşterii gândeau
Şi ei îşi făceau
Aripi zburătoare
De şindrili uşoare,
Apoi le-ntindeau
Şi-n văzduh săreau
Dar pe loc cădeau,
Şi unde picau
Trupu-şi despicau.
Iar bietul Manole,
Meşterul Manole,
Când se încerca
De-a se arunca,
Iată c-auzea
Din zid că ieşea
Un glas năduşit,
Un glas mult iubit
Care greu gemea
Şi mereu zicea:
,,Manole, Manole,
Meştere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Ţâţişoara-mi plânge,
Copilaşu-mi frânge,
Viaţa mi se stinge!"
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochii-i se-nvelea,
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvârtea,
Şi de pe grindiş,
De pe coperiş,
Mort bietul cădea!
Iar unde cădea,
Ce se mai făcea?
O fântâna lină,
Cu apa puţină,
Cu apă sărată
Cu lacrimi udată!

Un comentariu: