Vacanta 2011, ziua 11

Ziua 11, 23 august 2011: Camping Salisteanca - ruinele cetatii dacice Tilisca "Catanas" - Muzeul icoanelor pe sticla din Sibiel - Muzeul Astra din Sibiu - Nucet

Va invitam sa vizitati si albumele foto on-line despre ziua ale carei intamplari le voi povesti mai jos:

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DeLaRapaRosieLaMuzeulAstraDinSibiu

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DeLaNucetLaCartaCartisoaraSiInapoiLaBucurestiPeTransfagarasan


Dupa micul dejun langa cort, am pornit catre ruinele cetatii dacice Tilisca. Drumul pana acolo era in reparatii, dar usor-usor am ajuns. Dupa ce va fi terminat, accesul va fi mult mai usor.
Valentele strategice ale dealului Catanas cu altitudinea sa de 716 m, ce asigura o vizibilitate maxima asupra celor doua depresiuni invecinate, si cu pantele sale abrupte pe trei laturi - au fost de timpuriu remarcate si exploatate de locuitorii acestor meleaguri. La inceputul primei epoci a fierului (cca 1050 i. Hr) o comunitate locala de traco-daci a ridicat primul sistem de fortificare, construind valul exterior in lungime de aproximativ 1260 m si transformand astfel jumatatea superioara a Catanasului intr-o cetate, ce a dainuit cca 500 de ani. Vestigiile civilizatiei faurite de ei constand din locuinte, unelte, arme, vase ceramice, desi au fost in mare parte deranjate de locuirile ulterioare, sunt deosebit de bogate.
Dupa o intrerupere de aproximativ doua secole, in jurul anului 300 i. Hr., vechea cetate din prima epoca a fierului va fi din nou locuita de o comunitate dacica. Perioada de maxima dezvoltare a ei incepe insa in sec. I i.Hr. si continua neintrerupt pana la razboaiele daco-romane de la inceputul celui de-al doilea secol al erei crestine. In aceasta perioada a fost consolidat si inaltat valul exterior, a fost amenajat un al doilea sistem de fortificare prin realizarea unei borduri consolidate cu piatra la marginea platoului superior, in lungime de aproximativ 730 m., a fost amenajata intrarea in cleste de pe latura de nord si au fost construite doua turnuri-locuinta. Spatiul interior al cetatii a fost terasat amenajandu-se peste 20 de terase pe care s-au cosntruit zeci de locuinte si ateliere. Astfel cetatea devine un important centru politic si militar-strategic dar si unul de productie mestesugareasca si de schimburi. Cucerita si distrusa in timpul razboaielor daco-romane, ea nu va mai fi locuita in epocile urmatoare.
Ne plimbam cateva minute in jurul zidurilor vechi de mii de ani. Acestea par bine intretinute, si chiar protejate prin acoperisurile ridicate deasupra lor. Ne amintim de celelalte cetati dacice vazute de noi in anii trecuti: Costesti, Blidaru si Sarmisegetuza Regia.
Ne mai plimbam apoi pana cand gasim niste tufe de mure...si mai intarziem o vreme pe langa ele...

De aici mergem catre Sibiel, unde am facut o singura oprire, la Muzeul icoanelor pe sticla. Aici nu am avut parte de o oprire prea placuta. Am ajuns in acelasi timp cu un grup de patru persoane care pareau ceva stabi pe la vreo institutie de stat si inca de la poarta muzeului povesteau cu voce tare despre mese si hore cu diverse personalitati autohtone si straine. Noi platim intrarea, intrebam daca foto-jurnalistii au reducere (noi suntem si colaboratori si revista Vacante si Calatorii, asa ca avem legitimatiile aferente valabile pentru anul in curs). Ne spune doamna de la intrare ca nu avem reducere, asa ca platim integral si taxa foto pentru 1 singur aparat si 1 trepied. Dupa ce ne ia banii, tanti incepe sa ne spuna ca nu putem face fotografii cu trepied. Ceea ce ni s-ar fi parut ok si de inteles, daca o facea pe alt ton. Dar pur si simplu s-a isterizat, a inceput sa tipe la noi ca sigur vrem sa facem ceva cu fotografiile, ca sigur o sa scriem cine stie prin ce publicatii neadevaruri si minciuni... Degeaba am incercat sa-i spunem ca nu publicam nimic in revista fara acordul lor scris, ca asa si pe dincolo... Ea o tinea pe-a ei ca sigur o sa scriem minciuni, ca se vor face cercetari si se va descoperi ca a fost tura ei, si ea va plati pentru minciunile noastre... Pana la urma, am facut fotografii chiar si cu trepied, pentru ca am platit taxa foto, nu ni s-a spus inainte in ce conditii putem fotografia, asa ca...
Oricum, nu inteleg panica si atitudinea total deplasata a unora de la intrarea in muzee sau mai stiu eu pe unde: fratilor, cine vrea sa fure fotografii, le va face si cu telefonul mobil; la cat sunt de performante acestea in ultima vreme, nu are nevoie de un aparat foto DSLR ca sa faca o fotografie si s-o publice intr-un ziar oarecare.
Insa povestea cu tanti nu s-a oprit aici: in timp ce vizitam muzeul, ea care ne supraveghea, noi doi si grupul de patru persoane cu care ne nimerisem la intrare, incep acestia din urma sa povesteasca iarasi, cu voce tare ca si la poarta muzeului, despre mesele si horele pe care le faceau cu diverse personalitati. Apoi, fiecare din grupul respectiv, au inceput s-o intrebe daca nu ar putea face si ei o fotografie...sau mai multe. Bineinteles ca lor le-a permis fotografiatul, si gratis, si fara scandal!
In plus, desi ne-a insotit tot timpul cat am vizitat muzeul, nu ne-a oferit informatii despre icoanele pe care le vedeam: o singura data ne-a spus din ce zona provin icoanele de pe peretele respectiv...oricum, informatia aceasta era scrisa in dreptul exponatelor. In rest, nu a facut decat sa stea cu ochiii ca pe butelie pe mine si pe Cristi, facandu-ne sa ne simtim ca niste infractori, de parca urma sa furam ceva sau sa facem ceva rau!
Asadar, ne-a cam stricat toata placerea de a vizita un muzeu cat se poate de interesant, pe care aveam de gand sa-l promovam si sa-l vorbim de bine!
Redau mai jos cateva informatii regasite pe site-ul: http://www.sibiel.net/Home_RO.html
"Crearea Muzeului se datoreaza in intregime, din punct de vedere al conceptiei, Parintelui Zosim Oancea, sustinut pe plan material de locuitorii din Sibiel si de alti donatori.
Ajuns la Sibiel ca preot al satului in ianuarie 1964, parintele Oancea a avut ideea de a crea un Muzeu de icoane pe sticla dupa ce, in 1965, a restaurat vechea biserica a satului (1765), valoroasa prin frescele realizate intre 1774 si 1775 de pictorii Stan si Iacob din Rasinari si declarata din acest motiv monument istoric national. Urmarind sa imbogateasca patrimoniul pentru a inlesni includerea satului intr-un itinerar cultural de larg interes, in 1969 parintele Oancea a indemnat locuitorii Sibielului sa doneze icoanele pe sticla adapostite in casele lor (de multe ori in poduri intunecate si pline de praf, daca nu uneori chiar degradate sau bucati) pentru a le aduna intr-un Muzeu de interes public. Pornind de aici, multumita donatiilor personale ale locuitorilor din Sibiel si a icoanelor achizitionate, s-a constituit prima colectie de icoane (intre 150 si 200 exemplare), gazduita in primul sediu al Muzeului, o veche magazie situata in spatele bisericii si reconstruita complet intre 1970 si 1971. Marirea progresiva a colectiei si cresterea numarului de vizitatori chiar si din strainatate au determinat, gratie unor donatii internationale (in primul rand din partea Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Geneva), realizarea celei de-a doua cladiri, inceputa in 1976 si incheiata in 1983, astazi principalul sediu al Muzeului."
Una peste alta, daca ajungeti in zona si daca faceti abstractie de atitudinea personalului muzeului, este un loc ce merita vizitat. Este foarte interesanta tehnica folosita pentru realizarea icoanelor: practic este vorba, mai degraba, de un desen sub sticla, decat pe sticla. Pe mine personal ma atrag cel mai mult icoanele ce au ca subiect infatisarea Mantuitorului si a vitei de vie: cromatica, reprezentarea, totul mi s-a parut extraordinar de bine realizat.

De la Sibiel ne-am indreptat catre Sibiu, mai precis catre Muzeul ASTRA din Dumbrava Sibiului. In toate calatoriile noastre la Sibiu ne propuneam sa vedem acest muzeu, insa abia acum am reusit. Acum, dupa ce l-am vizitat, putem spune ca pe noi nu ne-a impresionat in mod extraordinar, mai ales dupa ce l-am comparat cu Muzeul Satului "Dimitrie Gusti" din Bucuresti sau cu Muzeul Satului din Baia Mare, spre exemplu. Nu am regasit aici atmosfera sateasca, prieteneasca si calda de la muzeul din Bucuresti. Poate si datorita faptului ca multe case taranesti erau inchise, unele avand chiar si portile incuiate; poate si pentru ca muzeul are o suprafata foarte mare, de multe ori mergand pe alei printre copaci, fara a vedea case; nu sunt foarte multe flori care sa inveseleasca aspectul general al muzeului.
Ce ne-a placut foarte, foarte mult - si asa ceva nu am mai vazut pana acum, este zona muzeului in care sunt morile de vant: absolut superbe! Chiar si numai pentru ele, nu am regretat ca am vizitat muzeul ASTRA!
Avand in vedere suprafata mare a muzeului, la ASTRA va puteti plimba cu trasura si se pot organiza diverse evenimente, mai ales ca in cadrul muzeului este si o superba terasa. Aici am stat si noi la o cafea si un suc.
De la inntrarea in complexul muzeal se pot achizitiona diferite suveniruri: noi ne-am luat un ornament pentru pomul de iarna. Foarte mult ne-au placut si iile si costumele populare, la tarife accesibile fata de cele cunoscute de noi de pe la targuri.
Pentru mai multe detalii legate Muzeul ASTRA din Dumbrava Sibiului puteti vizita si site-ul http://www.muzeulastra.ro/

Din Sibiu am plecat tinta catre pensiunea Bio Haus din Nucet.
http://www.bio-haus.ro/
Satul este superb, pensiunea la fel! D-na Cioran ne-a servit cu cateva carafe de suc natural, facut de dansa. De altfel, asa cum spune si numele pensiunii, totul este natural: incepand de la mancare, bautura si atmosfera. Am fost tot timpul insotiti de cainele John, un ciobanesc mioritic frumos, flocos si jucaus, nevoie mare!
In fata pensiunii era un loc de pe care tocmai fusese cosit fanul; alaturi, o livada cu pruni si doua hamace...In partea opusa livezii, un nuc de ramurile caruia atarna un leagan. Mai departe un solar cu rosii, castraveti, dovlecei, iar apoi grajdul unde-si facea veacul Puiu, calul familiei. D-na Cioran ne-a povestit de tinerii veniti de prin toata lumea aici, intr-o tabara de supravietuire - isi carau alimentele cu Puiu. Dupa grajdul lui Puiu se sfarsea gradina familiei si incepea urcusul pe deal.
Ne-am luat in primire camera, la etaj, din lemn si cu vedere spre pasune si spre deal. Apoi ne-am pregatit masa de pranz spre seara sub nuc, insotiti in permanenta de John, care bineinteles a profitat din plin de proviziile noastre. Apoi ne-am relaxat cu cate o bere rece, iar pe seara ne-a dus sa-l cunoastem mai de-aproape pe Puiu: l-am servit cu iarba proaspata si cu lucerna, asa ca ne-am imprietenit destul de repede, desi, initial, recunosca faptul ca am avut o oarecare teama vazand cat de repede voia sa se apropie de noi.

Am mers impreuna cu John sa vedem magarusii: pe coasta dealului erau magarusii satului. Am fi putut sa ne plimbam pe magarusi, insa baiatul care ii pazea n-a fost de gasit. Si cum noi eram si cu John, acesta oricum si-a facut de lucru si i-a imprastiat... bine ca am reusit sa facem cateva fotografii inainte sa inceapa cainele sa-i alerge!
In vale am vazut si stana: familia Cioran ne prevenise sa nu ne apropiem, pentru ca au doi caini rai, unul alb si altul negru. I-am auzit latrand doar.
Seara ar fi trebuit sa mergem sa mulg vacile, la o vecina, insa am stat cam mult de vorba cu d-na Cioran, si cand ne-am uitat la ceas, era deja prea tarziu.

A doua zi de dimineata, dupa un mic dejun copios cu tot felul de bunataturi iesite din mainile d-nei Cioran (inclusiv o dulceata de dovlecei cu lamaie, despr ecare noi am fi jurat ca-i de pere), am pornit-o, cu caine cu tot, peste dealul de dupa gradina pensiunii. Din varful dealului urma sa vedem toata Valea Oltului. Bineinteles, dupa asa un mic dejun, dealul devenise un munte cat toate zilele... Dar incet-incet, printre margarete, ciulini, macesi si alte ierburi frumos mirositoare, am ajuns pana sus. Privelistea a meritat pe deplin tot efortul! Valea Oltului era invaluita intr-o ceata groasa, fiind inca destul de dimineata. Am mai zabovit o vreme pe-acolo, fara John care disparuse fara urma. Numai ca la un moment din vale, de langa stana, incep sa se auda latraturi...si vedem cum, de pe coasta dealului vecin, alearga doi caini, unul alb si unul negru. Hait, cainii de la stana!!! Sigur John ii stranise el cumva! Incepem sa-l strigam si vazand viteza cu care alergau cei doi si viteza cu care alergau, ne-am gandit ca n-ar fi rau sa o luam si noi la picior. Intre timp, apare si John, cu limba scoasa de-un cot, plin de scaieti si cooara si el repejor, cu noi. Ne oprim din noi la Puiu si-l servim cu o mana de lucerna, il mai mangai pe cap, pe fruntea tintata si pe langa ochiii blanzi si umezi.
Inainte de plecare, ma dau in leagan, ma mai joc cu John, care e tot numai veselie: numai cand oboseste se tranteste pe jos cu o bufnitura de satisfactie!

Ziua ne-o continuam pe un traseu putin modificat fata de cel stabilit initial; dar despre locurile prin care am trecut, voi povesti in urmatoarea relatare.

Cele bune,
Cristina si Cristin DUMITRU