"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

joi, 29 septembrie 2011

Vacanta 2011, ziua 12

Ziua 12, 24 august 2011: Nucet-Avrig, Palatul Brukenthal-Carta, Biserica Cisterciana-Cartisoana, acasa la Badea Cartan-Transfagarasan-Bucuresti

Fotografii: https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DeLaNucetLaCartaCartisoaraSiInapoiLaBucurestiPeTransfagarasan#

Prima oprire dupa plecarea de la Nucet am facut-o in Avrig, la palatul Brukenthal. Am gasit indicatoare, asa ca nu e foarte greu de ajuns aici. Cu portile la strada, pare o cladire a unei institutii oarecare. Insa dupa ce intri te afli intr-o curte ce ofera o priveliste superba: la capatul unor scari se afla o fantana arteziana albastra (care, din pacate, nu functiona), iar in departare se vad brazi superbi. Intrarea era libera si in afara de noi doi mai erau inca doua nemtoaice asezate pe scarile gradinii. In rest, pustiu...iarba crescuta dezolant, frunze cazute pe alei. Ne-a dat impresia unui loc putin ingrijit, pustiu, desi aici se organizeaza diferite evenimente festive. Cat priveste cladirea, accesul a fost imposibil, fiind totul incuiat. Unele ziduri exterioare erau in renovare, asa ca speram din tot sufletul ca in viitor, cand vom reveni la Palat, sa il vedem in toata splendoarea lui. Si mai ales ne-am dori sa vedem frumoasele si celebrele gradini readuse la viata!
Iata cateva detalii mai putin cunoscute despre acest Palat, preluate de pe:
http://www.brukenthal.org/ro/index.php
"In jurul anului 1760, odata cu constructia unei locuinte la nivelul solului impreuna cu anexe gospodaresti si gradina in mica localitate Avrig, baronul Samuel von Brukenthal a asezat piatra de temelie a resedintei sale de vara, care poate fi considerata punctul culminant al activitatii sale in domeniul constructiilor.
Pe baza unui contract de arenda incheiat intre el si baronul von Buccow, celui din urma ii revine, incepand cu anul 1761, dreptul de folosinta si dezvoltare a domeniului. Baronul von Buccow a initiat transformarea locuintei intr-un mic palat in stil baroc cu gospodarie aferenta. Achizitionarea altor terenuri a facut posibila extinderea gradinii si amenajarea unei gradini ornamentale terasate in maniera baroca. In acelasi timp s-a amenajat o gradina cu fazani. In anul 1764 baronul von Buccow a decedat pe neasteptate, fara a lasa vreun testament. Constructiile si gradinile nu erau inca finalizate. A urmat o procedura judecatoreasca care a durat mai multi ani in vederea clarificarii situatiei juridice, pentru a asigura descendentilor lui Buccow partea de mostenire. Dupa aplanarea litigiului, incepand cu anul 1768, au putut fi reluate lucrarile de amenajare.
Brukenthal, ramas in Transilvania mai multa vreme in interes de afaceri, s-a canalizat asupra finalizarii proiectului: in jurul anului 1770 a putut fi incheiata constructia palatului format dintr-o cladire principala cu doua etaje si doua aripi laterale la nivelul solului.
Micul palat gazduia un numar mare de incaperi de locuit, spatii administrative, anexe gospodaresti, camere de oaspeti precum si o galerie, de pe atunci foarte cuprinzatoare, continand 212 tablouri si 129 de gravuri in arama.
Langa constructiile senioriale existau doua curti taranesti cu cladirile aferente.
Pentru Brukenthal care, in urma extinderilor realizate de Buccow, gasise in Avrig un teren de gradina vast si o agricultura dezvoltata, aceasta proprietate a devenit punctul de plecare al unei activitati economice tot mai extinse si un lacas de cultivare a artei horticole.
Din perioada activitatii sale la Viena era familiarizat cu parcurile imperiale si cu tendintele actuale ale modei din domeniul amenajarii gradinilor. Parcurile de la Schonbrunn si Laxenburg i-au servit drept model la amenajarea gradinilor din Avrig. Brukenthal era preocupat permanent de un nivel de calitate cat mai inalt. Comanda special de la Viena semintele, bulbii, puietii de pomi fructiferi si arbustii ornamentali.
Marea sa pasiune de colectionar s-a reflectat in marea varietate de plante cultivate la Avrig, printre care se regasesc si multi arbusti si copaci exotici: lista plantelor si arbustilor se aseamana cu inventarul unei gradini botanice.
Pentru continuarea lucrarilor de la Avrig, Brukenthal a angajat personal un gradinar de la Viena, a pus sa se faca modificari in portiunile de parc existente si sa se amenajeze si alte gradini pe terenurile nou achizitionate.
Gradinii italiene/franceze (Gradina Baroca) i s-au adaugat pe la 1770 Gradina de zarzavat (Gradina Olandeza) si în jurul anului 1775 Gradina Englezeasca. Orangeria datand inca de prin 1765, a fost completata cu sere.
In plus au fost construite accesorii ornamentale – un ermitaj (pavilion de gradina in parcurile din perioada barocului tarziu) , o glorieta (chiosc din lemn sculptat, de obicei din chiparos) si o ruina artificiala (constructie decorativa romantica in stilul gradinilor englezesti).
Cand Samuel von Brukenthal a murit in 1803 a dispus prin testament pastrarea constructiilor, gradinilor si colectiilor sale, si cultivarea mostenirii sale culturale.
Dupa ce linia de descendenti ai familiei Brukenthal cu drept de mostenire s-a stins, resedinta de vara a ajuns in mainile a diversi proprietari.
In cele din urma, in 1908, Consiliul Bisericii Evanghelice din Sibiu, reprezentata de Fundatia Brukenthal, si Asociatia de Igiena a Districtului Sibiu a obtinut domeniul, amenajand mai intai un sanatoriu si mai apoi o clinica de hidroterapie dupa modelul preotului Kneipp (Wörishofe).
In anul 1999 minoritatea germana a redobandit proprietatea care fusese nationalizata. De atunci Fundatia Brukenthal se straduieste sa pastreze si sa dezvolte mostenirea lui Brukenthal in spiritul testamentului sau."

Din Avrig ne-am indreptat catre Biserica Cisterciana din Carta. O stiam doar din fotografii: superba! In mintea mea nu o pot compara decat cu Biserica din Densus: acelasi mister mi se pare ca le invaluie pe amandoua, si aceeasi frumusete stranie, obsedanta, a fiecareia dintre ele, te face sa iti doresti sa revii si sa le mai vezi inca o data, de parca ochiii si-ar dori sa descopere mereu alte taine ascunse intre zidurile lor.
Biserica era inchisa, insa am mers in curtea alaturata, la cel care o are in grija, si am platit biletele pentru intrare; tot dansul ne-a spus ca trebuie sa mai asteptam putin, deoarece daduse cheile unor vizitatori care erau deja in incinta bisericii, si imediat ce ieseau ei urma sa intram noi. Numai bine ca sa mai invartim putin in jurul bisericii si peste drum de ea: oricum am fi privit-o, este de o rara frumusete.
Odata intrati in curtea ei, ne-au atras atentia straturile de flori si crucile aliniate, statuia de piatra si toate celelalte vestigii. Interiorul ei ni s-a parut mai putin spectaculos fata de exterior, insa am profitat cu placere de racoarea gasita intre zidurile ei. Pe banci erau asezate in ordine cartile de cantari si pernutele.
Iesiti din nou la lumina soarelui, am mers catre spatele bisericii, de unde privelistea asupra constructiei este la fel de frumoasa.
Iata si cateva detalii istorice despre biserica, preluate de pe: http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/manastirea-cisterciana-la-carta-67531.html
"Ruinele manastirii cisterciene reprezinta unul dintre cele mai vechi si importante monumente ale stiului gotic timpuriu din Transilvania. Cistercienii sunt un ordin calugaresc originar din Franta, si raspandit in mai multe tari.
Manastirea Carta, fosta manastire cisterciana din Tara Fagarasului, actualmente biserica evanghelica a comunitatii locale germane, este situata pe malul stang al Oltului, intre municipiile Sibiu si Fagaras.
Manastirea a fost fondata in anii 1205-1206 de regele Andrei al II-lea al Ungariei, fiind desfiintata la 27 februarie 1474 de regele Matei Corvin. Abatia cisterciana Carta a detinut un rol major in istoria politica, economica si culturala a Transilvaniei medievale, cat si in introducerea si raspandirea artei gotice in spatiul intracarpatic.
Data fondarii manastirii Carta nu este cunoscuta. Un document emis la Konstanz, la 17 aprilie 1418, de regele Sigismund I al Ungariei, aminteste ca abatia a fost intemeiata, construita si dotata cu drepturi si privilegii de catre predecesorii sai. Calitatea de ctitorie regala maghiara rezulta si din actul desfiintarii sale, la 27 februarie 1474, efectuata da Matei Corvin. Izvoare scrise din intervalul secolelor XIII-XV, provenite din ambianta ordinului cistercian dateaza actul fondarii manastirii Carta intre anii 1202-1203.
Datarea relativ exacta a intemeierii acestei manastiri cisterciene este facilitata de un document emis in cancelaria regala maghiara in anul 1223. Din textul acestei diplome regale rezulta ca teritoriul pe care a fost fondata si construita abatia Carta, i-a fost donat de catre regele Andrei al II-lea al Ungariei pentru mantuirea sufletului sau, prin intermediul lui Benedict, pe cand acesta era voievod al Transilvaniei - permite datarea intemeierii intre anii 1202-1209.
Intervalul de timp in care s-a putut consuma actul fondarii manastirii poate fi restrans si mai mult pe baza unei informatii oferite de statutul 21 al Capitlului General al ordinului cistercian din anul 1206. Cu aceasta ocazie este confirmata prezenta unui abate cistercian de Carta, la manastirea Citeaux, in Burgundia, abatia-mama a ordinului cistercian.
Coroborand semnificatiile acestor informatii istorice, se poate constata ca manastirea Carta a fost fondata de regele Andrei al II-lea intre 29 mai 1205 si 14 septembrie 1206 (cand este atestat documentar primul abate cistercian la Carta).
Conventul colonizator stabilit la Carta a provenit de la abatia-mama Egris, din Campia Banatului, situata azi in judetul Timis. Raporturile de filiatie intre cele doua manastiri sunt atestate documentar in mai multe randuri.
Partile de piatra ale manastirii vor fi ridicate intre anii 1220 si cel mai tarziu 1230. Edificarea manastirii s-a realizat in doua faze principale de executie, intercalate cronologic de marea invazie tatara din anul 1241.
Turnul alipit fatadei a fost construit ulterior, pe la mijlocul secolului al XV-lea, iar transformarea lui in clopotnita a avut loc si mai tarziu.
Luptele aprige cu otomanii din anii 1421-1432 si decaderea ordinului au facut ca biserica si manastirea ei sa ajunga o ruina. Lucru ce a determinat si inchiderea acesteia.
Cativa ani mai tarziu, in imediata vecinatate a cladirilor provizorii de lemn a fost construita o capela de piatra, asa-numitul oratoriu. Fundatiile acestei capele, cu dimensiuni reduse si ziduri masive, au fost scoase la lumina in primavara anului 1927, prin cercetarile arheologice.
In prezent, manastirea nu mai detine toate cladirile si anexele initiale, multe dintre acestea prabusindu-se. Boltile imensei biserici s-au prabusit si au mai ramas numai cateva ziduri exterioare si doua travee din interior (in partile de sud si de nord). La sud se mai pastreaza o singura coloana romanica, iar navele laterale, conform planului cistercian, se termina intr-un mic cor patrat. Nava principala nu mai are tavan - pe locul ei se afla un cimitir in memoria soldatilor germani cazuti in primul razboi mondial."

De la Carta ajungem si la Cartisoara, la Casa Memoriala badea Cartan. Prima mea amintire legata de numele "badea Cartan" este foarte veche: eram inca eleva in clasele primare si o strada laturalnica din Rosiorii-de-Vede avea acest nume. Mi-a ramas in cap, avea o anumita rezonanta, dar habar nu aveam despre cine e vorba; pe atunci nu aveam habar nici de internet, toate informatiile le gaseam la scoala, la biblioteca sau prin cartile cumparate. De atunci au trecut cativa ani, si in liceu am aflat cine a fost badea Cartan: la istorie am avut o doamna profesoara care depasea limitele manualului prin informatiile pe care ni le dadea, si ei ii datorez foarte multe din cunostintele mele de istorie (din ce in ce mai putine, din pacate, pentru ca am uitat destul de multe).
Treptat, am mai aflat cateva informatii despre badea Cartan de pe internet. Iar in vara asta am trait cu intensitate momentul in care am ajuns acasa la badea Cartan: una dintre cele mai frumoase si mai emotionante amintiri ale drumurilor noastre. Sa vedem desagii si opincile care au apartinut lui! Vorbeam cu Cristi si ne gandeam oare cum ar fi fost sa il intalnim asa, fata in fata. Oare cum o fi fost el de fapt, un cioban, un intelectual, un patriot, un visator?! Cred ca toate la un loc! Din povestile aflate despre el mi s-a parut a fi un om ce are raspunsuri la toate intrebarile, hotarat, dezinvolt, curajos si mare iubitor al unor valori care, in zilele noastre si pentru majoritatea dintre noi, sunt cazute in desuetudine.
Nascut in 24 ianuarie 1849 intr-o familie cu sapte copii, in casa unor tarani saraci, fosti iobagi, Gheorghe Cartan a muncit de mic pentru o bucata de paine: tatal sau l-a luat de mic la oi. Cand erau ei pe varful muntilor si vedeau pana departe, in campie, l-a intrebat el pe tatal lui cum ii zice la locul acela, pe care-l vedeau de-acolo, de sus. Si tatal lui i-a spus ca acolo este Romania in care traiesc romanii. "Si noi ce suntem? Nu suntem tot romani? De ce aici nu-i tot Romania?". Erau vremuri ale ocupatiei austro-ungare.
Nu a putut urma scoala, insa cand a mai crescut si a inceput a merge cu oile pe pasunile alpine, a fost invatat sa scrie pe pietre si sa citeasca de tovarasul lui, Ion Cotiga (fiu de subprefect, a urmat liceul si doi ani universitari). Impreuna cu el, Gheorghe Cartan a trecut muntii cu oile in Arges, nesimtit si nevazut de catanele ungare.
Treptat, el a inceput a aduce in tinuturile romanesti ocupate de austro-ungari carti romanesti, reviste din toate domeniile. Le impartea apoi cu greutate catre comunitatile locale. Strabatea astfel muntii, nestiut de nimeni; el spunea ca "numai cucului plateste vama", de cele mai multe ori noaptea, pentru a nu fi surprins de patrulele granicerilor. In desagi purta cartile, neobosit: neori isi lasa unul dintre desagii plini in vreo ascunzatoare, ducand doar unul si intorcandu-se apoi si dupa celalalt. Nu a primit niciodata sprijin, toate aceste drumuri fiind facute cu efortul lui personal.
Cea mai cunoscuta intamplare din viata lui badea Cartan este legata de prima lui calatorie la Roma (a fost la Roma de trei ori): a mers pe jos, vreme de 42 de zile, pornind din satul lui natal cu opinci, cu cojoc mitos, cu desaga. Ajuns la Columna a presarat in jurul ei un strat de tarana luat din ogorul de-acasa, si in el a semanat un pumn de grau romanesc. Peste noapte el a dormit langa Columna, trezindu-se a doua zi inconjurat de politisti, de precupete, de ziaristi sau de simpli curiosi. Cineva din multime a exclamat: "A coborat un dac de pe Columna!" si acesta a fost titlul de a aparut in toate publicatiile din acea zi.
Badea Cartan a ajuns si la Paris. Ajuns in gara, nu stia incotro s-o porneasca, asa ca a inceput sa strige "Vive la France, vive la France". Un politist l-a arestat si la dus la sediu, unde s-a aflat povestea lui. A fost contactat ambasadorul Romaniei in Franta, si acesta i-a dat un ghid care l-a plimbat prin tot orasul. Intr-o librarie din Paris o vanzatoarea l-a intrebat ce doreste: si badea Cartan a ales cartile lui Moliere, pe care le-a adus in desagi pana acasa la el.
Nimeni nu stie de cate ori a trecut muntii cu desagii lui plini cu carti. Dar asta nu-i singurul lucru pe care el l-a facut pentru tara pe care atat de mult a iubit-o: s-a inrolat ca voluntar in razboiul de independenta, si pentru armata romana si-a donat toate cele 800 de oi ale lui. Dar omul asta a fost parca facut numai s apatimeasca pentru patriotismul lui: fiind roman din zonele ocupate de austro-ungari, impartind carti si tinand vie dragostea pentru Romania, el a fost considerat agitator. Zeci de mii de carti aduse de el cu spinarea au fost arse, iar badea Cartan a fost arestat si batut. Pentru eliberarea lui a intervenit chiar si regele Carol I.
Oare cum l-or fi vazut oamenii timpului sau? Unii dintre ei l-au vazut ca pe un persoanj excentric si exotic: am citit ca numele lui figura pe invitatii la diferite sindrofii ca un fel de atractie a serii.
A fost invitat si in parlament de cateva ori unde, in jurul anului 1907, i-ar fi intrebat pe inaltii preoti si parlamentari de ce are nevoie un taran ca sa faca un gard. I s-a raspuns: de cuie, de lemne, de scanduri. Badea Cartan le-a replicat: "De pamant are nevoie, ca sa aiba unde-si pune gardul".
Am citit cateva randuri emotionante scrise de badea Cartan dupa ce s-a intors de la Roma: "Una rugaminte la Ministrii cultelor am avut si nu s-a implinit. Daca nu as avea povara in spinare, as merge pe jos. M-am rugat de un bilet de tren. N-am capatat. Zice ca nu sunt acum bani. N-am la cine sa ma rog de un bilet de tren pana la Predeal si retur."
Oare in zilele noastre, cand sunt atatea mijloace de transport s-ar mai gasi cineva care sa duca manuale, carti, unor oameni care nu le-ar avea? S-ar mai gasi cineva care sa le citeasca si sa le aprecieze valoarea insutita de efortul celui care le aduce?
Oare copiii care invata la computer, cu lumina electrica (!), vor intelege vreodata si vor ajunge sa aprecieze efortul unui om care a invatat sa scrie scrijelind pietre, care citea la lumina opaitului, si care iubea cartile carate in desagi, cu spinarea? Cat de mare sa fie dragostea de invatatura, de carte si de popor a unui astfel de om?!
Iata un pasaj dintr-un articol aparut in Formula AS: "Intr-un interviu pe care l-a dat cu cativa ani inainte de moarte revistei "Poporul roman", isi povestea viata zbuciumata: "Mama traieste, tata e mort de trei ani, insurat n-am fost. 17 ani am fost cioban, am pazit pe Baragan cate 3-4 sate de oi. In 77 ma uitam cum se bat romanii pe malurile Dunarii. Acolo, pe campurile Baraganului, am citit "Istoria romanilor" si alte carti. In 78, am venit acasa, am tras sort si am jurat. Am catanit in Bosnia. In 81, m-am liberat. Era tocmai conferinta la Sibiu, ca se luase iara pricina intre romani si unguri. Pana in 93 am stat pe-aci, pe la noi, apoi iar m-am dus in tara. Vine 94, si cu el, Memorandul. Eu urmaream din doasca in doasca daravelile si eram necajit ca, ziceau ei intruna, suntem neam rau de oameni noi, romanii. Ceteam eu, nu-i vorba, multe bune si frumoase, da nu le prea credeam. Is eu asa, un fel de Toma. De-aceea mi-am zis: "Tu trebuie sa te duci la Roma, sa vezi: ai tu tata, ai tu mama?". Si-apoi am vazut, dragii mei... De trei ori am fost la Maica Roma. Ultima oara, eu am dus coroana de bronz pana la Columna si mergeam in fruntea tuturor, asa imbracat de cioban, cu hainele mele. Mi-au cumparat un costum, da le-am spus sa nu cheltuiasca, ca si-asa nu umblu cu saracii de acelea nemtasti. La Bucuresti am fost de peste o suta saptezeci de ori. Bucurestiul si Roma ar trebui sa le vada tot romanul, ca daca nu stie de Mosu-sau si de Tata-sau, zici de el ca-i orfan."
In primavara lui 1911 a fost surprins pe munte de o avalansa. Avea in spate desagii incarcati cu carti. Cu greu a iesit de acolo si a ajuns la Sinaia, unde s-a refugiat la familia Lahovary. Dupa aceasta intamplare insa nu-si mai revine, si moare la 7 august 1911. Conform ultimei lui dorinte, a fost inmormantat la Sinaia, in pamant liber!
Ceva mai multe informatii puteti regasi aici:
http://www.formula-as.ro/2006/716/societate-37/urme-de-opinci-in-istorie-badea-cartan-6977
si aici
http://www.jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/redescoperirea-romaniei/a-dus-plocon-la-columna-lui-traian-un-pumn-de-tarana-romaneasca-512309.html
Foarte mult de dorim sa ne intoarcem la Cartisoara. Si mai ales intr-un 7 august, cand se comemoreaza, prin diverse evenimente, trecerea in nefiinta a lui badea Cartan. Si ne-am dori sa mergem si la Sinaia, sa-i vedem mormantul si sa punem pe el un buchet din flori de camp!

Discutand despre patriotism, cultura...la timpul trecut, ne indreptam catre crestele muntilor Fagaras si catre Transfagarasan: acesta urma sa fie drumul nostru inapoi spre casa, spre Bucuresti. Poate pentru unii Transfagarasanul este plictisitor, aglomerat, "expirat". Pentru noi, pentru mine nu-i asa: il revad de fiecare daca cu aceeasi placere cu care as revedea un prieten drag. Si cred ca niciodata nu ma voi satura sa-i privesc serpentinele, piscurile si pantele abrupte, turmele de oi si petele lasate de nori pe versanti. Cat despre lacul Balea...da, m-a enervat tampitul care inota ca sa-si impresioneze prietena (l-am vazut de la teresa cabanei, unde savuram o ciorba de vacuta), dar cu greu imi iau ochiii de la oglinda lui, in care se reflecta varfurile muntilor.
Drumul DN7C – Transfagarasan incepe in comuna Bascov, judetul Arges de langa orasul Pitesti, in directia orasului Curtea de Arges si se termina la intersectia cu drumul DN1 intre Sibiu si Brasov, in apropierea comunei Cartisoara, cu o lungime de 151 km.
Pornit din comuna Bascov, dupa 61 km dincolo de comuna Arefu incepe portiunea asa numitului Transfagarasan, pe o lungime de aproximativ 91 km.
Transfagarasanul (de la prefixul „trans” + Fagaras) face parte din DN7C si este unul din cele mai spectaculoase drumuri din Romania, numit si „drumul din nori”, care leaga regiunea istorica a Munteniei cu Transilvania.
Drumul construit peste Muntii Fagaras, cel mai inalt lant muntos din Romania, care face parte din Carpatii Meridionali, este un drum asfaltat care in apropierea tunelului de langa Lacul Balea, ajunge la altitudinea de 2042 m. Transfagarasanul este situat pe locul al doilea ca altitudine in Romania dupa soseaua Transalpina (DN67C), cu 2145 m din Muntii Parang.
Primul segment al Transfagarasanului trece prin fata hidrocentralei de la Vidraru amplasata subteran in masivul Cetatuia. De aici, in apropierea cetatii Poenari, drumul urca pe serpentine si viaducte, trecand prin trei tunele mai scurte ajungand pe Barajul Vidraru, care cu ai lui 307 m leaga Muntii Pleasa si Vidraru. Trecand barajul, drumul continua in partea stanga de-a lungul lacului Vidraru pana la inceputul acestuia. In continuare drumul incepe sa urce in serpentine, trecand pe la Cascada Capra, pana la partea sudica a tunelului de la Capra la Balea Lac, unde pe o lungime de 887 m strabate Muntii Fagaras. Tunelul Balea, cel mai lung tunel din Romania, cu o inaltime de 4,4 m, 6 m latime si un trotuar cu o latime de 1 m, neiluminat si neaerisit, face legatura cu partea nordica a Transfagarasanului.
In partea nordica a drumului, dupa Tunelul Balea, Transfagarasanul trece prin rezervatia naturala Golul Alpin si pe langa lacul glaciar Balea, urmat de o coborare abrupta in serpentine. Trece prin apropierea cascadei Balea, care este o cascada in trepte de aproximativ 68 m, cea mai mare de acest fel in Romania, si se afla la altitudinea de aproximativ 1230 m.
In timpul iernii, de obicei de la 1 noiembrie pana in 30 iunie (sectorul cuprins intre kilometrul 104 de la Piscu Negru si kilometrul 130 la cabana Balea Cascada), cand Transfagarasanul este inchis circulatiei rutiere, la Lacul Balea se poate ajunge cu telecabina, de la cabana „Balea Cascada” din apropierea cascadei Balea.
Unul din tronsoanele cele mai dificile ale Transfagarasanului, este cuprins intre Lacul Balea si Balea Cascada pe o lungime de 13 km. De la Balea Cascada pana la intersectia cu drumul DN1 sau si drumul european E68 in apropierea comunei Cartisoara, mai sunt 21 km.
Transfagarasanul trece peste 830 podete, 27 viaducte; pentru constructia lui a fost necesar sa fie dislocate mai multe milioane de tone de roca; pentru aceasta s-au folosit de exemplu: 6520 tone de dinamita, din care 20 de tone numai la tunelul Capra – Balea si multe alte materiale de constructii.
Transfagarasanul a fost construit intre anii 1970 – 1974 in timpul lui Nicolae Ceausescu, care a vrut sa asigure un drum strategic peste munti. Inaugurarea a avut loc in data de 20 septembrie 1974.
Drumul peste Muntii Fagaras, s-a realizat cu eforturi materiale considerabile si cu pretul multor vieti de soldati si muncitori care au contribuit la constructia lui. Oficial se vorbeste de 40 de oameni decedati pentru ca acest drum sa strabata muntii, dar oameni care dupa 36 de ani mai sunt in viata vorbesc de sute de vieti omenesti pierdute. Raspunzand unui interviu, un martor al timpului spunea: "Numai la baraj au murit vreo 400 de baieti".

http://ro.wikipedia.org
http://www.transfagarasan.net/

Lacul Balea este un lac glaciar (format in circ glaciar) situat la o altitudine de 2.040m, in Muntii Fagaras, Judetul Sibiu.
Dimensiunile lacului sunt: 360 m in lungime, suprafata de 46508 mp si adancimea de 11,35 m. O suprafata de circa 180 de hectare in jurul lacului Balea a fost declarata rezervatie stiintifica inca din 1932, ce adaposteste numeroase plante (printre care floarea de colt – Leontopodium Alpinum, bulbucii – Trollius Europaeus, Vartejul Pamantului – Pedirularis Oederi) si animalele ocrotite (capra neagra – Rupicapra rupicapra, rasul, acvila de munte).
In anul 2006 a fost construit in apropierea lacului Balea primul hotel de gheata din Europa de Est.
http://www.descopera.org/lacul-balea-un-lac-in-varf-de-munte/

Drumul pana la Vidraru a fost intr-o stare groaznica: intr-un timp destul de scurt (ceva mai mult de 1 an de la ultima noastra vizita) a ajuns intr-o stare groaznica, plin de gropi, unele dintre ele adevarate cratere!

Cum si cand am ajuns in Bucuresti, nu mai stiu... A durat ceva pana ne-am carat tot calabalacul din masina. Apoi am dormit si atat.


Si in loc de incheiere:

A fost una dintre cele mai frumoase vacante. Chiar a fost ceva de genul "vacanta mare". Am primit de fiecare data mai mult decat ne-am asteptat: si din partea oamenilor, si din partea naturii. Ne-a bucurat de fiecare lucru vazut, gustat, incercat.
Am ramas datori cu o bere rece domnului de la Ponoare, ne-am distrat pe cinste ca soldati de vacanta la Arsenal Park, ne-a prins bine oboseala capatata pe carari de munte si ne-am bucurat sa ne jucam cu cainele John la Nucet, am savurat fructele de padure, branza de oaie (am avut si acasa de-o mamaliga cu branza) si conservele Scandia, dar mai ales am avut ceva de invatat de la fiecare om intalnit in drumurile noastre. Am ajuns prin locuri in care de mici ne-am dorit sa ajungem si am revazut altele dragi noua. Au fost momente in care chiar am trecut de la agonie (cand am ramas fara bani), la extaz (cand am ajuns in Cheile Tasnei). Si ce m-a bucurat foarte tare a fost ca majoritatea celor cu care am intrat in vorba s-au purtat cu noi ca si cum am fi fost oameni de-ai locului.
Am realizat ca trebuie sa ne imbogatim cunostintele despre natura, despre plante, animale, insecte, dar si despre geografie; e chiar pacat sa nu stii ce minunatii te inconjoara. Am ramas cu regretul de a nu fi vazut o vipera, de a nu fi vazut stana din Cheile Tasnei, si de a nu fi muls vacile intr-un sat, la lasarea serii.
Ne bucuram ca am ajuns intregi acasa, doar cu vanatai si zgarieturi (bine ca viesparul ala care l-a intepat pe Cristi dupa ceafa a fost cam nepriceput si totul s-a terminat doar cu pielea iritata!).
Am revazut prieteni si colegi de scoala, am facut plaja si am baut bere (doar la Balea am baut eu visinata, excelenta, de anul asta, de la un prieten de-al lui Cristi).
Ca de fiecare data am reusit sa ne intoarcem cu multe fotografii, dar mai ales cu multe, multe amintiri: cu siguranta mi-au scapat cateva din povestile spuse pe blog!
Inca o vacanta in care, desi am stat non-stop impreuna, nu ne-am certat deloc: pentru ca uneori ne mai si certam, normal...unul hais, altul cea! Bine, supararea tine pana incepe unul dintre noi sa rada! Un lucru e sigur: ne simtim bine impreuna!

Asa ca a fost o vacanta care ne-a priit, ne-am simtit excelent si ma bucur din tot sufletul ca am petrecut-o acolo unde v-am povestit!

Pana la urmatoarea reintalnire pe paginile blog-ului nostru, va uram cele bune si va multumim de vizita!
Cristina si Cristin DUMITRU

luni, 26 septembrie 2011

Vacanta 2011, ziua 11


Ziua 11, 23 august 2011: Camping Salisteanca - ruinele cetatii dacice Tilisca "Catanas" - Muzeul icoanelor pe sticla din Sibiel - Muzeul Astra din Sibiu - Nucet

Va invitam sa vizitati si albumele foto on-line despre ziua ale carei intamplari le voi povesti mai jos:

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DeLaRapaRosieLaMuzeulAstraDinSibiu

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DeLaNucetLaCartaCartisoaraSiInapoiLaBucurestiPeTransfagarasan


Dupa micul dejun langa cort, am pornit catre ruinele cetatii dacice Tilisca. Drumul pana acolo era in reparatii, dar usor-usor am ajuns. Dupa ce va fi terminat, accesul va fi mult mai usor.
Valentele strategice ale dealului Catanas cu altitudinea sa de 716 m, ce asigura o vizibilitate maxima asupra celor doua depresiuni invecinate, si cu pantele sale abrupte pe trei laturi - au fost de timpuriu remarcate si exploatate de locuitorii acestor meleaguri. La inceputul primei epoci a fierului (cca 1050 i. Hr) o comunitate locala de traco-daci a ridicat primul sistem de fortificare, construind valul exterior in lungime de aproximativ 1260 m si transformand astfel jumatatea superioara a Catanasului intr-o cetate, ce a dainuit cca 500 de ani. Vestigiile civilizatiei faurite de ei constand din locuinte, unelte, arme, vase ceramice, desi au fost in mare parte deranjate de locuirile ulterioare, sunt deosebit de bogate.
Dupa o intrerupere de aproximativ doua secole, in jurul anului 300 i. Hr., vechea cetate din prima epoca a fierului va fi din nou locuita de o comunitate dacica. Perioada de maxima dezvoltare a ei incepe insa in sec. I i.Hr. si continua neintrerupt pana la razboaiele daco-romane de la inceputul celui de-al doilea secol al erei crestine. In aceasta perioada a fost consolidat si inaltat valul exterior, a fost amenajat un al doilea sistem de fortificare prin realizarea unei borduri consolidate cu piatra la marginea platoului superior, in lungime de aproximativ 730 m., a fost amenajata intrarea in cleste de pe latura de nord si au fost construite doua turnuri-locuinta. Spatiul interior al cetatii a fost terasat amenajandu-se peste 20 de terase pe care s-au cosntruit zeci de locuinte si ateliere. Astfel cetatea devine un important centru politic si militar-strategic dar si unul de productie mestesugareasca si de schimburi. Cucerita si distrusa in timpul razboaielor daco-romane, ea nu va mai fi locuita in epocile urmatoare.
Ne plimbam cateva minute in jurul zidurilor vechi de mii de ani. Acestea par bine intretinute, si chiar protejate prin acoperisurile ridicate deasupra lor. Ne amintim de celelalte cetati dacice vazute de noi in anii trecuti: Costesti, Blidaru si Sarmisegetuza Regia.
Ne mai plimbam apoi pana cand gasim niste tufe de mure...si mai intarziem o vreme pe langa ele...

De aici mergem catre Sibiel, unde am facut o singura oprire, la Muzeul icoanelor pe sticla. Aici nu am avut parte de o oprire prea placuta. Am ajuns in acelasi timp cu un grup de patru persoane care pareau ceva stabi pe la vreo institutie de stat si inca de la poarta muzeului povesteau cu voce tare despre mese si hore cu diverse personalitati autohtone si straine. Noi platim intrarea, intrebam daca foto-jurnalistii au reducere (noi suntem si colaboratori si revista Vacante si Calatorii, asa ca avem legitimatiile aferente valabile pentru anul in curs). Ne spune doamna de la intrare ca nu avem reducere, asa ca platim integral si taxa foto pentru 1 singur aparat si 1 trepied. Dupa ce ne ia banii, tanti incepe sa ne spuna ca nu putem face fotografii cu trepied. Ceea ce ni s-ar fi parut ok si de inteles, daca o facea pe alt ton. Dar pur si simplu s-a isterizat, a inceput sa tipe la noi ca sigur vrem sa facem ceva cu fotografiile, ca sigur o sa scriem cine stie prin ce publicatii neadevaruri si minciuni... Degeaba am incercat sa-i spunem ca nu publicam nimic in revista fara acordul lor scris, ca asa si pe dincolo... Ea o tinea pe-a ei ca sigur o sa scriem minciuni, ca se vor face cercetari si se va descoperi ca a fost tura ei, si ea va plati pentru minciunile noastre... Pana la urma, am facut fotografii chiar si cu trepied, pentru ca am platit taxa foto, nu ni s-a spus inainte in ce conditii putem fotografia, asa ca...
Oricum, nu inteleg panica si atitudinea total deplasata a unora de la intrarea in muzee sau mai stiu eu pe unde: fratilor, cine vrea sa fure fotografii, le va face si cu telefonul mobil; la cat sunt de performante acestea in ultima vreme, nu are nevoie de un aparat foto DSLR ca sa faca o fotografie si s-o publice intr-un ziar oarecare.
Insa povestea cu tanti nu s-a oprit aici: in timp ce vizitam muzeul, ea care ne supraveghea, noi doi si grupul de patru persoane cu care ne nimerisem la intrare, incep acestia din urma sa povesteasca iarasi, cu voce tare ca si la poarta muzeului, despre mesele si horele pe care le faceau cu diverse personalitati. Apoi, fiecare din grupul respectiv, au inceput s-o intrebe daca nu ar putea face si ei o fotografie...sau mai multe. Bineinteles ca lor le-a permis fotografiatul, si gratis, si fara scandal!
In plus, desi ne-a insotit tot timpul cat am vizitat muzeul, nu ne-a oferit informatii despre icoanele pe care le vedeam: o singura data ne-a spus din ce zona provin icoanele de pe peretele respectiv...oricum, informatia aceasta era scrisa in dreptul exponatelor. In rest, nu a facut decat sa stea cu ochiii ca pe butelie pe mine si pe Cristi, facandu-ne sa ne simtim ca niste infractori, de parca urma sa furam ceva sau sa facem ceva rau!
Asadar, ne-a cam stricat toata placerea de a vizita un muzeu cat se poate de interesant, pe care aveam de gand sa-l promovam si sa-l vorbim de bine!
Redau mai jos cateva informatii regasite pe site-ul: http://www.sibiel.net/Home_RO.html
"Crearea Muzeului se datoreaza in intregime, din punct de vedere al conceptiei, Parintelui Zosim Oancea, sustinut pe plan material de locuitorii din Sibiel si de alti donatori.
Ajuns la Sibiel ca preot al satului in ianuarie 1964, parintele Oancea a avut ideea de a crea un Muzeu de icoane pe sticla dupa ce, in 1965, a restaurat vechea biserica a satului (1765), valoroasa prin frescele realizate intre 1774 si 1775 de pictorii Stan si Iacob din Rasinari si declarata din acest motiv monument istoric national. Urmarind sa imbogateasca patrimoniul pentru a inlesni includerea satului intr-un itinerar cultural de larg interes, in 1969 parintele Oancea a indemnat locuitorii Sibielului sa doneze icoanele pe sticla adapostite in casele lor (de multe ori in poduri intunecate si pline de praf, daca nu uneori chiar degradate sau bucati) pentru a le aduna intr-un Muzeu de interes public. Pornind de aici, multumita donatiilor personale ale locuitorilor din Sibiel si a icoanelor achizitionate, s-a constituit prima colectie de icoane (intre 150 si 200 exemplare), gazduita in primul sediu al Muzeului, o veche magazie situata in spatele bisericii si reconstruita complet intre 1970 si 1971. Marirea progresiva a colectiei si cresterea numarului de vizitatori chiar si din strainatate au determinat, gratie unor donatii internationale (in primul rand din partea Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Geneva), realizarea celei de-a doua cladiri, inceputa in 1976 si incheiata in 1983, astazi principalul sediu al Muzeului."
Una peste alta, daca ajungeti in zona si daca faceti abstractie de atitudinea personalului muzeului, este un loc ce merita vizitat. Este foarte interesanta tehnica folosita pentru realizarea icoanelor: practic este vorba, mai degraba, de un desen sub sticla, decat pe sticla. Pe mine personal ma atrag cel mai mult icoanele ce au ca subiect infatisarea Mantuitorului si a vitei de vie: cromatica, reprezentarea, totul mi s-a parut extraordinar de bine realizat.

De la Sibiel ne-am indreptat catre Sibiu, mai precis catre Muzeul ASTRA din Dumbrava Sibiului. In toate calatoriile noastre la Sibiu ne propuneam sa vedem acest muzeu, insa abia acum am reusit. Acum, dupa ce l-am vizitat, putem spune ca pe noi nu ne-a impresionat in mod extraordinar, mai ales dupa ce l-am comparat cu Muzeul Satului "Dimitrie Gusti" din Bucuresti sau cu Muzeul Satului din Baia Mare, spre exemplu. Nu am regasit aici atmosfera sateasca, prieteneasca si calda de la muzeul din Bucuresti. Poate si datorita faptului ca multe case taranesti erau inchise, unele avand chiar si portile incuiate; poate si pentru ca muzeul are o suprafata foarte mare, de multe ori mergand pe alei printre copaci, fara a vedea case; nu sunt foarte multe flori care sa inveseleasca aspectul general al muzeului.
Ce ne-a placut foarte, foarte mult - si asa ceva nu am mai vazut pana acum, este zona muzeului in care sunt morile de vant: absolut superbe! Chiar si numai pentru ele, nu am regretat ca am vizitat muzeul ASTRA!
Avand in vedere suprafata mare a muzeului, la ASTRA va puteti plimba cu trasura si se pot organiza diverse evenimente, mai ales ca in cadrul muzeului este si o superba terasa. Aici am stat si noi la o cafea si un suc.
De la inntrarea in complexul muzeal se pot achizitiona diferite suveniruri: noi ne-am luat un ornament pentru pomul de iarna. Foarte mult ne-au placut si iile si costumele populare, la tarife accesibile fata de cele cunoscute de noi de pe la targuri.
Pentru mai multe detalii legate Muzeul ASTRA din Dumbrava Sibiului puteti vizita si site-ul http://www.muzeulastra.ro/

Din Sibiu am plecat tinta catre pensiunea Bio Haus din Nucet.
http://www.bio-haus.ro/
Satul este superb, pensiunea la fel! D-na Cioran ne-a servit cu cateva carafe de suc natural, facut de dansa. De altfel, asa cum spune si numele pensiunii, totul este natural: incepand de la mancare, bautura si atmosfera. Am fost tot timpul insotiti de cainele John, un ciobanesc mioritic frumos, flocos si jucaus, nevoie mare!
In fata pensiunii era un loc de pe care tocmai fusese cosit fanul; alaturi, o livada cu pruni si doua hamace...In partea opusa livezii, un nuc de ramurile caruia atarna un leagan. Mai departe un solar cu rosii, castraveti, dovlecei, iar apoi grajdul unde-si facea veacul Puiu, calul familiei. D-na Cioran ne-a povestit de tinerii veniti de prin toata lumea aici, intr-o tabara de supravietuire - isi carau alimentele cu Puiu. Dupa grajdul lui Puiu se sfarsea gradina familiei si incepea urcusul pe deal.
Ne-am luat in primire camera, la etaj, din lemn si cu vedere spre pasune si spre deal. Apoi ne-am pregatit masa de pranz spre seara sub nuc, insotiti in permanenta de John, care bineinteles a profitat din plin de proviziile noastre. Apoi ne-am relaxat cu cate o bere rece, iar pe seara ne-a dus sa-l cunoastem mai de-aproape pe Puiu: l-am servit cu iarba proaspata si cu lucerna, asa ca ne-am imprietenit destul de repede, desi, initial, recunosca faptul ca am avut o oarecare teama vazand cat de repede voia sa se apropie de noi.

Am mers impreuna cu John sa vedem magarusii: pe coasta dealului erau magarusii satului. Am fi putut sa ne plimbam pe magarusi, insa baiatul care ii pazea n-a fost de gasit. Si cum noi eram si cu John, acesta oricum si-a facut de lucru si i-a imprastiat... bine ca am reusit sa facem cateva fotografii inainte sa inceapa cainele sa-i alerge!
In vale am vazut si stana: familia Cioran ne prevenise sa nu ne apropiem, pentru ca au doi caini rai, unul alb si altul negru. I-am auzit latrand doar.
Seara ar fi trebuit sa mergem sa mulg vacile, la o vecina, insa am stat cam mult de vorba cu d-na Cioran, si cand ne-am uitat la ceas, era deja prea tarziu.

A doua zi de dimineata, dupa un mic dejun copios cu tot felul de bunataturi iesite din mainile d-nei Cioran (inclusiv o dulceata de dovlecei cu lamaie, despr ecare noi am fi jurat ca-i de pere), am pornit-o, cu caine cu tot, peste dealul de dupa gradina pensiunii. Din varful dealului urma sa vedem toata Valea Oltului. Bineinteles, dupa asa un mic dejun, dealul devenise un munte cat toate zilele... Dar incet-incet, printre margarete, ciulini, macesi si alte ierburi frumos mirositoare, am ajuns pana sus. Privelistea a meritat pe deplin tot efortul! Valea Oltului era invaluita intr-o ceata groasa, fiind inca destul de dimineata. Am mai zabovit o vreme pe-acolo, fara John care disparuse fara urma. Numai ca la un moment din vale, de langa stana, incep sa se auda latraturi...si vedem cum, de pe coasta dealului vecin, alearga doi caini, unul alb si unul negru. Hait, cainii de la stana!!! Sigur John ii stranise el cumva! Incepem sa-l strigam si vazand viteza cu care alergau cei doi si viteza cu care alergau, ne-am gandit ca n-ar fi rau sa o luam si noi la picior. Intre timp, apare si John, cu limba scoasa de-un cot, plin de scaieti si cooara si el repejor, cu noi. Ne oprim din noi la Puiu si-l servim cu o mana de lucerna, il mai mangai pe cap, pe fruntea tintata si pe langa ochiii blanzi si umezi.
Inainte de plecare, ma dau in leagan, ma mai joc cu John, care e tot numai veselie: numai cand oboseste se tranteste pe jos cu o bufnitura de satisfactie!

Ziua ne-o continuam pe un traseu putin modificat fata de cel stabilit initial; dar despre locurile prin care am trecut, voi povesti in urmatoarea relatare.

Cele bune,
Cristina si Cristin DUMITRU

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Vacanta 2011, ziua 10


Ziua 10, 22 august 2011: Ponoare-Pades-Tismana-Hobita-Transalpina-Rapa Rosie-Camping Salisteanca

Intai va invitam sa vedeti albumele foto ale zilei:

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DePeValeaCerneiLaPonoareSiHobita

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011Transalpina

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DeLaRapaRosieLaMuzeulAstraDinSibiu

Dimineata ne-am inceput-o (dupa mic dejun si o scurta plimbare la Podul lui Dumnezeu, de la Ponoare) cu o preumblare dupa bancomat. Era luni si, dupa doua zile cu buzunarele in care nu sufla vantul, ci crivatul, trebuia sa vedem ce facem mai departe. Gasim intr-un final un bancomat, si reusesc sa scot bani!!!! Ura, intrase salariul si ne puteam continua linistiti vacanta (am fi continuat-o noi cumva, dar cu o oarecare intarziere). Oricum, deja parca vedeam lumea cu alti ochi... ce ti-e si cu banii astia! In masina chiar vorbeam cu Cristi: daca i-am fi dat totusi in judecata pe cei de la Sky Trip (http://www.skytrip.ro/) care ne-au folosit fotografiile din vacante fara acordul nostru, ba chiar ne-au amenintat ei pe noi (cica le denigram imaginea daca ii demascam ca sunt niste habarnisti si niste hoti de imagini si informatii, pe munca si pe banii altora), poate am fi primit destui bani cat sa nu ne mai stresam acum ca nu avem bani de benzina; am totusi incredere ca cineva, de-acolo de sus, o sa le dea candva o rasplata pe masura nesimtirii lor.

Buuuun... prima oprire: Pades. Numele localitatii probabil este tuturor mai bine cunoscut daca este amintit astfel: Proclamatia de la Pades, 1821. Aceasta reprezinta documentul principal al miscarii conduse de Tudor Vladimirescu, avand in cuprinsul ei numeroase revendicari ale taranilor: impartirea pamanturilor boierilor si manastirilor, dreptate si slobozenie pentru tarani, desfiintarea privilegiilor boieresti.
In partea stanga a drumului zarim poarta ce permite accesul pana la Monumentul memorial Tudor Vladimirescu: acesta se afla la capatul unei alei, in mijlocul unei zone ce ar putea trece drept parc, daca nu ar fi cai, vaci si destul de multa mizerie in jur.
Iata un fragmet din Proclamatia de la Pades:
„Fratilor locuitori ai Tarii Romanesti, veri de ce neam veti fi! Nici o pravila nu opreste pe om a intampina raul cu rau! Sarpele cand iti iasa inainte, dai cu ciomagul sa-l lovesti, ca sa-ti aperi viata, care mai de multe ori ni se primejduieste din muscarea lui. Dar pe balaurii care ne inghit de vii, capeteniile noastre, zic, atat cele bisericesti, cat si cele politicesti, pana cand sa-i suferim a ne suge sangele din noi? Pana cand sa le fim robi? Veniti dar, fratilor, cu totii, cu rau sa pierdem pe cei rai, ca sa ne fie noua bine!
Veichiul lui Dumnezau, prea puternicul nostru imparat, voeste ca noi, ca niste credinciosi ai lui, sa traim bine. Dar nu ne lasa raul ce ni-l pun peste cap capeteniile noastre!
[...]Sa sa aleaga capeteniile noastre cei care pot sa fie buni. Aceia sunt ai nostri si cu noi dinpreuna vor lucra binele, precum ne sunt fagaduiti.
Nu va leneviti, ci siliti da veniti in graba cu totii; care veti avea arme, cu arme, iar care nu veti avea arme, cu furci de fier si lanci; sa va faceti de graba si sa veniti unde veti auzi ca se afla adunarea cea oranduita pentru binele si folosul a toata tara.
Si ce va vor povatui mai marii Adunarii aceia sa urmati si unde va vor chema ei acolo sa mergeti. Ca ne ajunge, fratilor, atata vreme de cand lacramile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.
Si iar sa stiti ca nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca sa sa atinga macar de un graunti, de binele sau de casa vreunui negutator, orosan sau taran sau de al vreunui lacuitor, decat numai binele si averile cele rau agonisite ale tiranilor boieri sa sa jertfeasca: insa al carora nu vor urma noua - precum sunt fagaduiti - numai al acelora sa sa ia pentru folosul de obste!”

Istoria se cam repeta... si cuvintele astea nu-s cliseu, din pacate!

Acum, cateva informatii despre Tudor Vladimirescu, preluate de pe wikipedia:
"Tudor Vladimirescu (n.1780, Vladimiri - d.7 iunie 1821, Targoviste) a fost conducatorul Revolutiei de la 1821 si al pandurilor.
S-a nascut in satul Vladimiri (Gorj), dintr-o familie de mosneni. A invatat carte si limba greaca in casa boierului aroman Ionita Glogoveanu, din Craiova, care a facut din inteligentul si destoinicul baiat administrator de mosie si negutator.
Tudor Vladimirescu si-a constituit o avere prin cumparare de pamant, facand comert pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrand in randurile pandurilor (armata cu obligatii semipermanente) si participa la razboiul ruso-turc din 1806-1812, recompensat de oficialitatile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.
In 1806 a fost numit vataf de plai la Closani (administrator al unui district de munte), functie pe care o va detine pana in 1820. In perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o calatorie la Viena, in perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida mostenirea sotiei lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ionita Glogoveanu), decedata la Viena, si pentru a-i aduce in tara fetita.
Cunoscator al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut sa urmareasca problemele politice care se dezbateau in presa in capitala Imperiului Austriac. Intors in tara la inceputul anului 1815, Tudor a aflat ca garnizoana otomana din Ada-Kaleh, care pradase judetele Mehedinti si Gorj, distrusese si gospodaria lui de la Cerneti si ii luase toate bucatele.
Prezent apoi in capitala tarii pentru sustinerea unui proces de mosie in fata Divanului, Tudor afla de hotararea Eteriei de a porni miscarea de eliberare a Greciei. Considerand momentul prielnic pentru a ridica poporul la lupta, are unele discutii cu reprezentantii Eteriei pentru cooperare militara, pentru ca „pandurii sa inlesneasca trecerea lui Ipsilanti peste Dunare.
A semnat o intelegere cu Comitetul de obladuire prin care Tudor urma sa ridice „norodul la arme“, avand drept obiectiv inlaturarea regimului fanariot. Continutul prea revolutionar al „Proclamatiei de la Pades“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresandu-i-se lui Nicolae Vacarescu, unul dintre cei insarcinati cu infrangerea ostirii pandurilor, Tudor arata ca „pesemne dumneata pa narod cu al caror sange s-au hranit si s-au poleit tot neamul boieresc, il socotesti nimic, si numai pe jefuitori ii numeri patrie...Dar cum nu socotiti dumneavoastra ca patria se cheama poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigura in permanenta pasalele de la Dunare si Poarta Otomana ca poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce sufera din partea unirii pamantenilor boieri, cu cei dupa vremi trimisi domni si ocarmuitori acestui norod“.
Intrand in Bucuresti in fruntea „adunarii poporului“, este primit cu entuziasm de catre masele populare din capitala. Preia de fapt, in primavara anului 1821, conducerea tarii, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezenta lui Alexandru Ipsilanti la Bucuresti in fruntea unei armate nedisciplinate, dupa ce actiunea lui fusese dezavuata, ca si a romanilor de altfel, de catre Rusia, l-au pus intr-o situatie dificila. Tudor ii cere conducatorului Eteriei sa treaca Dunarea, asa cum promisese initial, pentru ca Tara Romaneasca sa nu fie transformata in teatru de razboi.
Conducatorii eteristilor au pus la cale un complot pentru a-l indeparta pe Tudor Vladimirescu. Ridicat prin tradare de la Golesti, la 21 mai 1821, Tudor a fost ucis de sefii eteristilor la Targoviste, in noaptea de 27 spre 28 mai, invinuit probabil de colaborare cu otomanii impotriva eteristilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodata."

Plecam de la Monumentul ridicat in memoria lui Tudor Vladimirescu si iesim in strada, la sosea: de stalpii de telegraf erau legate mici steaguri ale Romaniei si ale Uniunii Europene, iar pe sub ele, fara graba, trecea o caruta la care erau injugate doua vaci. Langa ele mergea, fara graba, un batran, iar in caruta isi odihnea picioarele baba lui. Superba imagine! Ramanem cateva minute privind si facand cateva fotografii. Amandoi batranii se mira de incantarea noastra in fata unui lucru atat de obisnuit pentru ei: la urma urmei, ne spun ei, vacile sunt mai blande decat caii! Ok...

Ajungem apoi la Manastirea Tismana (sa nu uit: vedem in drum un magazin, in Tismana, un atelier al Cooperativei Mestesugaresti - nici nu stiam ca mai exista asa ceva; intram, bineinteles, si stam cateva minute sa vedem cum se mai lucreaza inca, la razboi de tesut, carpete si covoare. Interesanta experienta, ca de fiecare data ma fascineaza rabdarea si iuteala de mana ale celor ce creeaza astfel de minunatii).
La Manasirea Tismana nu am mai venit de mai bine de zece ani. Ca pe la mai toate manastirile de pe la noi, regasim liniste si multe, multe flori.
Imi aminteam vag silueta alba a manastirii, insa de data aceasta m-au impresionat si mi-au atras atentia mai mult picturile interioare: raul de foc al iadului din valurile caruia ingerii incercau sa mai salveze cate un suflet de la pieire; Judecata de Apoi unde, langa balanta ce cantarea faptele bune si cele rele un suflet de om astepta verdictul final: era evident ca talgerul mai greu era cel cu fapte bune, insa cativa dracusori nu voiau sa renunte asa usor, drept pentru care se agatau si trageau cu toate puterile de talgerul in care erau puse faptele rele, insa in zadar, tot faptele bune aveau mai multa greutate!
Cateva informatii despre aceasta manastire, preluate de pe www.crestinortodox.ro:
"Manastirea Tismana este "cea mai veche si mai mareata dintre manastirile de peste Olt" (cum a numit-o Grigore Alexandrescu), "maret cuib al Basarabilor" (cum a socotit-o George Cosbuc), "o lume de inchipuiri, de basme" (cum a deslusit-o Alexandru Vlahuta), “fara seaman nici in aceasta tara, nici in alta, prin frumusetea locului si a asezarii, prin multimea apelor sale si intarirea naturala pe care o are, ajutata si de ocrotirea zidurilor sale inconjuratoare" (cum a descris-o celebrul calator Paul de Alep - arhidiaconul si insotitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei in calatoria din 1657).
In stanca din sudul bisericii se afla si pestera Sfantului Cuvios Nicodim (26 dec. 1406), care a dus viata de schimnic. Acesta a intemeiat manastirea in secolul al XIV-lea cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi, Radu I (1374-1385) al fiilor sai, Dan I (1385-1386) si Mircea cel Batran (1386-1418), fiind ridicata pe locul unui schit din lemn."
Date concrete despre istoricul lacasului monahal puteti gasi aici:
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-tismana-67962.html
sau
http://www.manastirea-tismana.go.ro/

De la Tismana noi ne-am indreptat catre Hobita, pentru a vizita Casa-Muzeu Constantin Brancusi.
Mai intai cateva detalii despre Brancusi, multe prea putine, insa le consider necesare macar ca un minim de cunostinte:
"Nascut in data de 18 februarie 1876, este al saselea copil al lui Nicolae si Maria Brancusi. Prima clasa primara o face la Pestisani, apoi continua scoala la Bradiceni. Copilaria ii este marcata de dese plecari de acasa si ani lungi de ucenicie in ateliere de boiangerie, pravalii si birturi.
Dupa ce a urmat Scoala de Arte si Meserii din Craiova (1894 - 1898) vine la Bucuresti unde termina Scoala de Belle-Arte in 1902. In timpul studentiei, chiar in primul an, in 1898, lucrarea sa "Bustul lui Vitellius" obtine „mentiune onorabila”, "Cap al lui Laocoon" din 1900 obtine medalia de bronz, iar "Studiu" din 1901, castiga medalia de argint. Timp de doi ani, intre 1900 si 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizeaza Ecorseu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare careia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrari va face ca Ecorseul sa fie folosit in scolile romanesti de medicina, dupa ce se vor face cateva copii, iar Marcel Duchamp va include fotografia Ecorseului in expozitia pe care o va organiza la sfarsitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.
In 1903, primeste prima comanda a unui monument public: bustul generalului medic Carol Davila, care va fi instalat la Spitalul Militar din Bucuresti si care reprezinta singurul monument public al lui Brancusi din Bucuresti. Pleaca in 1904 la studii la Munchen, dar dupa sase luni o porneste pe jos prin Bavaria, Elvetia pana la Langres, in Franta, de unde ia trenul pana la Paris. In 1905 reuseste la concursul de admitere la prestigioasa Ecole Nationale Superieure des Beaux-Arts, unde lucreaza in atelierul lui Antonin Mercie pana in 1906 cand, atingand limita de varsta, paraseste scoala. Refuza sa lucreze ca practician in atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creste nimic).
Expune pentru prima data la Societe Nationale des Beaux-Arts si la Salon d'Automne din Paris in 1906. Creeaza in 1907 prima versiune a Sarutului, tema pe care o va relua sub diferite forme pana in 1940, culminand cu Poarta Sarutului - parte a Ansamblului Monumental din Targu-Jiu. In 1907 inchiriaza un atelier in Rue de Montparnasse si intrs in contact cu avantgarda artistica pariziana, imprietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Leger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. Va incepe lucrul la "Rugaciunea", o comanda pentru un monument funerar ce va fi expusa in Cimitirul „Dumbrava” de la Buzau. In 1909 revine pentru scurt timp in Romania si participa la „Expozitia oficiala de pictura, sculptura si arhitectura”. Juriul Expozitiei, prezidat de Spiru Haret acorda premiul II ex aequo lui Brancusi, Paciurea, Steriadi, Petrascu, Theodorescu-Sion. Colectionarul de arta Anastase Simu ii cumpara sculptura "Somnul", iar bustul in ghips al pictorului Nicolae Darascu este achizitionat de Ministerul Instructiunii Publice.
Pana in 1914, participa cu regularitate la expozitii colective din Paris si Bucuresti, inaugurand ciclurile "Pasari Maiestre", "Muza adormita", "Domnisoara Pogany".
In 1914, Brancusi deschide prima expozitie in Statele Unite ale Americii, la Photo Secession Gallery din New York City, care provoaca o enorma senzatie. In 1915, incepe sa execute primele lucrari in lemn. In acelasi an, ministrul de interne al Romaniei respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an inainte. Brancusi va pastra lucrarea in atelier si o va intitula "Fantana lui Narcis".
Participa la o mișcare de protest contra lui Andre Breton si in apararea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expozitie internationala a gruparii „Contemporanul” din Bucuresti. Pana in 1940 activitatea creatoare a lui Brancusi se desfasoara in toata amploarea ei. Operele sale de seama din ciclul "Pasarea in vazduh", ciclul Ovoidului precum si sculpturile in lemn dateaza din aceasta perioada. Brancusi participa la cele mai importante expozitii colective de sculptura din SUA, Franta, Elvetia, Olanda si Anglia.
Muzeul National de Arta Moderna din Paris (Centre Pompidou) are un numar important de lucrari ale lui Brancusi, lasate prin testament mostenire Romaniei, dar acceptate cu bucurie de Franta, impreuna cu tot ce se afla in atelierul sau, dupa refuzul guvernului comunist al Romaniei anilor '50 de a accepta lucrarile lui Brancusi dupa moartea sculptorului.
In decembrie 1956, la Muzeul de Arta al Republicii din Bucuresti s-a deschis prima expozitie personala Brancusi din Europa.
In anul 1957 Brancusi il cheama pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxa, se spovedeste si se impartaseste, apoi ii marturiseste ca moare „cu inima trista pentru ca nu ma pot intoarce in tara mea”.
Pe data de 16 martie 1957, Constantin Brancusi se stinge din viata la ora 2 dimineata, iar in data de 19 martie 1957 este inmormantat la cimitirul Montparnasse din Paris."

La Casa-Muzeu Constantin Brancusi se ajunge destul de usor, fiind indicatoare mai peste tot. Impresioneaza prin simplitate, arhitectura si mirosul de "casa a bunicilor", de pamant ud.
Candva am urmarit la Antena 3 o emisiune interesanta, din care am aflat ca adevarata casa a lui Brancusi zace in paragina, printre barnele ei cazute pascand caprele oamenilor. Acum, ca tot am ajuns si noi la Hobita, ne-am gandit sa vedem si "adevarata casa", nu doar cea muzeu. Si am aflat cateva lucruri destul de interesante: cea prezentata drept "adevarata casa" in care s-a nascut si a crescut Brancusi este de fapt casa surorii artistului; a existat la un moment dat interesul ca ea sa fie vanduta, bucata cu bucata, in Franta si, normal, valoarea ei ar fi fost mult mai mare daca se prezenta drept "casa lui Brancusi". Pana una-alta, a ramas pe loc, ruinandu-se treptat. "Adevarata casa" a lui Brancusi se pare ca nu mai exista: unii spun ca, dupa moartea parintilor, fratii Brancusi au impartit-o barna cu barna, altii spun ca ar fi ars complet intr-un incendiu; cert este ca nu mai eista. In locul ei este prezentata casa identica a unui om din sat, care, in schimbul casei de lemn, a primit o casa din caramida. Tocmai de aceea este casa-muzeu si nu casa memoriala: Brancusi nu a dormit nici macar o noapte in casa pe care tocmai am vizitat-o. Nu stiu daca pot spune ca am fost dezamagiti sau nu...putin confuzi dupa toata povestea da, am ramas... Oricum ar fi, ne-a placut sa stam pe buturugi, in curtea casei, sa ne uitam la jugul pentru boi atarnat intr-un cui, sa fotografiem muscatele din pridvor.

Ei, si dupa ce am plecat din Hobita, ne-am indreptat catre Novaci, iar de acolo am ajuns pe Transalpina.
Ok, anul asta mai toata lumea a mers pe transalpina; s-a tot anuntat ca e gata, asa ca "a rasarit soarele si pe strada noastra", a astora cu masini mai mici. Si cum ne manca de mai multa vreme in talpa sa mergem sa vedem si noi Transalpina, am zis ca nu putem rata ocazia!
Transalpina (DN 67C), cunoscuta si sub numele de "Drumul Regelui" sau "Poteca Dracului", este cea mai inalta sosea din Romania, avand punctul cel mai inalt in Pasul Urdele (2.145 m). Drumul porneste din Bengesti-Ciocadia (jud. Gorj, localitate aflata pe drumul national dintre Tg. Jiu si Ramnicu Valcea, la aproximativ 35 km de Tg. Jiu) si ajunge la Alba Iulia prin Sebes, traversand muntii Parang. Este inchis pe toata perioada de iarna.
Inceputurile acestui drum sunt neclare. Unele surse sustin ca a fost construit prima data de legiunile romane in timpul razboaielor cu dacii, motiv pentru care pe hartile istorice este trecut sub denumirea de "coridorul IV strategic roman".
Potrivit altor surse, drumul a fost construit si pietruit de nemti in timpul Primului Razboi Mondial, din ratiuni militare, insa a fost foarte putin folosit. Transalpina a fost reconstruita in perioada interbelica si data in folosinta in 1935, cand a fost inaugurată de regele Carol al II-lea, motiv pentru care i se mai spune si "Drumul Regelui".
Drumul a mai fost reabilitat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand nemtii aveau nevoie de aceasta cale de acces din motive militare.
O serie de harti foarte utile puteti gasi aici:
http://portalnovaciranca.ro/harti-novaci-ranca.html

Peisajul mi se pare greu, aproape imposibil de descris in cuvinte: caldari si varfuri montane, soseaua serpuind printre ele in bucle cand mai largi, cand mai stranse. Am profitat de fiecare refugiu intalnit pentru a ne opri si a fotografia sau, pur si simplu, pentru a admira peisajul. Din loc in loc intalneam cirezi de vite sau turme de oi. La un moment dat chiar am facut o oprire mai lunga pentru ca vazusem o turma de oi cu cioban sprijinit in ciomag si caine flocos alaturi - asa ceva nu prea vezi des... Undeva in spate cativa cai, niste vite si un vitel dragalas si frumos, care se pierduse de mama lui. Am intalnit si cativa vanzatori de ciuperci de padure - din pacate mai aveam cateva zile de mers cu masina, asa ca nu am luat: abia astept sa cumpar odata niste ciuperci de padure si sa le pun la murat!

Bineinteles, am avut parte si de momente amuzante: la un refugiu al soselei am oprit langa o masina de Dolj, din care au coborat un barbat pe la 40 de ani cu sotia si soacra. Erau cu totii entuziasmati de peisaj, mai ales ca dimineata facusera si cateva drumetii in zona, dupa cum ne-au povestit; adevarat, sotia si soacra erau cam transpirate si cam fara vlaga, dar olteanul nostru era tare in forma. Ma intreaba daca stiu ca putem vedea Lacul Galbenu' "ca ii spuse lui cineva ca se vede de pe motul ala di colo". Pai nu stiam... pai hai cu noi sa-l vedem. Bun, impreuna cu Cristi, soacra si sotia doljeanului, pornim catre un punct mai inalt. Nenea asta nu mai are rabdare, asa ca o rupe la fuga si ajunge primul pe varfuletul unde urma sa ajungem si noi in cateva minute; si numai ce-l auzim ca ne striga de-acolo: "Gresii motul! Nu-i asta, e motul alalalt, hai dincolo!". Bineinteles, s-a lovit de protestele soacrei si sotiei. Ne apropiem si noi, si reusesc sa fotografiez lacul si barajul cu obiectivul tele. Doljeanul incepe sa se minuneze ca fotografiai barajul, ca avusei obiectiv puternic, asa ca bine ca vazu si el barajul!
Noi doi mai ramanem in locul ala, ne tolanim in iarba si mai facem cateva fotografii, timp in care "familia vesela" s-a indreptat catre masina ca sa-si continue drumul. Erau destul de departe, cand am avut ocazia sa constatam cat de excelenta este acustica: doljeanul nostru facea pipi, cu fata spre noi, si le zicea insotitoarelor care il lasasera putin in urma: "Cred ca astia ma vad cu obiectivul ala!". Ei, hai ca fusesi la inaltime; bine, il vedeam si cu ochiul liber destul de bine, desi nu in detaliu cum, intr-adevar, l-am fi vazut cu obiectivul! Noi ne-am amuzat de personaj, cu limbajul si umorul oltenesc. Nu ne-a socat prea tare gestul lui, am vazut destui soferi (si nu numai) care nici macar nu se departeaza de drum pentru a-si face necesitatile.
Ne continuam drumul, mai incetisor asa, ba din cauza peisajului superb, ba din cazua unor pante mai accentuate: de obicei vedeam de la distanta pana, ne luam avant si "Hai cu Corsa, hai cu Corsa" accelera Cristi si masinuta noastra mica si arhiplina ajungea pana sus!
Dupa Obarsia Lotrului noi am continuat sa mergem catre Sebes: in zona aceasta inca se mai lucreaza, se asfalteaza, se fac pasaje de traversare, se sparge piatra. Deci se merge destul de greoi, si este mult, mult praf. Si la un moment dat, ne iese in fata, din sens invers, dintr-un nor dens de praf, o masina decapotabila bineinteles, decapotata, la volan cu un individ cu ochelari de soare (gen aviator), ceafa groasa si cateva lanturi de gat, iar in dreapta o duduita blonda, tot cu ochelari de soare (de fapt de sudura, la cat erau de mari); nu stiu ce vizibilitate aveau cu ochelarii de soare si cu tot praful care era pe ei! Noi aveam si geamurile inchise, si tot simteam praf peste tot, si pe buze, dar astia cred ca ajungeau statui pana sus, cu tot cimentul si nisipul din aer! Cred ca daca ar fi zambit vreunul dintre ei, le-ar fi stralucit dintii si pe obraji ar fi facut dungi de praf! Chiar ne-am amuzat copios la asa imagine!
Ultima parte a Transalpinei serpuieste prin paduri de brazi, asa ca nu este foarte spectaculoasa (bine, puteti intalni personaje ca cele intalnite de noi, si atunci ramaneti cu amintiri memorabile).
Este un drum pe care as mai merge de nenumarate ori, si de fiecare data cu aceeasi placere, satisfactie si incantare. Sunt convinsa ca de fiecare data ne-ar parea diferit si nu ar inceta sa ne uimeasca prin frumusete. Fiecare colt, fiecare curba, fiecare nor ce arunca o alta umbra asupra muntilor aduce un plus de farmec peisajului.

Transalpina ne-a incantat prin tot ceea ce ne-a oferit: peisaje, aer curat, asfalt perfect (prin unele locuri nu sunt inca parapeti, dar nu aveti nici o grija in privinta asta!), lungime si durata (am facut 5-6 ore, cu multe opriri pentru foto). Asadar, abia asteptam sa o revedem!

Ne-am indreptat apoi catre Sebes, din Sebes catre Daia Romana pentru a vedea Rapa Rosie. Aceasta este pe teritoriul comunei Daia Romana, dar mai usor este daca, dupa iesirea din Sebes, intrebati localnicii. La un moment dat noi vedeam de la distanta Rapa Rosie, dar cum nu exista indicatoare, ne-am invartit ceva vreme pe strazi pana cand am gasit unitatea militara, de acolo am urmat drumul (prost) tot inainte printe lanuri de porumb, si, in cele din urma, am iesit de pe drum si am mers tot inainte pe urmele altor roti pe o pajiste cu iarna uscata.
Rapa Rosie este spectaculoasa, fie ca o vedeti de la distanta, fie ca mergeti cele cateva sute de metri pana sub peretii ei rosii, ce au forme dintre cele mai ciudate: turnuri, balcoane, piramide si drugi care parca au fost special impletiti.
Cateva informatii preluate de pe http://www.rapa-rosie.ro/
Rapa Rosie este o rezervatie geologica (are acest statut din anul 1950) ce are o suprafata de 10 ha. Peretii au inaltimi de 80 - 100 m. Apa a sapat pe un substrat variat (pietrisuri, nisipuri cuartoase, gresii) forme ciudate, toate de culoare rosiatica.
Hauri adanci se deschid in stanga si dreapta, iar apa de ploaie formeaza paraiase sangerii, care se pravalesc in fundul vagaunilor cu un zgomot sinistru. Pasarile au sapat in lut zeci de gauri. Tunelurile sapate de apa de ploaie cu timpul se surpa formand santuri enorme.
Nici nu stii unde sa te uiti mai intai... mi s-a parut un peisaj coplesitor! Merita revazut in toate anotimpurile, pentru contrastul dintre culoare rosie a peretilor si capacii din jur.
Aici ne-am intalnit cu doua cupluri de slovaci. Urcasera si ei masina langa a noastra, dupa ce vazusera ca am reusit sa ajungem destul de sus cu a noastra si erau uimiti ca noi am ajuns cu Corsa atat de repede pe un "drum" atat de prost (mai degraba o poteca). Obisnuinta drumurilor proaste...din pacate. Am stat o vreme de vorba cu ei; voiau sa campeze peste noapte chiar pe pajistea de la poalele rapei. Ne-au cerut sfatul cu privire la traseul pe care urmau sa-l parcurga prin Romania in urmatoarele lor doua saptamani de vacanta. Pe urma le-am spus si despre vizita noastra in Slovacia, la Bratislava si castelul Devin si erau incantati ca am apreciat timpul petrecut acolo.

Dupa ce ne-am despartit de slovaci, cum venea seara, ne-am indreptat catre locul unde urma sa ne petrecem noaptea: Camping Salisteanca http://www.salisteanca.com/
Un camping excelent din toate punctele de vedere: punctul sanitar si dusurile - (cele mai faine vazute pana acum!), liniste, copaci si flori. Ca sa nu mai pun la socoteala si primirea facuta de Iulian Parau: cu un pahar de tuica si o ora de vorba prietenoasa! Campingul nu este mare, insa serviciile oferite sunt peste asteptari.
Am pus cortul cand deja era intuneric afara. Cand ne pregateam de culcare, auzim niste fosnaituri si crengi trosnite dincolo de gardul ce imprejmuia campingul... Ca sa nu mai repetam jocul de-a v-ati ascunselea cu lighioana de la camping Trei Ape, ne decidem sa cercetam locul: dincolo de gard era o alta curte, unde pasteau o iapa si manzul ei. Aaaaa, prietenii nostri! Ne-am bagat in saci si cred ca am dormit neintorsi pana a doua zi dimineata!

Ce bine e in vacanta, nu-i asa?!
Cristina si Cristin DUMITRU

joi, 22 septembrie 2011

Vacanta 2011, ziua 9


Ziua 9, 21 august 2011:
Statiunea Baile Herculane-Parcul National Domogled-Valea Cernei (Cheile Tasnei-Cheile Corcoaia)-Izverna-Ponoare


Cateva fotografii:
https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DeLaBaileHerculaneInCheileTasneiSiCheileCorcoaia#

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DePeValeaCerneiLaPonoareSiHobita#

Plecam din Camping 7 Izvoare din Baile Herculane nu foarte devreme, desi initial asa ne propusesem. Din pacate nu avem timp de zabovit pe cararile traseelor ce pornesc din statiune.
Cu cei 10 lei in buzunare pornim plini de voiosie, de altfel, catre cea mai frumoasa zi a vacantei noastre: ziua in care vom vedea minunile din Cheile Tasnei si Cheile Corcoaia.


Pe marginea dreapta a drumului, cum veneam dinspre Baile Herculane, vedem pensiunea Dumbrava. Vizavi este o parcare gratuita, unde am lasat masina. De langa pensiune porneste traseul pe care il vom urma si noi in Cheile Tasnei. Chiar la inceputul drumului ne-am intalnit cu o familie de tineri pensionari, care coceau pe un gratar vinere si ardei capia... ce de arome!!!! Bineinteles, stam cateva minute de vorba: domnul lucrase la ocolul silvic (iarasi, ce noroc pe noi!), asa ca stia ca in palma drumurile; doamna era tare simpatica, la plecare ne-a dat doua pere de munte sa ne mai racorim pe drum si ne-a povestit cate ceva despre satul ei de dincolo de munti. Ne-au povestit cu multa insufletire despre frumusetile pe care urma sa le vedem. Cred ca totusi pe chipurile noastre era destul scepticism... adica, dupa celebrele Chei ale Nerei, ce putea fi mai frumos?!
Cateva minute poteca urca lin, intrand in padurea de foioase. Apoi, brusc, incepe un urcus abrupt de aproximativ 30 minute. Si cand zic abrupt, inseamna abrupt. Bine, nu va imaginati ca este vertical sau ca trebuie coarda pentru escaladare! Mie mi-a trebuit doar Cristi, care m-a ajutat sa nu o iau de-a busilea... Poteca este foarte bine marcata (cruce albastra) si pentru parcurgerea ei ne-am ajutat de radacinile copacilor si de bolovani; a carat Cristi rucsacii, aparatele foto si pe mine, bineinteles. Cica o sa ne luam bete de trekking data viitoare...
Dupa jumatate de ora poteca iese in stancarie, se ingusteaza si iti deschide in fata privelisti de o rara frumusete! Se pare ca ar fi fost sapata de legionarii romani. Interesanta poveste, insa cu prea putine detalii!
Inaintam cu grija, avand in stanca zidul muntelui, iar in dreapta prapastii carora nu le vedem sfarsitul.


Foioasele devin din ce in ce mai rare, facand loc extraordinarului Pin Negru de Banat. Este prima data cand vedem un astfel de copac la noi in tara si ne-a surprins exotismul lui. Unicat in Romania, se regaseste doar in cateva zoe din Banat si Oltenia. Este foarte frumoasa coroana lui, care atunci cand arborele trece de maturitate incepe sa se lateasca. Pe cele mai inalte stanci, pe colturi de piatra, il vedeam la orice pas, dand imaginilor ce ne apareau in fata ochilor un aer de veche pictura chinezeasca. Cu o silueta delicata, ne miram de fiecare data cand il vedeam agatat de vreun stei, parca fara radacini, ci pur si simplu aparut din piatra seaca.
Ajungem la un moment dat la o cotitura a potecii, marcata de o cruce; ne oprim din nou pentru fotografii. Drumul se ingusteaza uneori, alteori serpuieste domol sau urca accentuat pe langa prapastia din care ar fi trebuit sa auzim susurul paraului Tesna. De cateva ori poteca a iesit in zone cu putina umbra si verdeata, si atunci am vazut albia secata a apei.
Zona este salbatica si de o rara frumusete. Sincer, noua ne-au placut mai multe Cheile Tasnei decat Cheile Nerei. Cu varfuri ascutite, cu pini atarnati de ele desupra haurilor, ne-a impresionat mai mult decat am fi crezut ca o vor face. Acum vorbele si descrierile familiei cu care ne-am intalnit inainte de pornirea pe traseu capatau inteles si justificare.
Noi am ajuns pana la Gaura Fetii. Nu mai aveam mult si ajungeam la Moara Dracilor, iar de acolo poteca se continua pana intr-o poiana, unde era si stana ale carei oferte le gasisem mai jos. Din pacate pentru noi soarele si caldura ne-au ingreunat mult mersul, si ca "peisajul" sa fie complet, am avut o cadere de calciu si a trebuit sa ne oprim. Am savurat perele pe care le primisem, ne-am tras putin sufletul si am facut cale intoarsa. Bineinteles, iarasi cu multe opriri pentru fotografii si pentru a sta cu picioarele in firicelul de apa care era paraul Tesna si care pana mai jos disparea lasandu-si albia goala si complet uscata.


Intr-una dintre opriri am avut si o intalnire mai putin asteptata: cu un scorpion negru si care voia sa ne evite! L-am retinut cateva minute pentru fotografii cu un bat de care apuca furios cu clestii si pe care incerca sa-l intepe cu acul din coada. Bineinteles, dupa ce ne-am ales cu cateva cadre in prim-plan, i-am dat drumul: veninul lui nu ucide un om, insa nici sanatos nu-l lasa... Ne-a facut placere sa-l vedem, mai ales ca noi tot asteptasem sa zarim macar coada unei vipere...dar sa vedem un scorpion in intregime a fost chiar interesant!
Si la intoarcere portiunea cea mai dificila a fost abruptul din poala padurii: cu ajutorul lui Cristi nu am mai luat-o la vale pe fund, asa ca nu mi-am mai sacrificat si cea de-a doua pereche de pantaloni! Familia Brandusoiu, cu care statusem de vorba la plecare, erau tot acolo: terminasera de copt vinetele, mai aveau cativa ardei, asa ca ne-a poftit sa mai stam de vorba, eventual si la o cafea. Bineinteles, le-am spus cat de impresionati eram de frumusetea celor vazute: in spatele padurilor de foiase, sa descoperim asa stanci, varfuri si, mai ales, pini de Banat!
Cele doua ore de drumetie petrecute in Cheile Tasnei au fost cele mai frumoase din toata vacanta asta! Deja ma gandesc la o revenire in zona, insa cel mai bine ar fi o cazare la pensiunea Dumbrava de la inceputul traseului ceea ce ar permite o plecare pe traseu dimineata devreme si astfel am evita caldura ce vine si de sus si de jos de la pietrele fierbinti. Mi-a parut rau ca n-am putut ajunge pana la stana, insa am preferat o scurtare de traseu in locul unei imprudente (nu aveam nici semnal, in cazul ca s-ar fi intamplat ceva de rau).
Cu familia Brandusoiu am schimbat date de contact, mai ales ca ne-au rugat sa-i sunam cand mai ajungem in zona, ba chiar voiau sa ne trimita un brad de Craciun, sau sa ne vanda o casa pe care tocmai o terminasera de construit si copiii lor nu voiau sa o ia in primire ca "era la tara".
Ma gandesc atunci la cei 10 lei pe care ii mai aveam...


Sa nu uit: ne-a placut foarte mult invitatia ciobanilor de la stana pe care ar fi trebuit sa o vizitam daca reuseam sa parcurgem tot traseul pe care ni-l propusesem in Cheile Tasnei!


Nu mai zabovim multa vreme, si pornim catre Cheile Corcoaia. Ajungem in Cerna Sat, un loc parca uitat de lume. Drum neasfaltat, case langa care leneveau capite de fan, flori salbatice pe marginea drumului si multa, multa liniste.
Tinem drumul si la un moment dat, nu departe de locul unde se termina casele, vedem panoul ce ne indica faptul ca am ajuns la Cheile Corcoaia sau Cheile Corcoaiei. Se pare ca numele acestei forme de relief vine de la o fiinta mitologica, un balaur care si-a lasat in piatra urma cozii, cand a trecut pe-aici.
O alta legenda povesteste despre Iovan Iorgovan, un tanar puternic si frumos, care a dus aici o lupta crancena cu un balaur cu sapte capete, care voia sa-i rapeasca iubita si care teroriza oamenii locului. In Cheile Corcoaiei a avut loc ultima lupta dintre cei doi, incheiata prin uciderea balaurului de catre viteazul Iovan Iorgovan. Acesta din urma, vrand sa ucida balaurul, a lovit cu sabia locul unde banuia a fi ascuns monstrul, si a despicat muntele, creand astfel Cheile Corcoaia.
Cu o lungime destul de mica (cca 300 m), unde este permis accesul vizitatorilor, cheile sunt destul de bine amenajate: un fel de tunel cu o lungime de aproximativ 50 de m, prin care se poate merge, este marginit pe o parte de stanca, iar in cealalta parte de un abrupt ce se termina in apa raului. Aceasta zona este insa delimitata de o balustrada care se intrerupe brusc, fiind rupta; bineinteles, erau destui viteji care fie treceau dincolo de ea, fie treceau dincolo de zona unde aceasta era rupta. Sunt impresionante si foarte frumoase: nu se compara cu celelalte chei pe care le-am vazut pana acum in tara. Mi-a parut rau ca au fost atat de scurte, insa merita orice efort pentru o vizita!
Din pacate, cateva grupuri de grataragii afumau atmosfera, si la propriu, si la figurat...Ba mai si pescuiau, desi aceasta activitate este interzisa. La iesirea din chei este si un excelent loc de campare.

Acum, spre final, cateva detalii despre Parcul National Domogled-Valea Cernei: cu o suprafata totala de 61.211 ha, se intinde pe suprafata a trei judete: Caras-Severin, Mehedinti si Gorj. Cateva reguli de comportament obligatorii pentru toti cei ce viziteaza zona, aplicabile pentru a mentine biodiversitatea, a conserva valorile naturii si a pastra integritatea ecosistemelor trebuie sa respectam niste reguli fara de care aceste valori ar fi distruse:
- accesul pe traseele nemarcate si pe cele de alpinism se face cu acordul prealabil al Administratiei Parcului National Domogled-Valea Cernei;
- intretinerea marcajelor turistice,deschiderea de noi trasee si amplasarea panourilor indicatoare si informative se face numai cu acordul Administratiei Parcului National Domogled-Valea Cernei;
- camparea este permisa in zonele special amenajate si in alte locuri marcate;
- saparea de santuri in jurul corturilor este interzisa;
- focul este interzis pe teritoriul Parcului National Domogled-Valea Cernei, exceptie facand locurile amenajate pentru campare;
- pentru foc se foloseste material lemnos pregatit, in prealabil, la locul de campare;
- este interzisa abandonarea deseurilor de orice fel pe teritoriul Parcului National Domogled-Valea Cernei; turistii au obligatia de a evacua deseurile pe care le genereaza;
- se interzice colectarea de specii de flora si fauna;
- se interzice distrugerea panourilor informative sau a altor obiective de interes turistic.
Camparea pe teritoriul Parcului National este permisa in zonele special amenajate si in alte locuri marcate cum sunt: Poiana Cociului, situata la confluenta Cernei cu Ogasu lui Roset; Poiana Musuroaie (Musuroane); de asemenea sunt locuri bune de campare pe malul stang, in Poiana Tesnei, inainte ca paraul Tesna sa ajunga la sosea, dar si pe malul Cernei, la circa 150 de metri in aval de panoul ce delimiteaza judetele. Chiar langa locul de unde incepe traseul in Cheile Tasnei exista si o imensa poiana proprietate privata, loc unde se poate campa cu acordul proprietarilor.
Si mai multe informatii puteti gasi aici: http://www.domogled-cerna.ro/index.htm


Parasim Cheile Corcoaia si mai facem o oprire scurta in Cerna Sat, ca sa vedem lacul cu nuferi roz; nu este vreo ciudatenie a naturii, ci este creat de mana omului, insa asta nu inseamna ca nuferii sunt mai putin frumosi, sau mai putin delicati...ci sunt absolut superbi! Mai facem cateva fotografii si unor case care ne-au placut in mod special, ca asezare si ca arhitectura taraneasca.
Parasim astfel zona Parcului National Domogled-Valea Cernei, pentru a patrunde intr-o regiune ce ne va surprinde din nou, prin frumusetea oamenilor si locurilor.

Pornim mai departe, cu ochiii pe bordul masinii, sa vedem cam pana unde putem ajunge cu benzina pe care o aveam in rezervor. Strabatem sate ce ne incanta privirea si sufletul: trecem de Izverna si ajungem in Ponoare. Aici facem o oprire mai lunga, pentru ca avem de vazut cateva ciudatenii ale naturii.


Nu este greu de gasit Podul lui Dumnezeu: o uriasa arcada de piatra peste Valea Pragului, masiva (30 m lungime, 22 m inaltime, 9 m deschiderea arcadei), reprezinta unul dintre cele trei poduri naturale din lume, cel mai mare pod natural din Romania, al doilea ca marime din Europa si unicul functionabil, fiind traversat de drumul judetean Turnu Severin - Baia de Arama.
Legenda spune ca de mult aici locuia Necuratul, chiar in pestera Ponoare. Saturandu-se de raul pe care acesta il facea, oamenii i-au cerut lui Dumnezeu sa-i scape de el. Astfel Dumnezeu a lovit cu palma tavanul pesterii si acesta s-a prabusit peste intrare.
Cu toate acestea, Necuratul a scapat, iesind pe sub deal, pe cealalta gura a pesterii, cea care duce spre Lacul Zatonul Mare. Nervos, Aghiuta s-a agatat cu ghearele de varful Dealului Pesterii, formand santuri in calcar, locurile numindu-se Campiile de lapiezuri Afrodita si Cleopatra. Dracul s-ar fi urcat apoi pe Stanca Diavolului, loc de unde vegheaza la oamenii care intra in pestera si pe care uneori ii ineaca in Lacul Zatonul Mare.
Alte legende spun ca podul ar fi fost construit de Dumnezeu pentru ca Sfantul Nicodim sa treaca spre Tismana dupa ce oamenii l-au alungat din comuna, loc unde a vrut sa construiasca o manastire. Legenda lui Nicodim chiar se potriveşte intr-o oarecare masura. Calugarul Nicodim cauta cascada care i s-a aratat in vis, deasupra careia trebuia sa construiasca o manastire. S-a oprit la Ponoarele, la izbucul de unde izvoraste acest parau, insa doua familii l-au facut sa plece. I-au pus in traista o gaina taiata si un cutit, apoi l-au acuzat de furt. A trebuit sa plece rusinat de pe aceste meleaguri. A lasat in urma un blestem: ca apa sa se zbuciume, sa fie fara pesti si sa o inghita pamantul. Lucru care s-a si intamplat: de-a lungul ei s-au construit opt mori care au fost abandonate, iar in apa nu traieste nici o vietate. Apa este inghitita la propriu de pamant: este inghitita de pestera, care o aruncă afara atunci cand ploua indelungat.
Alte legende vorbesc despre faptul ca podul ar fi fost construit chiar de legendarul Hercule sau de Iovan Iorgovan, personaj de basm care urmarea balaurul ce-i rapise iubita.
Frumoase legende, unele cu un sambure de adevar...


De aici coboram pana la una dintre intrarile in Pestera Podului. Aceasta este o rezervatie speologica a Academiei Romane, cu o lungime totala de 734 m. Face legatura intre Podul lui Dumnezeu si Lacul Zaton, gazduind si o importanta colonie de lilieci ce este alcatuita din doua specii unice in Europa.
Din pacate, intrarea in pestera dinspre Podul lui Dumnezeu este un fel de loc de aruncat gunoiul: multe pachete de tigari, hartii, si multa, multa hartie igienica... Datorita mirosului, dar si faptului ca nu exista iluminat in pestera sau indicatoare, nu am vizitat-o.

Am urmat indicatorul si am urcat dealul pentru a ajunge la Campurile de Lapiezuri. Nu le-am gasit din prima, mai ales pentru ca ni le imaginam altfel: am urmat indicatorul si am tot mers, pana am ajuns pe un platou scaldat in soare. Cand ne-am intors si am privit in spatele nostru, am zarit si minunatele lapiezuri.
Lapiezurile sunt forme de suprafata, incretituri ale calcarelor, caneluri adanci de pana la 1 m; sunt unice in Europa, formate fiind sub altitudinea de 600 m.
Deasupra galeriei de la iesirea din pestera spre Zaton se afla mai multe campuri compacte orientate in directia nord-est si sud-vest cu caneluri adanci de 5-10 cm, chiar de peste 1 m.
"Campul Cleopatrei, cel mai compact si mai frumos camp de lapiezuri este situat acolo unde panta este mai inclinata, campul avand aspectul unei adevarate cetati. Are o parte de lapiezuri adanci de 1,5-2 m, printre care a izbucnit vegetatia. Prin aceste adancituri apa incarcata cu calcar dizolvat coboara in tavanul Pesterii Ponoarele, regasindu-se in diferite concretiuni.
"Campul Afroditei" este cel de-al doilea camp de lapiezuri, aflat la o distanta de circa 200 m spre sud, pe un teren plin de vegetatie, nu atat de compact si de extins ca cel al Cleopatrei. Unele caneluri au o adancime de peste 2 m. Lapiezurile sunt orientate dupa inclinatia pantei.


De pe coasta dealului cu lapiezuri am vazut foarte bine Lacul Zaton, sau Depresiunea Zaton este sapata sub nivelul de 350-370 m si se desfasoara pe o suprafata de aproape 2 kmp. Toponimul "a zatoni" in limbajul local desemneaza oprirea curgerii unei ape, baltirea apei.
Depresiunea Zaton este localizata in sud-vestul Dealului Pesterii, formata la jonctiunea calcarelor cu granitele de Tismana. Ca fenomen carstic, Lacul Zaton este cel mai mare lac carstic din Romania. In primaverile ploioase, imediat dupa topirea zapezilor, el poate atinge dimensiuni impresionante: 2 kmp, 2,5 km lungime, 20 m adancime in punctul cel mai adanc al sorbului. Lacul prezinta un sistem complex de drenare in forma unei palnii ce cuprinde cateva avene si pesteri.
Vara, peisajul devine dezolant prin ariditate, iar Lacul Fantoma cum a fost numit de catre Cristian Lascu, seaca, pe fundul sau afluentii sapand in substratul argilos meandre adanci (-10 m in apropierea ponorului), in timp ce in partea terminala a depresiunii apar palnii de 10-20 m. Calcarele inchid depresiunea printr-o vale in fund de sac cu pereti abrupti ce prezinta numeroase pesteri (Pestera Zaton, Pestera Podului). Acesta, in functie de sezon, uneori e plin cu apa, oferind privirii oglinda unui lac brazdat de carduri de rate, alteori e sec, pustiu, uscat si rosiatic - un peisaj asemanator planetei Marte, datorita oxizilor de fier. Lacul isi pastreaza apa si in perioada iernii, cand ingheata.
Lacul Zaton comunica permanent prin nivelul subteran cu partea aflata dincolo de pod, numita Depresiunea Ponoarele.

Dupa ce am terminat noi de vazut una-alta, am inceput sa ne gandim unde am putea ramane peste noapte. Cu fabulosul nostru buget de 10 lei, era clar ca nu puteam sta decat cu cortul. Dar unde sa campam, ca nu vedeam pe nicaieri vreun rau, ca sa putem avea o sursa de apa. Chiar unde incepe Podul lui Dumnezeu si unde sunt toate indicatoarele catre celelalte atractii din zona, am gasit o pensiune si am intrat sa vedem unde am putea gasi un loc de campare. Ne-a primit un domn in varsta, foarte amabil si care ne-a cam retezat sperantele... nu prea erau locuri de pus cortul, mai ales langa o apa unde am fi putut si noi sa ne spalam putin dupa o zi in care ne prafuisem bine de tot! Domnul respectiv se uita la noi, ne intreaba de unde venim, incotro mergem... si ne ofera o camera la pensiune. Bineinteles, nici n-am intrebat cat costa, pentru ca noi nu aveam decat 10 lei in buzunar. Pana la urma l-am refuzat politicos si i-am spus si motivul pentru care nu am fi putut ramane peste noaspte la pensiune: nu mai aveam bani. Cand a auzit, ne-a spus ca nu ne va costa nimic daca stam o noapte la pensiune, ca avem unde sa facem un dus cu apa calda, plus acces la bucatarie sa ne pregatim ceva de mancare. Am ramas perplecsi: pai stiti, noi chiar nu avem bani, nu putem sta gratis... Ne-a spus insa ca si dansul este intelectual, ca intelege situatia si vrea sa ne ofere un ajutor. I-am cerut un numar de cont unde sa-i putem achita contravaloarea cazarii la intoarcere; ne-a spus ca dansul are un singur cont, obrazul! Ne-a dus la mansarda pensiunii, sa vedem camera, sa fim multumiti, ne-a dat cheia de la camera dar si de la usa mansardei pentru ca doar noi stateam acolo, apoi ne-a dus la bucataria complet utilata si ne-a lasat cheile si de acolo. Camera era peste asteptarile noastre, normal... cu vedere spre Podul lui Dumnezeu si Pestera Podului, complet imbracata in lemn, cu acces pe terasa (unde am si mancat, la aer), cu acces la baie si dus (comune pentru toate camerele de la mansarda). Ne-a dat gratuit si pliantul localitatii Ponoarele, unde am gasit detalii despre toate atractiile din zona.
Ce sa mai spunem, am ramas fara cuvinte! Chiar nu ne-am fi asteptat la un astfel de gest! La Podul lui Dumnezeu omul lui Dumnezeu.
L-am intrebat cum il cheama... ne-a spus ca-i regasim numele pe pliantul pe care ni l-a dat: noi credem ca este vorba despre d-nul Vasilica Borloveanu.
Seara ne-am petrecut-o la terasa mansardei: conserve si bere mai aveam in masina, asa ca n-a trebuit sa mai cheltuim vreun ban.
Dimineata, o placere sa luam micul dejun in bataia primelor raze ale soarelui. In sat, oamenii isi manau animalele la pascut, cantau cocosii...Am coborat din nou la Podul lui Dumnezeu, pe partea pe care nu o vazusem cu o seara inainte: era scaldat in lumina soarelui si oferea o priveliste excelenta pentru fotografii.

Am multumit apoi, din nou, d-lui Borloveanu, care ajunsese la pensiune. Ne-am incarcat masina si am plecat mai departe...urma momentul adevarului: sa ajungem la un bancomat si sa vedem daca nu cumva imi intrase salariul pe card. Ca altfel, urma sa vedem ce putem face ca sa castigam un ban si sa ne continuam drumul...

Cristina si Cristin DUMITRU

Impresii de Vacanta

http://www.intercraft.ro

Persoane interesate

Zborurile mele

Alaskan Malamut

Articole bucuresti vechi

Ce carti mai citim

  • "O moarte care nu dovedeste nimic. Ioana. Jocurile Daniei" de Anton Holban

Ce muzica mai ascultam


For more widgets please visit www.yourminis.com

all blogs
Blog
PromBlog

Nu uitati de Dragobete!

20 martie - Echinoctiul de primavara si inceputul primaverii astronomice

Paste

21 iunie - Solstitiul de vara si inceputul verii astronomice

22 septembrie - Echinoctiul de toamna si inceputul toamnei astronomice

Craciun

Follow this site

free counters

Nu uita!

Adopta un catel!
Caini - Anunturi adoptii caini
Credincios, jucaus, prietenos