Vacanta 2011, ziua 10

Ziua 10, 22 august 2011: Ponoare-Pades-Tismana-Hobita-Transalpina-Rapa Rosie-Camping Salisteanca

Intai va invitam sa vedeti albumele foto ale zilei:

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DePeValeaCerneiLaPonoareSiHobita

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011Transalpina

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DeLaRapaRosieLaMuzeulAstraDinSibiu

Dimineata ne-am inceput-o (dupa mic dejun si o scurta plimbare la Podul lui Dumnezeu, de la Ponoare) cu o preumblare dupa bancomat. Era luni si, dupa doua zile cu buzunarele in care nu sufla vantul, ci crivatul, trebuia sa vedem ce facem mai departe. Gasim intr-un final un bancomat, si reusesc sa scot bani!!!! Ura, intrase salariul si ne puteam continua linistiti vacanta (am fi continuat-o noi cumva, dar cu o oarecare intarziere). Oricum, deja parca vedeam lumea cu alti ochi... ce ti-e si cu banii astia! In masina chiar vorbeam cu Cristi: daca i-am fi dat totusi in judecata pe cei de la Sky Trip (http://www.skytrip.ro/) care ne-au folosit fotografiile din vacante fara acordul nostru, ba chiar ne-au amenintat ei pe noi (cica le denigram imaginea daca ii demascam ca sunt niste habarnisti si niste hoti de imagini si informatii, pe munca si pe banii altora), poate am fi primit destui bani cat sa nu ne mai stresam acum ca nu avem bani de benzina; am totusi incredere ca cineva, de-acolo de sus, o sa le dea candva o rasplata pe masura nesimtirii lor.

Buuuun... prima oprire: Pades. Numele localitatii probabil este tuturor mai bine cunoscut daca este amintit astfel: Proclamatia de la Pades, 1821. Aceasta reprezinta documentul principal al miscarii conduse de Tudor Vladimirescu, avand in cuprinsul ei numeroase revendicari ale taranilor: impartirea pamanturilor boierilor si manastirilor, dreptate si slobozenie pentru tarani, desfiintarea privilegiilor boieresti.
In partea stanga a drumului zarim poarta ce permite accesul pana la Monumentul memorial Tudor Vladimirescu: acesta se afla la capatul unei alei, in mijlocul unei zone ce ar putea trece drept parc, daca nu ar fi cai, vaci si destul de multa mizerie in jur.
Iata un fragmet din Proclamatia de la Pades:
„Fratilor locuitori ai Tarii Romanesti, veri de ce neam veti fi! Nici o pravila nu opreste pe om a intampina raul cu rau! Sarpele cand iti iasa inainte, dai cu ciomagul sa-l lovesti, ca sa-ti aperi viata, care mai de multe ori ni se primejduieste din muscarea lui. Dar pe balaurii care ne inghit de vii, capeteniile noastre, zic, atat cele bisericesti, cat si cele politicesti, pana cand sa-i suferim a ne suge sangele din noi? Pana cand sa le fim robi? Veniti dar, fratilor, cu totii, cu rau sa pierdem pe cei rai, ca sa ne fie noua bine!
Veichiul lui Dumnezau, prea puternicul nostru imparat, voeste ca noi, ca niste credinciosi ai lui, sa traim bine. Dar nu ne lasa raul ce ni-l pun peste cap capeteniile noastre!
[...]Sa sa aleaga capeteniile noastre cei care pot sa fie buni. Aceia sunt ai nostri si cu noi dinpreuna vor lucra binele, precum ne sunt fagaduiti.
Nu va leneviti, ci siliti da veniti in graba cu totii; care veti avea arme, cu arme, iar care nu veti avea arme, cu furci de fier si lanci; sa va faceti de graba si sa veniti unde veti auzi ca se afla adunarea cea oranduita pentru binele si folosul a toata tara.
Si ce va vor povatui mai marii Adunarii aceia sa urmati si unde va vor chema ei acolo sa mergeti. Ca ne ajunge, fratilor, atata vreme de cand lacramile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.
Si iar sa stiti ca nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca sa sa atinga macar de un graunti, de binele sau de casa vreunui negutator, orosan sau taran sau de al vreunui lacuitor, decat numai binele si averile cele rau agonisite ale tiranilor boieri sa sa jertfeasca: insa al carora nu vor urma noua - precum sunt fagaduiti - numai al acelora sa sa ia pentru folosul de obste!”

Istoria se cam repeta... si cuvintele astea nu-s cliseu, din pacate!

Acum, cateva informatii despre Tudor Vladimirescu, preluate de pe wikipedia:
"Tudor Vladimirescu (n.1780, Vladimiri - d.7 iunie 1821, Targoviste) a fost conducatorul Revolutiei de la 1821 si al pandurilor.
S-a nascut in satul Vladimiri (Gorj), dintr-o familie de mosneni. A invatat carte si limba greaca in casa boierului aroman Ionita Glogoveanu, din Craiova, care a facut din inteligentul si destoinicul baiat administrator de mosie si negutator.
Tudor Vladimirescu si-a constituit o avere prin cumparare de pamant, facand comert pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrand in randurile pandurilor (armata cu obligatii semipermanente) si participa la razboiul ruso-turc din 1806-1812, recompensat de oficialitatile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.
In 1806 a fost numit vataf de plai la Closani (administrator al unui district de munte), functie pe care o va detine pana in 1820. In perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o calatorie la Viena, in perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida mostenirea sotiei lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ionita Glogoveanu), decedata la Viena, si pentru a-i aduce in tara fetita.
Cunoscator al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut sa urmareasca problemele politice care se dezbateau in presa in capitala Imperiului Austriac. Intors in tara la inceputul anului 1815, Tudor a aflat ca garnizoana otomana din Ada-Kaleh, care pradase judetele Mehedinti si Gorj, distrusese si gospodaria lui de la Cerneti si ii luase toate bucatele.
Prezent apoi in capitala tarii pentru sustinerea unui proces de mosie in fata Divanului, Tudor afla de hotararea Eteriei de a porni miscarea de eliberare a Greciei. Considerand momentul prielnic pentru a ridica poporul la lupta, are unele discutii cu reprezentantii Eteriei pentru cooperare militara, pentru ca „pandurii sa inlesneasca trecerea lui Ipsilanti peste Dunare.
A semnat o intelegere cu Comitetul de obladuire prin care Tudor urma sa ridice „norodul la arme“, avand drept obiectiv inlaturarea regimului fanariot. Continutul prea revolutionar al „Proclamatiei de la Pades“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresandu-i-se lui Nicolae Vacarescu, unul dintre cei insarcinati cu infrangerea ostirii pandurilor, Tudor arata ca „pesemne dumneata pa narod cu al caror sange s-au hranit si s-au poleit tot neamul boieresc, il socotesti nimic, si numai pe jefuitori ii numeri patrie...Dar cum nu socotiti dumneavoastra ca patria se cheama poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigura in permanenta pasalele de la Dunare si Poarta Otomana ca poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce sufera din partea unirii pamantenilor boieri, cu cei dupa vremi trimisi domni si ocarmuitori acestui norod“.
Intrand in Bucuresti in fruntea „adunarii poporului“, este primit cu entuziasm de catre masele populare din capitala. Preia de fapt, in primavara anului 1821, conducerea tarii, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezenta lui Alexandru Ipsilanti la Bucuresti in fruntea unei armate nedisciplinate, dupa ce actiunea lui fusese dezavuata, ca si a romanilor de altfel, de catre Rusia, l-au pus intr-o situatie dificila. Tudor ii cere conducatorului Eteriei sa treaca Dunarea, asa cum promisese initial, pentru ca Tara Romaneasca sa nu fie transformata in teatru de razboi.
Conducatorii eteristilor au pus la cale un complot pentru a-l indeparta pe Tudor Vladimirescu. Ridicat prin tradare de la Golesti, la 21 mai 1821, Tudor a fost ucis de sefii eteristilor la Targoviste, in noaptea de 27 spre 28 mai, invinuit probabil de colaborare cu otomanii impotriva eteristilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodata."

Plecam de la Monumentul ridicat in memoria lui Tudor Vladimirescu si iesim in strada, la sosea: de stalpii de telegraf erau legate mici steaguri ale Romaniei si ale Uniunii Europene, iar pe sub ele, fara graba, trecea o caruta la care erau injugate doua vaci. Langa ele mergea, fara graba, un batran, iar in caruta isi odihnea picioarele baba lui. Superba imagine! Ramanem cateva minute privind si facand cateva fotografii. Amandoi batranii se mira de incantarea noastra in fata unui lucru atat de obisnuit pentru ei: la urma urmei, ne spun ei, vacile sunt mai blande decat caii! Ok...

Ajungem apoi la Manastirea Tismana (sa nu uit: vedem in drum un magazin, in Tismana, un atelier al Cooperativei Mestesugaresti - nici nu stiam ca mai exista asa ceva; intram, bineinteles, si stam cateva minute sa vedem cum se mai lucreaza inca, la razboi de tesut, carpete si covoare. Interesanta experienta, ca de fiecare data ma fascineaza rabdarea si iuteala de mana ale celor ce creeaza astfel de minunatii).
La Manasirea Tismana nu am mai venit de mai bine de zece ani. Ca pe la mai toate manastirile de pe la noi, regasim liniste si multe, multe flori.
Imi aminteam vag silueta alba a manastirii, insa de data aceasta m-au impresionat si mi-au atras atentia mai mult picturile interioare: raul de foc al iadului din valurile caruia ingerii incercau sa mai salveze cate un suflet de la pieire; Judecata de Apoi unde, langa balanta ce cantarea faptele bune si cele rele un suflet de om astepta verdictul final: era evident ca talgerul mai greu era cel cu fapte bune, insa cativa dracusori nu voiau sa renunte asa usor, drept pentru care se agatau si trageau cu toate puterile de talgerul in care erau puse faptele rele, insa in zadar, tot faptele bune aveau mai multa greutate!
Cateva informatii despre aceasta manastire, preluate de pe www.crestinortodox.ro:
"Manastirea Tismana este "cea mai veche si mai mareata dintre manastirile de peste Olt" (cum a numit-o Grigore Alexandrescu), "maret cuib al Basarabilor" (cum a socotit-o George Cosbuc), "o lume de inchipuiri, de basme" (cum a deslusit-o Alexandru Vlahuta), “fara seaman nici in aceasta tara, nici in alta, prin frumusetea locului si a asezarii, prin multimea apelor sale si intarirea naturala pe care o are, ajutata si de ocrotirea zidurilor sale inconjuratoare" (cum a descris-o celebrul calator Paul de Alep - arhidiaconul si insotitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei in calatoria din 1657).
In stanca din sudul bisericii se afla si pestera Sfantului Cuvios Nicodim (26 dec. 1406), care a dus viata de schimnic. Acesta a intemeiat manastirea in secolul al XIV-lea cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi, Radu I (1374-1385) al fiilor sai, Dan I (1385-1386) si Mircea cel Batran (1386-1418), fiind ridicata pe locul unui schit din lemn."
Date concrete despre istoricul lacasului monahal puteti gasi aici:
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-tismana-67962.html
sau
http://www.manastirea-tismana.go.ro/

De la Tismana noi ne-am indreptat catre Hobita, pentru a vizita Casa-Muzeu Constantin Brancusi.
Mai intai cateva detalii despre Brancusi, multe prea putine, insa le consider necesare macar ca un minim de cunostinte:
"Nascut in data de 18 februarie 1876, este al saselea copil al lui Nicolae si Maria Brancusi. Prima clasa primara o face la Pestisani, apoi continua scoala la Bradiceni. Copilaria ii este marcata de dese plecari de acasa si ani lungi de ucenicie in ateliere de boiangerie, pravalii si birturi.
Dupa ce a urmat Scoala de Arte si Meserii din Craiova (1894 - 1898) vine la Bucuresti unde termina Scoala de Belle-Arte in 1902. In timpul studentiei, chiar in primul an, in 1898, lucrarea sa "Bustul lui Vitellius" obtine „mentiune onorabila”, "Cap al lui Laocoon" din 1900 obtine medalia de bronz, iar "Studiu" din 1901, castiga medalia de argint. Timp de doi ani, intre 1900 si 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizeaza Ecorseu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare careia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrari va face ca Ecorseul sa fie folosit in scolile romanesti de medicina, dupa ce se vor face cateva copii, iar Marcel Duchamp va include fotografia Ecorseului in expozitia pe care o va organiza la sfarsitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.
In 1903, primeste prima comanda a unui monument public: bustul generalului medic Carol Davila, care va fi instalat la Spitalul Militar din Bucuresti si care reprezinta singurul monument public al lui Brancusi din Bucuresti. Pleaca in 1904 la studii la Munchen, dar dupa sase luni o porneste pe jos prin Bavaria, Elvetia pana la Langres, in Franta, de unde ia trenul pana la Paris. In 1905 reuseste la concursul de admitere la prestigioasa Ecole Nationale Superieure des Beaux-Arts, unde lucreaza in atelierul lui Antonin Mercie pana in 1906 cand, atingand limita de varsta, paraseste scoala. Refuza sa lucreze ca practician in atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creste nimic).
Expune pentru prima data la Societe Nationale des Beaux-Arts si la Salon d'Automne din Paris in 1906. Creeaza in 1907 prima versiune a Sarutului, tema pe care o va relua sub diferite forme pana in 1940, culminand cu Poarta Sarutului - parte a Ansamblului Monumental din Targu-Jiu. In 1907 inchiriaza un atelier in Rue de Montparnasse si intrs in contact cu avantgarda artistica pariziana, imprietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Leger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. Va incepe lucrul la "Rugaciunea", o comanda pentru un monument funerar ce va fi expusa in Cimitirul „Dumbrava” de la Buzau. In 1909 revine pentru scurt timp in Romania si participa la „Expozitia oficiala de pictura, sculptura si arhitectura”. Juriul Expozitiei, prezidat de Spiru Haret acorda premiul II ex aequo lui Brancusi, Paciurea, Steriadi, Petrascu, Theodorescu-Sion. Colectionarul de arta Anastase Simu ii cumpara sculptura "Somnul", iar bustul in ghips al pictorului Nicolae Darascu este achizitionat de Ministerul Instructiunii Publice.
Pana in 1914, participa cu regularitate la expozitii colective din Paris si Bucuresti, inaugurand ciclurile "Pasari Maiestre", "Muza adormita", "Domnisoara Pogany".
In 1914, Brancusi deschide prima expozitie in Statele Unite ale Americii, la Photo Secession Gallery din New York City, care provoaca o enorma senzatie. In 1915, incepe sa execute primele lucrari in lemn. In acelasi an, ministrul de interne al Romaniei respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an inainte. Brancusi va pastra lucrarea in atelier si o va intitula "Fantana lui Narcis".
Participa la o mișcare de protest contra lui Andre Breton si in apararea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expozitie internationala a gruparii „Contemporanul” din Bucuresti. Pana in 1940 activitatea creatoare a lui Brancusi se desfasoara in toata amploarea ei. Operele sale de seama din ciclul "Pasarea in vazduh", ciclul Ovoidului precum si sculpturile in lemn dateaza din aceasta perioada. Brancusi participa la cele mai importante expozitii colective de sculptura din SUA, Franta, Elvetia, Olanda si Anglia.
Muzeul National de Arta Moderna din Paris (Centre Pompidou) are un numar important de lucrari ale lui Brancusi, lasate prin testament mostenire Romaniei, dar acceptate cu bucurie de Franta, impreuna cu tot ce se afla in atelierul sau, dupa refuzul guvernului comunist al Romaniei anilor '50 de a accepta lucrarile lui Brancusi dupa moartea sculptorului.
In decembrie 1956, la Muzeul de Arta al Republicii din Bucuresti s-a deschis prima expozitie personala Brancusi din Europa.
In anul 1957 Brancusi il cheama pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxa, se spovedeste si se impartaseste, apoi ii marturiseste ca moare „cu inima trista pentru ca nu ma pot intoarce in tara mea”.
Pe data de 16 martie 1957, Constantin Brancusi se stinge din viata la ora 2 dimineata, iar in data de 19 martie 1957 este inmormantat la cimitirul Montparnasse din Paris."

La Casa-Muzeu Constantin Brancusi se ajunge destul de usor, fiind indicatoare mai peste tot. Impresioneaza prin simplitate, arhitectura si mirosul de "casa a bunicilor", de pamant ud.
Candva am urmarit la Antena 3 o emisiune interesanta, din care am aflat ca adevarata casa a lui Brancusi zace in paragina, printre barnele ei cazute pascand caprele oamenilor. Acum, ca tot am ajuns si noi la Hobita, ne-am gandit sa vedem si "adevarata casa", nu doar cea muzeu. Si am aflat cateva lucruri destul de interesante: cea prezentata drept "adevarata casa" in care s-a nascut si a crescut Brancusi este de fapt casa surorii artistului; a existat la un moment dat interesul ca ea sa fie vanduta, bucata cu bucata, in Franta si, normal, valoarea ei ar fi fost mult mai mare daca se prezenta drept "casa lui Brancusi". Pana una-alta, a ramas pe loc, ruinandu-se treptat. "Adevarata casa" a lui Brancusi se pare ca nu mai exista: unii spun ca, dupa moartea parintilor, fratii Brancusi au impartit-o barna cu barna, altii spun ca ar fi ars complet intr-un incendiu; cert este ca nu mai eista. In locul ei este prezentata casa identica a unui om din sat, care, in schimbul casei de lemn, a primit o casa din caramida. Tocmai de aceea este casa-muzeu si nu casa memoriala: Brancusi nu a dormit nici macar o noapte in casa pe care tocmai am vizitat-o. Nu stiu daca pot spune ca am fost dezamagiti sau nu...putin confuzi dupa toata povestea da, am ramas... Oricum ar fi, ne-a placut sa stam pe buturugi, in curtea casei, sa ne uitam la jugul pentru boi atarnat intr-un cui, sa fotografiem muscatele din pridvor.

Ei, si dupa ce am plecat din Hobita, ne-am indreptat catre Novaci, iar de acolo am ajuns pe Transalpina.
Ok, anul asta mai toata lumea a mers pe transalpina; s-a tot anuntat ca e gata, asa ca "a rasarit soarele si pe strada noastra", a astora cu masini mai mici. Si cum ne manca de mai multa vreme in talpa sa mergem sa vedem si noi Transalpina, am zis ca nu putem rata ocazia!
Transalpina (DN 67C), cunoscuta si sub numele de "Drumul Regelui" sau "Poteca Dracului", este cea mai inalta sosea din Romania, avand punctul cel mai inalt in Pasul Urdele (2.145 m). Drumul porneste din Bengesti-Ciocadia (jud. Gorj, localitate aflata pe drumul national dintre Tg. Jiu si Ramnicu Valcea, la aproximativ 35 km de Tg. Jiu) si ajunge la Alba Iulia prin Sebes, traversand muntii Parang. Este inchis pe toata perioada de iarna.
Inceputurile acestui drum sunt neclare. Unele surse sustin ca a fost construit prima data de legiunile romane in timpul razboaielor cu dacii, motiv pentru care pe hartile istorice este trecut sub denumirea de "coridorul IV strategic roman".
Potrivit altor surse, drumul a fost construit si pietruit de nemti in timpul Primului Razboi Mondial, din ratiuni militare, insa a fost foarte putin folosit. Transalpina a fost reconstruita in perioada interbelica si data in folosinta in 1935, cand a fost inaugurată de regele Carol al II-lea, motiv pentru care i se mai spune si "Drumul Regelui".
Drumul a mai fost reabilitat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand nemtii aveau nevoie de aceasta cale de acces din motive militare.
O serie de harti foarte utile puteti gasi aici:
http://portalnovaciranca.ro/harti-novaci-ranca.html

Peisajul mi se pare greu, aproape imposibil de descris in cuvinte: caldari si varfuri montane, soseaua serpuind printre ele in bucle cand mai largi, cand mai stranse. Am profitat de fiecare refugiu intalnit pentru a ne opri si a fotografia sau, pur si simplu, pentru a admira peisajul. Din loc in loc intalneam cirezi de vite sau turme de oi. La un moment dat chiar am facut o oprire mai lunga pentru ca vazusem o turma de oi cu cioban sprijinit in ciomag si caine flocos alaturi - asa ceva nu prea vezi des... Undeva in spate cativa cai, niste vite si un vitel dragalas si frumos, care se pierduse de mama lui. Am intalnit si cativa vanzatori de ciuperci de padure - din pacate mai aveam cateva zile de mers cu masina, asa ca nu am luat: abia astept sa cumpar odata niste ciuperci de padure si sa le pun la murat!

Bineinteles, am avut parte si de momente amuzante: la un refugiu al soselei am oprit langa o masina de Dolj, din care au coborat un barbat pe la 40 de ani cu sotia si soacra. Erau cu totii entuziasmati de peisaj, mai ales ca dimineata facusera si cateva drumetii in zona, dupa cum ne-au povestit; adevarat, sotia si soacra erau cam transpirate si cam fara vlaga, dar olteanul nostru era tare in forma. Ma intreaba daca stiu ca putem vedea Lacul Galbenu' "ca ii spuse lui cineva ca se vede de pe motul ala di colo". Pai nu stiam... pai hai cu noi sa-l vedem. Bun, impreuna cu Cristi, soacra si sotia doljeanului, pornim catre un punct mai inalt. Nenea asta nu mai are rabdare, asa ca o rupe la fuga si ajunge primul pe varfuletul unde urma sa ajungem si noi in cateva minute; si numai ce-l auzim ca ne striga de-acolo: "Gresii motul! Nu-i asta, e motul alalalt, hai dincolo!". Bineinteles, s-a lovit de protestele soacrei si sotiei. Ne apropiem si noi, si reusesc sa fotografiez lacul si barajul cu obiectivul tele. Doljeanul incepe sa se minuneze ca fotografiai barajul, ca avusei obiectiv puternic, asa ca bine ca vazu si el barajul!
Noi doi mai ramanem in locul ala, ne tolanim in iarba si mai facem cateva fotografii, timp in care "familia vesela" s-a indreptat catre masina ca sa-si continue drumul. Erau destul de departe, cand am avut ocazia sa constatam cat de excelenta este acustica: doljeanul nostru facea pipi, cu fata spre noi, si le zicea insotitoarelor care il lasasera putin in urma: "Cred ca astia ma vad cu obiectivul ala!". Ei, hai ca fusesi la inaltime; bine, il vedeam si cu ochiul liber destul de bine, desi nu in detaliu cum, intr-adevar, l-am fi vazut cu obiectivul! Noi ne-am amuzat de personaj, cu limbajul si umorul oltenesc. Nu ne-a socat prea tare gestul lui, am vazut destui soferi (si nu numai) care nici macar nu se departeaza de drum pentru a-si face necesitatile.
Ne continuam drumul, mai incetisor asa, ba din cauza peisajului superb, ba din cazua unor pante mai accentuate: de obicei vedeam de la distanta pana, ne luam avant si "Hai cu Corsa, hai cu Corsa" accelera Cristi si masinuta noastra mica si arhiplina ajungea pana sus!
Dupa Obarsia Lotrului noi am continuat sa mergem catre Sebes: in zona aceasta inca se mai lucreaza, se asfalteaza, se fac pasaje de traversare, se sparge piatra. Deci se merge destul de greoi, si este mult, mult praf. Si la un moment dat, ne iese in fata, din sens invers, dintr-un nor dens de praf, o masina decapotabila bineinteles, decapotata, la volan cu un individ cu ochelari de soare (gen aviator), ceafa groasa si cateva lanturi de gat, iar in dreapta o duduita blonda, tot cu ochelari de soare (de fapt de sudura, la cat erau de mari); nu stiu ce vizibilitate aveau cu ochelarii de soare si cu tot praful care era pe ei! Noi aveam si geamurile inchise, si tot simteam praf peste tot, si pe buze, dar astia cred ca ajungeau statui pana sus, cu tot cimentul si nisipul din aer! Cred ca daca ar fi zambit vreunul dintre ei, le-ar fi stralucit dintii si pe obraji ar fi facut dungi de praf! Chiar ne-am amuzat copios la asa imagine!
Ultima parte a Transalpinei serpuieste prin paduri de brazi, asa ca nu este foarte spectaculoasa (bine, puteti intalni personaje ca cele intalnite de noi, si atunci ramaneti cu amintiri memorabile).
Este un drum pe care as mai merge de nenumarate ori, si de fiecare data cu aceeasi placere, satisfactie si incantare. Sunt convinsa ca de fiecare data ne-ar parea diferit si nu ar inceta sa ne uimeasca prin frumusete. Fiecare colt, fiecare curba, fiecare nor ce arunca o alta umbra asupra muntilor aduce un plus de farmec peisajului.

Transalpina ne-a incantat prin tot ceea ce ne-a oferit: peisaje, aer curat, asfalt perfect (prin unele locuri nu sunt inca parapeti, dar nu aveti nici o grija in privinta asta!), lungime si durata (am facut 5-6 ore, cu multe opriri pentru foto). Asadar, abia asteptam sa o revedem!

Ne-am indreptat apoi catre Sebes, din Sebes catre Daia Romana pentru a vedea Rapa Rosie. Aceasta este pe teritoriul comunei Daia Romana, dar mai usor este daca, dupa iesirea din Sebes, intrebati localnicii. La un moment dat noi vedeam de la distanta Rapa Rosie, dar cum nu exista indicatoare, ne-am invartit ceva vreme pe strazi pana cand am gasit unitatea militara, de acolo am urmat drumul (prost) tot inainte printe lanuri de porumb, si, in cele din urma, am iesit de pe drum si am mers tot inainte pe urmele altor roti pe o pajiste cu iarna uscata.
Rapa Rosie este spectaculoasa, fie ca o vedeti de la distanta, fie ca mergeti cele cateva sute de metri pana sub peretii ei rosii, ce au forme dintre cele mai ciudate: turnuri, balcoane, piramide si drugi care parca au fost special impletiti.
Cateva informatii preluate de pe http://www.rapa-rosie.ro/
Rapa Rosie este o rezervatie geologica (are acest statut din anul 1950) ce are o suprafata de 10 ha. Peretii au inaltimi de 80 - 100 m. Apa a sapat pe un substrat variat (pietrisuri, nisipuri cuartoase, gresii) forme ciudate, toate de culoare rosiatica.
Hauri adanci se deschid in stanga si dreapta, iar apa de ploaie formeaza paraiase sangerii, care se pravalesc in fundul vagaunilor cu un zgomot sinistru. Pasarile au sapat in lut zeci de gauri. Tunelurile sapate de apa de ploaie cu timpul se surpa formand santuri enorme.
Nici nu stii unde sa te uiti mai intai... mi s-a parut un peisaj coplesitor! Merita revazut in toate anotimpurile, pentru contrastul dintre culoare rosie a peretilor si capacii din jur.
Aici ne-am intalnit cu doua cupluri de slovaci. Urcasera si ei masina langa a noastra, dupa ce vazusera ca am reusit sa ajungem destul de sus cu a noastra si erau uimiti ca noi am ajuns cu Corsa atat de repede pe un "drum" atat de prost (mai degraba o poteca). Obisnuinta drumurilor proaste...din pacate. Am stat o vreme de vorba cu ei; voiau sa campeze peste noapte chiar pe pajistea de la poalele rapei. Ne-au cerut sfatul cu privire la traseul pe care urmau sa-l parcurga prin Romania in urmatoarele lor doua saptamani de vacanta. Pe urma le-am spus si despre vizita noastra in Slovacia, la Bratislava si castelul Devin si erau incantati ca am apreciat timpul petrecut acolo.

Dupa ce ne-am despartit de slovaci, cum venea seara, ne-am indreptat catre locul unde urma sa ne petrecem noaptea: Camping Salisteanca http://www.salisteanca.com/
Un camping excelent din toate punctele de vedere: punctul sanitar si dusurile - (cele mai faine vazute pana acum!), liniste, copaci si flori. Ca sa nu mai pun la socoteala si primirea facuta de Iulian Parau: cu un pahar de tuica si o ora de vorba prietenoasa! Campingul nu este mare, insa serviciile oferite sunt peste asteptari.
Am pus cortul cand deja era intuneric afara. Cand ne pregateam de culcare, auzim niste fosnaituri si crengi trosnite dincolo de gardul ce imprejmuia campingul... Ca sa nu mai repetam jocul de-a v-ati ascunselea cu lighioana de la camping Trei Ape, ne decidem sa cercetam locul: dincolo de gard era o alta curte, unde pasteau o iapa si manzul ei. Aaaaa, prietenii nostri! Ne-am bagat in saci si cred ca am dormit neintorsi pana a doua zi dimineata!

Ce bine e in vacanta, nu-i asa?!
Cristina si Cristin DUMITRU