"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

joi, 15 septembrie 2011

Vacanta 2011, ziua 7



Ziua 7, 19 august 2011:
Parcul National "Cheile Nerei-Beusnita"-Carbunari-Sopotu Nou-Carbunari-Moldova Noua-Svinita, ruinele cetatii TriKule-Eselnita


Cateva fotografii:
https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011ParculNationalCheileNereiBeusnita#

Ei bine, ziua asta e printre cele mai frumoase din vacanta 2011! Desi nu s-ar zice, pentru ca in este ziua in care mi-am intalnit cele doua motive ale mele de panica: apa si inaltimea!
Ne-am trezit dimineata la Cantonul Silvic Valea Seaca a Beului, cu mugetul vacilor, inconjurati de pitigoi si alte pasarele pe care nu le vedeam, dar le auzeam ciripitul intre crengile brazilor. Ne preparam micul dejun (timp in care ne uitam cu admiratie la cei doi cehi si un roman care dormisera in sacii de dormit sub cerul liber), impachetam totul si plecam. Prima oprire: parcarea de la Podul Beiului unde lasam masina.

De aici pornim pe jos catre Cantonul Damian. Drumul urma sa dureze aproximativ o ora (deci vorbim de 3-4 km); poate fi parcurs si cu masina, insa pe noi ne-a descurajat prima panta. Este vorba de un drum forestier, cu vreo 2-3 portiuni dificile pentru masini mai joase, cum este a noastra. Am preferat sa mergem pe jos si intr-o ora am ajuns la Cantonul Damian. Aici este loc de campare, neamenajat; accesul la apa nu mi s-a parut facil, asa ca a fost o alegere mai buna camparea la Cantonul Silvic de la Valea Seaca.

De la Cantonul Damian am pornit catre Izvor: in aproximativ 30 de minute am ajuns la el. Aici ne-am intalnit si cu un grup de baieti si fete cu care am stat putin de vorba. Veneau de la Sopotul Nou de unde plecasera cu o zi inainte, si noaptea ii prinsese pe traseu, in Cheile Nerei. Erau destul de demoralizati (mai ales doua dintre fete), asa ca s-au bucurat sa auda ca nu mai au mult pana la pastravarie, unde voiau sa manance cativa pastravi fripti.
De la Cantonul Damian si pana la Lacul Dracului traseul dureaza aproximativ 6 ore (prefer sa dau timpii aproximativi pentru ca unii nu corespund cu ceea ce se face pe traseu). Pentru noi era clar ca nu vom putea parcurge intregul traseu deoarece nu putea fi parcurs dus-intors in aceeasi zi, mai ales cu opririle pentru fotografii. Asadar ne-am gandit sa mergem prin Cheile Nerei atat cat putem de mult, dar sa avem timp sa ne intoarcem si la masina lasata la Podul Beiului.
Portiunea de traseu de la Podul Beiului - Cantonul Damian - Izvor se parcurge fluierand: este un drum forestier ce devinde treptat o poteca lina prin padure.
De cand am inceput sa parcurgem trasee din diferitele parcuri nationale si rezervatii naturale ale Banatului, nu am uitat nici o clipa faptul ca in aceasta zona vipera cu corn este protejata. Aceasta, denumita stiintific "Vipera ammodytes", a suferit o scadere dramatica a numarului de exemplare in ultimul secol, mai ales datorita distrugerii habitatului sau: locuri uscate, accidentate, cu roca dezgolita si cu vegetatie de tufarisuri. "Hrana preferata a viperei cu corn este reprezentata de rozătoare mici si diferite specii de soparle. Vipera cu corn este un animal timid, lent in miscari, fara tendinta de agresivitate. In prezenta omului sau a altor animale ramane nemiscata sau incearca sa se ascunda sub pietre şi vegetaţie. Dacă este incoltita, suiera scurt si puternic, si se strange colac incercand sa intimideze agresorul. De retinut este faptul ca nu ataca niciodata cu intentia de a ucide, ci doar pentru a se apara! Cand se simte in pericol are un comportament defensiv, dar daca nu are unde sa se ascunda devine agresiva, atacand potentialul dusman.
Muscatura viperei cu corn si in general a oricarei vipere europene nu pune in pericol viata decat in cazuri deosebite (muscatura la nivelul gatului, fetei, pieptului, sau daca persoana in cauza sufera de afectiuni grave de sanatate)." Informatii preluate de pe http://www.portiledefier.ro/vipera-cu-corn-01.html
Bineinteles, cum intotdeauna paza buna trece primejdia rea, ne-am luat pantaloni lungi, bocanci si bete cu care loveam vegetatia inainte de a trece pe acolo.

Dupa ce mergem de la Izvor o buna bucata de drum, ajungem la ceea ce mie mi s-a parut cea mai spectaculoasa portiune a traseului parcurs de noi in Cheile Nerei: "La Carlige". Este vorba de strabaterea potecii agatate de un perete stancos si atarnate deasupra Nerei. Pentru siguranta erau fixate in perete cateva lanturi. O portiune a acestui traseu am crezut ca nu o pot traversa pentru ca abia gaseam loc sa imi sprijin varful bocancului. In momentul acela m-am panicat: in spate curgea Nera, in fata aveam un zid si eu ma tineam cu toate puterile de un lant ce-mi parea mult prea larg si ma puteam balansa pe spate. Adasar, acum mi-am intalnit ambele mele frici: de apa si de inaltime! Pana la urma, m-am vazut ajunsa si in partea cealalta. Acuma, sincer, as mai trece de cateva ori pe-acolo, pentru ca asa flux de adrenalina nu prea am mai simtit de ceva vreme.
Drumul a continuat cu urcusuri si coborasuri, in zone din ce in ce mai bolovanoase. Ne ajunge din urma un domn si un grup de fete si baieti, cu ei parcurgand o parte din traseu.

Cheile Nerei sunt de o frumuseze rara: in apele limpezi si verzi se vad pastravi, unii mai mari, altii mai mici...dar multi! Din loc in loc se zaresc stanci golase si maluri abrupte marginesc raul. Bineinteles, suntem atenti la fiecare piatra de care ne sprijinim, pentru a nu avea o intalnire neplacuta cu vreun sarpe.
La un moment dat poteca dispare, la fel si marcajul banda rosie cu doua benzi albe. Il zareste Cristi pe malul celalalt. Abordez malul ce cobora abrupt in Nera intr-o maniera pe care prietenii o recunosc la mine: pe fund. Ma lua ameteala numai cand ma uitam pe unde trebuie sa pun piciorul, asa ca, pentru a evita o cadere de la inaltime, am coborat pe fund, sacrificand perechea de pantaloni.
Acum urmeaza cel mai distractiv moment al drumului: traversarea Nerei. Era o zona unde apa nu era deloc adanca, ajungand pana la coapse. A fost foarte fain sa ne udam bine pantalonii si sa ne racorim putin. Amuzanti au fost si fetele si baietii din grupul care a mers o bucata de drum alaturi de noi: vreo doi baieti au luat cate o fata in carca, pentru a o ajuta sa traverseze Nera fara sa se ude, numai ca au cazut toti in apa chiar inainte sa ajunga la mal. Odata ajunsi pe partea cealalta, a trebuit sa stam putin pe loc sa ne scurgem hainele. Unul dintre baieti isi udase fleasca incaltarile, asa ca atunci cand o fata spune ca are la cabana o pereche de adidasi uscati in plus, incearca sa-i sugereze un schimb: "si eu am doua cutii de pateu nedesfacute"; la care fata raspunde sec: "atunci incalta-te cu ele!".
Noi stam sa ne scurgem putin de apa, sa ne tragem sufletul si sa admiram peisajul din jur. De la o vreme incep libelulele sa se aseze pe noi, probabil ne integrasem bine in peisaj!
In cele din urma ramanem doar noi doi si domnul care ni se alaturase. Mai mergem impreuna o portiune prin chei, apoi ne decidem sa facem cale intoarsa. Nu aveam cum sa ajungem pana la Lacul Dracului si sa ne si intoarcem la Podul Beiului in aceeasi zi. Urmeaza iarasi traversarea Nerei cu bocancii la subrat, pantalonii suflecati si aparatele ridicate deasupra capetelor. Si apoi urmeaza povarnisul abrupt pe care chiar nu mai stiam cum sa-l abordez... Bine ca a tras Cristi de mine ca de sacii cu bani, si am ajuns sus. Bineinteles, imi tremurau picioarele numai cand ma gandeam ca trebuie sa trec iarasi pe "La Carlige"! Vine si momentul traversarii respectivei portiuni...n-aveam cum sa-l mai evit! Cu sprijinul moral al lui Cristi si tinandu-ma de lanturile alea de ziceam ca-mi voi lasa degetele imprimate in fier, am pus cu grija piciorul pe colturile minuscule de stanca ce se presupune ca ar fi reprezentat poteca si am ajuns cu bine in zona unde care in sfarsit m-am simtit in siguranta!
Am strabatut apoi restul drumului cu sufletul usor (trecusem de "La Carlige" cu bine), dar cu picioarele mai grele (lipsa de antrenament, ce sa-i faci...). Printre raze fugare de soare, fluturi si niste muste de padure uriase, am ajuns La Izvor, apoi la Cantonul Damian si, in cele din urma, la Podul Beiului.

Cu o suprafata totala de 36.758 ha, Parcul National Cheile Nerei - Beusnita reprezinta o arie naturala protejata, menita a prezerva biodiversitatea, habitatele naturale, flora si fauna, precum si traditiile locale. Dar mai reprezinta si o sursa de imbogatire sufleteasca, de liniste mentala, de placere pentru impatimitii drumetiilor. Poteca ce serpuieste alaturi de Nera iti dezvaluie la fiecare pas noi unghiuri din care te poti bucura de o priveliste superba. Initial imi inchipuisem ca Nera este un rau de munte involburat. Insa nu-i asa, este un rau de un verde placut vederii, de o limpezime ce lasa calatorul sa se bucure ca vede atat de multi pastravi la un loc. Mi s-a parut extraordinar ca am putut sa o traversam si ne-am bucurat de racoarea ei intr-o zi torida de vara; ne-a lasat sa ne amuzam in apele ei, sa ne vedem cu pantalonii uzi leoarca si cu bocancii in brate. Mi-a placut si adrenalina de la traversarea Carligelor - Cristi spune ca a fost lejer... asa ca faceti voi bine si mergeti in Cheile Nerei, bucurati-va de ceea ce vedeti si decideti singuri daca este sau nu adrenalina!

Iata ce trasee pot fi parcurse in Parcul National Cheile Nerei - Beusnita:
- Sopotu Nou - Cheile Nerei - Sasca Romana. Marcaj: banda rosie. Durata: 9 ore, campare la cantonul Damian;
- Sasca Romana - Podul Bei - Lacul Ochiul Beului - Beiu Sec - Anina. Marcaj: banda galbena. Durata: 9 ore, campare la Canton Valea Bei;
- Sasca Montana - Valea Susara - Carbunari - Ogasu Porcului - Lacu Dracului. Marcaj: cruce albastra. Durata: 4 ore, campare la poiana lui Igor;
- Socolari - Lacul Ochiul Beului - Cascada Beusnita - Valea Rea - Moceris. Marcaj: cruce rosie. Durata 7 ore, fara loc de campare.

Surse de informare:
http://www.cheilenerei-beusnita.ro/
http://turism.cjcs.ro/ro/parcul-national-cheile-nerei.php
http://www.infocheilenerei.ro/
http://nera.exploratorii.ro/

Mi-ar fi placut sa mai zabovim o noapte si la Cantonul Damian, dar traseul nostru trebuia sa continue. Ne-am gandit sa ajungem la Lacul Dracului, insa nu prin Cheile Nerei, ci din Sopotu Nou: mergeam cat se putea cu masina, iar mai apoi mai aveam aproximativ o ora de mers pe jos.

Ok, zis si facut: de la Podul Beiului plecam la Carbunari, iar de aici in Sopotu Nou. Din zona scolii din sat drumul insa s-a deteriorat inimaginabil; in cele din rma ajungem si la o panta accentuata pe care de cum am vazut-o ne-am pus amandoi, in gand, intrebarea: oare vom reusi sa o trecem fara sa ramanem cu masina suspendata? Raspunsul a fost acelasi la amandoi... asa ca am facut cale intoarsa catre Carbunari, de unde am plecat spre Moldova Noua.

Drumul tot foarte prost...forestier. Intalnim un tractor si cativa muncitori si ii intrebam cu este mai departe: tot asa. Ok... mers incet, era doar un alt drum forestier. Ei bine, cei 15 km pe care ii aveam de parcurs au devenit din drum forestier in drum de cosmar: sleauri adanci incat ramaneam uneori cu cate o roata in aer, bolovani, si panta accentuata in coborare si in serpentine extraordinar de stranse. Ne-au luat transpiratiile pe amandoi: nici semnal la telefon nu aveam, in caz ca trebuia sa fim tractati, inapoi nu era cale de intors... si in jur nimeni pe care sa mai intrebam cum e drumul mai departe, macar sa mai capatam o speranta. De fiecare data cand am mers pe un drum prost, am zis "asta-i cel mai prost de pana acum"; de data asta, drumul a fost "cel mai groaznic", nu cred ca il poate detrona un altul! Si cum nu se putea ca situatia sa nu devina si mai urata, am ajuns la o bifurcatie. Pe unde s-o luam..dreapta, stanga, drumul arata la fel. Totul era sa nu ajungem intr-o zona din care sa nu mai putem iesi sau sa trebuiasca sa urcam pante ca cea de pe care coboram. N-am fi avut nici o sansa, la cat de joasa si de plina era masina. Ne-am revarsat furia asupra muncitorilor care nu ne spusesera cat de groaznic e drumul..am fi preferat cativa km in plus, numai sa ocolim drumul asta! In intersectie era parcata o masina goala; retea la telefoane nu aveam. Incepem sa-i cautam prin padure pe posesorii masinii - ii gasim la picnic si ne indruma catre Moldova Noua. Cei 15 km de drum forestier spre impracticabil i-am parcurs intr-o ora! Cand zarim asfalt la intrarea in Moldova Noua nu ne vine sa credem! Ba mai mult, alti turisti, tot cu masina, ne intreaba daca mai departe drumul este la fel de prost...mda, de vreo 100 de ori mai prost! Se mira, cum, nu sunt pensiuni, ca e zona turistica! Cred ca fetele noastre au fost cat se poate de expresive: au facut cale intoarsa!

Acum, pe drumul asfaltat cu gropi mergeam parca pe catifea! Din Moldova Noua mergem catre Svinita. In zona urma sa facem o prima oprire dupa cateva ore bune de mers cu masina si de stres pe drumul ala groaznic.

In aval de Svinita, la 4-5 km, oprim pentru a admira si fotografia ruinele Cetatii fortificate Trikule. Pe marginea dreapta a drumului, dincolo de un gard ce imprejmuieste o faneata, pe malul abrupt ce coboara in Dunare, se afla doua dintre cele trei turnuri ale fostei cetati TriKule (sau "trei Turnuri", cavantul "kule" insemnand "turn" in limba turca). Se pare ca aici a fost un punct al armatei romane de observare a circulatiei pe Dunare.
Cetatea a fost ridicata in sec. al XV-lea de catre banul Petru Petrovici pentru a stavili expansiunea turcilor. In vremurile ei bune cetatea trebuie sa fi fost superba: cu turnurile asezate in forma unui triunghi cu varful pe Dunare si dotate cu tunuri, a avut rol militar si vamal in Evul Mediu. Ulterior insa cetatea este parasita, in anul 1664 calatorul turc Evlyia Celebi mentionand faptul ca erau dezafectate. Intre anii 1716-1872 turnurile sunt folosite pentru activitati graniceresti.
Astazi insa nu mai sunt decat ruinele: primul turn se afla azi in apa, fiind foarte dificil de conservat; celelalte doua turnuri se afla pe panta dealului, fiecare la 40 m de turnul scufundat. Distanta intre turnurile ce se afla pe panta dealului este de 20 m.
Turnurile au forma patrata si au fost zidite direct pe stanca. Zidurile de 1,40 m grosime sunt din piatra si mortar. Cele doua turnuri superioare ce pot fi admirate si astazi au pastrat crenelurile cu merloane si fante de tragere. Inaltimea turnurilor superioare este de 11 m, iar a celui inferior (scurtat cu 3 m in 1924 de gheturile Dunarii, era de cca. 12 m). Ele aveau un parter pentru provizii inchis, plansee din lemn, platforme de lupta deasupra, marginite de drumuri de straja. Construite din piatra pe trei registre, mai apare si caramida romana refolosita mai ales in partea superioara a turnurilor.
Ruinele cetatii sunt puternic afectate si de ridicarea nivelului apelor Dunarii datorita lacului de acumulare Porţile de Fier.
Ramanem pe aici cateva minute pentru fotografii si pentru tufele de mure gasite pe mal. Accesul la cele doua turnuri se poate face doar pe apa, asa ca mapa la urma revenim la masina si ne continuam drumul catre Eselnita.

Peisajul este superb: pe partea stanga avem stanca muntelui, in partea dreapta Dunarea si muntii sarbilor. Drumul serpuieste pe malul romanesc, deschizand in fata noastra privelisti pe care nu le pot descrie in cuvinte. Lumina apusului da o nuanta de poveste muntilor, pasarile de apa de incanta privirea, iar zecile de undite de pe malul Dunarii aduc un farmec aparte intregii privelisti. Oprim cat de des putem pentru a fotografia totul. Cand credeam ca ceva mai frumos nu se poate mai poate vedea, drumul coteste si iarasi natura ne surprinde cu ceea ce a creat aici: muntii se despica pentru a lasa Dunarea sa ajunga la marea cea mare!
Despre Cazanele Dunarii nu am sa povestesc acum, ci data viitoare.
Acum am sa va spun doar ca m-am simtit ca in filmele cu bogatasi ce conduc masini decapotabile pe drumuri ce unduiesc pe un mal de mare stancos! Bine, m-am simtit asa pana la prima zona in care drumul era in reparatie! Oricum, bine ca il reparau, pentru ca rezultatul final era de-a dreptul superb!
Pentru seara nu prea aveam variante de cazare: ne-am uitat de un loc de campare... ar fi fost o optiune, sub un pod, insa mi-e nu prea-mi place sa fim singuri cu cortul; macar inca un cort sa fi zarit. Am dat cateva telefoane la cei care aveau panouri cu oferte de cazare pe drum, insa totul era plin. Gasim pana la urma o pensiune pe malul Dunarii, insa ne decidem sa mergem in Esalnita, la "Steaua Dunarii" Acestia din urma aveau avantajul ca a doua zi urma sa mergem cu ei in croaziera pe Dunare, deci eram exact la ponton. Bun, zis si facut... tocmai ne gandeam ca o sa ne rasfatam si noi putin dupa noaptea dormita langa rau, la cantonul silvic. Ni se confirma la telefon de catre patronul pensiunii o camera cu 3 paturi si ni se spune pretul de 170 lei / noapte / camera, cu mic dejun, dar ni se face un discount de 20 de lei. Ajungem la pensiune: camera este 160 de lei, discount 10 lei. Ok, cm ziceti voi. Pensiunea "Steaua Dunarii" este amplasata excelent, pe malul Dunarii. Are si cateva locuri de parcare si o terasa superba, spre Dunare. Lasam masina, platim cazarea si mergem in camera: destul de ok, curata, dar... pentru ca exista si un "dar"... scurgerea la dus era infundata, deci stateai in propriile laturi pana terminai sa te speli. Depasim momentul, ca voiam sa ne spalam cat mai repede si sa mergem sa mancam ceva. Intre timp, constatam ca tv-ul nu merge...hm...hai sa nu ne enervam, oricum nu ne uitam la nici o emisiune! Insa cand vedem ca nici telecomanda la aer conditionat nu avem...pe caldura aia! Merge Cristi la receptie: "telecomanda e la sefu'!"... "pai si sefu' unde e?"..."trebuie sa vina". Ok, hai la masa! Cand vedem meniul...ne trece supararea cu aerul conditionat: luam un vin alb, cate o ciorba de peste, o saramura de crap si un salau la gratar, toate finalizate cu clatite cu dulceata din fructe de padure si branza! Un deliciu! Excelente mancarurile, a meritat sa asteptam 45 de minute pana ni le-au adus! Cum nu suntem scandalagii, ne uitam plini de intelegere catre ospatarul asudat care s-a scuzat de intarziere, dar stiti, multi clienti...Ok, ne desfatam cu mancaruri din peste la malul Dunarii. Stam cat stam...hai la culcare. Ce sa dormi, in camera zapuseala maxima! Hai iar la receptie, sa vedem daca a venit sefu'. In fine, pe la doisprezece noaptea, dam de el si, prin urmare, ne primim telecomanda!

Pe la unu dimineata adormim si noi... unde-s Cheile Nerei, cantonul silvic, si cortul, si vacile, si brazii, si raul...

Despre cum a fost ziua urmatoare, cu bune si cu rele, va vom povesti data viitoare!
Cristina si Cristin DUMITRU

4 comentarii:

  1. daca tot ai timp pesemne mai ia-l si pe Cris si cititi si voi ceva impreuna amandoi voi doi :))

    http://totb.ro/calatoria-ca-fericire-a-prostului-migratia-ca-nefericire-a-prostului

    RăspundețiȘtergere
  2. Amuzanta descrierea peripetiilor voastre, Cristina! Nu va puteti plange ca ati avut o vacanta banala!

    RăspundețiȘtergere
  3. Vacanta asta a fost oricum, numai banala nu. Chiar a intrecut asteptarile noastre. Multumim de vizita, TH, si te mai asteptam... pentru ca mai urmeaza cateva intamplari interesante!

    RăspundețiȘtergere
  4. Draga "Anonim", tocmai am citit (singura) cele scrise in link-ul pe care ni-l recomanzi cu evidenta caldura (mie si lui Cristi) sa-l parcurgem. Acum, ori capacitatea mea de intelegere e limitata, ori frustarile d-lui profesor sunt fara margini. Sa emita ipoteza, citez: "Călătoria în sensul finit, mai ales la vârsta mea, poate să ia doar calea drumului temporal, al meditației asupra limitei mele, moartea, pe care o întâmpin cu fermitate anticipativă." e ok, i se potriveste. Dar numeroasele ipoteze de genul celei pe care o citez aici: "Cred că plăcerile proştilor se înfăţişează mediocru, sub forma micilor excitaţii turistice, a satisfacţiilor vagi şi atât de iluzorii pe care le poate da disponibilitatea." mi se par exagerate din partea unei persoane care pretinde a avea ceva experienta de viata si chiar cultura. Asa ca eu zic mai bine sa ramana dumnealui pe banca sa mediteze, iar cine poate calatori si simte ca invata ceva din asta, sa o faca in continuare! Cu ganduri bune, Cristina

    RăspundețiȘtergere