"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

joi, 29 septembrie 2011

Vacanta 2011, ziua 12

Ziua 12, 24 august 2011: Nucet-Avrig, Palatul Brukenthal-Carta, Biserica Cisterciana-Cartisoana, acasa la Badea Cartan-Transfagarasan-Bucuresti

Fotografii: https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DeLaNucetLaCartaCartisoaraSiInapoiLaBucurestiPeTransfagarasan#

Prima oprire dupa plecarea de la Nucet am facut-o in Avrig, la palatul Brukenthal. Am gasit indicatoare, asa ca nu e foarte greu de ajuns aici. Cu portile la strada, pare o cladire a unei institutii oarecare. Insa dupa ce intri te afli intr-o curte ce ofera o priveliste superba: la capatul unor scari se afla o fantana arteziana albastra (care, din pacate, nu functiona), iar in departare se vad brazi superbi. Intrarea era libera si in afara de noi doi mai erau inca doua nemtoaice asezate pe scarile gradinii. In rest, pustiu...iarba crescuta dezolant, frunze cazute pe alei. Ne-a dat impresia unui loc putin ingrijit, pustiu, desi aici se organizeaza diferite evenimente festive. Cat priveste cladirea, accesul a fost imposibil, fiind totul incuiat. Unele ziduri exterioare erau in renovare, asa ca speram din tot sufletul ca in viitor, cand vom reveni la Palat, sa il vedem in toata splendoarea lui. Si mai ales ne-am dori sa vedem frumoasele si celebrele gradini readuse la viata!
Iata cateva detalii mai putin cunoscute despre acest Palat, preluate de pe:
http://www.brukenthal.org/ro/index.php
"In jurul anului 1760, odata cu constructia unei locuinte la nivelul solului impreuna cu anexe gospodaresti si gradina in mica localitate Avrig, baronul Samuel von Brukenthal a asezat piatra de temelie a resedintei sale de vara, care poate fi considerata punctul culminant al activitatii sale in domeniul constructiilor.
Pe baza unui contract de arenda incheiat intre el si baronul von Buccow, celui din urma ii revine, incepand cu anul 1761, dreptul de folosinta si dezvoltare a domeniului. Baronul von Buccow a initiat transformarea locuintei intr-un mic palat in stil baroc cu gospodarie aferenta. Achizitionarea altor terenuri a facut posibila extinderea gradinii si amenajarea unei gradini ornamentale terasate in maniera baroca. In acelasi timp s-a amenajat o gradina cu fazani. In anul 1764 baronul von Buccow a decedat pe neasteptate, fara a lasa vreun testament. Constructiile si gradinile nu erau inca finalizate. A urmat o procedura judecatoreasca care a durat mai multi ani in vederea clarificarii situatiei juridice, pentru a asigura descendentilor lui Buccow partea de mostenire. Dupa aplanarea litigiului, incepand cu anul 1768, au putut fi reluate lucrarile de amenajare.
Brukenthal, ramas in Transilvania mai multa vreme in interes de afaceri, s-a canalizat asupra finalizarii proiectului: in jurul anului 1770 a putut fi incheiata constructia palatului format dintr-o cladire principala cu doua etaje si doua aripi laterale la nivelul solului.
Micul palat gazduia un numar mare de incaperi de locuit, spatii administrative, anexe gospodaresti, camere de oaspeti precum si o galerie, de pe atunci foarte cuprinzatoare, continand 212 tablouri si 129 de gravuri in arama.
Langa constructiile senioriale existau doua curti taranesti cu cladirile aferente.
Pentru Brukenthal care, in urma extinderilor realizate de Buccow, gasise in Avrig un teren de gradina vast si o agricultura dezvoltata, aceasta proprietate a devenit punctul de plecare al unei activitati economice tot mai extinse si un lacas de cultivare a artei horticole.
Din perioada activitatii sale la Viena era familiarizat cu parcurile imperiale si cu tendintele actuale ale modei din domeniul amenajarii gradinilor. Parcurile de la Schonbrunn si Laxenburg i-au servit drept model la amenajarea gradinilor din Avrig. Brukenthal era preocupat permanent de un nivel de calitate cat mai inalt. Comanda special de la Viena semintele, bulbii, puietii de pomi fructiferi si arbustii ornamentali.
Marea sa pasiune de colectionar s-a reflectat in marea varietate de plante cultivate la Avrig, printre care se regasesc si multi arbusti si copaci exotici: lista plantelor si arbustilor se aseamana cu inventarul unei gradini botanice.
Pentru continuarea lucrarilor de la Avrig, Brukenthal a angajat personal un gradinar de la Viena, a pus sa se faca modificari in portiunile de parc existente si sa se amenajeze si alte gradini pe terenurile nou achizitionate.
Gradinii italiene/franceze (Gradina Baroca) i s-au adaugat pe la 1770 Gradina de zarzavat (Gradina Olandeza) si în jurul anului 1775 Gradina Englezeasca. Orangeria datand inca de prin 1765, a fost completata cu sere.
In plus au fost construite accesorii ornamentale – un ermitaj (pavilion de gradina in parcurile din perioada barocului tarziu) , o glorieta (chiosc din lemn sculptat, de obicei din chiparos) si o ruina artificiala (constructie decorativa romantica in stilul gradinilor englezesti).
Cand Samuel von Brukenthal a murit in 1803 a dispus prin testament pastrarea constructiilor, gradinilor si colectiilor sale, si cultivarea mostenirii sale culturale.
Dupa ce linia de descendenti ai familiei Brukenthal cu drept de mostenire s-a stins, resedinta de vara a ajuns in mainile a diversi proprietari.
In cele din urma, in 1908, Consiliul Bisericii Evanghelice din Sibiu, reprezentata de Fundatia Brukenthal, si Asociatia de Igiena a Districtului Sibiu a obtinut domeniul, amenajand mai intai un sanatoriu si mai apoi o clinica de hidroterapie dupa modelul preotului Kneipp (Wörishofe).
In anul 1999 minoritatea germana a redobandit proprietatea care fusese nationalizata. De atunci Fundatia Brukenthal se straduieste sa pastreze si sa dezvolte mostenirea lui Brukenthal in spiritul testamentului sau."

Din Avrig ne-am indreptat catre Biserica Cisterciana din Carta. O stiam doar din fotografii: superba! In mintea mea nu o pot compara decat cu Biserica din Densus: acelasi mister mi se pare ca le invaluie pe amandoua, si aceeasi frumusete stranie, obsedanta, a fiecareia dintre ele, te face sa iti doresti sa revii si sa le mai vezi inca o data, de parca ochiii si-ar dori sa descopere mereu alte taine ascunse intre zidurile lor.
Biserica era inchisa, insa am mers in curtea alaturata, la cel care o are in grija, si am platit biletele pentru intrare; tot dansul ne-a spus ca trebuie sa mai asteptam putin, deoarece daduse cheile unor vizitatori care erau deja in incinta bisericii, si imediat ce ieseau ei urma sa intram noi. Numai bine ca sa mai invartim putin in jurul bisericii si peste drum de ea: oricum am fi privit-o, este de o rara frumusete.
Odata intrati in curtea ei, ne-au atras atentia straturile de flori si crucile aliniate, statuia de piatra si toate celelalte vestigii. Interiorul ei ni s-a parut mai putin spectaculos fata de exterior, insa am profitat cu placere de racoarea gasita intre zidurile ei. Pe banci erau asezate in ordine cartile de cantari si pernutele.
Iesiti din nou la lumina soarelui, am mers catre spatele bisericii, de unde privelistea asupra constructiei este la fel de frumoasa.
Iata si cateva detalii istorice despre biserica, preluate de pe: http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/manastirea-cisterciana-la-carta-67531.html
"Ruinele manastirii cisterciene reprezinta unul dintre cele mai vechi si importante monumente ale stiului gotic timpuriu din Transilvania. Cistercienii sunt un ordin calugaresc originar din Franta, si raspandit in mai multe tari.
Manastirea Carta, fosta manastire cisterciana din Tara Fagarasului, actualmente biserica evanghelica a comunitatii locale germane, este situata pe malul stang al Oltului, intre municipiile Sibiu si Fagaras.
Manastirea a fost fondata in anii 1205-1206 de regele Andrei al II-lea al Ungariei, fiind desfiintata la 27 februarie 1474 de regele Matei Corvin. Abatia cisterciana Carta a detinut un rol major in istoria politica, economica si culturala a Transilvaniei medievale, cat si in introducerea si raspandirea artei gotice in spatiul intracarpatic.
Data fondarii manastirii Carta nu este cunoscuta. Un document emis la Konstanz, la 17 aprilie 1418, de regele Sigismund I al Ungariei, aminteste ca abatia a fost intemeiata, construita si dotata cu drepturi si privilegii de catre predecesorii sai. Calitatea de ctitorie regala maghiara rezulta si din actul desfiintarii sale, la 27 februarie 1474, efectuata da Matei Corvin. Izvoare scrise din intervalul secolelor XIII-XV, provenite din ambianta ordinului cistercian dateaza actul fondarii manastirii Carta intre anii 1202-1203.
Datarea relativ exacta a intemeierii acestei manastiri cisterciene este facilitata de un document emis in cancelaria regala maghiara in anul 1223. Din textul acestei diplome regale rezulta ca teritoriul pe care a fost fondata si construita abatia Carta, i-a fost donat de catre regele Andrei al II-lea al Ungariei pentru mantuirea sufletului sau, prin intermediul lui Benedict, pe cand acesta era voievod al Transilvaniei - permite datarea intemeierii intre anii 1202-1209.
Intervalul de timp in care s-a putut consuma actul fondarii manastirii poate fi restrans si mai mult pe baza unei informatii oferite de statutul 21 al Capitlului General al ordinului cistercian din anul 1206. Cu aceasta ocazie este confirmata prezenta unui abate cistercian de Carta, la manastirea Citeaux, in Burgundia, abatia-mama a ordinului cistercian.
Coroborand semnificatiile acestor informatii istorice, se poate constata ca manastirea Carta a fost fondata de regele Andrei al II-lea intre 29 mai 1205 si 14 septembrie 1206 (cand este atestat documentar primul abate cistercian la Carta).
Conventul colonizator stabilit la Carta a provenit de la abatia-mama Egris, din Campia Banatului, situata azi in judetul Timis. Raporturile de filiatie intre cele doua manastiri sunt atestate documentar in mai multe randuri.
Partile de piatra ale manastirii vor fi ridicate intre anii 1220 si cel mai tarziu 1230. Edificarea manastirii s-a realizat in doua faze principale de executie, intercalate cronologic de marea invazie tatara din anul 1241.
Turnul alipit fatadei a fost construit ulterior, pe la mijlocul secolului al XV-lea, iar transformarea lui in clopotnita a avut loc si mai tarziu.
Luptele aprige cu otomanii din anii 1421-1432 si decaderea ordinului au facut ca biserica si manastirea ei sa ajunga o ruina. Lucru ce a determinat si inchiderea acesteia.
Cativa ani mai tarziu, in imediata vecinatate a cladirilor provizorii de lemn a fost construita o capela de piatra, asa-numitul oratoriu. Fundatiile acestei capele, cu dimensiuni reduse si ziduri masive, au fost scoase la lumina in primavara anului 1927, prin cercetarile arheologice.
In prezent, manastirea nu mai detine toate cladirile si anexele initiale, multe dintre acestea prabusindu-se. Boltile imensei biserici s-au prabusit si au mai ramas numai cateva ziduri exterioare si doua travee din interior (in partile de sud si de nord). La sud se mai pastreaza o singura coloana romanica, iar navele laterale, conform planului cistercian, se termina intr-un mic cor patrat. Nava principala nu mai are tavan - pe locul ei se afla un cimitir in memoria soldatilor germani cazuti in primul razboi mondial."

De la Carta ajungem si la Cartisoara, la Casa Memoriala badea Cartan. Prima mea amintire legata de numele "badea Cartan" este foarte veche: eram inca eleva in clasele primare si o strada laturalnica din Rosiorii-de-Vede avea acest nume. Mi-a ramas in cap, avea o anumita rezonanta, dar habar nu aveam despre cine e vorba; pe atunci nu aveam habar nici de internet, toate informatiile le gaseam la scoala, la biblioteca sau prin cartile cumparate. De atunci au trecut cativa ani, si in liceu am aflat cine a fost badea Cartan: la istorie am avut o doamna profesoara care depasea limitele manualului prin informatiile pe care ni le dadea, si ei ii datorez foarte multe din cunostintele mele de istorie (din ce in ce mai putine, din pacate, pentru ca am uitat destul de multe).
Treptat, am mai aflat cateva informatii despre badea Cartan de pe internet. Iar in vara asta am trait cu intensitate momentul in care am ajuns acasa la badea Cartan: una dintre cele mai frumoase si mai emotionante amintiri ale drumurilor noastre. Sa vedem desagii si opincile care au apartinut lui! Vorbeam cu Cristi si ne gandeam oare cum ar fi fost sa il intalnim asa, fata in fata. Oare cum o fi fost el de fapt, un cioban, un intelectual, un patriot, un visator?! Cred ca toate la un loc! Din povestile aflate despre el mi s-a parut a fi un om ce are raspunsuri la toate intrebarile, hotarat, dezinvolt, curajos si mare iubitor al unor valori care, in zilele noastre si pentru majoritatea dintre noi, sunt cazute in desuetudine.
Nascut in 24 ianuarie 1849 intr-o familie cu sapte copii, in casa unor tarani saraci, fosti iobagi, Gheorghe Cartan a muncit de mic pentru o bucata de paine: tatal sau l-a luat de mic la oi. Cand erau ei pe varful muntilor si vedeau pana departe, in campie, l-a intrebat el pe tatal lui cum ii zice la locul acela, pe care-l vedeau de-acolo, de sus. Si tatal lui i-a spus ca acolo este Romania in care traiesc romanii. "Si noi ce suntem? Nu suntem tot romani? De ce aici nu-i tot Romania?". Erau vremuri ale ocupatiei austro-ungare.
Nu a putut urma scoala, insa cand a mai crescut si a inceput a merge cu oile pe pasunile alpine, a fost invatat sa scrie pe pietre si sa citeasca de tovarasul lui, Ion Cotiga (fiu de subprefect, a urmat liceul si doi ani universitari). Impreuna cu el, Gheorghe Cartan a trecut muntii cu oile in Arges, nesimtit si nevazut de catanele ungare.
Treptat, el a inceput a aduce in tinuturile romanesti ocupate de austro-ungari carti romanesti, reviste din toate domeniile. Le impartea apoi cu greutate catre comunitatile locale. Strabatea astfel muntii, nestiut de nimeni; el spunea ca "numai cucului plateste vama", de cele mai multe ori noaptea, pentru a nu fi surprins de patrulele granicerilor. In desagi purta cartile, neobosit: neori isi lasa unul dintre desagii plini in vreo ascunzatoare, ducand doar unul si intorcandu-se apoi si dupa celalalt. Nu a primit niciodata sprijin, toate aceste drumuri fiind facute cu efortul lui personal.
Cea mai cunoscuta intamplare din viata lui badea Cartan este legata de prima lui calatorie la Roma (a fost la Roma de trei ori): a mers pe jos, vreme de 42 de zile, pornind din satul lui natal cu opinci, cu cojoc mitos, cu desaga. Ajuns la Columna a presarat in jurul ei un strat de tarana luat din ogorul de-acasa, si in el a semanat un pumn de grau romanesc. Peste noapte el a dormit langa Columna, trezindu-se a doua zi inconjurat de politisti, de precupete, de ziaristi sau de simpli curiosi. Cineva din multime a exclamat: "A coborat un dac de pe Columna!" si acesta a fost titlul de a aparut in toate publicatiile din acea zi.
Badea Cartan a ajuns si la Paris. Ajuns in gara, nu stia incotro s-o porneasca, asa ca a inceput sa strige "Vive la France, vive la France". Un politist l-a arestat si la dus la sediu, unde s-a aflat povestea lui. A fost contactat ambasadorul Romaniei in Franta, si acesta i-a dat un ghid care l-a plimbat prin tot orasul. Intr-o librarie din Paris o vanzatoarea l-a intrebat ce doreste: si badea Cartan a ales cartile lui Moliere, pe care le-a adus in desagi pana acasa la el.
Nimeni nu stie de cate ori a trecut muntii cu desagii lui plini cu carti. Dar asta nu-i singurul lucru pe care el l-a facut pentru tara pe care atat de mult a iubit-o: s-a inrolat ca voluntar in razboiul de independenta, si pentru armata romana si-a donat toate cele 800 de oi ale lui. Dar omul asta a fost parca facut numai s apatimeasca pentru patriotismul lui: fiind roman din zonele ocupate de austro-ungari, impartind carti si tinand vie dragostea pentru Romania, el a fost considerat agitator. Zeci de mii de carti aduse de el cu spinarea au fost arse, iar badea Cartan a fost arestat si batut. Pentru eliberarea lui a intervenit chiar si regele Carol I.
Oare cum l-or fi vazut oamenii timpului sau? Unii dintre ei l-au vazut ca pe un persoanj excentric si exotic: am citit ca numele lui figura pe invitatii la diferite sindrofii ca un fel de atractie a serii.
A fost invitat si in parlament de cateva ori unde, in jurul anului 1907, i-ar fi intrebat pe inaltii preoti si parlamentari de ce are nevoie un taran ca sa faca un gard. I s-a raspuns: de cuie, de lemne, de scanduri. Badea Cartan le-a replicat: "De pamant are nevoie, ca sa aiba unde-si pune gardul".
Am citit cateva randuri emotionante scrise de badea Cartan dupa ce s-a intors de la Roma: "Una rugaminte la Ministrii cultelor am avut si nu s-a implinit. Daca nu as avea povara in spinare, as merge pe jos. M-am rugat de un bilet de tren. N-am capatat. Zice ca nu sunt acum bani. N-am la cine sa ma rog de un bilet de tren pana la Predeal si retur."
Oare in zilele noastre, cand sunt atatea mijloace de transport s-ar mai gasi cineva care sa duca manuale, carti, unor oameni care nu le-ar avea? S-ar mai gasi cineva care sa le citeasca si sa le aprecieze valoarea insutita de efortul celui care le aduce?
Oare copiii care invata la computer, cu lumina electrica (!), vor intelege vreodata si vor ajunge sa aprecieze efortul unui om care a invatat sa scrie scrijelind pietre, care citea la lumina opaitului, si care iubea cartile carate in desagi, cu spinarea? Cat de mare sa fie dragostea de invatatura, de carte si de popor a unui astfel de om?!
Iata un pasaj dintr-un articol aparut in Formula AS: "Intr-un interviu pe care l-a dat cu cativa ani inainte de moarte revistei "Poporul roman", isi povestea viata zbuciumata: "Mama traieste, tata e mort de trei ani, insurat n-am fost. 17 ani am fost cioban, am pazit pe Baragan cate 3-4 sate de oi. In 77 ma uitam cum se bat romanii pe malurile Dunarii. Acolo, pe campurile Baraganului, am citit "Istoria romanilor" si alte carti. In 78, am venit acasa, am tras sort si am jurat. Am catanit in Bosnia. In 81, m-am liberat. Era tocmai conferinta la Sibiu, ca se luase iara pricina intre romani si unguri. Pana in 93 am stat pe-aci, pe la noi, apoi iar m-am dus in tara. Vine 94, si cu el, Memorandul. Eu urmaream din doasca in doasca daravelile si eram necajit ca, ziceau ei intruna, suntem neam rau de oameni noi, romanii. Ceteam eu, nu-i vorba, multe bune si frumoase, da nu le prea credeam. Is eu asa, un fel de Toma. De-aceea mi-am zis: "Tu trebuie sa te duci la Roma, sa vezi: ai tu tata, ai tu mama?". Si-apoi am vazut, dragii mei... De trei ori am fost la Maica Roma. Ultima oara, eu am dus coroana de bronz pana la Columna si mergeam in fruntea tuturor, asa imbracat de cioban, cu hainele mele. Mi-au cumparat un costum, da le-am spus sa nu cheltuiasca, ca si-asa nu umblu cu saracii de acelea nemtasti. La Bucuresti am fost de peste o suta saptezeci de ori. Bucurestiul si Roma ar trebui sa le vada tot romanul, ca daca nu stie de Mosu-sau si de Tata-sau, zici de el ca-i orfan."
In primavara lui 1911 a fost surprins pe munte de o avalansa. Avea in spate desagii incarcati cu carti. Cu greu a iesit de acolo si a ajuns la Sinaia, unde s-a refugiat la familia Lahovary. Dupa aceasta intamplare insa nu-si mai revine, si moare la 7 august 1911. Conform ultimei lui dorinte, a fost inmormantat la Sinaia, in pamant liber!
Ceva mai multe informatii puteti regasi aici:
http://www.formula-as.ro/2006/716/societate-37/urme-de-opinci-in-istorie-badea-cartan-6977
si aici
http://www.jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/redescoperirea-romaniei/a-dus-plocon-la-columna-lui-traian-un-pumn-de-tarana-romaneasca-512309.html
Foarte mult de dorim sa ne intoarcem la Cartisoara. Si mai ales intr-un 7 august, cand se comemoreaza, prin diverse evenimente, trecerea in nefiinta a lui badea Cartan. Si ne-am dori sa mergem si la Sinaia, sa-i vedem mormantul si sa punem pe el un buchet din flori de camp!

Discutand despre patriotism, cultura...la timpul trecut, ne indreptam catre crestele muntilor Fagaras si catre Transfagarasan: acesta urma sa fie drumul nostru inapoi spre casa, spre Bucuresti. Poate pentru unii Transfagarasanul este plictisitor, aglomerat, "expirat". Pentru noi, pentru mine nu-i asa: il revad de fiecare daca cu aceeasi placere cu care as revedea un prieten drag. Si cred ca niciodata nu ma voi satura sa-i privesc serpentinele, piscurile si pantele abrupte, turmele de oi si petele lasate de nori pe versanti. Cat despre lacul Balea...da, m-a enervat tampitul care inota ca sa-si impresioneze prietena (l-am vazut de la teresa cabanei, unde savuram o ciorba de vacuta), dar cu greu imi iau ochiii de la oglinda lui, in care se reflecta varfurile muntilor.
Drumul DN7C – Transfagarasan incepe in comuna Bascov, judetul Arges de langa orasul Pitesti, in directia orasului Curtea de Arges si se termina la intersectia cu drumul DN1 intre Sibiu si Brasov, in apropierea comunei Cartisoara, cu o lungime de 151 km.
Pornit din comuna Bascov, dupa 61 km dincolo de comuna Arefu incepe portiunea asa numitului Transfagarasan, pe o lungime de aproximativ 91 km.
Transfagarasanul (de la prefixul „trans” + Fagaras) face parte din DN7C si este unul din cele mai spectaculoase drumuri din Romania, numit si „drumul din nori”, care leaga regiunea istorica a Munteniei cu Transilvania.
Drumul construit peste Muntii Fagaras, cel mai inalt lant muntos din Romania, care face parte din Carpatii Meridionali, este un drum asfaltat care in apropierea tunelului de langa Lacul Balea, ajunge la altitudinea de 2042 m. Transfagarasanul este situat pe locul al doilea ca altitudine in Romania dupa soseaua Transalpina (DN67C), cu 2145 m din Muntii Parang.
Primul segment al Transfagarasanului trece prin fata hidrocentralei de la Vidraru amplasata subteran in masivul Cetatuia. De aici, in apropierea cetatii Poenari, drumul urca pe serpentine si viaducte, trecand prin trei tunele mai scurte ajungand pe Barajul Vidraru, care cu ai lui 307 m leaga Muntii Pleasa si Vidraru. Trecand barajul, drumul continua in partea stanga de-a lungul lacului Vidraru pana la inceputul acestuia. In continuare drumul incepe sa urce in serpentine, trecand pe la Cascada Capra, pana la partea sudica a tunelului de la Capra la Balea Lac, unde pe o lungime de 887 m strabate Muntii Fagaras. Tunelul Balea, cel mai lung tunel din Romania, cu o inaltime de 4,4 m, 6 m latime si un trotuar cu o latime de 1 m, neiluminat si neaerisit, face legatura cu partea nordica a Transfagarasanului.
In partea nordica a drumului, dupa Tunelul Balea, Transfagarasanul trece prin rezervatia naturala Golul Alpin si pe langa lacul glaciar Balea, urmat de o coborare abrupta in serpentine. Trece prin apropierea cascadei Balea, care este o cascada in trepte de aproximativ 68 m, cea mai mare de acest fel in Romania, si se afla la altitudinea de aproximativ 1230 m.
In timpul iernii, de obicei de la 1 noiembrie pana in 30 iunie (sectorul cuprins intre kilometrul 104 de la Piscu Negru si kilometrul 130 la cabana Balea Cascada), cand Transfagarasanul este inchis circulatiei rutiere, la Lacul Balea se poate ajunge cu telecabina, de la cabana „Balea Cascada” din apropierea cascadei Balea.
Unul din tronsoanele cele mai dificile ale Transfagarasanului, este cuprins intre Lacul Balea si Balea Cascada pe o lungime de 13 km. De la Balea Cascada pana la intersectia cu drumul DN1 sau si drumul european E68 in apropierea comunei Cartisoara, mai sunt 21 km.
Transfagarasanul trece peste 830 podete, 27 viaducte; pentru constructia lui a fost necesar sa fie dislocate mai multe milioane de tone de roca; pentru aceasta s-au folosit de exemplu: 6520 tone de dinamita, din care 20 de tone numai la tunelul Capra – Balea si multe alte materiale de constructii.
Transfagarasanul a fost construit intre anii 1970 – 1974 in timpul lui Nicolae Ceausescu, care a vrut sa asigure un drum strategic peste munti. Inaugurarea a avut loc in data de 20 septembrie 1974.
Drumul peste Muntii Fagaras, s-a realizat cu eforturi materiale considerabile si cu pretul multor vieti de soldati si muncitori care au contribuit la constructia lui. Oficial se vorbeste de 40 de oameni decedati pentru ca acest drum sa strabata muntii, dar oameni care dupa 36 de ani mai sunt in viata vorbesc de sute de vieti omenesti pierdute. Raspunzand unui interviu, un martor al timpului spunea: "Numai la baraj au murit vreo 400 de baieti".

http://ro.wikipedia.org
http://www.transfagarasan.net/

Lacul Balea este un lac glaciar (format in circ glaciar) situat la o altitudine de 2.040m, in Muntii Fagaras, Judetul Sibiu.
Dimensiunile lacului sunt: 360 m in lungime, suprafata de 46508 mp si adancimea de 11,35 m. O suprafata de circa 180 de hectare in jurul lacului Balea a fost declarata rezervatie stiintifica inca din 1932, ce adaposteste numeroase plante (printre care floarea de colt – Leontopodium Alpinum, bulbucii – Trollius Europaeus, Vartejul Pamantului – Pedirularis Oederi) si animalele ocrotite (capra neagra – Rupicapra rupicapra, rasul, acvila de munte).
In anul 2006 a fost construit in apropierea lacului Balea primul hotel de gheata din Europa de Est.
http://www.descopera.org/lacul-balea-un-lac-in-varf-de-munte/

Drumul pana la Vidraru a fost intr-o stare groaznica: intr-un timp destul de scurt (ceva mai mult de 1 an de la ultima noastra vizita) a ajuns intr-o stare groaznica, plin de gropi, unele dintre ele adevarate cratere!

Cum si cand am ajuns in Bucuresti, nu mai stiu... A durat ceva pana ne-am carat tot calabalacul din masina. Apoi am dormit si atat.


Si in loc de incheiere:

A fost una dintre cele mai frumoase vacante. Chiar a fost ceva de genul "vacanta mare". Am primit de fiecare data mai mult decat ne-am asteptat: si din partea oamenilor, si din partea naturii. Ne-a bucurat de fiecare lucru vazut, gustat, incercat.
Am ramas datori cu o bere rece domnului de la Ponoare, ne-am distrat pe cinste ca soldati de vacanta la Arsenal Park, ne-a prins bine oboseala capatata pe carari de munte si ne-am bucurat sa ne jucam cu cainele John la Nucet, am savurat fructele de padure, branza de oaie (am avut si acasa de-o mamaliga cu branza) si conservele Scandia, dar mai ales am avut ceva de invatat de la fiecare om intalnit in drumurile noastre. Am ajuns prin locuri in care de mici ne-am dorit sa ajungem si am revazut altele dragi noua. Au fost momente in care chiar am trecut de la agonie (cand am ramas fara bani), la extaz (cand am ajuns in Cheile Tasnei). Si ce m-a bucurat foarte tare a fost ca majoritatea celor cu care am intrat in vorba s-au purtat cu noi ca si cum am fi fost oameni de-ai locului.
Am realizat ca trebuie sa ne imbogatim cunostintele despre natura, despre plante, animale, insecte, dar si despre geografie; e chiar pacat sa nu stii ce minunatii te inconjoara. Am ramas cu regretul de a nu fi vazut o vipera, de a nu fi vazut stana din Cheile Tasnei, si de a nu fi muls vacile intr-un sat, la lasarea serii.
Ne bucuram ca am ajuns intregi acasa, doar cu vanatai si zgarieturi (bine ca viesparul ala care l-a intepat pe Cristi dupa ceafa a fost cam nepriceput si totul s-a terminat doar cu pielea iritata!).
Am revazut prieteni si colegi de scoala, am facut plaja si am baut bere (doar la Balea am baut eu visinata, excelenta, de anul asta, de la un prieten de-al lui Cristi).
Ca de fiecare data am reusit sa ne intoarcem cu multe fotografii, dar mai ales cu multe, multe amintiri: cu siguranta mi-au scapat cateva din povestile spuse pe blog!
Inca o vacanta in care, desi am stat non-stop impreuna, nu ne-am certat deloc: pentru ca uneori ne mai si certam, normal...unul hais, altul cea! Bine, supararea tine pana incepe unul dintre noi sa rada! Un lucru e sigur: ne simtim bine impreuna!

Asa ca a fost o vacanta care ne-a priit, ne-am simtit excelent si ma bucur din tot sufletul ca am petrecut-o acolo unde v-am povestit!

Pana la urmatoarea reintalnire pe paginile blog-ului nostru, va uram cele bune si va multumim de vizita!
Cristina si Cristin DUMITRU

2 comentarii:

  1. Mai ca-mi pare rau ca n-ati mai stat vreo saptamana-doua...cine stie ce mai vedeam si noi! Desi cele mai multe locuri le-am vazut, cand a fost randul nostru, m-am bucurat sa le revad acum. Am si invatat de la tine, Cristina, lucruri pe care nu le-am stiut sau poate le-am uitat. Oricum, m-am simtit si eu bine in vacanta voastra! Va doresc sa aveti parte de cat mai multe, la fel! La urma urmelor, este singurul lucru cu care ne alegem in viata asta: amintirile frumoase pe care stim sa ni le facem. Pe astea nu ni le ia nimeni, nu se devalorizeaza, nu pot fi furate. Dimpotriva, devin tot mai frumoase!

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumim de vizita, de aprecieri si de gandurile bune! Ne adunam si noi amintirile, una cate una. Si ne bucuram de tot ceea ce ne aduce viata, si bune, si rele.

    Vacante placute si tie, Traveling Hawk!

    RăspundețiȘtergere