"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

duminică, 11 septembrie 2011

Vacanta 2011, ziua 5


Ziua 5, 17 august 2011:
Camping Trei Ape-Garana-Resita-Cheile Carasului-Anina-Valea Minisului-Paralela 45-Rezervatia Bigar (Izbucul Bigar si Cascada Bigar)-Rezervatia Mulinologica din Eftimie Murgu-Rezervatia Naturala Cheile Rudariei-Oravita, Pensiunea Cabana 7 Brazi


Cateva fotografii: https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DinCheileCarasuluiInCheileRudariei


Cu o zi inainte, asa cum spuneam si in postarea anterioara, ajunsesem pe teritoriul Parcului National Semenic - Cheile Carasului. Principalele intrari in parc sunt in localitatile Resita, Iabalcea, Carasova, Anina, Prigor, Crivaia si Garana. Iata o prezentare detaliata a Parcului: http://semenic.exploratorii.ro/cara.php

Acum o sa fac o paranteza mai larga. Initial inclusesem in traseul nostru si o vizita la Pestera Comarnic, din Iabalcea. Cu o seara inainte, discutand cu proprietarul campingului Trei Ape, am luat in discutie si detalii referitoare la aceasta zona. Dansul ne-a oferit contactul domnului care este ghid pentru vizitatorii pesterii. L-am contactat telefonic si am aflat ca grupul minim pentru acces in pestera Comarnic este de 5 persoane; costul este de 10 lei / persoana. Daca sunt numai doua persoane, cum era cazul nostru, trebuia sa achitam costul integral al grupului, adica suma de 50 de lei. Totul ok din punctul nostru de vedere. Turistii trebuie sa aiba haine care sa-i protejeze impotriva umezelii si frigului din pestera si bocanci pentru ca uneori drumul era alunecos si se facea chiar cu ajutorul unor franghii pentru facilitarea accesului - eram pregatiti. Insa trebuia sa avem si minim doua lanterne destul de puternice, pentru ca pestera nu era iluminata. Ceea ce nu aveam, din pacate. Si nu numai ca nu am fi vazut mare lucru, insa nici fotografii nu prea puteam face. Dupa ce ne-am sfatuit, ne-am decis ca, in conditiile date, sa amanam vizitarea pesterii Comarnic pentru o excursie viitoare.

Ne impachetam cortul si toate celelalte si pornim la drum: trecem iarasi pe langa tabara de sculptura de la Garana, trecem si de Resita si ne indreptam catre Cheile Carasului, cu intentia precisa de a vedea Cetatea Carasovei. Din drumul ce merge catre Anina urma sa facem la stanga la un moment dat; toate bune si frumoase, ba la un moment dat gasim un indicator ce semnala Cetatea Carasovei 1 km si de sub el incepea o poteca ingusta, ce serpuia prin iarba uscata catre o zona mai inalta. Parcam masina si, insotiti de doi caini ce au aparut din senin pe langa noi (si carora e-am dat napolitane), pornim pe cararea sus-amintita. Trecand pe langa niste tufe de mure nu rezistam ispitei fructelor imense, coapte si mai ales foarte dulci! Nu stiu cat a durat pauza, dar parca nu ne mai saturam si parca murele deveneau din ce in ce mai multe, mai imbietoare si mai dulci!

In fine, pana la urma o pornim pe poteca, in speranta ca din moment in moment vom zari ceva din zidurile cetatii. La un moment dat insa poteca o cotea catre cele cateva case din partea dreapta a acesteia. Nu-i a buna... Continuam sa mergem, incecand sa gasim varful dealului pe care stiam ca se afla cetatea, uitandu-ne dupa orice piatra care ar fi putut sa ne dea indicii despre zidul cetatii. Pana la urma, nici urma de cetate... Ori ca a fost vina noastra, ori ca nu erau indicatoarele bune...cert este ca am ratacit o vreme si ne-am intors cu buza umflata si fara nici o fotografie.
Mai multe informatii si detalii istorice despre Cetatea Carasovei puteti afla de aici:
http://istoriabanatului.wordpress.com/2011/01/12/mircea-rusnac-excursie-istorico-turistica-la-cetatea-carasova/

Noi ne-am urcat in masina si am pornit catre Cheile Carasului. In comuna Carasova, imediat dupa ce am traversat un pod si am gasit pensiunea unde ne spusesera localnicii ca putem lasa masina, am parcat si am urmat indicatorul catre Cheile Carasului: traseul coboara pe sub pod, iar mai apoi se incepe o ascensiune usoara, accesibila oricarui turist, oricat de neantranat, zic eu (adica asa, ca mine). Cheile au o lungime totala de 19 km, insa nu se pot strabate decat pe o distanta de 10 km. Cum intreaga zona reprezinta "regatul" viperei cu corn, am incercat sa ne protejam cat mai bine impotriva oricaror situatii neplacute: ne-am pus bocancii, pantalonii lungi si in mana mi-am luat o creanga dreapta si lunga, cu care loveam iarba de-o parte si de alta (uneori se auzeau fosnete puternice prin iarba, insa probabil erau niste soparle mai barosane, asa cum au fost majoritatea celor intalnite pe stanci, incalzindu-se la soare).
Cheile Carasului au o suprafata totala de 894.50 ha si cuprind unele dintre cele mai reprezentative si mai frumoase peisaje carstice: pesteri, chei si doline. Padurile ce imbraca peretii cheilor sunt in principal de foioase, pe platouri si pe coastele mai inalte intalnindu-se paduri de fag si gorun.
Plimbarea prin Cheile Carasului este o adevarata placere: aer curat, umbra si apele Carasului limpezi si albastre. Ne-am intalnit pe traseu cu vreo 4-5 turisti, insa zona mi s-a parut destul de curata: doar la inceput, la intrarea in Chei, am zarit ici-colo cate un pet sau un pachet de tigari, aruncate la intamplare. Peisajul nu este spectaculos, doar din cand in cand se itea dintre copaci un cap de stanca. Poteca este serpuitoare, coborarile line alternand cu suisurile domoale.
Primul punct marcat al traseului a fost Pestera Valeaga. De o forma ciudata, atat cat a "vizitat-o" Cristi, mi s-a parut mult spus "pestera".
Un popas mai lung am facut la Pestera Liliecilor. Ca sa ajungem ceva mai aproape de ea a trebuit sa ne descaltam si sa traversam apele reci ale raului - moment apreciat de talpile noastre incinse, dar probabil nu si de stolurile de fluturi colorati de pe maluri!
Pestera Liliecilor mi s-a parut principala atractie din Cheile Carasului: din pacate, principalul obstacol in vizitarea pesterii este peretele vertical de aproape 10 m de la intrare (sub nici o forma nu ne-am propus a-l escalada avand in vedere pregatirea si echipamentul nostru).
Vipere nu am intalnit, ci doar un sarpe de casa, total inofensiv pentru om, nefiind un sarpe veninos. Este des intalnit la noi, mai ales in zonele umede, langa baltile cu apa statuta sau cu un curent slab. Masculii ajung la o lungime de aproape 1 m, in vreme ce femelele au dimensiuni duble. Coloritul speciei variaza de la cenusiu verzui si pana la negru, iar ca semn distinctiv sunt cele doua pete galbene de o parte si de alta, in spatele capului. Ziua stau la soare pentru a obtine energia necesara digerarii sau deplasarii. Seara se retrag in locuri ferite, linistite si uscate. Pe timpul iernii sarpele intra in hibernare, in cavitati, crapaturi in maluri sau scorburi de copaci. Sarpele este un bun inotator si se simte excelent in mediul acvatic, hrana lui fiind alcatuita in principal din broaste si pesti. Dupa ce a consumat o prada poate sta foarte mult timp fara sa mai manance ceva: pe parcursul unui an intreg ii sunt suficiente 7 mese. Sarpele de casa nu produce venin si singura lui arma de aparare este camuflajul foarte bun dar si fuga,fiind cunoscut ca un sarpe foarte agil si vioi. Este vanat de animale ca bursucul, ariciul, sacalul sau de pasari de apa.
La sfarsitul lunii martie sau chiar mai tarziu daca soarele nu este suficient de puternic, serpii de casa parasesc locurile de iernat, iar masculii incep sa curteze femelele. In luna iulie femela depuna pana la 40 de oua in gramezi de frunze si paie, in gunoi sau sub gramezi de stuf uscat. Femela nu are grija de cuib sau de pui, care dupa eclozare isi poarta singuri de grija. Dieta acestora este alcatuita in general din mormoloci si puiet de peste. (informatii preluate si de pe http://www.animale-salbatice.ro/index.htm)

De aici am mai mers o vreme prin Chei, insa cum nu ne propusesem sa parcurgem intreaga distanta accesibila turistilor, la un moment dat am facut cale intoarsa.
Am ramas cu amintiri placute din Cheile Carasului, cu sufletul mai linistit si cu nervii mai relaxati. Pur si simplu ne-a facut placere drumetia, fara obstacole (eu am zis Doamne-ajuta cand am vazut cum e poteca si ca nu trebuie sa mai cobor sau sa urc de-a busilea, cum mi s-a mai intamplat... si cum urma sa mi se intample zilele urmatoare, dar asta va povestesc la momentul potrivit).

Intorsi la masina, pornim la drum catre Anina: un alt oras industrial, minier, cu blocuri hidoase si cladiri urate. Abia catre zona de iesire din oras au inceput sa apara, mai intai timid, apoi din ce in ce mai multe, case ceva mai ingrijite, cu flori la ferestre si, bineinteles, geamuri termopan.

Pe ruta Anina - Bozovici strabatem Valea Minisului, pe drum frumos si mai ales asfaltat. Peisajul mi-a placut, mi s-a parut spectaculos mai ales datorita stancilor golase ce rasareau din vegetatia abundenta cand teasteptai mai putin. Probabil v-as fi putut povesti mai multe, daca nu mi-ar fi fost foarte rau din cauza numeroaselor serpentine...

Oprim pentru cateva fotografii si in locul ce marcheaza Paralela 45 (paralela de 45 de grade latitudine nordica). Din pacate, monumentul ridicat pentru a o semnaliza este destul de deteriorat, ruginit...am aflat ca ar fi trebuit sa aiba si un glob pamantesc in centru, insa a cazut si nu a mai fost inlocuit.

In programul nostru urma o oprire la Rezervatia Bigar; cu o suprafata totala de 270,90 ha. Itinerariul nostru cuprindea vizitarea doar a doua obiective din rezervatie, mai precis Cascada Bigar si Izbucul Bigar. Cum am ajuns aici: pe soseaua Anina-Bozovici am zarit la un moment dat, asa, cu coada ochiului, o poarta mica de lemn cu un panou la intrare. Ne decidem sa oprim pentru cateva minute, sa vedem ce scrie pe panou. Pe acesta erau detalii despre doua specii de pasari rapitoare din zona, insa nu mica ne-a fost mirarea cand am constatat ca de fapt ajunsesem la Cascada Bigar si la izbucul cu acelasi nume. Asa ca atentie sa nu ratati panoul, daca ajungeti cumva in zona.
Cascada este exact sub podetul de lemn de la intrare, iar Izbucul Bigar se afla la aproximativ 100 m mai sus. Accesul pana la el este extrem de facil, dar trebuie sa aveti mare grija sa ocoliti pet-urile, cutiile si hartia igienica...toate acestea impanzeau locul, intransformandu-l intr-o adevarata groapa de gunoi. Pana la izbuc insa toate astea au disparut complet, asa ca ne-am bucurat si noi de atat de cunoscuta apa limpede si curata a izbucului. Mi s-a parut o minune, o minune a naturii, sa vedem cum, dintre pietre si stanci tasneste apa.
Apoi la intoarcere am stat cateva minute sa admiram Cascada Bigar. Apele izbucului ajung in raul Minis cazand de pe un con de tuf vulcanic, cu o inaltime de 7-8 metri si acoperit complet cu muschi. Cascada este foarte frumoasa: ca o ciuperca din povesti, impodobita cu o perdea de stropi de apa. Tare mult mi-as dori sa vad cum se vede locul de sub cascada, insa accesul nu a fost posibil.
Iata aici cateva detalii interesante despre ceea ce s-a dorit a fi aici: http://valea-almajului.ro/content/popasul-paralela-45-cheile-minisului

Pe o sosea in stare buna (vedeti ce exceptii si ce raritati sunt drumurile bune pe la noi, ca am ajuns sa le pomenim alaturi de obiective turistice... parca si vad grupuri de turisti asiatici si nu numai, fotografiind ca turbatii drumurile fara gropi din Romania, ca pe alea cu gropi le stie si le simte toata lumea), am ajuns la Bozovici. Orasel in care parca nimic nu se intampla niciodata, am facut oarecare senzatie cand am ajuns. Intram intr-un magazin - terasa ca sa ne luam paine si sa intrebam cateva detalii despre drumul pe care voiam sa il urmam. Cerem doua paini ia vanzatoarea ne ofera una de-un fel, si alta de alt fel, ca sa vedem ofertele producatorilor locali si sa decidem noi insine care e mai buna (sincer, nici nu mi le mai amintesc si nici nu intentionam sa mergem in Bzovici in perioada imediat urmatoare, insa mi-a placut doamna vanzatoare); aceeasi atitudine si cand vine vorba sa alegem cate o inghetata... Iar cand o intrebam despre rezervatia mulinologica din Eftimie Murgu... ne ia si ne duce la "dom' profesor", un domn tanar-pensionar de la una din mesele de pe terasa. Atat dansul, cat si colegii lui de relaxare incep sa ne explice drumul si ce urma sa vedem pe-acolo. Aceeasi atitudine indatoritoare cand intrebam si de cazare in zona, ca tot urma sa vina seara: din pacate, nu prea aveam pe unde sa ne cazam in Eftimie Murgu, dansii sfatuidu-ne sa ne intoarcem in Bozovici si sa incercam la singura pensiune (inca neterminata) de langa scoala.
Multumim de sfaturi, ne luam painile si inghetatele si pornim mai departe.

Asa ca ajungem la Eftimie Murgu si vedem intai (dintr-o confuzie pe care am facut-o la intrepretarea hartii) Rezervatia naturala Cheile Rudariei. Cu o suprafata totala a rezervatiei de 250 ha, Cheile propriu-zise au o lungime de 1,5 km si au fost sapate in calcare.

Noi am strabatut o buna bucata pe drumul neasfaltat si in lucru (ce era, chiar si in aceste conditii, acceptabil fata de altele), iar apoi am facut cale intoarsa pentru a ne petrece catva timp in Rezervatia Mulinologica Eftimie Murgu. Despre ce este vorba: despre 22 mori de apa, situate in Valea Rudariei, pe o lungime a acesteia de aproximativ 3 km, in satul Eftimie Murgu. In vechime se pare cau au existat aici aproape 300 de mori, in timp insa ramanand 40, iar astazi mai exista doar 22. Morile au fost refacute cu sprijinul Muzeului Astra din Sibiu, asa ca sunt in stare foarte buna. Cateva dintre ele sunt in afara satului, in Cheile Rudariei, infumusetand peisajul; majoritatea se afla insa in sat, multe dintre ele fiind inca functionale. Daca nu am fi avut timp limitat de concediu, am fi stat aici cateva zile! Satul e superb: oameni la porti, case impodobite cu mozaicuri, si multa, multa liniste. Carduri de rate, vaci, capite de fan, si mirosul ala de sat de tara (poate unora nu le miroase bine), dar mie imi place mirosul de animale, si de iarba, si de fan. Intalnim si o mamaie pe care o intrebam daca stie de unde putem cumpara niste branza: ne cam incerca foamea si nu prea aveam chef de conserve... plus ca aveam rosii, painile proaspete din Bozovici... Bineinteles ca stia: chiar de la ea. Ii spunem ca ne intoarcem dupa ce terminam cu morile - si asa am facut! Am luat o branza de oaie, tare, sarata si gustoasa, din care am mancat pana ne-am intors la Bucuresti. A fost ceva ce nu gaseam nici la restaurant, masa noastra de seara: in masina, intr-o mana cu cate o rosie, in alta cu un codru de paine, si in poala cu punga plina cu branza! Bine, acum sa nu va inchipuiti ca la noi in masina a mirosit a trandafiri dupa ce am achizitionat delicioasa branza de oi!
Da...acum ca v-am facut pofta de mancare, sa va povestesc, in fine, cum e cu morile de apa. La inceputuri, o singura moara era proprietatea de 16 - 20 de familii, care si contribuisera la ridicarea ei. Fiecare familie isi stabilea un anumit timp de macinat, acceptat tacit de catre ceilalti. Acest "rand la moara" se putea vinde sau inchiria. Familiile ce foloseau moara respectiva stabileau de comun acord o zi pe luna pentru lucrari de intretinere a morii, si trimiteau cate un membru al ei pentru activitatile necesare. Daca insa familia respectiva nu participa la aceste lucrari, isi putea pierde dreptul de a macina. Malaiul produs aici are un gust inconfundabil, deoarece bobul de porumb este macinat cu viteza redusa. Din pacate, n-am avut inspiratia de a cumpara si malai, sa vedem cum e. Data viitoare cu siguranta nu mai ratam ocazia!
Prima moara in care am gasit pe cineva macinand ne-a bucurat enorm: puteam sa vedem moara la lucru! Inauntru era o batrana care s-a minunat ca cineva se mira si fotografiaza si vrea sa vada ceea ce pentru ea era doar o rutina. Si a inceput sa ne explice, sa ne povesteasca despre cum se macina; sincer, mare lucru nu prea am inteles, pentru ca vorbea asa cum se vorbeste prin Banat, si multe cuvinte nu prea ne erau cunoscute. In plus, vorbea si cu "unge" in loc de "unde" si multe altele... Bine, ne-am prins noi care era mecanismul morii, dar mai ales ne-am bucurat de placerea cu care ne povestea in timp ce, din cand in cand, dadea jos malaiul cu o maturica.
Mergem prin sat in cautarea morilor. Mergem printre gradinile oamenilor, printre cardurile de rate, prin spatele curtilor si pe langa staulele animalelor. Cand intalnim pe cineva salutam si zambim vazandu-le mirarea.
Mai gasim o moara deschisa: tocmai se pregatea sa plece de acolo o batrana desprinsa parca din povesti. Sincer, m-am bucurat ca nu putea incuia usa morii de unde-si luase malaiul, ca sa o pot privi mai bine: la o varsta la care toti ne imaginam ca vom ajunge, cu tarlici colorati si un fel de opinci in picioare, imbracata in negru, cu toiag si in spate cu o desaga colorata, umpluta cu malai. Imaginea bunicii care sta iarna la gura sobei cu nepotii. Am urmarit-o cu privirea pana s-a departat pe drumul pe care cine stie de cate ori l-a batut in viata ei, si cine stie cata vreme il va mai bate de acum inainte... Nu era prea vorbareata... femeie cu griji, cu ganduri simple si curate, care nu-si batea capul cu noi care incercam sa-i furam imaginea cu aparatele noastre foto. Decenta ne-a impiedicat s-o ispitim la vorba, dar la urmatoarea moara am avut parte de ceva mai multa conversatie. Doi vecini la un pahar de tuica, dintre care unui trebuia sa aiba grija si de moara care macina grau si porumb pentru animale. Numai ca ei stateau de vorba, sprijiniti de un gard. Cum noi voiam sa vedem moara inauntru, vecinul cu pricina vine cu noi; moment in care constata ca rotile morii nu prea se mai invarteau cum trebuie! "Bine ca ati venit, ca uite, nu mai iese nimic!". Vine si proprietara granelor... si incep amandoi sa ne arate cum se porneste si cum se opreste macinatul, cum se dozeaza cantitatea de grane macinata si cum se stabileste cate de marunt sa fie macinate boabele.
Cu harta locatiei morilor in mana, traversam podetele si drumurile satului. Intalnim un batran ce tragea dupa el un carucior si e bucuros sa ne duca pana la o alta moara, pe care nu o gasisem. Trecem pe langa doi baieti care ascultau muzica la telefonul mobil, cu ochelari de soare pe nas - vacanta de vara la bunici, la tara. La despartirea de batran il rugam sa ne lase sa-i fotografiem opincile - galosi (nu stiu cum sa le zic, n-am mai vazut asa ceva pana acum).
Nu am vazut toate cele 22 de mori pentru ca unele erau printre casele sau chiar in curtile oamenilor, iar altele nu mai aveau locatia ca pe harta.
Iata si numele morilor din Rezervatia Mulinologica din Cheile Rudariei, incepand cu cea mai departata de sat: La Tunel, Viloanea, Rosoanea, Trailoanea, Indaratnica dintre rauri, Indaratnica de la perete, Batolea, Patoanea, Firiz, Prundulea, Popeasca, Hambaroanea, Vamulea, Maxioanea, Firizoanea, Laiata, Miclosoanea, Brusoanea, Vlagioanea, Baniana, Podul Ilochii, Moara din Tarina.

Ne intoarcem la masina pe strada principala, ne salutam cu toata lumea si ajungem, printre privirile satenilor, la batrana de la care am cumparat branza de care v-am povestit mai sus.

Se lasase seara cand am plecat mai departe: am decis sa mergem catre Oravita, in loc sa ne intoarcem la Bozovici, pentru cazare. In Oravita am urmat primul indicator care ne indrepta catre o unitate de cazare, si asa am ajuns la pensiunea Cabana 7 Brazi. Pentru 100 de lei pe noapte primim o camera dubla, fara mic dejun. Iata aici cateva detalii: http://banatul-turistic.ro/cazare-oravita/349-pensiunea-7-brazi
Pensiunea e ok, dar cam prost pozitionata: un drum cu nisip si pietris, fara lumini, intr-o panta atat de abrupta incat ne intrebam daca vom trece mai departe. Pana la urma totul a fost foarte bine: cred ca am dormit neintorsi!

A doua zi ne-am trezit si ne-am pregatit in camera micul dejun cu lapte, musli si miere...si branza cu rosii! Si asa incepem ziua despre care voi povesti in curand!

Cristina si Cristin DUMITRU

2 comentarii:

  1. Ei, dar voi chiar ca ati batut Banatul in lung si-n lat! Bravo voua! Poate asa ne mai face si noua reclama cineva:) Mi-a placut ca ati notat numele morilor si ni le-ati spus si noua.

    RăspundețiȘtergere
  2. Am sa incerc sa postez si harta cu morile sau macar un link unde se afla aceasta. Banatul... l-am descoperit incet-incet, ne-a impresionat si chiar aseara ma gandeam la o revenire in zona pentru a vedea ce ne-a scapat in acest concediu, dar si pentru a revedea niste locuri extraordinare! Multumim de vizita, TH!

    RăspundețiȘtergere