In acest sfarsit de saptamana am ramas in Bucuresti. Asta nu inseamna ca am stat acasa. In primul rand a fost o zi de toamna extraordinar de frumoasa; si in al doilea rand, la Muzeul Satului din Bucuresti era anuntat "Carstovul Viilor", targ cu muzici, mestesugari, si, speram noi, vin.
La Muzeul Taranului Roman a fost targ dedicat iconarilor.
Asa ca...de ce sa stam acasa?!
http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/CarstovulViilorLaMuzeulSatului#
Am traversat Herastraul plin de copii, adolescenti, tineri, batrani. Foarte multi dintre ei cu biciclete, ceea ce nu poate fi decat imbucurator. Am vazut si patrula de jandarmi calare, apoi am ajuns la tarcul paunilor, si mai apoi la lebedele negre.
Din Herastrau am intrat apoi la Muzeul Satului "Dimitrie Gusti". N-am sa mai povestesc aici despre istoricul si importanta acestul muzeu, pentru ca am facut-o deja intr-un post mai vechi. Este unul dintre locurile cele mai iubite din Bucuresti, si de aceea este mai mereu plin de vizitatori. Desi nu mai stiu de cate ori am vizitat pana acum acest muzeu, de fiecare data ne bucuram sa-l revedem. Casele vechi sunt foarte bine intretinute, la fel si mobilierul, imbracamintea si acesoriile fiecarei camere. Cel mai mult m-a impresionat, de fiecare data, mirosul de vechi si de curat din aceste case. Si cred ca asta apreciez cel mai mult: mirosul pastrat de atatia ani. Este o extraordinara nota de autenticitate, care impresioneaza de fiecare data.
Acum as vrea sa va povestesc despre "Carstovul Viilor" si despre cativa dintre mestesugarii si artizanii pe care i-am intalnit la targ si care au fost bucurosi sa schimbe cateva vorbe cu noi.
La "Carstovul Viilor" e bine sa se inceapa culesul viilor; anul acesta viile se vor coace ceva mai tarziu, doar cateva soiuri de struguri sunt gata de pus pe masa. Acum este obiceiul de a fi chema preotul pentru rostirea unei rugaciuni la locul unde gospodarii isi vor aseza butoaiele pentru vin. Taranii postesc o saptamana si fac rugaciuni la vii si pivnite. La culesul viilor este obiceiul ca, dupa ce se calca strugurii, cand se va turna in butie cea dintai vadra de vin, sa se adune toti culegatorii si sa dea chiot. Asemenea se face la toate butiile, cand se incepe a turna in ele. In timpul culesului, serile se face cate un foc mare din joarde de vita-de-vie uscate, imprejurul caruia joaca culegatorii si canta lautarii, dupa o masa imbelsugata.
La culesul viilor, nu este uitat strugurele lui Dumnezeu: nu se culeg strugurii de pe ultimul bustean al viei, acestia fiind lasati ca ofranda lui Dumnezeu sau pasarilor cerului.
Plimbandu-ne pe aleile muzeului am ajuns si la d-na artizan Elena Lupu. In varsta de peste 70 de ani, in putina vreme aniversa 50 de ani de cand lucra papusi artizanale. Din ipsos, cu fel de fel de sarme care sa le mentina echilibrul, de pe masuta din curtea unei case ne zambeau taranci in costume populare migalos lucrate, dar si personaje de poveste precum Pacala si Tandala; alaturi erau si magarusi cu desagi, sau chiar pirati (o idee a sotului dansei). Am aflat sa fiul sau este arhitect, iar nepotul este student la arhitectura. Toata viata d-na Lupu a facut papusi. A renuntat la Facultatea de Biologie la care fusese admisa, pentru a se dedica in totalitate familiei si papusilor. "Inainte" era mult mai bine: isi vindea creatiile prin Fondul Plastic. Astfel a reusit sa-si ia casa, masina, si sa aiba un trai decent. "Acum" insa, nu mai poate vinde minunatele opere de arta decat pe la targuri. Unde, bineinteles, sunt mult mai apreciate de vizitatorii straini decat de cei romani. Dansa mai participa la targuri, insa doar la cele din Bucuresti. Si in ultima vreme vanzarile sunt din ce in ce mai slabe: chiar si noi am vazut ca targul din acest sfarsit de saptamana a fost destul de slab (asteptam sa vedem cum va fi Targul de Sf. Dumitru).
Am ajuns apoi la d-na Veturia Suciu, din comuna Cojocna, jud. Cluj. Imbracata in costum popular, isi astepta cumparatorii cu podoabe din foi de porumb pentru bradul de Craciun, cu papusi imbracate in costume populare si incinse la brau cu tricolorul romanesc, cu ii, dar si cu o carte scrisa de dumneaei, cu povestiri reale din vremea razboiului, dar si cu datini si traditii, cantece si colinde compuse sau culese chiar de ea. Din pacate mai avea un singur exemplar din aceasta carte, insa ne-a promis ca de Paste va aduce noua editie, completata intre timp. Cred ca am stat vreo 45 de minute de vorba cu ea. Ne-a povestit despre cum a inceput sa scrie: dupa necazuri in familie, cu baiatul, cu sotul, a cerut fetelor sale hartie si creion. Voia sa faca ceva, dar inca nu stia ce...si, dupa rugaciuni la Fecioara Maria, a inceput sa scrie. Primele 12 pagini le-a dus la o doamna de la Muzeul de Etnografie din Cluj, sa "verifice" si dansa, sa-i spuna daca sa continue sa scrie au ba. Si dupa incurajarile primite, d-na Veturia (acum in varsta de 78 de ani, daca am retinut corect), s-a asternut pe scris. Scria si parca nu stia de unde ii vin cuvintele: fiecare se aseza la locul potrivit, incat dupa ce a terminat de scris cartea si a recitit fragmente din ea se minuna singura si nu-i venea sa creada ce a iesit din creionul sau. Ne-a povestit apoi despre cateva din minunatele locuri prin care a fost in lumea asta mare: pe la Praga (foarte frumos a fost, i-a placut), pe la Strassbourg (frumos tare, plus ca oamenii i-au apreciat in mod special podoabele pentru bradul de Craciun). D-na Veturia este insa dezamagita si suparata: noi, romanii, suntem cei care apreciem cel mai putin tot ce inseamana traditii, datini, vestminte si podoabe traditionale; noi suntem cei care ne injosim si ne auto-denigram in ochiii celorlalti...si a inceput sa ne povesteasca despre costumele populare, despre albumul de fotografii pe care vrea sa-l realizeze (cea mai veche fotografie pe care o are cu port popular este din 1820), despre cat era de frumos la dansa in sat cand, de Rusalii, mergea preotul impreuna cu satenii imbracati in costume populare si binecuvanta holdele de grau. Acum, ne-a povestit ea, se merge doar in jurul bisericii cateva minute, in amintirea vechii traditii. Apoi, din vorba in vorba, am ajuns si la perioada Razboiului (al doilea Razboi Mondial). Linia frontului a trecut pe la ei prin sat si isi amintea cum trageau mitralierele Katiusha, cum zburau avioanele cu reflectoare carora le ziceau "Lumina lui Stalin". Si-a amintit si de venirea trupelor maghiare, despre interzicearea limbii romane in scoli, despre arestarea socrului ei pentru ca era "om mare", adica om cu stare in sat; si-a amintit si despre ungurii care vorbeau in maghiara cu romanii care, la randul lor, raspundeau invariabil:"nu stiu", motiv pentru care asa i-au poreclit ungurii:"nu stiu". Ne-a mai spus o poveste din acele vremuri, din satul in care familiile preotului si primarului (in total 13 persoane) au fost tinute intr-o camera o noapte intreaga si, din cand in cand, bucati de carne erau taiate din ei de catre soldatii unguri; pana la ziua au murit si au fost ingropati cu totii intr-o groapa comuna. Toate aceste povesti le vom regasi in cartea cea noua a dansei.
Ne-a povestit cum a fost la lansarea cartii dumneaei (o taranca ce a scris o carte la aparitia careia au venit personalitatile Clujului), apoi ce frumos a fost la Albac, unde, in urma cu vreo doua saptamani, a fost un targ la care a mers si ea...si despre copiii din sat care acum se rusineaza sa mai poarte costumele populare, desi la fiecare targ la care a fost reprezentantii Romaniei nu au uitat de portul traditional, cu care au facut cinste tarii noastre.
Cu dorinta de a o revedea pe d-na Veturia si la alte targuri, ne-am indreptat catre scena unde dansau Ansamblurile Orfeas al Comunităţii Elene, Prahova - Ploieşti si Asteria al Uniunii Elene din România - Bucureşti. A urmat apoi Ansamblul Zorea al Uniunii Ucrainenilor din România.
Noi am continuat sa ne plimbam pe aleile muzeului, pana am ajuns la d-nul pictor naiv Gheorghe Ciobanu, jud. Iasi. Lucrarile dansului le puteti gasi la http://www.ciobanu-art.com, un site interesant, colorat atat prin imagini cat si prin versurile ce insotesc prezentarea tablourilor d-lui Ciobanu. Trebuie sa recunosc faptul ca, pe langa picturile extraordinar de frumoase, de amuzante si de expresive, ne-a impresionat umorul d-lui Ciobanu. Ne-a spus ca nu contesta calitatea si valoarea unor tablouri moderne, cu linii, puncte, cercuri, dar lumea e frumoasa s-o pictezi si asa cum a lasat-o Dumnezeu. Iar tablourile care infatiseaza lumea satului sunt de admirat! Intre timp, cum eram la targ, mai veneau si alti cumparatori...si d-nul Ciobanu era un negociator neintrecut: "Daca nu vreti sa cumparati, lingurile pictate costa 300 ron ca sa va fie invatatura de minte, dar daca vreti sa cumparati atunci costa 150 de ron si mai negociem". Ne-a invitat pe la dansul pe-acasa, la Iasi, daca avem drum, si ne-a asigurat ca avem unde sa mancam si sa dormim o seara-doua. Mai ca-ti vine sa-ti faci bagajele si sa pornesti pe drumurile Iesilor cu asa invitatie!!!
Ne-am mai invartit apoi putin prin muzeu, prin tufisurile caruia isi faceau siesta cateva pisici, vreo trei gaini si un cocos roscat.
De aici am plecat pe Soseaua Kiseleff, pe langa tarabele anticarilor. Am ajuns apoi la Muzeul taranului Roman, unde era Targul Iconarilor. Cel mai tare ne-au impresionat crucile realizate in atelierul bisericii Noul Ierusalim din Pucioasa. Bratele crucilor erau pictate cu fel de fel de flori (maci, floarea soarelui, crini, flori de camp) sau cu vita de vie. Numai privindu-le simteai ca te linistesti si parca erai dus pe campii inmiresmate. Fiecare cruce avea si un verset din Biblie, un gand despre Dumnezeu, o povata. Cele doua fete ce le vindeau ne-au povestit cate ceva despre biserica lor, despre cei ce lucrau acolo ca sa-si castige traiul zilnic.
Ne-am indreptat catre iesire cu multumirea ca a mai trecut o zi in care am vazut lucruri care ne-au multumit sufleteste, am intalnit oameni cu care ne-a placut si carora le-a placut sa stam de vorba.
Si tocmai la iesire am vazut niste rame pentru fotografii frumos pictate si care ne-au atras atentia: asa cum toata ziua am facut fotografii, ne-am gandit sa facem un cadru si cu acele rame - o idee foarte proasta: doamna care le vindea a fost foarte indignata ca ii fotografiem creatiile, ca nu am cerut voie si nu am bagat-o in seama...drept pentru care nici n-am mai cerut detalii despre ramele respective, despre cum sunt facute....asa ca nu stim cum o cheama, de unde puteti afla detalii despre produsele dansei...
Acestea fiind spuse, va dorim zile de toamna cat mai placute prin Bucurestiul nostru drag!
Cristina si Cristin DUMITRU
Postări
Nice.
RăspundețiȘtergere