Excursie foto: Slanic Prahova - Conacul din Floresti - Castelul Iulia Hasdeu din Campina

http://picasaweb.google.ro/cristinadumitru197/ExcursieFotoSlanicPrahovaFlorestiSiCampina#


Pe 23 ianuarie 2010, in timp ce mai toate posturile de radio si televiziune anuntau care mai de care coduri colorate de vreme rea, noi am pornit, impreuna cu Asociatia "Bucurestiul meu drag!" intr-o excursie foto cu opriri la Salina Slanic Prahova, Conacul de la Floresti si Castelul Iuliei Hasdeu din Campina.
Cand am plecat din Bucuresti ningea ca in povesti cu fulgi mari si usori, insa cand eram pe la Ploiesti ninsoarea se intrasformase intr-o lapovita enervanta, pentru ca, mai tarzu, cand am ajuns in Slanic, norii sa faca loc soarelui.

Localitatea Slanic a devenit cunoscuta în primul rând datorita zacamântului de sare care se exploateaza de peste trei secole, dar dintre toate exploatarile de sare ale României, acestea sunt cele mai recente ca atestare documentara.
Începuturile sunt legate de spatarul Mihai Cantacuzino, care dându-si seama ca în regiunea Slanic Prahova exista un zacamânt de sare si vrând sa deschida o mina, a cumparat în 1685 si 1694 mosia Slanic. Din zapisul care consemneaza tranzactia din 1685, mai rezulta ca la Teisani (5 km est de Slanic) au existat înainte de acest an, vechi ocne de sare, de adâncimi mici.
Zapisul din 1685 (7193) Aprilie 20 prin care mosnenii din Slanic vând spatarului Mihail Cantacuzino "... jumatate din preste tot hotarul cu tot locul cu sare, unde este a se face ocna...", cu 700 de talere.
Prima exploatare s-a deschis în anul 1688 pe Valea Verde, iar între anii 1689-1691, spatarul Mihai Cantacuzino a deschis si exploatarile de la Baia Baciului. În anul 1713 spatarul Cantacuzino doneaza mosia sa din Slanic împreuna cu ocnele de sare Manastirii Coltea din Bucuresti.
De mentionat este ca din 1912 s-a introdus iluminatul electric în mina Mihai, iar din 1931 metoda de exploatare s-a perfectionat prin folosirea havezelor de taiat sare si a explozibililor pentru derocare, eliminând operatiile manuale de taiere si detasare a brazdelor. Lucrarile de exploatare s-au încheiat în 1943 , când s-a trecut la o noua exploatare sub minele Mihai si Carol, care s-a numit Unirea. Din aceasta exploatare s-a extras sare pâna în 1970 când exploatarea s-a mutat în mina Victoria, iar din 1992 s-a trecut la exploatarea rezervelor din câmpul Cantacuzino.
În sec. al XVII-lea exploatarea sarii s-a facut la Baia Baciului, Baia Verde si Dorobantesti despre care nu exista prea multe informatii. Se stie totusi ca ele erau în forma de clopot, marturie stând asa-zisele pâlnii de scufundare de la locul acestor exploatari. În prima parte a sec. al XVIII-lea, sarea s-a exploatat din ocnele: Baia Verde, Baia Baciului (1800-1854), Ocna din Vale (1819-1865) si Ocna din Deal (1838-1865), utimele doua fiind atestate documentar din 1847.
Din 1865 s-a trecut la exploatarea sarii în mina "Sistematica" din zona Voinoaia. Aceasta exploatare a reprezentat un salt în mineritul sarii de la Slanic, deoarece s-a trecut de la exploatarea tip "clopot" la cea "sistematica cu mai multe camere". Prezenta apelor de infiltratie si calitatea slaba a sarii a dus la reexploatarea Ocnelor din Deal si Vale (1875-1881), deschizându-se la 1881 si mina Carol(Principatele Unite), ce a functionat timp de 61 de ani, pâna în 1935, din anul 1912 deschizându-se mina Mihai (23 August) ce a functionat simultan.
Unica in tara si in Europa, prin dimensiuni, Salina este formata din 14 camere, in forma de trapez, avand o deschidere la baza de 32 de metri, la tava, de 10 metri si o inaltime de 45 de metri. Suprafata totala este de 78.000 metri patrati iar spatiul escavat este de 2,9 milioane metri cubi de sare.
Accesul în mina se realizeaza cu doua lifturi ce asigura transportul vizitatorilor pe verticala între subteran si suprafata. Diferenta de cota este de 208 metri, iar drumul este parcurs cu liftul în aproximativ 3 minute. Aerajul se face pe cale naturala, temperatura de 12 grade Celsius fiind constanta tot timpul anului iar compozitia aerului din mina este bogata in ioni de natriu cu efecte ameliorative si profilactice spectaculoase în toata gama deficientelor si maladiilor respiratorii. Sanatoriul amenajat aici are 50 de locuri si un tratament de doua saptamani este suficient pentru pacientii cu probleme pulmonare. De asemenea, in salina sunt amenajate locuri de joaca, un teren de sport, o sala cu mese de biliard si un bufet.
Turistii mai pot admira statuile lui Decebal si Traian, sculptate in sare, de artistul Iustin Nastase. Intr-o alta sala se afla statuia lui Mihai Eminescu, in vreme ce, la intrarea in Salina, in subteran, exista inceputa si neterminata si statuia lui Mihai Viteazul. Pe peretele opus iesirii din lift in subteran exista si un simbol comunist: steaua alaturi de secera si ciocan. Se pare ca au ramas prea sus pe tavanul salinei pentru a le mai putea atinge cineva. In prezent este accesibila vizitatorilor doar mina Unirea. Mina Mihai este descisa doar pentru membrii cluburilor de aeromodelism si pentru concursurile de aeromodele: fiind lipsita de curenti de aer, este locul perfect pentru desfasurarea acestora.
www.slanic.ro


De aici am pornit mai departe, catre Conacul de la Floresti, despre care auzisem vorbindu-se atat.
In 1907, Grigore Cantacuzino, politician influent si bogat al vremii, fost prim-ministru, incepea construirea unui palat care trebuia sa fie copia Trianonului de la Versailles. Tendinta spre rafinament si viata fastuoasa ii adusese printului Cantacuzino porecla de Nabab, politicianul fiind in acelasi timp invidiat si admirat de catre contemporani. Si pentru ca unui nabab nu ii sta bine daca nu este si galant, Grigore Cantacuzino a hotarat sa construiasca un palat asemanator celui din Versailles, pe care sa-l daruiasca fiicei sale Alice Cantacuzino, careia poporenii din Floresti i-au spus simplu: Domnita. Finalizat in 1914, palatul a reprezentat o minune autohtona pentru acele timpuri. In palat, 365 de camere isi asteptau cuminti randul la locuit, intr-una din cele 365 de zile ale anului. Saloane de dans fastuoase, terenuri de golf si de echitatie, precum si o piscina imbogateau zestrea palatului. Domeniul Cantacuzinilor de la Floresti cuprindea aproape 200 de hectare si se intindea pana la Cap Rosu, un catun asezat aproape de dealurile care urca spre Campina.
Fastuos si rafinat, palatul Nababului si-a inceput existenta cu o mare provocare: Primul Razboi Mondial. Palatul a fost pradat de nemti, zic unii, altii afirma ca datorita acestora a fost oprit jaful. Celebrul general von Paulus a fost cucerit de frumusetea si rafinamentul constructiei pe care a considerat-o o copie perfecta a palatului de la Versailles. Daca datele din timpul Primului Razboi Mondial sunt confuze, cele din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial sunt categorice: la sfarsitul razboiului, Armata Rosie a devastat fara mila palatul.
Dupa plecarea rusilor, a urmat cel de-al doilea jaf pus in practica de populatia din zona. Localnicii au furat tot ce s-a putut fura. Caramizile din pereti, fierul din constructie, piatra scumpa, acoperisul, ferestrele, usile, covoarele si mobila. Distrugerile si furtul au fost o stare de spirit a acelor ani, iar autoritatile slabe si politizate nu au reactionat. Dimpotriva, au contribuit la jaf si distrugere. Guvernul Petru Groza a cazat, se spune, in palat o mare satra de tigani. Dincolo de adevar si fabulatie un lucru este sigur: la sfarsitul deceniului cinci din secolul trecut, palatul s-a transformat intr-o imensa latrina. In anii care au urmat, s-a luat hotararea ca aici sa functioneze sediul CAP-ului din comuna. Infrigurati si cu cizmele pline de noroi, tractoristii care veneau din camp intrau in saloanele de dans sa bea un ceai cald si injurau vartos: "Ai dracu' boieri! Ce bine traiau! Au supt atatia ani sangele poporului!" Conceptia aceasta despre conac nu s-a schimbat nici astazi: in vreme ce faceam fotografii, am fost intrebata de un localnic pentru ce facem poze. Cand i-am spus ca suntem un grup de fotografi veniti in excursie foto, a inceput sa se planga ca autoritatile nu darama conacul, ca nu-i bun de nimic si ca ar fi bine sa fie ras de pe fata pamantului.... Ce-as fi putut sa-i raspund, la o asa indarjire?!
La palat ajungi mergand pe o straduta ingusta, care te duce catre o poarta de intrare unde poarta nu mai exista. Niciun panou sau indicator nu semnaleaza prezenta in zona a palatului. Coloanele albe si zvelte tasnesc spre cer, amintind de o glorie trecuta. Pe un perete inca neprabusit, cineva a scris stangaci: "Pericol de prabusire."
Printesa Alice Cantacuzino, supranumita de poporeni Domnita, a plecat din palat cand au venit rusii: a venit fratele ei cu avionul si a luat-o. Domnita era o femeie apriga si frumoasa, care umbla toata ziua calare. Veneau la palat fel si fel de boieri de la Bucuresti si faceau petreceri cu lumini multe si cu muzica.
In 1960, dupa ce fusese sediu de CAP si cazarma militara, palatul a fost trecut sub obladuirea autoritatilor locale. Era inceputul unui nou dezastru. Au urmat aproape 30de ani de nepasare si dispret total, din cauza faptului ca din 1965 o inspiratie nefericita a autoritatilor a dus la construirea in parcul palatului a unui spital TBC. Spitalul s-a transformat de-a lungul anilor intr-o sperietoare pentru turisti si chiar pentru localnici. Unele surse medicale afirma ca bacilul TBC este in prezent infiltrat in tencuiala zidurilor si ca pamantul din parc ar trebui decopertat si inlocuit pentru a fi inlaturat temutul bacil. In 1982, planurile lui Ceausescu de refacere a palatului s-au naruit tot din cauza Spitalului TBC.
La distrugerea palatului au contribuit si desele filmari efectuate in incinta lui pentru realizarea unor productii cinema¬tografice grandioase, in perioada ante-decembrista. Filmarile facute sub obladuirea regizorului Sergiu Nicolaescu au contribuit la degradarea palatului. Se pare ca vechiul conac este inconjurat de ghinion: fiecare perioada istorica in care s-a incapatanat sa nu se prabuseasca a insemnat pentru el apropierea sfarsitului. Poate, totusi, ceva se va schimba, daca tot mai multi afla despre o astfel de bijuterie!
http://www.ziua.ro

De aici am ajuns apoi in Campina, la Castelul Iulia Hasdeu. Era a doua ora acand il vizitam. Personal admir mult mai mult exteriorul decat interiorul acestuia. Este ceva ce nu imi place in camerele si odaile sale; desi n-as putea spune ce...

Viata Iuliei Hasdeu a fost, inca din primii ani, una extraordinara. La varsta de 2 ani si jumatate stia deja putina franceza si germana. La 4 ani invatase sa scrie si sa citeasca, iar la 8 ani neimpliniti a absolvit scoala primara. Tot din aceasta perioada dateaza si scrierile literare de inceput ale Iuliei. La 11 ani Iulia Hasdeu a absolvit gimnaziul Sf. Sava din Bucuresti, precum si Conservatorul, sectia “Pian si Canto”. Un an mai tarziu, Iulia va pleca la Paris impreuna cu mama sa (se pare ca Bogdan Petriceicu Hasdeu si sotia sa nu s-au inteles intotdeauna, si de aici a venit decizia separarii). Despartiti de distanta, B.P. Hasdeu si fiica sa vor fi aproape unul de celalalt prin intermediul scrisorilor. Tatal isi indeamna fiica sa studieze asiduu si, ramas in tara, depune eforturi extraordinare pentru a-i asigura conditiile de studiu. In 1886, Iulia se inscrie la Facultatea de Litere a Universitatii Sorbona din Paris. Isi stabileste chiar si tema lucrarii de doctorat, pe care planuia sa o sustina la varsta de 20 de ani, si anume "Filosofia populara in tara noastra".
Curand un destin necrutator avea sa il desparta pe B.P. Hasdeu de fiica sa: la inceputul anului 1888, sanatatea Iuliei este marcata de cele dintai semne ale unei necrutatoare boli, ftizia. Suparat, carturarul va incepe o goana nebuna in sudul Frantei, in Italia si in Elvetia, ducandu-si fiica la aer curat, pentru a o salva. Toate incercarile sale sunt zadarnice. In vara anului 1888, Hasdeu isi aduce fiica bolnava inapoi in tara. Dupa o scurta perioada in care i-a vizitat pe toti doctorii Capitalei, Iulia Hasdeu este dusa la Manastirea Agapia. In luna august a aceluiasi an, nefericitul tata isi aduce copila acasa, ultimele sperante ale acestuia indreptandu-se catre divinitate, dupa cum nota el insusi. "Se milostiveste, oare, Dumnezeu? Ce este fara putinta la Atot Creatorul? Fie si o minune." Dar minunea pe care o astepta Hasdeu nu soseste, iar pe 29 septembrie 1889, in varsta de abia de 19 ani, Iulia se stinge din viata.
Dupa despartirea prematura de preaiubita sa fiica, marele carturar isi va canaliza intreaga energie intr-o singura directie: spiritismul. Hasdeu incearca zi de zi sa dialogheze cu fiica sa din lumea umbrelor. Si intr-o zi, Iulia ii raspunde: "Sunt bucurosa. Te iubesc. Ne vom revedea. Asta ar trebui sa-ti ajunga." Din acea zi, destinul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu avea sa strabata doar o exclusiva si stranie cale. De acum inainte, intreaga sa energie va fi canalizata de ideea ca spiritul Iuliei traieste. Un original pas in aceasta directie este cavoul pe care i-l construieste la cimitirul Belu. Iata o descriere uimitoare a lui, facuta in 1939: "Si totusi, iat-o! Iulia Hasdeu e intre noi. Pamantul i-a pastrat trupul imaculat si dupa moarte. Nici un vierme n-a profanat crinul. Prin geamul vrajit din mausoleu, prin care Hasdeu isi vedea zilnic copila imbalsamata, stand acolo ceasuri intregi, la biroul ei, cu relicvele ei scumpe si convorbind cu ea intr-o limba inteleasa numai de dansul, Iulia Hasdeu se vede astazi asa cum a fost acum cincizeci de ani. Sta acolo in sarcofagul ei alb, cu acoperis de cristal, in haina alba, cu chipul alb, pergamentat." (C. Manolache - Scanteietoarea viata a Iuliei Hasdeu).
Ani buni dupa moartea Iuliei, cei doi, tatal si fiica, se vor intalni regulat in castelul de la Campina, in timpul sedintelor de spiritism. De altfel, chiar si acest castel construit de Hasdeu, gandit ca un templu inchinat fiicei sale, a fost inaltat intocmai dupa planurile transmise de Iulia din lumea de dincolo. O insemnare a carturarului pe un manuscris spiritist, scrisa cu cerneala neagra si pastrata nealterata peste timp, sta marturie a acestui fapt: "Acest castel s"a zidit intre anii 1894 si 1896, planul fiind dat de spiritul Juliei B.P. Hasdeu prin medium B.P. Hasdeu, apoi desemnat arhitectonic de T. Dobrescu, constructiunea de N. Angelescu".
"In 1893, la invitatia doctorului C.I. Istrati, familia Hasdeu ii face acestuia o vizita la resedinta lor de vara de la Campina, spune Jenica Tabacu. Clima blanda si atmosfera pitoreasca a oraselului de pe Valea Prahovei reusesc sa-l cucereasca pe B.P. Hasdeu intr-o asemenea masura incat va decide sa cumpere un teren si sa construiasca acolo castelul." Este un castel si un templu totodata”, ii spunea Hasdeu lui Caragiale, care a venit sa-l viziteze. Tot ce se afla in castel era un simbol in sine si avea un rol aparte in cadrul unei simbolistici generale mai complexe. Asa cum nota si Caragiale dupa vizita sa la Campina, castelul este orientat catre est, baza sa avand forma unei cruci, cladirea cu doua corpuri de cate un etaj si un donjon central sugerand conceptul trinitatii. In interior, sub domul inalt al donjonului central, in mijlocul salii circulare, se afla un stalp de marmura trandafirie, de care se reazama doua scari de fier urcand spre braul donjonului, unde este o galerie metalica. La nivelul galeriei, deasupra stalpului de sustinere a scarilor, se afla un podium purtand statuia lui Iisus, din lemn colorat, realizata de sculptorul Casciani din Paris. "Domul e luminat de trei usi, raspunzand pe trei terase si de o fereastra rotunda, intretaiata de o cruce cu geamuri in felii, colorate galben si rosu", isi amintea I.L Caragiale. "Daca ingenunchi in fata Mantuitorului, capul sau divin il vezi in dreptul ferestrii scanteietoare de lumina, al carei cadru il inconjoara ca o aureola. Aci ilustrul meu amfitrion ma face sa iau seama ca stalpul, care suporta de jos, in mijlocul domului, scarile urcatoare la galerie, reprezinta, impreuna cu ele un mare potir: deasupra acestuia, ridicandu-se la cer, departe de durere, figura stralucitoare a Domnului."
Dupa construirea castelului, B.P. Hasdeu isi paraseste casa din Bucuresti si se stabileste la Campina, petrecandu-si marea majoritate a timpului incercand sa comunice cu Iulia. Dupa ce Academia Romana il anuntase pe Hasdeu ca renunta la intentia de a edita dictionarul Etymologicum Magnum Romaniae, gigantica sa opera de o viata, Bogdan Petriceicu Hasdeu se retrage la castelul din Campina. Parasit de toti, poate si dintr-o insingurare voita, va sta aici pana la moarte, in lungi convorbiri cu spiritul fiicei sale. De altfel, savantul afirma ca spiritul fiicei sale l-ar fi ajutat sa ia legatura si cu alte spirite, cum ar fi cel al fratelui sau, Nicolae, sau chiar cu acela al tatalui sau. Mai mult decat atat, B.P. Hasdeu explica in prologul cartii sale despre spiritism, "Sic cogito", ca aceasta lucrare i-a fost dictata chiar de catre fiica sa, dupa moartea acesteia, in urma contactului cu spiritul ei. Ipostaza de medium il epuizeaza pe marele carturar, el fiind nevoit sa continue convorbirea cu fiica sa prin intermediul altor persoane recunoscute a avea calitati de medium. Astfel, sedintele de spiritism ale lui Hasdeu gasesc adepti, mai ales printre intelectualii vremii. Chiar pictorul Nicolae Grigorescu, care a locuit in ultimii ani ai vietii destul de aproape de castel, participa la sedinte. In cadrul lor se fac fotografii inedited, in incercarea de a surprinde si imortaliza misterul: o izbanda o reprezinta imaginea bunicului lui Hasdeu, Tadeu Hasdeu, fotografiat pe o placa sensibila, "Lumiere 6684". In incinta castelului exista, de altfel, o camera speciala pentru sedintele de spiritism ale lui Hasdeu; cateva obiecte originale, un vas oriental de bronz, trei scaune de forma triunghiulara din fier si placi de marmura, ce s-au aflat initial in Bucuresti la mormantul Iuliei, incearca sa refaca atmosfera initiala din aceasta camera. Ca o marturie peste ani, cateva dintre manuscrisele spiritiste ale lui Hasdeu, dictate chiar de Iulia, prin intermediul unor persoane medium, sunt asezate acum in camera de spiritism. Manuscrisele spiritiste ale lui Hasdeu au vazut lumina tiparului prin grija a doi oameni pasionati, Mircea Colosenco si Jenica Tabacu, in volumul "Protocoalele sedintelor de spiritism", dovada a preocuparilor bizare din ultimii ani ai vietii marelui savant B.P. Hasdeu. Participantii, datele, practicile, confirmarile sedintelor de spiritism din aceasta odaita se regasesc in notele lui Hasdeu.

Sedus de personalitatea fiicei lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, un ziarist ardelean, Teodor Olimpiu Albini, a avut ideea de a merge la Campina, pentru a culege folclor oral legat de castelul inaltat de Hasdeu. Iata cateva spicuiri din "sondajele" sale, preluate peste o jumatate de secol in revista Cosanzeana, de la Brasov.
"Noaptea, dincolo de portile ferecate ale Castelului, se aude Iulia cantand la pian. Se mai aud strigatele de Bravo! si aplauzele batranului Hasdeu (la moartea Iuliei avea doar 50 de ani!). Uneori, pianul canta si ziua."
"Nimeni nu calca prin fata castelului. Oamenii trec pe partea cealalta a strazii si se inchina, speriati ca de dracul. Cei aflati prin vecinatate au cerut primariei ca Hasdeu sa fie fortat sa se mute si imobilul stafiilor sa fie daramat."
"Ne-am suit in arbust si am stat ascunsi toata noaptea. N-am vazut cand a intrat stafia in cladire, dara la cantatul cocosilor, d-soara Iulia a iesit pe terasa din stanga. Era imbracata in rochie alba, avea flori de margarete in brate si parul prins in coc cu o stea. A doua zi dimineata, cateva fire de margarete au fost gasite de maturatorul de strada langa gardul castelului. Era in septembrie, margaretele disparusera demult. Si dl. vardist spune ca este adevarat."
"Cand vin domnii aia sa faca spiritism cu dl. Hasdeu, lampile din casa se sting. Ieri seara, mama a aprins lampa de patru ori."
"Daca cineva trece prin fata castelului si vrea sa injure, nu poate. Limba i se face de clei."
"Uneori, noaptea, batranul urla ca lupul. Iese la geam, descheiat la camasa de noapte, cu ochii rosii ca rugul si striga ce stiu, o vorbire de vrajitor..." (Probabil: "Viens, ma fille, papaliga (asa ii spunea Iulia tatalui ei) t'attend!" - in traducere: "Vino, fiica mea, tatal tau te asteapta!"
Ce s-a mai pastrat azi din castelul de odinioara? Supus unui "lifting" destul de strident pe alocuri, castelul traieste mai ales prin magia enigmelor pe care le poarta de un secol. O usa masiva, glisanta, da in cea mai mare incapere, unica de forma circulara, sala de lectura. In centrul ei, ca un fel de axis mundi, se afla inca statuia lui Iisus in marime naturala. Este imposibil ca, pasind in incapere, privirea sa nu iti fie atrasa de aceasta statuie, si privind-o, iti dai seama ca ochii lui Iisus te vegheaza. La picioarele sale sunt cununa de spini si piroanele.
Din sala de lectura se adancesc in zid trei incaperi inguste: doua biblioteci si un salon de muzica, in care pianina Schiedmayer, care a apartinut Iuliei, supravietuieste amutita. Deasupra ei este o reprezentare a arborelui genealogic al familiei Hasdeu: intemeietorul este Voda Stefan Petriceicu, alungat din Polonia de tatari, apoi, o veriga importanta este Tadeu Petriceicu, strabunicul Iuliei, cel care avea sa se intoarca din bejanie la mosia familiei de langa Hotin. Aici, in satul Cristinesti, se va intoarce intaiul sau nascut, Alexandru, dupa ce studiase in strainatate dreptul, stiintele naturii si literele. Fiul sau, nascut in 1838, la 16 februarie, a fost Tadeu Petriceicu - alias Bogdan Petriceicu Hasdeu. A patra generatie a acestei familii speciale a fost Iulia.
Castelul de la Campina, in ciuda asocierii lui cu o activitate desfasurata in obscuritate, cu o recuzita specifica, are multa lumina. Toate incaperile, exceptand camera de spiritism, au luminator, iar obloanele de metal ale ferestrelor au oglinzi in exterior. Probabil ca ele captau mai bine lumina si, totodata, in bataia razelor de soare, ofereau o stralucire aparte, vizibila de la distanta.
In castelul - muzeu pot fi vazute astazi biroul lui Hasdeu, unde se afla si masa de corespondenta a Iuliei, adusa de la Paris. Se patrunde apoi in dormitorul lui Hasdeu, incapere zugravita cu cale - floarea preferata a Iuliei. Ochii se opresc pe un tablou al Iuliei Hasdeu in ziua mortii - o copie dupa originalul in ulei al profesorului ei de pictura de la Paris, D. Maillart. Revenind in birou, nu se poate sa nu fii intrigat de prezenta unei gauri in perete: pe acolo patrundea in castel, din camera de spiritism, duhul Iuliei.
In camera de spiritism, cateva obiecte originale incearca sa refaca atmosfera initiala, incarcata de mister. O masuta de spiritism, cu incrustatii de sidef, trei scaune de forma triunghiulara (din fier si placi de marmura), un vas oriental din bronz, cu animale fantastice. Pe buza vasului se afla un fel de coroana de acelasi diametru, cu un dragon in relief. Cele trei trepiede amintesc de scaunele oraculare din antichitate, inchinate spiritelor; prin numarul 3, trepiedul reprezinta imaginea focului si a cerului; ele au la mijloc, tot in triunghi, numele Hasdeu, lasand ca baza cele trei litere, DEU, amintind de Deus - Dumnezeu. Literele sunt frante, alcatuite din cate trei linii fiecare, astfel ca numele devine dificil de citit. De ce triunghiulare? Pentru ca 3 e numar mistic, e temeiul, el "exprima o ordine intelectuala si spirituala, intru Dumnezeu, in cosmos sau in om" (Dictionar de simboluri). Si aici, ca si in celelalte incaperi, atarna din plafon o lampa de fier in cruce, care odinioara avea, nu intamplator, si margele de chihlimbar. "Chihlimbarul reprezinta firul psihic ce leaga energia individuala de energia cosmica, sufletul individual de sufletul universal. El simbolizeaza atractia solara, spirituala si divina."
Desi atmosfera din jurul Castelului mi s-a parut intotdeauna sumbra si trista, cred ca l-as revedea oricand cu placere. Iar o plimbare la Campina mai poate avea si alte surprize, cum ar fi Casa Memoriala Nicolae Grigorescu, in care pot fi admirate tablouri originale ale artistului, alaturi de obiecte si mobilier ce au apartinut acestuia. Eu una recunosc: imi doresc foarte mult sa mai vad inca o data tabloul pictat de Grigorescu si intitulat Ghiocel: un bou alb, cu privirea blanda. Boul Ghiocel a existat in realitate: "Grigorescu şi-a cumpărat un viţel alb pe care l-a botezat Ghiocel şi pe care îl folosea ca model. Se spune că era atât de blând, încât venea singur în faţa pictorului şi stătea să-i pozeze. Grigorescu era oricum considerat excentric, în primul rând pentru că picta aici, în această zonă şi nu mergea la munca câmpului, în al doilea rând pentru că avea un bou pe care nu-l punea la munci", spune Liliana Marin, muzeograf. Si de boul Ghiocel mi-am amintit acum, dar si asta-toamna, cand, mergand pe drumurile Buzaului, am vazut cele mai multe care cu boi din viata mea: am oprit masina, am facut cateva fotografii boilor...pe unul dintre ei chemandu-l Bujor. Adevarul e ca sunt niste animale pe cat de mari, pe atat de blande si de supuse...poarta poveri grele si merita nume e flori...