Delta Dunarii vazuta, gustata si povestita (5)

Ziua de 9 septembrie ne-o petrecem in Crisan. Sositi de la Sulina cu Navrom, ne "acomodam" repede cu satul care, pentru noi cel putin, este o strada cu Dunarea pe o parte, si case pe cealalta parte.

Mai multe fotografii: aici

Pe apa, aceeasi forfota, desi parca mai putin zgomotoasa decat la Sulina. Trec vapoare mari, cu turisti straini de varsta a treia si le facem cu mana.

Mancam apoi... peste. Nici nu mai stiu cum era pregatit. Pentru Crisan insa este "emblematica" o friptura de peste cu varza, rosii si ceapa. Ex-tra-or-di-na-ra! Doamna Lucica Gherman, care ne gazduieste si ne rasfata cu toate aceste mancaruri de nedescris, este premianta la doua editii ale Festivalului Gastronomic "De-ale Gurii Dunarii". Nu spun nimic mai mult!

La Crisan am tinut pentru prima data in mana un rac: un curajos cu ochi ca doua margele, cu muuuuulte picioare si un ditamai clestele! Se prinsese in plasa pescarului: i-am dat drumul inapoi, in Dunare, curioasa sa vad daca va merge de-a-ndaratelea! Nu m-a dezamagit!

Initial, viata in Crisan am crezut ca-i linistita. Desi stiam ca nu-i asa. Oamenii sunt nemultumiti ca s-a interzis vanatoarea, si multi spun ca se va interzice in curand si definitiv, chiar si pescuitul.
La povestea cu vanatoarea mi-am amintit de relatarea cuiva din Mahmudia, despre italienii care vin si omoara cam tot ce le iese in bataia pustii, platind bani grei pentru asta; se spune ca un astfel de "vanator" a tras intr-o zi peste 2.000 de cartuse. Chiar a impuscat tot ce misca: pana la urma, nici nu isi mai ridica vanatul, astfel ca multe rate, gaste, lebede, sfarseau ranite prin stuf sau pe balta. A facut macel! Sincer, un singur glonte cred ca ar fi fost util: cel pe care ar fi trebuit sa si-l traga singur in cap!

Apoi, cu pestele, aflam si aici aceleasi povesti triste: pestele, spun unii, e din ce in ce mai putin. Altii spun ca e destul. Probabil in cativa ani (si nu multi) vom afla cine are dreptate...
Cert este ca apele Dunarii au fost indiguite, si asta fara noima! Apa nu mai circula, baltile sunt statute, albia se colmateaza si aerul miroase a stricat. Pestii adulti mor, la fel si puietul: seceta isi face si ea simtita prezenta, asa ca se formeaza balti mici, in care pestii raman captivi pana cand ii mananca pasarile sau raman fara apa care se evapora cu repeziciune.
Iar cand sunt perioade de imperechere, cand e "bataia pestelui", omul nu-l protejeaza, ba dimpotriva: povestea cineva despre crapi uriasi care, prinsi de febra imperecherii, ies pe jumatate din apa si atunci sunt pur si simplu culesi de "pescari". Uneori, povestile pe care le auzim, parca nici nu sunt adevarate! Dar la cate am auzit... sigur sunt, din pacate!

Altii spun ca "are balta peste", doar ca, pescuindu-se mai mult ilegal, scad raportarile, asa ca multi se asteapta ca in curand sa fie interzis la pescuit nu doar sturionul, ci si salaul, stiuca si crapul!

Si pentru ca tot suntem la capitolul "povesti incredibile", sa va mai spun una: ajungem intr-un sat, pe langa Letea, pe-acolo. Si se plangeau oamenii de lipsa serviciilor medicale, de lipsa unei salvari... Si tot de la ei am aflat despre "istoria" dispensarului: nou, abia dotat, la cateva zile este devastat de hoti si, peste alte cateva zile, este transformat in discoteca...si tot peste cateva zile, vad pe prispa primarului masina de spalat care fusese, cu doar cateva zile in urma, in dotarea dispensarului. Asadar, e vorba de "zile" nu de ani sa fie distruse niste lucruri absolut vitale!
Partea si mai proasta este ca oamenii care chiar muncesc si vor sa schimbe ceva, nu sunt adusi in fata, nu sunt incurajati. Tot pe-acolo, pe langa Letea, aflam si despre doi batrani care au facut subiectul unui reportaj realizat de ziaristi straini, dupa ce au fost imbatati de acestia: "de-asta o duc prost oamenii Deltei, ca sunt betivi". Or fi, nu zic nu, dar sa-i vedem si pe ceilalti, totusi....
Sa-i vedem si pe rangerii care, cand prind pe unul care pescuieste la curent si il duc in fata judecatorului, devin frustrati la auzul replicii: "era cu aparatul de pescuit la curent, dar daca era oprit? ai vreo dovada ca era pornit?", si la vazul restituirii aparatului cu pricina spre buna folosinta de catre prea-cinstitul "pescar".
Si acum, ca tot mi-am amintit, sa mai spun o ultima poveste: aceea despre islazuri luate de la un sat, iar apoi retrocedate aceluiasi sat, dar pe malul celalalt al Dunarii. Mai du-ti vitele la pascut cu barca, daca poti!

Sa inchei totusi si cu ceva frumos: cu frontoanele superbe ale caselor, frontoane care spun privitorilor ocupatiile celor care locuiesc acolo: agricultori, crescatori de vite... sau simpli oameni iubitori de frumos, asa cum i-am vazut noi.

Seara stam langa balta si ne lasam muscati de tantari: la o vorba cu pescarii, carora le castigam simpatia si ne lasa sa ne fotografiem cu prada lor!

Cu bine pana la urmatoarea poveste,
Cristina si Cristin DUMITRU

Delta Dunarii vazuta, gustata si povestita (4)

In dimineata zilei de 8 septembrie ne incepem calatoria din satul Letea catre Sulina.

Mai multe fotografii aici

Cu un Volkswagen ce trepida din toate inchieturile si cu domnul Ghiocel la volan pornim intr-o mult prea scurta plimbare peste saraturile Letei. Dupa aproximativ 45 de minute eram in Sulina, cartierul Prospect; daca voiam sa ajungem in zona centrala a orasului, trebuia sa trecem canalul Sulina cu barca. Ceea ce nu-i greu de facut: la mal stau, cu randul, oameni cu barcile si pentru aproximativ 7 lei te trec de pe un mal pe altul, cu tot cu bagaje.
Totusi, nu pot trece deja la povestile Sulinei fara sa ma opresc pret de cateva minute asupra domnului Ghiocel. O persoana extraordinara, cu simtul umorului dezvoltat, dar mai ales cu o ironie ca un bici manuit bine, ne-a facut surpriza de a opri in cateva locuri pentru fotografiat. El insusi pasionat de fotografii, de natura si de peisaje, a fost o companie extraordinara pe drumul dintre Letea si Sulina. Tare as vrea sa-l revedem si sa stam de vorba mai pe-ndelete!

Fata de nisipurile pe care le tot strabateam de cateva zile, Sulina ne-a aparut ca o adevarata metropola! Cu asfalt... Ne-a uimit si vanzoleala de barci, vaporase, vapoare ce transforma Dunarea intr-un adevarat cazan in fierbere!

Aici ne-am cazat la Pensiunea Marina pe care o recomandam cu incredere pentru serviciile exceptionale. Din pacate nu pregateau si mancare, dar am avut parte de o experienta culinara de exceptie la restaurantul Marea Neagra, pe care il recomandam.

Neaparat trebuie sa incercati storceacul de sturion (de crescatorie, sper, pentru ca pescuitul de sturion este interzis pana in 2016!): o ciorba dreasa cu smantana, absolut... memorabila!

Prima oprire la Sulina a fost la Farul Comisiei Europene, astazi muzeu. Farul a fost construit intre 1869 - 1870, are o inaltime de 17.34 metri si o forma tronconica. La parter farul gazduieste cabinetul de lucru al lui Eugeniu Botez, cunoscut sub pseudonimul literar Jean Bart.

Aici mai putem vedea si o sala dedicata Comisiei Europene a Dunarii, organism international constituit in urma Tratatului de la Paris din 30 martie 1856.
In interior accesul pana la cupola farului se face pe o scara metalica in forma de spirala, treptele si interiorul fiind luminate de cele trei ferestre circulare.
Mai multe informatii despre Farul din Sulina se pot gasi aici

Ne indreptam apoi catre Cimitirul din Sulina, unul dintre cele mai frumoase si mai pline de povesti pe care l-am vazut vreodata!

Imediat ce intram in cimitir, zarim cateva pietre funerare asemanatoare, cu scriere in limba engleza: chiar si varstele celor ingropati acolo sunt apropiate, toti fiind foarte tineri. Le spune ca este vorba de un intreg echipaj, toti componentii lui murind inecati. Intamplarea a fost ca amanta capitanului unui vas a vrut sa se sinucida si a sarit in apa; capitanul dupa ea, ca sa o salveze; iar restul echipajului a sarit dupa capitan, tot pentru a-l salva. Mormintele lor stau marturie ca incercarile lor au esuat... numai amanta se pare ca a reusit sa-si atinga scopul!

Mai apoi trecem pe langa pietrele funerare de o rara simplitate si de o stranie frumusete, ce marcheaza locul unde odihnesc William si Margaret, doi tineri ce au o poveste de o dragoste asemanatoare celei traite de Romeo si Julieta. Parintii baiatului i-au dorit despartiti, pentru ca nu puteau fi de acord ca fiul lor sa se casatoreasca cu o femeie de clasa sociala inferioara; asa ca l-au imbarcat pe un vapor si l-au trimis spre Indii. Fata insa s-a dechizat in marinar si l-a insotit. Din nefericire, vaporul Adalia, pe care se aflau cei doi, s-a scufundat. Tinerii au murit iar parintii au fost de acord sa le faca morminte alaturate.

Strabatem aleile cimitirului, printre cruci scrise in italiana, germana, engleza, greaca... Si ajungem la mormantul piratului, pe care tineam neaparat sa-l vedem. Piratul grec Georgios Kontoguris se pare ca a fost celebru in sec. al XIX-lea. Se pare ca tactica lui era aceea de a pune paie aprinse intre cornele vitelor care pasteau pe mal, dand impresia vaselor care se aflau in larg ca pamantul este inca departe. Navele astfel pacalite esuau si cadeau drept in plasa piratului care le astepta pe mal. Piatra alba de marmura, care ii acopera mormantul, are sculptate la cap crucea crestina, iar la picioare simbolul piratilor: capul de mort si oasele incrucisate. Se spune ca piatra mormantului este atat de alba pentru ca multi au vrut sa afle ce le rezerva viitorul si, dupa spusele legendei, au venit la miezul noptii cu apa din mare, au varsat-o peste mormant si apoi au sters-o pentru a-si vedea soarta reflectata de marmura rece.
Legende sunt multe, unele adevarate, altele poate ca nu. Cert este ca nimeni nu a gasit pana acum comoara adunata de pirat: preferatele lui erau navele care transportau aur si argint, urmasi nu a avut... asa ca povestea lui poate continua!

Trecem si pe la mormantul printesei Ecaterina Moruzi: "Aci vremelnic zacu remasitele pamantesci a le Pincesei Ecaterina Moruzi nepota lui Ioan Sturza Voevod Moldovei, nascuta in Constantinopol in anul 1836, incetata din viata in Sulina la 29 dec. 1893. Vecinica ei pomenire"
Loc de plimbari si viata boema, Sulina i-a fost si mormant...
Nu reusim sa vedem cimitirul musulman si cimitirul evreiesc, dar zarim cimitirul lipovenesc ce ne atrage privirile datorita crucilor albastre.

Mergem apoi pe plaja din Sulina, unde avem parte de un minunat apus, printre valurile marii si tipetele pescarusilor.

Sulina ne-a placut. Si ne dorim sa revenim candva. Si daca nu am scris despre lipsa locurilor de munca, despre fabricile inchise ce stau sa se pravaleasca, despre fatadele frumoase, elegante si scorojite de timp ale cladirilor, despre pescuitul cu curent electric si despre braconaj... nu inseamna ca nu exista! Vor urma postari in care voi mai scrie despre aceste probleme... Dar asta-seara le-am ocolit...


Va urma,
Cristina si Cristin

Delta Dunarii vazuta, gustata si povestita (3)

...si povestea noastra continua: de la Periprava plecam, pe 6 septembrie, catre satul C.A. Rosetti. Un jeep de la Pensiunea Miruna ne duce pana acolo, pentru 200 lei / masina.

Ca de obicei, mai multe fotografii aici

Drumul trece prin marginea Padurii Letea, strabatand saraturile pline de o vegetatie ciudata: niste plante marunte, rosii, ce dau intregului peisaj o stranie frumusete!

In C.A. Rosetti ne cazam la Ion Chiselev, de meserie padurar... Asta am aflat mai tarziu, pentru ca eu am crezut ca-i numele dansului, asa ca in toate convorbirile telefonice ii spusesem "domnul Paduraru"; iar cand s-a recomandat "Chiselev", l-am intrebat daca domnul Paduraru nu-i acasa... Conditiile de cazare foarte bune: o casa obisnuita, fara pretentii de pensiune, dar foarte curat totul, cu dus si cu apa calda. Iar seara, mancarea a fost de exceptie.

Urmeaza o plimbare scurta prin satul micut, cu strazi acoperite de nisip; casele cu frontoane frumoase, si multa, multa liniste. Impresioneaza biserica uriasa in raport cu marimea satului si a caselor!

Cu un fel de trocarici care ne-a costat 30 de lei dus-intors ajungem spre seara in satul Cardon. Cred ca este locul care m-a impresionat cel mai tare din toata expeditia noastra. Stiam ca in sat sunt cu totul vreo 15 oameni, dintre care un copil, un handicapat si o betivanca...Chiar si asa, tot nu am reusit sa-mi imaginez cum arata un sat pe cale de disparitie, pana nu l-am vazut!

Prima casa din marginea satului este acoperita cu stuf. Incep sa latre vreo doi caini cand ne apropiem de gard. Pe banca, la poarta, o batrana ne priveste cu mana facuta streasina la ochii spalaciti de batranete: este baba Lichera, care rade la noi cu gura stirba. Are 93 de ani. Nici nu stiu ce sa-i spun, mi-e pur si simplu rusine... Sta singura pe banca de langa gard, cu soarele batandu-i in fata si atat. Pe la noi batranii ies la poarta sa mai vorbeasca unii cu ceilalti, sa mai vada cine trece pe drum, sa mai "puna tara la cale". Baba Lichera era singura, in toata pustietatea aia. Nu stiu daca s-a bucurat ca ne-a vazut, sau mai rau s-a intristat...

La cateva sute de metri, o alta casa, o alta batrana singura: nici macar curent electric nu avea!

Pe drum ii intalnim pe Vasilache Alexandru, un batranel jovial, care la cei 82 de ani insa se mai simtea in stare "sa traga o femeie de maneca", dupa cum singura ne marturiseste. Cum vede ca avem chef de vorba, se apuca sa ne povesteasca din tineretile lui, cand era cadru militar si manca numai fazani si capriori... Frumoase amintiri depanate de un batranel slab, stirb, cu o camasa zdrentuita si pantaloni mult prea largi... I se alatura si Platon Brebenel, despre care aflam ca este handicapatul satului. Ne uitam la ei cum incep sa-si povesteasca tineretile si apoi dispar incet, fara urma parca, pe drumul nisipos ce inghite orice urma, orice pas.

Tinerii din Cardon, in ziua de astazi insa, nu mai au amintiri placute care sa le insenineze batranetile. O femeie tanara, de-o seama cu noi, ne spune povestea zilelor ei. Casatorita, nici ea nici sotul nu au locuri de munca. Nu primesc nici ajutorul social de 125 de lei, pentru ca au cateva vite. De pe urma acestora reusesc sa-si tina in scoala baiatul cel mare, la Sulina. Cel mic, in clasa a treia, se pare ca nu va avea sansa fratelui mai mare: din Cardon pana la cea mai apropiata scoala (la C.A.Rosetti) sunt 9 km. Autobuzul scolii nu mai poate veni sa-l ia, sa-l duca si sa-l aduca de la scoala: pentru un singur copil nu renteaza sa consume benzina... Bani nu sunt, sa fie tinut de parinti cu gazda la Rosetti; iar sa mearga pe jos, in fiecare zi, 9 km dimineata si 9 km seara, e prea mult pentru un baietel in clasa a treia...

Ce vorbe sa spui si cum ai putea incuraja un astfel de om?! Am intalnit oameni pentru care un hotel situat la 1 km de centrul orasului era mult prea departe...

Plecam din Cardon cu vaga impresie ca vedem pentru ultima data cele cateva case acoperite cu stuf...

Intorsi in C.A.Rosetti, aflam alte povesti, la fel de triste... Oamenii se plang de lipsa unei salvari, care sa le poata acorda asistenta in cazuri urgente. Si aflam si de ce lipseste masina Salvarii: este la Tulcea, a fost donata comunitatii din C.A.Rosetti, insa primaria nu are 4.000 de lei ca sa plateasca toate taxele si impozitele pentru ea, plus bateria. Asa ca salvarea zace intr-o parcare din Tulcea, iar oamenii zac in paturile lor in Rosetti...

Seara se lasa, linistita si racoroasa, peste sat. In C.A.Rosetti o plimbare in amurg ne face bine... dar si rau.

Cina la nea Ion incepe cu cativa ardei umpluti, niste peste prajit si vreo doi carasei marinati. Acestia din urma sunt deliciosi: crestati, prijiti bine si apoi acoperiti cu o marinata din apa, otet, piper si foi de dafin!

Lasam geamul intredeschis la camera si peste noapte ajung pana la noi taraiturile greierilor de pe pasunea de langa casa.

In dimineata zilei de 7 septembrie, dupa un mic dejun copios (cu peste, desigur), ajungem, cu 10 lei si cu acelasi trocarici, din satul C.A. Rosetti in satul Letea. Drumul dureaza aproximativ 30 min.pentru ca doar 4 km despart cele doua sate. Traversam iarasi saraturile acoperite de acele plante rosii.

Letea este unul dintre cele mai frumoase sate pe care le-am vazut pana acum: acel inconfundabil albastru impodobeste si aici casele albe, acoperite cu stuf. Ne cazam la o ruda a Vioricai Maxim, cunoscuta de majoritatea iubitorilor Deltei drept o gazda ireprosabila, si o bucatareasa pe masura!

Nici nu stiu cum sa descriu Letea: un sat parca incremenit in timp, cu casele lui frumoase umbrite de salcami.

Din pacate, si aici problemele sunt multe, si mari. Cu o zi inainte venise "hartie" de la ARBDD (Administratia Rezervatiei Biosferei Detal Dunarii) in acest sens: pentru ca s-a constatat ca in Padurea Letea se intra cu atv-uri, masini, motoare si se distrug dunele si peisajul, s-a decis a se inchide total si definitiv accesul in padure. Ca sa fie cat mai convingatori, promit imprejmuirea padurii cu gard electric; ba mai mult, s-a dispus saparea de santuri de-a latul drumurilor (cunoscute) de acces in padure. Ceva imi spune ca cei care intrau cu motoare, jeep-uri si atv-uri vor gasi alte cai de acces... Pe dinafara vor ramane cei care plimbau turistii prin padure cu carutele sau pe jos! Primariile locale incearca sa gaseasca variante prin care turistii sa aiba totusi acces in Padurea Letea, pe un traseu bine delimitat. Ne-am desumflat complet... Nici de data aceasta nu apucam sa vedem Padurea Letea! Si ca noi sunt, cu siguranta, destui: doritori de fotografii si imagini spectaculoase, dar daunatori mediului! In conditiile astea, satului Letea i se cam ia dreptul la turism: cel care primea in gazda turistii, cea care le gatea si un bors pescaresc, cei care ii plimbau cu caruta isi cam pierd paine de la gura. Asta in conditiile in care discutam de 3-4 luni de sezon intr-un an.
A, si sa nu uitam despre cum se obtin permisele de acces in Rezervatia Delta Dunarii: din Tulcea, de la sediul ARBDD, cu plata preferabil cash (altfel trebuie sa faci transfer in contul de la Trezorerie al institutiei si sa te duci cu OP-ul in dinti sa faci dovada platii permisului). Totul in timpul programului institutiei... Daca noi, ca romani, intelegem cum stau lucrurile, cam ce ar face un austriac, spre exemplu, ajuns vineri seara in Tulcea si care vrea sa petreaca un sfarsit de saptamana in Delta Dunarii...

Cu pescuitul, ne-am lamurit si la Letea: pestele din ce in ce mai putin este luat de curent.... De curentul electric, pentru ca si pe aici auzim aceleasi povesti despre braconaj. Pescarilor autorizati li se confisca setcile (ca doar este interzis pescuitul cu setca), dar acestea pot fi usor cumparate mai apoi chiar de la cei care le-au confiscat!

De foame, de nevoie (cineva spunea ca a pescuit cu setca pentru a-si asigura mancarea la botezul copilului), oamenii trebuie sa se descurce cumva. Insa din toate cele auzit razbate, ca un strigat de disperare, lipsa de speranta, lipsa de perspectiva. Unii spuneau ca da, se discuta despre salvarea Deltei, dar nu si despre salvarea oamenilor care o locuiesc: se poate foarte bine ca si ei sa fie adunati intr-un tarc si impuscati.

Dupa-amiaza ajungem si in satul Sfistofca. Ne intalnim cu o mana de oameni si toti ridica problema apei menajere. Sa ai atata apa in jur si totusi sa mori de sete! Ironic este ca unele sate au tevile si instalatiile gata facute, dar zac in pamant (sau mai rau, ingropate de hotii de fier in padure); sunt sate in care am vazut si cismele! Ca o bataie de joc suprema, apa menajera nu exista - cismelele insa sunt acolo doar pentru a ne aminti asta!

Si la Sfistofca intalnim casele darapanate, unele pustiite si prapadite se ingroapa singure in nisipul sarat. Oamenii ar vrea sa fie pastrate, macar cele mai vechi dintre ele, renovate si transformate in monumente! Pentru turisti... Unii, mai realisti, isi raspund singur: "Care turisti?!" Da, asta cam asa e... Turistul vrea si el sa bea o cana de apa... Si apa in Delta e scumpa; cam de 3 ori pretul de pe la noi! Nu o data mi s-a intamplat ca, tot mergand din sat in sat, sa uit sa iau cu mine o sticla cu apa; iar cand am cerut cuiva un pahar cu apa, am primit fie o ridicare din umeri, fie o scuza, fie chiar o privire rautacioasa... Nu condamn pe nimeni, am inteles; cand o femeie s-a bucurat ca a primit o sticla de apa de 0,5 l pentru copilul ei, ca nu apucase sa cumpere apa in ziua aceea, am inteles!

Seara ne-am intors in Letea. Am facut o plimbare pana in capatul celalalt al satului, la cimitirul cu cruci albastre.

Apoi ne-am intors la Viorica. Cineva m-a intrebat daca, pana atunci, auzism de satele Cardon, Letea, C.A. Rosetti si a fost uimit sa afle ca stiam. Si mi-am amintit de protestul pentru salvarea cailor salbatici, din Piata Victoriei, de la care nu am putut lipsi. Aici viata e grea, si pentru animale, si pentru oameni...

Seara am mancat malasolca (peste uscat, cu un gust absolut divin!) si am ascultat un satean cantand la acordeon! Nici n-am mai putut sa ne bucuram de toate cate le aveam noi. Parca seara pe potopeau toate povestile de peste zi, si ne cam statea mancarea in gat...

Pe curand,
Cristina si Cristin

Delta Dunarii vazuta, gustata si povestita (2)

Luna lui septembrie a inceput pentru noi cu un drum la Tulcea. Iar de la Tulcea, la Chilia Veche: pentru 600 de lei am inchiriat o barca pentru 6 persoane si in aproximativ 2 ore si jumatate iata-ne la Chilia Veche.

Sa strabatem o parte din bratul Chilia a fost o adevarata incantare! Iata mai multe fotografii: aici

Drumul este foarte placut: dupa-amiaza perfecta de inceput de toamna, bratul Chilia ne ofera peisaje care de care mai frumoase, multe rate salbatice si pescarusi si cormorani. Facem fotografii si ne bucuram de fiecare particica de Delta!

Trecem si de punctul de control al Politiei de Frontiera si recuperam si sapca lui Cristi, care ii zburase de pe cap si plutea lin pe Dunare....

Ajungem la Chilia Veche si acostam chiar la pontonul pensiunii Solunar. Intai cateva cuvinte despre aceasta: categoria nu corespunde serviciilor oferite, camerele fiind destul de saracacioase. Piscina atat de atragatoare pe internet nu avea apa. Mancarea este insa foarte buna: desi la primul pranz am avut o ciorba cu carne de vita, felul doi a compensat: peste la cuptor cu sos de rosii si cartofi.

O plimbare seara prin sat are un farmec extraordinar. E multa liniste, foarte rar trece vreun automobil - dar atunci cand trece, te umple de praf din cap pana in picioare!

Ajungem si pe Strada Lipovenilor ce poarte numele oficial de Strada Nuferilor. Era destul de tarziu, asa ca nu am mai apucat sa vedem interiorul bisericii unde se afla icoane foarte vechi. Duminica aici inca mai vin, la slujbe, lipoveni in costume populare.

Trebuie sa recunoastem ca mult mai impresionanta este, in Chilia Veche, biserica romaneasca. Desi in renovare (de prea multi ani, dupa cum spuneau satenii), se pare ca a fost construita pe locul unei mai vechi biserici de lemn, aceasta din urma datand de pe vremea lui Stefan cel Mare, dupa spusele satenilor.

Actuala biserica a fost ridicata in anul 1852, localnicii obtinand aceasta favoare din partea Imperiului Otoman si carand de peste Dunare piatra si nisip. Ce inaltimea sa de 52 metri, este a doua biserica din tara, ca inaltime, dupa Biserica Neagra din Brasov.

Seara, dupa friptura de peste, am sta de vorba cu nea Vasile; venise cu cainele lui, Burtila. De la el mi-am notat reteta de peste afumat (mancasem scrumbie de Dunare afumata si nu-mi mai aminteam toti pasii): pestele se tine la saramura, apoi se baga intr-o afuumatoare acoperita cu o tabla ce are cateva rasuflatori; in afumatoare ajunge o teava ce face legatura cu locul unde se face focul. Fumul e musai sa treaca prin teava, ca sa se raceasca si sa nu ajunga la peste fierbinte, ca il strica.

Nea Vasile e primul care ne face pofta sa vedem Delta iarna, cand se recolteaza stuful (daca se recolteaza pe caldura, stuful se strica, nu mai este bun pentru acoperisuri), dar mai ales cand se vad mai bine mistretii!

Cazarea in Chilia Veche am avut-o la Pensiunea Solunar. Gazdele sunt primitoare, curtea frumoasa, insa pensiunea nu se ridica la categoria afisata pe internet: camerele sunt saracacioase, iar piscina fara apa; nu ca am fi vrut sa facem baie, insa... daca tot o pui pe internet, pune-i si apa!

De la Chilia Veche plecam a doua zi, pe 5 septembrie, la Periprava, cu Navrom. Inainte sa ne imbarcam, asteptam sa coboare pasagerii de Chilia. Parca suntem intr-un satuc din India: din vapor incep sa iasa papornite, saci, baloti, frigidere, pui congelati, canapele, un sifonier, un copil cocosat sub un sac de ciment...

Calatoria noastra dureaza aproape 2 ore. Satul e micut, saracacios, cu drumuri pline de nisip, proaste.

Ne-am cazat la Pensiunea Miruna (un complex foarte frumos, unde se mananca excelent, cu plaja micuta in spatele gradinii) si au fost destul de amabili incat sa vina la ponton si sa ne astepte cu jeep-urile.
Atmosfera este intregita de o ciorba cu perisoare de peste!

Domnul Buche, de fel din Botosani si acum proprietar al complexului, ne povesteste despre cat de frumos e iarna, cand incep sloiurile sa alunege pe Dunare. Dar ne spune despre cum e sa construiesti pe saraturi: locul pe care ne aflam a fost, candva, fund de mare, iar nisipul este sarat!

Admiram, ca in fiecare sat de acum inainte, mandrele frontoane ale caselor.

O plimbare prin sat, printre case si gradini ne arata insa si o alta fata a satului: aceea sub care ni se infatiseaza saracia oamenilor. Oficiul Postal e o ruina ce pare gata sa se prabuseasca. O cucoana stramba din nas si ii invinovateste pe oameni ca nu-l repara. Dar, cand le asculti povestile, cand ii vezi doborati de grijile zilei de maine, cand ii vezi cum se chinui sa-si repare propriile locuinte, nu-i mai invinovatesti de nimic.

Oamenii sunt revoltati: pestele e tot mai putin, iar pescuitul este tot mai... interzis. Acum chiar si pescarii autorizati mai pot pescui doar cu doua lansete, la fel ca pescarii sportivi. A fost interzis pescuitul cu setca, a fost interzis pescuitul cu vintire si cu taliene. Nu mai au dreptul la cota de peste de 3 kg pe zi, conform regulilor pescuitului familial (initial aceasta fusese de 5 kg). In schimb au dreptul de a fi controlati: sunt 7 institutii ale statului care ii pot controla (inclusiv Politia de Frontiera). Ca sa poata pescui cu doua lansete, un pescar autorizat trebuie sa-si ia in barca si contabilul, si toata hartogaria aferenta... In plus, prinde sau nu, trebuie sa plateasca: taxe si impozite, la greu! Inclusiv taxa de acces in Rezervatie... asta in conditiile in care pescarul ala acolo isi are casa!  Locurile de munca sunt inexistente; marii patroni care si-au deschis pensiuni si hoteluri angajeaza oameni de la Bucuresti... cica satenii sunt hoti si betivani!

In schimb, se practica la greu pescuitul cu curent electric. Metoda e simpla si eficienta pe termen scurt: o barca trece si sa cu curent, iar o alta vine din spate si aduna pestele. Bineinteles, doar pestele mare: cel mic e lasat deoparte. Si daca scapa cu viata, este sterilizat de curentul electric (in interiorul lui se formeaza dopuri care impiedica eliminarea icrelor), iar ochiii ii raman rosii. Nici pestele prins cu curentul electric nu prea mai este bun de consum: carnea este tare si sangele se strange in jurul sirei spinarii.
Am auzit povesti oribile, despre nopti in care malurile canalelor zbarnaie de curent electric, iar luna se reflecta in apa argintie de la burtile pestilor care plutesc pe Dunare.
Acum se pare ca a mai aparut o metoda: cu gaz. "Baietii destepti" vin cu sonarele, depisteaza bancurile de pesti si ii gazeaza cu buteliile; se pare ca e o metoda mai "soft" fata de pescuitul cu curent electric, mai multi pesti avand sanse de supravietuire.
Chiar si pe vremea comunistilor se pescuia cu curent electric, insa numai pe bratele mari si numai foarte rar. Acum pe oricine intrebam, ne spuneau o multime de locuri unde, cu o seara inainte, se daduse cu curent. Ba chiar cineva s-a oferit sa ne duca sa vedem cum se face, sa-i surprindem in fotografii si sa spunem mai departe. N-am avut timp in ziua respectiva, dar am promis ca vom reveni.
Cei care dau cu curent se stiu intre ei; nu va imaginati ca au toti bani sa-si ia aparatele respective. Insa cu totii sunt bagati in aceeasi oala: braconieri, chit ca unii braconeaza cu plase, iar altii cu curent electric. A, si mai este o diferenta: unii sunt mana in mana cu autoritatile!


Din pacate, astfel de povesti vor mai urma,
Cristina si Cristin DUMITRU