"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

miercuri, 26 septembrie 2012

Delta Dunarii vazuta, gustata si povestita (3)



...si povestea noastra continua: de la Periprava plecam, pe 6 septembrie, catre satul C.A. Rosetti. Un jeep de la Pensiunea Miruna ne duce pana acolo, pentru 200 lei / masina.

Ca de obicei, mai multe fotografii aici


Drumul trece prin marginea Padurii Letea, strabatand saraturile pline de o vegetatie ciudata: niste plante marunte, rosii, ce dau intregului peisaj o stranie frumusete!


In C.A. Rosetti ne cazam la Ion Chiselev, de meserie padurar... Asta am aflat mai tarziu, pentru ca eu am crezut ca-i numele dansului, asa ca in toate convorbirile telefonice ii spusesem "domnul Paduraru"; iar cand s-a recomandat "Chiselev", l-am intrebat daca domnul Paduraru nu-i acasa... Conditiile de cazare foarte bune: o casa obisnuita, fara pretentii de pensiune, dar foarte curat totul, cu dus si cu apa calda. Iar seara, mancarea a fost de exceptie.


Urmeaza o plimbare scurta prin satul micut, cu strazi acoperite de nisip; casele cu frontoane frumoase, si multa, multa liniste. Impresioneaza biserica uriasa in raport cu marimea satului si a caselor!


Cu un fel de trocarici care ne-a costat 30 de lei dus-intors ajungem spre seara in satul Cardon. Cred ca este locul care m-a impresionat cel mai tare din toata expeditia noastra. Stiam ca in sat sunt cu totul vreo 15 oameni, dintre care un copil, un handicapat si o betivanca...Chiar si asa, tot nu am reusit sa-mi imaginez cum arata un sat pe cale de disparitie, pana nu l-am vazut!


Prima casa din marginea satului este acoperita cu stuf. Incep sa latre vreo doi caini cand ne apropiem de gard. Pe banca, la poarta, o batrana ne priveste cu mana facuta streasina la ochii spalaciti de batranete: este baba Lichera, care rade la noi cu gura stirba. Are 93 de ani. Nici nu stiu ce sa-i spun, mi-e pur si simplu rusine... Sta singura pe banca de langa gard, cu soarele batandu-i in fata si atat. Pe la noi batranii ies la poarta sa mai vorbeasca unii cu ceilalti, sa mai vada cine trece pe drum, sa mai "puna tara la cale". Baba Lichera era singura, in toata pustietatea aia. Nu stiu daca s-a bucurat ca ne-a vazut, sau mai rau s-a intristat...

La cateva sute de metri, o alta casa, o alta batrana singura: nici macar curent electric nu avea!


Pe drum ii intalnim pe Vasilache Alexandru, un batranel jovial, care la cei 82 de ani insa se mai simtea in stare "sa traga o femeie de maneca", dupa cum singura ne marturiseste. Cum vede ca avem chef de vorba, se apuca sa ne povesteasca din tineretile lui, cand era cadru militar si manca numai fazani si capriori... Frumoase amintiri depanate de un batranel slab, stirb, cu o camasa zdrentuita si pantaloni mult prea largi... I se alatura si Platon Brebenel, despre care aflam ca este handicapatul satului. Ne uitam la ei cum incep sa-si povesteasca tineretile si apoi dispar incet, fara urma parca, pe drumul nisipos ce inghite orice urma, orice pas.


Tinerii din Cardon, in ziua de astazi insa, nu mai au amintiri placute care sa le insenineze batranetile. O femeie tanara, de-o seama cu noi, ne spune povestea zilelor ei. Casatorita, nici ea nici sotul nu au locuri de munca. Nu primesc nici ajutorul social de 125 de lei, pentru ca au cateva vite. De pe urma acestora reusesc sa-si tina in scoala baiatul cel mare, la Sulina. Cel mic, in clasa a treia, se pare ca nu va avea sansa fratelui mai mare: din Cardon pana la cea mai apropiata scoala (la C.A.Rosetti) sunt 9 km. Autobuzul scolii nu mai poate veni sa-l ia, sa-l duca si sa-l aduca de la scoala: pentru un singur copil nu renteaza sa consume benzina... Bani nu sunt, sa fie tinut de parinti cu gazda la Rosetti; iar sa mearga pe jos, in fiecare zi, 9 km dimineata si 9 km seara, e prea mult pentru un baietel in clasa a treia...

Ce vorbe sa spui si cum ai putea incuraja un astfel de om?! Am intalnit oameni pentru care un hotel situat la 1 km de centrul orasului era mult prea departe...

Plecam din Cardon cu vaga impresie ca vedem pentru ultima data cele cateva case acoperite cu stuf...


Intorsi in C.A.Rosetti, aflam alte povesti, la fel de triste... Oamenii se plang de lipsa unei salvari, care sa le poata acorda asistenta in cazuri urgente. Si aflam si de ce lipseste masina Salvarii: este la Tulcea, a fost donata comunitatii din C.A.Rosetti, insa primaria nu are 4.000 de lei ca sa plateasca toate taxele si impozitele pentru ea, plus bateria. Asa ca salvarea zace intr-o parcare din Tulcea, iar oamenii zac in paturile lor in Rosetti...

Seara se lasa, linistita si racoroasa, peste sat. In C.A.Rosetti o plimbare in amurg ne face bine... dar si rau.


Cina la nea Ion incepe cu cativa ardei umpluti, niste peste prajit si vreo doi carasei marinati. Acestia din urma sunt deliciosi: crestati, prijiti bine si apoi acoperiti cu o marinata din apa, otet, piper si foi de dafin!

Lasam geamul intredeschis la camera si peste noapte ajung pana la noi taraiturile greierilor de pe pasunea de langa casa.

In dimineata zilei de 7 septembrie, dupa un mic dejun copios (cu peste, desigur), ajungem, cu 10 lei si cu acelasi trocarici, din satul C.A. Rosetti in satul Letea. Drumul dureaza aproximativ 30 min.pentru ca doar 4 km despart cele doua sate. Traversam iarasi saraturile acoperite de acele plante rosii.


Letea este unul dintre cele mai frumoase sate pe care le-am vazut pana acum: acel inconfundabil albastru impodobeste si aici casele albe, acoperite cu stuf. Ne cazam la o ruda a Vioricai Maxim, cunoscuta de majoritatea iubitorilor Deltei drept o gazda ireprosabila, si o bucatareasa pe masura!


Nici nu stiu cum sa descriu Letea: un sat parca incremenit in timp, cu casele lui frumoase umbrite de salcami.


Din pacate, si aici problemele sunt multe, si mari. Cu o zi inainte venise "hartie" de la ARBDD (Administratia Rezervatiei Biosferei Detal Dunarii) in acest sens: pentru ca s-a constatat ca in Padurea Letea se intra cu atv-uri, masini, motoare si se distrug dunele si peisajul, s-a decis a se inchide total si definitiv accesul in padure. Ca sa fie cat mai convingatori, promit imprejmuirea padurii cu gard electric; ba mai mult, s-a dispus saparea de santuri de-a latul drumurilor (cunoscute) de acces in padure. Ceva imi spune ca cei care intrau cu motoare, jeep-uri si atv-uri vor gasi alte cai de acces... Pe dinafara vor ramane cei care plimbau turistii prin padure cu carutele sau pe jos! Primariile locale incearca sa gaseasca variante prin care turistii sa aiba totusi acces in Padurea Letea, pe un traseu bine delimitat. Ne-am desumflat complet... Nici de data aceasta nu apucam sa vedem Padurea Letea! Si ca noi sunt, cu siguranta, destui: doritori de fotografii si imagini spectaculoase, dar daunatori mediului! In conditiile astea, satului Letea i se cam ia dreptul la turism: cel care primea in gazda turistii, cea care le gatea si un bors pescaresc, cei care ii plimbau cu caruta isi cam pierd paine de la gura. Asta in conditiile in care discutam de 3-4 luni de sezon intr-un an.
A, si sa nu uitam despre cum se obtin permisele de acces in Rezervatia Delta Dunarii: din Tulcea, de la sediul ARBDD, cu plata preferabil cash (altfel trebuie sa faci transfer in contul de la Trezorerie al institutiei si sa te duci cu OP-ul in dinti sa faci dovada platii permisului). Totul in timpul programului institutiei... Daca noi, ca romani, intelegem cum stau lucrurile, cam ce ar face un austriac, spre exemplu, ajuns vineri seara in Tulcea si care vrea sa petreaca un sfarsit de saptamana in Delta Dunarii...


Cu pescuitul, ne-am lamurit si la Letea: pestele din ce in ce mai putin este luat de curent.... De curentul electric, pentru ca si pe aici auzim aceleasi povesti despre braconaj. Pescarilor autorizati li se confisca setcile (ca doar este interzis pescuitul cu setca), dar acestea pot fi usor cumparate mai apoi chiar de la cei care le-au confiscat!



De foame, de nevoie (cineva spunea ca a pescuit cu setca pentru a-si asigura mancarea la botezul copilului), oamenii trebuie sa se descurce cumva. Insa din toate cele auzit razbate, ca un strigat de disperare, lipsa de speranta, lipsa de perspectiva. Unii spuneau ca da, se discuta despre salvarea Deltei, dar nu si despre salvarea oamenilor care o locuiesc: se poate foarte bine ca si ei sa fie adunati intr-un tarc si impuscati.


Dupa-amiaza ajungem si in satul Sfistofca. Ne intalnim cu o mana de oameni si toti ridica problema apei menajere. Sa ai atata apa in jur si totusi sa mori de sete! Ironic este ca unele sate au tevile si instalatiile gata facute, dar zac in pamant (sau mai rau, ingropate de hotii de fier in padure); sunt sate in care am vazut si cismele! Ca o bataie de joc suprema, apa menajera nu exista - cismelele insa sunt acolo doar pentru a ne aminti asta!


Si la Sfistofca intalnim casele darapanate, unele pustiite si prapadite se ingroapa singure in nisipul sarat. Oamenii ar vrea sa fie pastrate, macar cele mai vechi dintre ele, renovate si transformate in monumente! Pentru turisti... Unii, mai realisti, isi raspund singur: "Care turisti?!" Da, asta cam asa e... Turistul vrea si el sa bea o cana de apa... Si apa in Delta e scumpa; cam de 3 ori pretul de pe la noi! Nu o data mi s-a intamplat ca, tot mergand din sat in sat, sa uit sa iau cu mine o sticla cu apa; iar cand am cerut cuiva un pahar cu apa, am primit fie o ridicare din umeri, fie o scuza, fie chiar o privire rautacioasa... Nu condamn pe nimeni, am inteles; cand o femeie s-a bucurat ca a primit o sticla de apa de 0,5 l pentru copilul ei, ca nu apucase sa cumpere apa in ziua aceea, am inteles!


Seara ne-am intors in Letea. Am facut o plimbare pana in capatul celalalt al satului, la cimitirul cu cruci albastre.


Apoi ne-am intors la Viorica. Cineva m-a intrebat daca, pana atunci, auzism de satele Cardon, Letea, C.A. Rosetti si a fost uimit sa afle ca stiam. Si mi-am amintit de protestul pentru salvarea cailor salbatici, din Piata Victoriei, de la care nu am putut lipsi. Aici viata e grea, si pentru animale, si pentru oameni...


Seara am mancat malasolca (peste uscat, cu un gust absolut divin!) si am ascultat un satean cantand la acordeon! Nici n-am mai putut sa ne bucuram de toate cate le aveam noi. Parca seara pe potopeau toate povestile de peste zi, si ne cam statea mancarea in gat...

Pe curand,
Cristina si Cristin

2 comentarii:

  1. E multa mizerie, multe necazuri in Romania reala..Noi orasenii, care vedem tara la televizor nici nu stim cata...Asta e tara adevarata (sunt multi asemenea oameni nu doar in delta), problemele ei, nu posetele nu stiu cui...

    RăspundețiȘtergere
  2. Asa este. Poate ar trebui sa vedem tara asta si altcumva decat doar cu ochiii unui turist, atunci cand pornim intr-o vacanta. Poate ar fi interesant sa vedem si altceva decat pesiaje frumoase sau drumrui cu gropi: sa vedem si oamenii. Si problemele lor. Si atata vreme cat eu una, cel putin, vad o legatura intre posetele nu stiu cui si necazurile oamenilor... poate ar trebui rezolvate ambele!

    RăspundețiȘtergere