"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

miercuri, 26 septembrie 2012

Delta Dunarii vazuta, gustata si povestita (3)



...si povestea noastra continua: de la Periprava plecam, pe 6 septembrie, catre satul C.A. Rosetti. Un jeep de la Pensiunea Miruna ne duce pana acolo, pentru 200 lei / masina.

Ca de obicei, mai multe fotografii aici


Drumul trece prin marginea Padurii Letea, strabatand saraturile pline de o vegetatie ciudata: niste plante marunte, rosii, ce dau intregului peisaj o stranie frumusete!


In C.A. Rosetti ne cazam la Ion Chiselev, de meserie padurar... Asta am aflat mai tarziu, pentru ca eu am crezut ca-i numele dansului, asa ca in toate convorbirile telefonice ii spusesem "domnul Paduraru"; iar cand s-a recomandat "Chiselev", l-am intrebat daca domnul Paduraru nu-i acasa... Conditiile de cazare foarte bune: o casa obisnuita, fara pretentii de pensiune, dar foarte curat totul, cu dus si cu apa calda. Iar seara, mancarea a fost de exceptie.


Urmeaza o plimbare scurta prin satul micut, cu strazi acoperite de nisip; casele cu frontoane frumoase, si multa, multa liniste. Impresioneaza biserica uriasa in raport cu marimea satului si a caselor!


Cu un fel de trocarici care ne-a costat 30 de lei dus-intors ajungem spre seara in satul Cardon. Cred ca este locul care m-a impresionat cel mai tare din toata expeditia noastra. Stiam ca in sat sunt cu totul vreo 15 oameni, dintre care un copil, un handicapat si o betivanca...Chiar si asa, tot nu am reusit sa-mi imaginez cum arata un sat pe cale de disparitie, pana nu l-am vazut!


Prima casa din marginea satului este acoperita cu stuf. Incep sa latre vreo doi caini cand ne apropiem de gard. Pe banca, la poarta, o batrana ne priveste cu mana facuta streasina la ochii spalaciti de batranete: este baba Lichera, care rade la noi cu gura stirba. Are 93 de ani. Nici nu stiu ce sa-i spun, mi-e pur si simplu rusine... Sta singura pe banca de langa gard, cu soarele batandu-i in fata si atat. Pe la noi batranii ies la poarta sa mai vorbeasca unii cu ceilalti, sa mai vada cine trece pe drum, sa mai "puna tara la cale". Baba Lichera era singura, in toata pustietatea aia. Nu stiu daca s-a bucurat ca ne-a vazut, sau mai rau s-a intristat...

La cateva sute de metri, o alta casa, o alta batrana singura: nici macar curent electric nu avea!


Pe drum ii intalnim pe Vasilache Alexandru, un batranel jovial, care la cei 82 de ani insa se mai simtea in stare "sa traga o femeie de maneca", dupa cum singura ne marturiseste. Cum vede ca avem chef de vorba, se apuca sa ne povesteasca din tineretile lui, cand era cadru militar si manca numai fazani si capriori... Frumoase amintiri depanate de un batranel slab, stirb, cu o camasa zdrentuita si pantaloni mult prea largi... I se alatura si Platon Brebenel, despre care aflam ca este handicapatul satului. Ne uitam la ei cum incep sa-si povesteasca tineretile si apoi dispar incet, fara urma parca, pe drumul nisipos ce inghite orice urma, orice pas.


Tinerii din Cardon, in ziua de astazi insa, nu mai au amintiri placute care sa le insenineze batranetile. O femeie tanara, de-o seama cu noi, ne spune povestea zilelor ei. Casatorita, nici ea nici sotul nu au locuri de munca. Nu primesc nici ajutorul social de 125 de lei, pentru ca au cateva vite. De pe urma acestora reusesc sa-si tina in scoala baiatul cel mare, la Sulina. Cel mic, in clasa a treia, se pare ca nu va avea sansa fratelui mai mare: din Cardon pana la cea mai apropiata scoala (la C.A.Rosetti) sunt 9 km. Autobuzul scolii nu mai poate veni sa-l ia, sa-l duca si sa-l aduca de la scoala: pentru un singur copil nu renteaza sa consume benzina... Bani nu sunt, sa fie tinut de parinti cu gazda la Rosetti; iar sa mearga pe jos, in fiecare zi, 9 km dimineata si 9 km seara, e prea mult pentru un baietel in clasa a treia...

Ce vorbe sa spui si cum ai putea incuraja un astfel de om?! Am intalnit oameni pentru care un hotel situat la 1 km de centrul orasului era mult prea departe...

Plecam din Cardon cu vaga impresie ca vedem pentru ultima data cele cateva case acoperite cu stuf...


Intorsi in C.A.Rosetti, aflam alte povesti, la fel de triste... Oamenii se plang de lipsa unei salvari, care sa le poata acorda asistenta in cazuri urgente. Si aflam si de ce lipseste masina Salvarii: este la Tulcea, a fost donata comunitatii din C.A.Rosetti, insa primaria nu are 4.000 de lei ca sa plateasca toate taxele si impozitele pentru ea, plus bateria. Asa ca salvarea zace intr-o parcare din Tulcea, iar oamenii zac in paturile lor in Rosetti...

Seara se lasa, linistita si racoroasa, peste sat. In C.A.Rosetti o plimbare in amurg ne face bine... dar si rau.


Cina la nea Ion incepe cu cativa ardei umpluti, niste peste prajit si vreo doi carasei marinati. Acestia din urma sunt deliciosi: crestati, prijiti bine si apoi acoperiti cu o marinata din apa, otet, piper si foi de dafin!

Lasam geamul intredeschis la camera si peste noapte ajung pana la noi taraiturile greierilor de pe pasunea de langa casa.

In dimineata zilei de 7 septembrie, dupa un mic dejun copios (cu peste, desigur), ajungem, cu 10 lei si cu acelasi trocarici, din satul C.A. Rosetti in satul Letea. Drumul dureaza aproximativ 30 min.pentru ca doar 4 km despart cele doua sate. Traversam iarasi saraturile acoperite de acele plante rosii.


Letea este unul dintre cele mai frumoase sate pe care le-am vazut pana acum: acel inconfundabil albastru impodobeste si aici casele albe, acoperite cu stuf. Ne cazam la o ruda a Vioricai Maxim, cunoscuta de majoritatea iubitorilor Deltei drept o gazda ireprosabila, si o bucatareasa pe masura!


Nici nu stiu cum sa descriu Letea: un sat parca incremenit in timp, cu casele lui frumoase umbrite de salcami.


Din pacate, si aici problemele sunt multe, si mari. Cu o zi inainte venise "hartie" de la ARBDD (Administratia Rezervatiei Biosferei Detal Dunarii) in acest sens: pentru ca s-a constatat ca in Padurea Letea se intra cu atv-uri, masini, motoare si se distrug dunele si peisajul, s-a decis a se inchide total si definitiv accesul in padure. Ca sa fie cat mai convingatori, promit imprejmuirea padurii cu gard electric; ba mai mult, s-a dispus saparea de santuri de-a latul drumurilor (cunoscute) de acces in padure. Ceva imi spune ca cei care intrau cu motoare, jeep-uri si atv-uri vor gasi alte cai de acces... Pe dinafara vor ramane cei care plimbau turistii prin padure cu carutele sau pe jos! Primariile locale incearca sa gaseasca variante prin care turistii sa aiba totusi acces in Padurea Letea, pe un traseu bine delimitat. Ne-am desumflat complet... Nici de data aceasta nu apucam sa vedem Padurea Letea! Si ca noi sunt, cu siguranta, destui: doritori de fotografii si imagini spectaculoase, dar daunatori mediului! In conditiile astea, satului Letea i se cam ia dreptul la turism: cel care primea in gazda turistii, cea care le gatea si un bors pescaresc, cei care ii plimbau cu caruta isi cam pierd paine de la gura. Asta in conditiile in care discutam de 3-4 luni de sezon intr-un an.
A, si sa nu uitam despre cum se obtin permisele de acces in Rezervatia Delta Dunarii: din Tulcea, de la sediul ARBDD, cu plata preferabil cash (altfel trebuie sa faci transfer in contul de la Trezorerie al institutiei si sa te duci cu OP-ul in dinti sa faci dovada platii permisului). Totul in timpul programului institutiei... Daca noi, ca romani, intelegem cum stau lucrurile, cam ce ar face un austriac, spre exemplu, ajuns vineri seara in Tulcea si care vrea sa petreaca un sfarsit de saptamana in Delta Dunarii...


Cu pescuitul, ne-am lamurit si la Letea: pestele din ce in ce mai putin este luat de curent.... De curentul electric, pentru ca si pe aici auzim aceleasi povesti despre braconaj. Pescarilor autorizati li se confisca setcile (ca doar este interzis pescuitul cu setca), dar acestea pot fi usor cumparate mai apoi chiar de la cei care le-au confiscat!



De foame, de nevoie (cineva spunea ca a pescuit cu setca pentru a-si asigura mancarea la botezul copilului), oamenii trebuie sa se descurce cumva. Insa din toate cele auzit razbate, ca un strigat de disperare, lipsa de speranta, lipsa de perspectiva. Unii spuneau ca da, se discuta despre salvarea Deltei, dar nu si despre salvarea oamenilor care o locuiesc: se poate foarte bine ca si ei sa fie adunati intr-un tarc si impuscati.


Dupa-amiaza ajungem si in satul Sfistofca. Ne intalnim cu o mana de oameni si toti ridica problema apei menajere. Sa ai atata apa in jur si totusi sa mori de sete! Ironic este ca unele sate au tevile si instalatiile gata facute, dar zac in pamant (sau mai rau, ingropate de hotii de fier in padure); sunt sate in care am vazut si cismele! Ca o bataie de joc suprema, apa menajera nu exista - cismelele insa sunt acolo doar pentru a ne aminti asta!


Si la Sfistofca intalnim casele darapanate, unele pustiite si prapadite se ingroapa singure in nisipul sarat. Oamenii ar vrea sa fie pastrate, macar cele mai vechi dintre ele, renovate si transformate in monumente! Pentru turisti... Unii, mai realisti, isi raspund singur: "Care turisti?!" Da, asta cam asa e... Turistul vrea si el sa bea o cana de apa... Si apa in Delta e scumpa; cam de 3 ori pretul de pe la noi! Nu o data mi s-a intamplat ca, tot mergand din sat in sat, sa uit sa iau cu mine o sticla cu apa; iar cand am cerut cuiva un pahar cu apa, am primit fie o ridicare din umeri, fie o scuza, fie chiar o privire rautacioasa... Nu condamn pe nimeni, am inteles; cand o femeie s-a bucurat ca a primit o sticla de apa de 0,5 l pentru copilul ei, ca nu apucase sa cumpere apa in ziua aceea, am inteles!


Seara ne-am intors in Letea. Am facut o plimbare pana in capatul celalalt al satului, la cimitirul cu cruci albastre.


Apoi ne-am intors la Viorica. Cineva m-a intrebat daca, pana atunci, auzism de satele Cardon, Letea, C.A. Rosetti si a fost uimit sa afle ca stiam. Si mi-am amintit de protestul pentru salvarea cailor salbatici, din Piata Victoriei, de la care nu am putut lipsi. Aici viata e grea, si pentru animale, si pentru oameni...


Seara am mancat malasolca (peste uscat, cu un gust absolut divin!) si am ascultat un satean cantand la acordeon! Nici n-am mai putut sa ne bucuram de toate cate le aveam noi. Parca seara pe potopeau toate povestile de peste zi, si ne cam statea mancarea in gat...

Pe curand,
Cristina si Cristin

marți, 25 septembrie 2012

Delta Dunarii vazuta, gustata si povestita (2)


Luna lui septembrie a inceput pentru noi cu un drum la Tulcea. Iar de la Tulcea, la Chilia Veche: pentru 600 de lei am inchiriat o barca pentru 6 persoane si in aproximativ 2 ore si jumatate iata-ne la Chilia Veche.

Sa strabatem o parte din bratul Chilia a fost o adevarata incantare! Iata mai multe fotografii: aici

Drumul este foarte placut: dupa-amiaza perfecta de inceput de toamna, bratul Chilia ne ofera peisaje care de care mai frumoase, multe rate salbatice si pescarusi si cormorani. Facem fotografii si ne bucuram de fiecare particica de Delta!



Trecem si de punctul de control al Politiei de Frontiera si recuperam si sapca lui Cristi, care ii zburase de pe cap si plutea lin pe Dunare....


Ajungem la Chilia Veche si acostam chiar la pontonul pensiunii Solunar. Intai cateva cuvinte despre aceasta: categoria nu corespunde serviciilor oferite, camerele fiind destul de saracacioase. Piscina atat de atragatoare pe internet nu avea apa. Mancarea este insa foarte buna: desi la primul pranz am avut o ciorba cu carne de vita, felul doi a compensat: peste la cuptor cu sos de rosii si cartofi.



O plimbare seara prin sat are un farmec extraordinar. E multa liniste, foarte rar trece vreun automobil - dar atunci cand trece, te umple de praf din cap pana in picioare!


Ajungem si pe Strada Lipovenilor ce poarte numele oficial de Strada Nuferilor. Era destul de tarziu, asa ca nu am mai apucat sa vedem interiorul bisericii unde se afla icoane foarte vechi. Duminica aici inca mai vin, la slujbe, lipoveni in costume populare.


Trebuie sa recunoastem ca mult mai impresionanta este, in Chilia Veche, biserica romaneasca. Desi in renovare (de prea multi ani, dupa cum spuneau satenii), se pare ca a fost construita pe locul unei mai vechi biserici de lemn, aceasta din urma datand de pe vremea lui Stefan cel Mare, dupa spusele satenilor.


Actuala biserica a fost ridicata in anul 1852, localnicii obtinand aceasta favoare din partea Imperiului Otoman si carand de peste Dunare piatra si nisip. Ce inaltimea sa de 52 metri, este a doua biserica din tara, ca inaltime, dupa Biserica Neagra din Brasov.


Seara, dupa friptura de peste, am sta de vorba cu nea Vasile; venise cu cainele lui, Burtila. De la el mi-am notat reteta de peste afumat (mancasem scrumbie de Dunare afumata si nu-mi mai aminteam toti pasii): pestele se tine la saramura, apoi se baga intr-o afuumatoare acoperita cu o tabla ce are cateva rasuflatori; in afumatoare ajunge o teava ce face legatura cu locul unde se face focul. Fumul e musai sa treaca prin teava, ca sa se raceasca si sa nu ajunga la peste fierbinte, ca il strica.


Nea Vasile e primul care ne face pofta sa vedem Delta iarna, cand se recolteaza stuful (daca se recolteaza pe caldura, stuful se strica, nu mai este bun pentru acoperisuri), dar mai ales cand se vad mai bine mistretii!


Cazarea in Chilia Veche am avut-o la Pensiunea Solunar. Gazdele sunt primitoare, curtea frumoasa, insa pensiunea nu se ridica la categoria afisata pe internet: camerele sunt saracacioase, iar piscina fara apa; nu ca am fi vrut sa facem baie, insa... daca tot o pui pe internet, pune-i si apa!


De la Chilia Veche plecam a doua zi, pe 5 septembrie, la Periprava, cu Navrom. Inainte sa ne imbarcam, asteptam sa coboare pasagerii de Chilia. Parca suntem intr-un satuc din India: din vapor incep sa iasa papornite, saci, baloti, frigidere, pui congelati, canapele, un sifonier, un copil cocosat sub un sac de ciment...


Calatoria noastra dureaza aproape 2 ore. Satul e micut, saracacios, cu drumuri pline de nisip, proaste.


Ne-am cazat la Pensiunea Miruna (un complex foarte frumos, unde se mananca excelent, cu plaja micuta in spatele gradinii) si au fost destul de amabili incat sa vina la ponton si sa ne astepte cu jeep-urile.
Atmosfera este intregita de o ciorba cu perisoare de peste!

Domnul Buche, de fel din Botosani si acum proprietar al complexului, ne povesteste despre cat de frumos e iarna, cand incep sloiurile sa alunege pe Dunare. Dar ne spune despre cum e sa construiesti pe saraturi: locul pe care ne aflam a fost, candva, fund de mare, iar nisipul este sarat!


Admiram, ca in fiecare sat de acum inainte, mandrele frontoane ale caselor.

O plimbare prin sat, printre case si gradini ne arata insa si o alta fata a satului: aceea sub care ni se infatiseaza saracia oamenilor. Oficiul Postal e o ruina ce pare gata sa se prabuseasca. O cucoana stramba din nas si ii invinovateste pe oameni ca nu-l repara. Dar, cand le asculti povestile, cand ii vezi doborati de grijile zilei de maine, cand ii vezi cum se chinui sa-si repare propriile locuinte, nu-i mai invinovatesti de nimic.


Oamenii sunt revoltati: pestele e tot mai putin, iar pescuitul este tot mai... interzis. Acum chiar si pescarii autorizati mai pot pescui doar cu doua lansete, la fel ca pescarii sportivi. A fost interzis pescuitul cu setca, a fost interzis pescuitul cu vintire si cu taliene. Nu mai au dreptul la cota de peste de 3 kg pe zi, conform regulilor pescuitului familial (initial aceasta fusese de 5 kg). In schimb au dreptul de a fi controlati: sunt 7 institutii ale statului care ii pot controla (inclusiv Politia de Frontiera). Ca sa poata pescui cu doua lansete, un pescar autorizat trebuie sa-si ia in barca si contabilul, si toata hartogaria aferenta... In plus, prinde sau nu, trebuie sa plateasca: taxe si impozite, la greu! Inclusiv taxa de acces in Rezervatie... asta in conditiile in care pescarul ala acolo isi are casa!  Locurile de munca sunt inexistente; marii patroni care si-au deschis pensiuni si hoteluri angajeaza oameni de la Bucuresti... cica satenii sunt hoti si betivani!


In schimb, se practica la greu pescuitul cu curent electric. Metoda e simpla si eficienta pe termen scurt: o barca trece si sa cu curent, iar o alta vine din spate si aduna pestele. Bineinteles, doar pestele mare: cel mic e lasat deoparte. Si daca scapa cu viata, este sterilizat de curentul electric (in interiorul lui se formeaza dopuri care impiedica eliminarea icrelor), iar ochiii ii raman rosii. Nici pestele prins cu curentul electric nu prea mai este bun de consum: carnea este tare si sangele se strange in jurul sirei spinarii.
Am auzit povesti oribile, despre nopti in care malurile canalelor zbarnaie de curent electric, iar luna se reflecta in apa argintie de la burtile pestilor care plutesc pe Dunare.
Acum se pare ca a mai aparut o metoda: cu gaz. "Baietii destepti" vin cu sonarele, depisteaza bancurile de pesti si ii gazeaza cu buteliile; se pare ca e o metoda mai "soft" fata de pescuitul cu curent electric, mai multi pesti avand sanse de supravietuire.
Chiar si pe vremea comunistilor se pescuia cu curent electric, insa numai pe bratele mari si numai foarte rar. Acum pe oricine intrebam, ne spuneau o multime de locuri unde, cu o seara inainte, se daduse cu curent. Ba chiar cineva s-a oferit sa ne duca sa vedem cum se face, sa-i surprindem in fotografii si sa spunem mai departe. N-am avut timp in ziua respectiva, dar am promis ca vom reveni.
Cei care dau cu curent se stiu intre ei; nu va imaginati ca au toti bani sa-si ia aparatele respective. Insa cu totii sunt bagati in aceeasi oala: braconieri, chit ca unii braconeaza cu plase, iar altii cu curent electric. A, si mai este o diferenta: unii sunt mana in mana cu autoritatile!


Din pacate, astfel de povesti vor mai urma,
Cristina si Cristin DUMITRU


luni, 24 septembrie 2012

Delta Dunarii vazuta, gustata si povestita (1)

Dupa cum vedeti, a venit, in sfarsit, momentul povestilor noastre din Delta Dunarii. Pentru ca nu a fost un concediu, voi aminti, destul de vag, unele dintre activitatile la care am participat. Voi avea grija sa le evit pe cat posibil, pentru ca ceea ce voi scrie aici sunt doar impresii si pareri strict personale. Cert este ca pentru noi a fost o experienta... de viata, la modul cel mai generic.

Ceva mai multe fotografii din prima etapa a expeditiei noastre regasiti aici

In Delta Dunarii am mai fost, de fiecare data insa ca simpli turisti, la pozat de pasarele si la nitica balaceala. De data aceasta am avut ocazia ca, pe langa lucrurile de o rara frumusete pe care le-am surprins prin lentila aparatelor de fotografiat, sa depasim conditia de simplu turist. Pentru ca abia acum, pentru noi cel putin, experienta in Delta Dunarii nu este completa daca nu ajungi sa stai de vorba cu oamenii. Iar cand incepi doar sa "zgarii" putin, pe deasupra, stratul de probleme cu care se confrunta zi de zi, vezi totul cu alti ochi, asa cum am inceput noi sa vedem.


Ca si pana acum, drumul nostru in Delta Dunarii a inceput la Tulcea. Am avut ocazia sa il strabatem cat de cat, dar ca si pana acum, nu putem spune ca ne-a facut o impresie extraordinara: multe strazi in lucru, drumuri deviate, mult praf si prea multe utilaje.

Noi aveam treaba in Tulcea, in cartierul Tudor Vladimirescu. Pentru a ajunge in acest cartier, trebuie sa treci Dunarea: cat de fain poate fi! Pai o sa simtim pe pielea noastra... Ca sa ajungem la bacul care ne poate trece pe malul celalalt, trebuia sa mergempe cateva stradute destul de intortocheate; ratam un sens giratoriu si suntem nevoiti sa intrebam doi muncitori pe unde trebuie sa mergem. Ne explica: totul parea floare la ureche, ce aveam de facut era sa tinem drumul drept. Zis si facut, numai ca drumul respectiv ne duce fix la penitenciarul Tulcea, unde se si infunda. OK...Suntem zariti de un gardian, care ne da cu totul alte explicatii. In cele din urma, ajungem la bac. Asteptam: bacul nu trece decat cand se umple. Asteptam.... Asteptam... In fine, se umple: pentru 22 de lei (2 pasageri si o masina) suntem trecuti Dunarea, din Tulcea in Tulcea. Ajunsi pe mal, trebuia sa gasim turla bisericii ca sa stim unde trebuie sa ajungem. Turla bisericii este perfect vizibila de pe faleza din Tulcea... nu insa si de unde ne-a lasat pe noi bacul. facem o fotografie la orarul de functionare: vara de la 7 - 19, iarna de la 7 - 17. Pornim la drum pe niste hartoape greu de imaginat, pe un drum plin de praf si marginit de stuf uscat. Dupa cateva drumuri dus-intors, ajungem la biserica mult-cautata! Aici urma sa aflam, din discutiile cu oamenii, cateva dintre problemele cu care se confrunta: lipsa apei curente, neridicarea gunoiului menajer decat o data la cateva luni, taxe la fel de mari ca pe malul celalalt... Hm, parca mai adineauri eram la Bucuresti, iar acum, peste aproape 300 de km, parca suntem in alta lume. Adica noi nu suntem fitosi sau mai stiu eu ce inchipuiti, dar in Tulcea, pe celalalt mal al Dunarii, chiar sa fie posibil sa nu ai cu ce sa te speli si sa nu ai unde arunca gunoiul?! Ei bine, da... In plus, datorita faptului ca oamenii trebuie sa traverseze Dunarea de fiecare data cand vin in zona centrala a orasului, este foarte greu sa aiba un loc de munca: orarul de functionare a vaporasului si al bacului limiteaza drastic posibilitatile de deplasare.
Din vorba in vorba, se lasa seara si ne indreptam catre masina, sa trecem pe malul celalalt si sa mergem la hotelul unde suntem cazati. Usor de zis, greu de facut: la ora 19.00 nu mai trecea bacul. La inceput pare greu de procesat informatia: adica uite, abia apune soarele, avem cazare la hotelul care se vede de aici si e musai sa ajungem acolo, cu masina. Ne-am calmat intr-un final: nu-i bac, nu mai treci Dunarea cu masina. Oamenii sunt primitori si ne invita sa stam la ei: o seara cu spalat la lighean, cu apa de la butoi. Partea proasta era ca deja platisem hotelul, asa ca am ales sa abandonam masina in Tulcea, cartier Tudor Vladimirescu, si sa trecem doar noi cu vaporasul de persoane care avea program pana la ora 22.00....


Seara ne-am petrecut-o la Restaurant Faleza din Tulcea (unde au niste icre de crap extraordinare), uitandu-ne la luminile de pe malul celalalt, avand in fata un bors pescaresc si un rasol de crap.

A doua zi dimineata am plecat sa ne recuperam masina, de pe celalalt mal al Dunarii.

In timpul zilei am avut ceva treaba, iar dupa-amiaza am participat la o actiune de ecologizare, amonte si aval, in Tulcea. Am avut ocazia sa vad un sarpe-bici european, din pacate mort. Cateva cuvinte despre sarpele-bici european (Coluber viridiflavus): este o specie de sarpe neveninos care populeaza regiunile din sudul Europei.  Are corpul alungit si suplu, acoperit cu solzi de culoare galbena-verzuie, sau negru cu galben, uneori poate fi si complet negru. Spre cap prezinta benzi negre si late, solzii sunt mari ca niste placi, ochii sunt expresivi si de culoare inchisa, cu pupile care se ingusteaza orizontal. Sarpele este lipsit de plamanul stang functional si de centura pelviana. Puii au culori mai deschise decat exemplarele adulte, au fundalul gri-deschis acoperit de patrate sau romburi gri-inchise. Acesti serpi pot ajunge la lungimea de 1,5-2 m. Culorile lor sunt foarte stralucitoare, iar temperamentul lor nervos ii face sa aiba tendinta mereu de a musca cu o viteza de necrezut. Sarpele-bici european este foarte rapid si agil, un catarator excelent, care vaneaza in special soparle, pui de pasari, sobolani, soareci, serpi mai mici, vipere si diferite rozatoare. Cand isi cauta prada se bazeaza in special pe simtul vazului care este bine dezvoltat, apoi ataca brusc si musca destul de rau, tinandu-si prada prinsa ca intr-un cleste pana ce aceasta moare, fara a se incolaci in jurul ei. Cand se simte in pericol sau este atacat, se ascunde cu iuteala in fisuri si crevase. Este o specie foarte rapida, are reflexe bune, se deplaseaza la fel de usor atat pe sol cat si in copaci. Dimineata obisnuieste sa stea intins la soare pentru a-si ridica temperatura corpului, apoi in cursul zilei porneste la vanatoare, deplasandu-se prin tufisuri.

Trecem si pe langa fosta fabrica de conserve de peste din Tulcea: in alte vremuri una dintre cele mai faimoase, astazi ajunsa o ruina... Avand in vedere ca materia prima ii era asigurata de flota romaneasca, e de inteles...

N-am sa mai dau detalii despre serile petrecute in Tulcea: majoritatea s-au consumat la restaurant Faleza...
Ca informatii despre locul unde ne-am cazat: Hotel Egreta, de 3*; bine plasat, aproape de faleza, cu parcare. Cele 3* s-au vazut mai ales la micul dejun, destul de saracacios...


Ziua urmatoare am participat la o actiune de ecologizare in Nufaru: un sat ce se afla la aproximativ 15 km de  Tulcea, cu o plaja micuta si cu mult pamant parjolit de seceta! Aici mai vorbim cu oamenii: aflam cam cum a fost iarna pentru o familie ce locuia vizavi, pe malul celalalt, in Ilganii de Jos. Dunarea a inghetat, asa ca au fost fortati sa o traverseze, zi de zi, pe jos. Cand trebuia sa treaca si cu barca, femeia mergea inaintea acesteia cu o ranga si spargea gheata. "Pai si daca se crapa si cadeati in apa?" a fost intrebarea mea fireasca; "A, nu se crapa...".  Oamenii, cu frica-n san sau cu curaj, trebuie sa treaca zilnic apa: cei care stau in Ilganii de Jos lucreaza sau au copiii la scoala in Nufaru, asa ca trec apa cu barca si de cateva ori pe zi. Fie ca merg la serviciu, fie ca vin de la scoala, fie ca se duc la cumparaturi, intreaga lor viata graviteaza in jurul traversarii apei; fara barca, nu prea ai cum sa traiesti. Si neaparat barca cu motor, ca in secolul vitezei nu prea mai trage nimeni la rame...


Seara am plecat spre Mahmudia. Aici am mancat pentru prima data scrumbie de Dunare afumata. Buna, tare buna....


Dar cea mai frumoasa amintire din Mahmudia este atelierul de impletituri din papura. Aici am cunoscut-o pe Mariana, o femeie extraordinara: chiar in acest moment ma uit cu drag la cosul, perna, palaria si geanta pe care ea le-a impletit, cu iscusinta si migala, din papura. Daca ajungeti vreodata in Mahmudia, trebuie sa treceti si pe la Mariana!
In Mahmudia ne cazam la Casa Dana Ivan: gazda nu pregateste micul dejun, dar daca insistati, puteti avea parte de oua, rosii, castraveti si cateva mezeluri! Camerele sunt frumoasa, curate, insa surpriza a fost la baie, unde nu a curs deloc apa calda. Plini de praf cum eram, abia asteptam un dus fierbinte.... In fine, avem parte de unul rece; a fost si mai rau dimineata, cand am aflat ca de fapt trebuia sa rasucim spre apa rece ca sa curga apa calda...


Dimineata zilei de 23 august ne-am inceput-o in barca, spre Baltenii de Sus. Un sat ce mi-a placut foarte mult, cu case ascunse de ramurile piersicilor sau de stuf. Curti cu flori multe, cu cateva gradinite mici de zarzavaturi, dar mai ales cu un adevarat "aer" de Delta: acoperisuri si garduri de stuf.


Am vazut si o poarta frumos pictata, de un baiat din sat. Din pacate, in aceste locuri frumoase am cunoscut oameni cu probleme foarte mari: lipsa apei curente fiind numai una dintre ele. O alta ar fi si lipsa unui medic in sat: cu umor suntem avertizati ca am face bine sa nu ne imbolnavim la Baltenii de Sus - singurul medic este preotul, dar si el nu vine decat duminica... si era abia joi!



Gazdele noastre insa ne pun pe masa un bors pescaresc si cateva bucati uriase de crap, prajite! Alaturi de un compot rece de fructe, ne transforma vizita intr-un adevarat festin!


Intorsi in Mahmudia, participam la o noua actiune de ecologizare a malului Dunarii: desi camparea este interzisa in rezervatie, am intalnit destui turisti veniti sa stea cu cortul si sa dea la peste. I-am invidiat, recunosc! La intoarcerea in Mahmudia urc in cabina tractorului care venise sa aduce sacii stransi la sfarsitul actiunii de ecologizare: o caldura de-a dreptul infernala si o zgaltaiala pe masura!



Pe 24 august ajungem si la Murighiol unde malul Dunarii, pe langa privelisti superbe, ne-a oferit si o imagine de-a dreptul dezolanta: gunoaie la tot pasul, multe ascunse sub gramezi de frunze...
Surpriza foarte placuta a fost pensiunea "La Traian" - camerele erau ca din povesti, de parca te cazai in casuta piticilor. Stuful de pe acoperisuri

Cam atat din prima parte a expeditiei noastre in Delta Dunarii.

Va urma, cu siguranta!
Cristina si Cristin