"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

luni, 29 martie 2010

Obiceiuri de Paste: Duminica Floriilor




Duminica Floriilor

http://picasaweb.google.ro/cristinadumitru1977/TargulDeFloriiLaMuzeulSatului#

este primul praznic imparatesc, cu data schimbatoare, din cursul anului bisericesc. Floriile este sarbatoarea care ne aminteste intrarea triumfala a Domnului in Ierusalim, inainte de Patimi.

Primele mentiuni despre aceasta sarbatoare provin din sec. IV: Sf. Epifanie, ii atribuie doua predici, iar pelerina apuseana Egeria (sau Etheria), descrie modul cum se sarbatorea aceasta duminica la Ierusalim spre sfarsitul secolului IV.

In vechime, Duminica Floriilor era numita si Duminica aspirantilor sau a candidatilor la botez, pentru ca in aceasta zi catehumenii mergeau cu totii, cu mare solemnitate, la episcop, spre a-i cere sa fie admisi la botez, iar acesta le dadea sa invete Simbolul credin­tei. Se mai numea si Duminica gratierilor, pentru ca, in cinstea ei impa­ratii acordau gratieri. Dupa un obicei stravechi, mentionat chiar in sec. IV de catre pelerina Egeria si generalizat in toata Biserica crestina, se aduc in biserici ramuri de salcie, care sunt binecuvantate si impartite cre­dinciosilor, in amintirea ramurilor de finic si de maslin, cu care multi­mile au intampinat pe Domnul la intrarea Sa triumfala in Ierusalim si pe care noi le purtam in maini ca semn al biruintei impotriva mortii.

Potrivit traditiei, atat la Bizant, cat si la curtile domnesti din Tarile Ro­manesti, sarbatoarea Floriilor se praznuia cu multa solemnitate. Luau parte imparatii (domnii) cu demnitarii lor, carora li se imparteau faclii aprinse ca si la Pasti.

In seara acestei duminici incep in biserici frumoa­sele slujbe ale deniilor din saptamana Sfintelor Patimi. Tot in aceasta zi isi serbeaza onomastica cei care au nume de flori.

Obiceiuri de Florii

Profesorul Ion Ghinoiu aminteste ca in ajunul sau sambata Floriilor, se efectua un ceremonial complex, structurat dupa modelul colindelor, dedicat unei zeitati a vegetatiei numita Lazar sau Lazarica. Obiceiul a fost atestat numai in sudul tarii: Muntenia si Dobrogea. Totusi, acesta este circumscris intr-un areal sud-est european mai larg, ceea ce i-a determinat pe folcloristi sa-l ataseze unui stravechi strat cultural traco-elen.

Conform cercetarilor prof. Ion Ghinoiu, una dintre fete, participanta la ceremonial (de mentionat ca obiceiul era practicat numai de catre fete), numita Lazarita, se imbraca mireasa. Aceasta, impreuna cu alte fete cu care formeaza o mica ceata, colinda in fata ferestrelor caselor, unde au fost primite. Lazarita se plimba cu pasi domoli, inainte si inapoi, in cercul format de colindatoarele care povestesc, pe o melodie simpla, drama lui Lazar sau Lazarica: plecarea lui Lazar de acasa cu oile, urcarea in copac pentru a da animalelor frunza, moartea neasteptata prin caderea din copac, cautarea si gasirea trupului neinsufletit de catre surioarele lui, aducerea acasa, scaldatul ritual in lapte dulce, imbracarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

Un text dobrogean, probabil foarte vechi, completeaza scenariul ritual al mortii si inmormantarii cu invierea si prefacerea lui Lazar in flori, moment culminant marcat, printr-o hora de veselie a colindatoarelor. Ovidiu Birlea este surprins de felul cum un text folcloric care nu beneficiaza de nici o descriere etnografica reda un ritual atat de complex: moartea violenta, scalda rituala, care aduce cu sine prosperitatea vegetatiei sau, si mai direct, invierea si transformarea eroului in vegetatie luxurianta si, in final, bucuria marcata de hora colindatoarelor.

Ramurile de salcie din aceasta zi, intruchipeaza simbolul castitatii si al renasterii anuale a vegetatiei, un substitut fitomorf al zeitei Flora, dar si ramurile cu care a fost intampinat Iisus la intrarea sa in Ierusalim.

Pentru buna desfasurare a sarbatorii Floriilor, cu o zi inainte se strang ramuri de salcie inmugurita, se leaga in snopi si se duc la biserica pentru a fi sfintite de preot. Dupa sfintire ramurile numite "matisori" sunt luate acasa de catre credinciosi pentru a impodobi cu ele icoanele, usile ferestrele, intrarile in grajduri sau pentru a le pune la fantani si la stresinile caselor. Femeile mai obisnuiesc si astazi sa le infiga pe straturile proaspat semanate, sa le puna in hrana animalelor sau sa le aseze pe morminte.

Aceste ramuri sfintite se pastreaza peste an fiind folosite la tamaduirea diferitelor boli. In scopuri profilactice, oamenii se incing cu "matisorii" sfintiti, pentru a nu-i durea mijlocul. De Alexii, cand se scot stupii de la iernat, bucovinenii aseaza pe buduroaie manunchiuri de "matisori" pentru a-i purifica si pentru a-i incarca de mana. "Matisorii" sunt folositi, insa, si in vraji sau descantece. Ramurile pastrate la icoane se pun pe foc vara, in momentul in care incepe vreo furtuna, sau se arunca in curte cand incepe sa bata grindina.

Pentru a raspunde la intrebarile puse si totodata pentru a face cunoscut simbolismul salciei vom analiza aceasta problema in traditia greaca antica, in traditia Vechiului Testament si, bineinteles in traditia crestina. Ne vom rezuma doar la aceste traditii deoarece simbolismul salciei a fost foarte bogat la popoarele necrestine, cu precadere la slavi si la popoarele baltice, iar o monografie amanuntita ar depasi cu mult scopul nostru imediat.

Prin particularitatile sale naturale, salcia a atras, inca din cele mai vechi timpuri, atentia oamenilor. Intrucat creste doar in locurile abundente in apa ea a fost considerata ca fiind "o adevarata planta de apa" sau "iubitoare de apa" . Dar ceea ce a uimit mai mult a fost puterea ei aproape indestructibila de crestere si regenerare, fara nici un ajutor din partea omului. Insasi denumirea ei a fost dedusa, atat de greci cat si de romani, din aceasta realitate extraordinara de crestere pe care o are. In limba latina, denumirea salix a fost pusa in legatura cu verbul salire - a sari. Festus a luat totusi in deradere aceasta etimologie zicand: "Salicem ridicule interpretantur dictam, quod ea celeritate crescat, ut salire videatur". Iar termenul grecesc itea , era legat de adjectivul verbal itos ce deriva de la verbul ienai - a merge. La aceasta referire Etymologion Mega adauga : "deoarece arunca mladite cu repeziciune" .

Dar salcia a atras nu numai prin aceasta particularitate. Astfel, in traditia greaca antica, alaturi de plop, ea umbreste intrarea in temuta imparatie a mortii, stapanita de nemilosul Pluto si de crancena zeita Persefona. Homer relateaza despre acest lucru atunci cand Circe ii indica lui Odiseu locul unde se afla intrarea in infern : "dumbrava neingrijita, dincolo de cararile Oceanului, unde cresc plopi mareti si salcii sterpe", in text "distrugatoare de rod".

Aceasta asociere a salciei cu "imparatia mortii" nu este intamplatoare, caci alaturi de plop, de ulm si de tamarisc, si ea face parte din copacii sacri ai nimfelor, fiicele lumii subpamantene. De altfel, salcia a avut o oarecare influenta stranie asupra grecilor inca din cele mai vechi timpuri, caci prezenta ei era legata de locurile unde izvoraste apa din pamant, iar acestea erau considerate, cai de acces in lumea subpamanteana, a mortii. Simbolismul salciei este pus astfel in legatura cu misterul "Mamei Pamant", la randul ei simbol al vietii noi, infloritoare, dar si al mortii, caci in "Pamant" se intorc toate lucrurile. Datorita acestei asociatii, salcia era totodata si "copac sacru" al marilor "Zeite Mame". Zeita Hera s-a nascut sub o salcie pe insula Samos. Salcia, suntem informati de Pausanius, era unul dintre cei mai sacri copaci ai Greciei antice.

Exista si o curiozitate legata de acest copac plin de seva vietii, ce nu a trecut neobservata, si anume, faptul ca ea isi leapada florile inainte ca rodul sa se lege; ca ea de fapt nu se inmulteste prin seminte, ci prin puterea de a arunca vlastari.

Aceasta curiozitate a devenit "punctul de plecare al unei dialectici mitologice", caci, salcia este "ucigasul propriului fruct" si astfel in ea se intalneste activa "forta vietii si a mortii". Desi nu este clar in ce sens anume este folosita, salcia juca un rol important in timpul sarbatorii Thesmophoria, legata de cultul lui Demeter si Core. Acest eveniment era dedicat cu exclusivitate femeilor. Cu aceasta ocazie, femeile isi faceau un "pat" din ramuri de salcie pe care stateau aproape tot timpul sarbatorii. Care a fost semnificatia precisa a acestei practici este greu de retinut. Totusi, din literatura existenta, s-a dedus ca era un act de daruire spre o viata de castitate de puritate feciorelnica, deoarece salcia, fiind un copac "distrugator de rod", trebuie sa fi fost si simbol al retinerii sexuale.

Cu toate acestea, simbolismul salciei nu se refera numai la viata de castitate, caci, s-a observat, ca atunci cand femeile isi faceau pat de ramuri de salcie, acesta era asezat pe pamantul datator de viata, iar verdele si pamantul erau simboluri sacre ale zeitelor mame, deci ale fertilitatii. De aici si ideea ca acest act era un mijloc de sfintire a pantecelui si de promovare a fertilitatii. Exista, deci, un element paradoxal privind folosirea salciei cu ocazia sarbatorii Thesmophoria, caci salcia este prezentata ca simbol atat al mamei cat si al fecioarei, al rodniciei pantecelui si al castitatii; al celor vii si al celor morti. Totodata, vechii greci i-au atribuit salciei si calitati magice.

Astfel, ei obisnuiau sa planteze salcii, in apropierea viilor si aceasta pentru doua motive : unul practic, de a avea suport pentru vita de vie; dar si unul magic, de a transfera vitei puterea de crestere si regenerare a salciei. Se pare ca aceasta practica indica legaturi directe nu numai cu cultul lui Demeter dar si cu cel al lui Dionisios. Calitatile magice ale salciei au fost foarte mult speculate in perioada antica, caci, spunea Dioscuride, "femeile zeloase in castitate isi puneau in paturile lor ramuri de salcie... intrucat linistesc pasiunea sexuala" , iar "frunzele de salcie, atunci cand sunt amestecate cu apa, previn orice concepere". Aceleasi idei si practici sunt amintite si de Nicandru in Theriaca. Cea mai clara ramane insa informatia data de Pliniu, informatiei care sta la baza conceptiei despre simbolismul salciei in ultima perioada a antichitatii si in evul mediu primar.

Iata ce spune Pliniu : "Foarte repede salcia isi pierde samanta, inainte ca ea sa ajunga la vreo maturitate, de aceea Homer o numeste distrugatoare de rod. La o data tarzie, s-a interpretat aceasta idee fantastica in lumina propriilor ei crime, atunci cand a devenit clar ca samanta salciei era un mijloc de asigurare a sterilitatii". Pliniu transmite deci doua idei fundamentale : in primul rand, conceptia homerica legata de salcie ca fiind distrugatoare de rod. Salcia reprezinta o crestere chtonica, fiind afiliata lui Pluto si Persefona si, ca orice copac "fara rod", era un simbol sacru al taramului celor morti in al doilea rand, este vorba de practica magica menita sa asigure sterilitatea mai degraba decat castitatea: "luati flori de salcie, frecati-le in apa si beti amestecul. Acesta va suprima orice pofta amoroasa si va face pe femei sterile" .

Aceasta pare sa fi fost taina mortala a copacului Infernului, pe care Homer il pune de straja la portile imparatiei Mortii. Dupa parerea lui Aelian, insusi Homer, atunci cand se referea la salcie ca fiind distrugatoare de rod, facea referire la taina intunecata legata de puterea salciei de a distruge rodul pantecelui, caci el, adica Homer "era pe urma lucrurilor nespuse ale naturii".

Credinta in puterea magica a salciei de a asigura sterilitatea va dainui si in traditia crestina. Geopontica bizantina relateaza : "Daca fructul salciei este macinat sub forma de pudra si baut, acesta face fiintele umane incapabile de procreare". Iar Eustatie, episcop si catolicos al Thessaliei, in comentarul sau asupra Odiseei, vorbeste despre aceeasi credinta pagana prezenta in timpurile crestine: "Salciile sunt numite distrugatoare de rod deoarece ele isi leapada florile inainte ca fructul lor sa inceapa a creste, dar si pentru ca cei care beau o bautura din flori de salcie, ucid prin aceasta rodul pantecelui sau devin incapabili de procreare.

Gandirea crestina va vedea in imaginea poetica folosita de Homer cu privire la salcie sensuri si adevaruri mai profunde, ascunse in limbajul mitic si care vor primi adevarata interpretare in lumina revelatiei crestine. Totusi, crestinii nu se vor baza doar pe textele homerice, ci vor cauta motivatii in Vechiul Testament, motivatii ce vor face ca salcia sa inmugureasca, nu la portile intunecate ale Infernului, ci la portile stralucitoare ale cerului.

In traditia Vechiului Testament salcia apare in contexte ce exprima cu precadere bucuria de a trai. Pentru prima data intalnim salcia in timpul sarbatorii corturilor. Aceasta sarbatoare, care comemoreaza evenimentul iesirii din Egipt a evreilor sub conducerea lui Moise, incepe in ziua a 15-a a lunii a saptea (Tisri) si tine un rastimp de sapte zile (Levitic 23, 34). Cu aceasta ocazie, sunt aduse Domnului ofrande din roadele pamantului si jertfe de animale. Interesant de observat ca aceasta sarbatoare incepe printr-o manifestare simbolica a bucuriei de a trai viata de libertate : "In ziua intai sa luati ramuri de copaci frumosi, ramuri de finici, ramuri de copaci cu frunze late si salcii de rau (s.n.) si sa va veseliti inaintea Domnului Dumnezeului vostru..." (Levitic 23, 40). Caci ramurile inmugurite sunt un simbol al vietii celei noi a vietii biruitoare asupra mortii.

In practica liturgica de mai tarziu ramuri de salcie au fost purtate in procesiune in jurul altarului jertfelor in toate cele sapte zile ale sarbatorii corturilor. Vulgata a introdus in text, pe langa salcie, si cuvantul plop - populus. Asa se face ca cei doi copaci, simboluri ale infernului, vor deveni in Vechiul Testament simbol al bucuriei de a trai.

Pe langa aceasta, traditia iudaica va considera "apa vie", care curge in acea tara din abundenta doar iarna, ca simbol pretios al vietii si o aprecia ca atare. De aceea, spune acelasi autor, "era natural sa se priveasca la salcie, cu frunzisul ei bogat, ca fiind un simbol al procesului mereu innoitor al infloririi si al cresterii".

Noul simbolism dat salciei, al vietii ce se reinnoieste, trebuie deci descifrat in referirile alegorice pe care le gasim in Vechiul Testament. Un prim text la care dorim sa facem referire este cel din Isaia 44, 3-4 : "Ca eu voi varsa apa peste pamantul insetat si paraie de apa in tinut uscat. Varsa-voi Duhul Meu peste odrasla ta si binecuvantarea Mea peste mladitele tale. Si vor odrasli ca iarba pe malul paraielor si ca salciile de-a lungul apelor curgatoare".

Salcia este aici un simbol ai vietii abundente care va domni in timpul imparatiei mesianice ; imparatie pe care Zaharia o vede ca pe o mareata sarbatoare a corturilor, a bucuriei de a trai viata de deplina libertate sub pronia divina : "Si toti cei ce vor fi ramasi cu viata dintre neamurile acelea care venisera sa lupte impotriva Ierusalimului se vor sui in fiecare an sa se inchine imparatului, Domnul Savaot, si sa praznuiasca sarbatoarea corturilor (Zaharia 14, 16).

Pornind de la acest pasaj, ne informeaza H. Rahner, "Parintii Bisericii au presupus ca tot ceea ce s-a scris in lege referitor la folosirea ramurilor de salcie in timpul acestei sarbatori va ajunge la desavarsire in lumea spirituala a noului pamant". De aceea, nu este deloc surprinzator ca salcia va primi in gandirea crestina sensuri mult mai profunde, ceea ce face ca folosirea ei in practica liturgica sa fie pe deplin justificata, asa cum se va vedea in cele ce urmeaza.

Inainte de a trata despre simbolismul crestin al salciei este necesar sa atragem insa atentia asupra altor doua versete din Vechiul Testament, in care ideea homerica a salciei distrugatoare de rod pare sa se contureze in cartea Iov, facandu-se referire la monstrul Behemoth, se spune : "El se culca sub florile de lotus, in ocolul trestiilor si al baltii. Frunzele de lotus ii fac umbra si salciile baltii il imprejmuiesc, (Iov, 40, 21-22). Interesant de observat ca traducatorii Septuagiatei nu au folosit in traducerea lor cuvantul itea salcie, ci agnos -vitex agnus castus, tot copac din familia salciei, denumit copacul castitatii. Acesta este copacul despre care Dioscoride spune ca vechii greci il denumeau amikotomiainos, iar romanii salix marina sau piper agreste si este identic cu salcia folosita de femei in timpul sarbatorii Thesmophoria. Or, folosind acest termen, traducatorii greci introduceau aici nuante legate de vechile traditii grecesti si de credinta existenta, la vremea respectiva, in Behemothsi Leviathan ca forte ale raului; salcia pastrandu-si simbolismul ei nefast despre care a vorbit Homer. Caci salciile baltii imprejmuiesc aceasta faptura a infernului ceea ce ne aminteste de salcia de la portile Infernului din Odiseea.

O conceptie sumbra, a sperantelor pierdute, legate simbolic tot de salcie, o gasim exprimata in Psalmul 136, in care este descrisa disperarea evreilor aflati in robia babilonica : "La raul Babilonului, acolo am sezut si am plans, cand ne-am adus aminte de Sion. In salcii, in mijlocul lor, am atarnat harpele noastre" (1-2). Salcia, care la sarbatoarea corturilor era un simbol al bucuriei, devine aici simbolul neputintei, al disperarii si al resemnarii; sentimente traite, de altfel de locuitorii Infernului grec. Astfel, si in Vechiul Testament salcia isi pastreaza dualismul ei simbolic : viata si moarte. Acest lucru nu va fi trecut cu vederea de scriitorii bisericesti si de Sfintii Parinti care au incercat sa dea sens si semnificatie aspectelor tainice ale credintei crestine.

In gandirea primara crestina simbolismul salciei este intalnit mai intai in scrierile Pastorului Hermas. Iata ce spune Hermas in una din viziunile sale : "Pastorul mi-a aratat o salcie mare care era aidoma unui acoperis ce proteja un deal si o campie, iar la umbra acestei salcii au venit toti oamenii care au fost chemati in numele Domnului". Tuturor celor veniti la umbra salciei, Arhanghelul Mihail le da cate o ramura de salcie pe care fiecare credincios trebuia sa o dea inapoi pentru a fi grefata din nou pe copac. Majoritatea ramurilor restituite erau pe jumatate uscate, ceea ce arata gradul de pocainta. Doar ramurile inapoiate de martiri aveau o infatisare ciudata, care depaseste natura salciei : "in cele din urma, ei (martirii n.n.) au inapoiat ramurile lor care erau verzi si acoperite cu muguri noi, iar pe muguri era ceva ce avea infatisarea unui fruct. Iar cei care se aflau in aceasta situatie, au fost nespus de bucurosi, iar ingerul era plin de bucurie din pricina lor, si pastorul s-a bucurat si El".

Pentru Hermas se ridica insa intrebarea, careia, de altfel, el insusi ii da glas: "Doamne, cum vor putea aceste ramuri vestejite sa dea noi mladite". Raspunsul vine neintarziat: "Acest copac este o salcie, iar natura ei este iubitoare de viata". Acest copac, o salcie cosmica, este simbolul puterii vitale implantat in pamant prin intruparea lui Dumnezeu. "Caci copacul acesta mare care acopera dealurile si campiile si intr-adevar intregul pamant este Fiul lui Dumnezeu care este propovaduit pana la marginile pamantului, iar oamenii care stau la umbra sa sunt cei care au auzit mesajul sau si au crezut in El". Toate ramurile participa la puterea sa datatoare de viata, chiar si acelea pe jumatate uscate incep sa dea frunze din nou, datorita puterii acestui copac cosmic care arunca mladite din apele vesnice: "Caci Dumnezeu care a plantat acest copac doreste ca toti cei care au primit ramurile sale sa traiasca, iar eu nadajduiesc ca aceste ramuri, atunci cand au primit umezeala si au baut apa, sa aiba o noua viata".

Cat priveste ramurile martirilor, care nu numai ca sunt verzi dar au si fruct, trebuie sa le explicam sensul in contextul ideii ca salcia este un copac "distrugator de rod". Martirii sunt de fapt cei care, invingand puterea celui rau si a mortii, au progresat dincolo de natura umana pacatoasa, aducand roade. Acestia sunt cei care vor fi incoronati cu coroane de palmier, dupa cum ne spune Hermas. Ei au devenit "ramuri de salcie purtatoare de rod" ale copacului divin, care este Hristos. Aceasta metafora poate fi inteleasa la adevarata valoare numai daca avem in vedere credinta greaca pagana referitoare la salcie.

Pornind de la Hermas, scriitorii crestini de mai tarziu vor prezenta salcia ca fiind un simbol autentic crestin : "Caci salcia, spune Eusebiu, cu verdele ei vesnic si cu vigoarea tanara a cresterii sale este un simbol al bogatiei acelui izvor de apa spirituala ce izvoraste in Biserica Logosului". Iar Cassiodor, comentand acelasi text din Isaia, adauga : "Salciile sunt copaci ce cresc pe malurile raurilor si acolo dau viata celui mai proaspat verde, si chiar daca cineva taie mereu o parte din radacina si o ingroapa in pamantul umed, ea va arunca imediat radacini proaspete. Cu aceste salcii trebuie sa comparam sufletele sfinte si credincioase, care, dupa cum spune Isaia, arunca mladite ca salciile de pe malurile paraielor" .

Prin urmare, pentru puterea ei regeneratoare de viata salcia a fost asemuita lui Hristos. In acelasi timp, ea este si un simbol al credinciosului crestin, a celui care a primit noua viata prin baia botezului si care, spre deosebire de salcia distrugatoare de rod, da roade. Iata ce spune in acest sens si Fericitul Ieronim : "Iar apoi profetul ii compara pe cei care s-au renascut prin baia botezului cu plantele nou inverzite si cu salcia (s.n.), care arunca mladite pe marginea apei curgatoare. Caci aceasta salcie da rod, iar aceasta este contrar naturii sale obisnuite, caci de obicei salcia este fara de rod, iar cel care maninca din saminta ei devine el insusi neroditor".

Paralel cu acest simbolism transfigurat care compara salcia cu Hristos si mladitele ei cu credinciosii crestini, intalnim in literatura crestina folosirea salciei ca simbol al eternitatii sau al nevredniciei spirituale.

"Salciile, spune Fericitul Augustin, sunt copaci neroditori, iar in acest pasaj al Psalmului (136, 2) ele sunt descrise ca si cum nimic bun nu vine de la ele, desi in alte parti ale Sfintei Scripturi nu este asa. In acest pasaj, continua el, trebuie sa intelegeti ca salciile reprezinta copaci neroditori, care de altfel cresc din abundenta pe apele Babilonului. Acesti copaci reprezinta persoane lacome, zgarcite si neroditoare in orice fapte bune, cetatenii Babilonului si copacii din tinutul inconjurator, hraniti de placerile dupa lucrurile pamantesti ce curg din abundenta in jurul lor" . O idee asemanatoare este sustinuta si de Prosper de Aquitanj "Salciile care sunt udate de raurile Babilonului dar care inca nu a nici un rod, sunt un simbol al acelor suflete sterile care sunt hranite placerile acestei lumi si raman neroditoare in virtute. In acestea putere seminala a Cuvantului divin nu poate patrunde; ele sunt pur si simplu incapabile de a primi cuvantul lui Dumnezeu".

Aceasta interpretare augustiniana a salciei va fi vehiculata de foarte multi teologi apuseni, mai ales din perioada carolingiana. Punctul culminant al dezvoltarii acestei interpretari il reprezinta Richard de St. Victor care, in lucrarea sa Alegorii mistice, dezvolta o intreaga "psihografie" a sterilitatii spirituale.

In traditia patristica a Bisericii rasaritene salcia va primi sensuri nebanuit de profunde. Ea va deveni simbol al fecioriei, iar caracteristica ei de a fi "distrugatoare de rod", o preinchipuire a mortii mistice care, prin renuntarea la perpetuarea vietii pamantesti, supusa mortii tinde spre dobindirea puterii ceresti de procreare. Cei feciorelnici si cele feciorelnice participa de pe acum la viata ingereasca, acea stare in care sufletul este preamarit, iar trupul devine transparent. Despre aceasta stare, Sf. Grigoria de Nazianz spune ca are un loc in bine-intemeiata cetate a cerului.

Sufletul se poate ridica spre ea numai daca moare pentru trup si astfel el va fi, intr-un sens extrem de profund, "distrugator de rod". Salcia ajunge din nou un simbol al castitatii care, murind devine vesnic roditoare. "Moartea si viata se impreuna. Tensiunea dialectica descoperita de vechile mituri imboboceste pentru a face sa creasca floarea adevarului crestin". Vorbind despre sarbatoarea corturilor, Origen spune ca "salcia, impreuna cu plopul, sunt copaci ai castitatii". Acelasi lucru il afirma atunci cand comenteaza textul din Isaia 56, 5. Aici insa adauga ca salcia este un simbol al castitatii atat pentru cei feciorelnici, cat si pentru "dragostea casatorita care este cu desavarsire pura". Metodiu pastreaza acelasi fir de gandire : "in Sfanta Scriptura salcia este tratata ca simbol al castitatii". Dupa Metodius, adevaratul crestin, pentru a participa la sarbatoarea lui Hristos, trebuie sa-si infrumuseteze "cortul" sau cu ramuri de salcie "caci salcia intruchipeaza in sine insusi numele virtutii, puritatea celui feciorelnic. Cum am putea, se intreaba el, sa intram in aceasta sarbatoare a lui Hristos daca nu ne infrumusetam corturile noastre cu ramurile acelui binecuvantat copac divin, puritatea ?". "Deoarece la noua creatie ce nu are sfarsit nu poate participa nici un om care este gasit fara podoaba ramurilor de salcie ".

Se observa aici o transfigurare completa a vechiului simbol al salciei in lumina noii creatii savarsita de Hristos prin intruparea, moartea si invierea Sa. Astfel, salcia devine simbolul acelei "bios agnos" care la randul ei nu este decat o prefigurare a vietii de preamarire in salasurile vesniciei dupa care toti crestinii tinjesc deopotriva. Crestinii care au realizat starea cereasca de desavarsire sunt denumiti de Rupert de Deutz: " Ei sunt salcii care nu au fruct si totusi prin har numai au saltat spre verdeata patriei lor vesnice".

Punctul culminant al simbolismului crestin legat de salcie este insa legat, asa cum era si de asteptat, de taina cea mai presus de toate a fecioarei Maria, taina mamei care a ales fecioria si care a conceput mai presus de fire, viata, pe Hristos cel intrupat. Iata ce spune in acest sens Albertus Magnus: "Ea (salcia n.n.) este numita salix deoarece sare, adica creste foarte repede si ni se spune ca samanta ei, daca este bauta, produce sterilitate. Acest lucru a fost implinit in Preamarita Fecioara caci ea a ales fecioria si astfel a ales viata cea fara rod, dar dupa cum salciei ii place sa creasca pe malul raurilor, tot asa si Preamarita Fecioara a inflorit langa apele harului si ale darurilor ceresti. Si, dupa cum salcia este un semn al castitatii, tot la fel si ea plina de castiatatea rece, pentru samanta ei, care este Fiul lui Dumnezeu, prin mesajul sau ii face pe multi neroditori in fructul trupului chemandu-i la o viata de feciorie".

Am facut aceasta scurta incursiune in simbolismul salciei pentru a arata ca tinerele mladite de salcie care sunt aduse in biserica pentru a sarbatori in fiecare an triumfala intrare in Ierusalim a Mantuitorului aduc cu ele invataturi, sensuri si simboluri ce trebuiesc stiute. Folosirea in cult a salciei nu este doar o simpla acomodare la mediu, ci isi are bogatia ei, functia ei simbolica in viata rituala a Bisericii crestine. Astfel, ramurile de salcie, care odinioara umbreau portile intunecate ale lipsei de speranta, ale mortii, ale Infernului, sunt acum ramuri de bucurie ale vietii celei vesnice, ale vietii pure luate din "copacul indumnezeitor si binecuvintat".

Ca simbol al adevaruilui crestin, salcia ne invata ca adevarata Putere de viata este in noi insine ; ca noua ne revine sa adapam aceasta viata din nemuritoarele izvoare ale "apei vietii" care este Hristos si Biserica Sa, si astfel sa ajungem sa traim prin noi insine, cu puterea raiului, adevarata noastra menire, aceea de a fi fii ai vietii, ai lui Dumnezeu, ai "Celui ce Este".

Prof. Dr. Remus Rus
www.crestinortodox.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu