Ziua 2, 31 decembrie 2011: Letonia, prin Sigulda

Atunci cand am inceput sa ne organizam excursia din aceasta iarna, adica prin iulie 2011, am cautat si diverse activitati (mai mult sau mai putin extreme) ce pot fi facute pe timp de iarna in Letonia.
Si au fost cateva care ne-au atras atentia. Prima a fost Aerodium. Aici, un jet putenic de aer, te ridica la cativa metri in aer. Cu un costum special si, eventual, un instructor, pluteai in acest tunel de aer zeci de minute, in functie de intervalul de timp achitat. Detalii, daca sunteti interesati, gasiti aici: http://www.aerodium.lv/
Numai ca iarna nu aveau activitate.
Cea de-a doua atractie a fost o cursa cu bobul, in Sigulda. Detalii: http://www.makars.lv/index.php
Intram in contact cu ei, mai precis cu d-ra Karina. Si iata-ne cu rezervarea confirmata: in Sigulda, o cursa pentru 2 persoane, cu bobul, ora 14.00, cost 35 Ls/persoana, de achitat cash cand ajungem la pista.

Fotografii puteti vedea aici: https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/LetoniaIanuarie2012

Asadar, pe 31 decembrie 2011 dimineata ne infiintam la autogara din Riga. Peste tot sunt afisate orarele de plecare a autobuzelor, asa ca este imposibil sa nu gasim informatia dorita. Autogara este mare si bine pusa la punct: magazine, sala de asteptare, automate de cafea, toalete, case de bilete si tabele ce afiseaza destinatiile, orele si peroanele de la care pleaca fiecare autocar in parte (peroanele de numesc "platforma"). De la casa ne-am luat biletele pe ruta Riga - Sigulda: 1.60 Ls/persoana/sens. Cu 5 minute inainte de plecarea autocarului nu se mai pot cumpara bilete de cat de la sofer. Aceasta deoarece este nevoie ca sa i se transmita lista cu pasagerii care cumpara bilete de la case. Imbarcarea se face in felul urmator: se merge la autocar, soferul striga niste numere (asa am banuit noi) ale biletelor cumparate de la casele de bilete, iar apoi urca, pe rand, cei care nu au bilet si cumpara de la sofer.

Cum spuneam, noi ne-am luat bilete de la casa. In spatele nostru, un domn care a vazut ca vorbim in engleza, deci suntem straini. Binevoitor, incearca sa ne ajute, cu zambet larg pe fata: ii tot repeta casierei "Sigulda" si arata spre noi.
Ajungem pe peron si asteptam sa ajunga autocarul catre Sigulda. Ghiciti cine vine catre noi? Domnul de la casa de bilete. Ne dam seama ca vom avea aceeasi destinatie... Si incearca sa intre in vorba cu noi, desi nu stia decat cateva cuvinte in engleza. Drept pentru care apeleaza la onomatopee si la cuvinte rusesti! Conversatia se desfasoara cam asa: "Scol no english, ruski... scol brrrrr" noi zambim si deducem ca la scoala a invatat rusa, si nu engleza. "Moscov pover". Ok... "I eston. You?" A, bun, vrea sa stim de unde suntem!!!! "Romania" zicem noi. Brusc, omul nostru se lumineaza la fata!!! "Gud, miam, miam, gud" (zicea miam, miam cand ii placea ceva) si apoi continua: "Dracula, Pensilvania! Dracula, miam, miam, gud".
In fine, pana la urma il lamurim ca e vorba de Transilvania. "Gud, Transilvania, gud, Dracula, miam, miam" si zambea. Zambea si se tot apropia de noi, pas cu pas. Cand ajunge la o distanta mica si noi nu mai avem unde sa dam inapoi ca ne lipise de gard, il simtim troznind a bautura...rau! Cum se mai tinea pe picioare?!
Urcam in autocar, noi pe primele scaune din fata. El, imediat in spatele nostru. Incepe sa ne arate cladirile pe langa care trecem: "Muzeu", "Universiti". Apoi se face omul comod si incepe sa dea, dusca dupa dusca, dintr-o sticla pe care o avea in bagaj. Ii zic lui Cristi sa incercam sa ne facem ca dormim, poate se potoleste. Ei as! Ne bate pe umar: "Romania, franse?" Zicem: "No, Romania latin." Atat i-a trebuit! "A, latin, Fiat, itali, mafiot". Ne bagam capetele in geci si incercam sa-l ignoram. O vreme e liniste. La radioul din autocar se aude o melodie cu Eric Clapton. Omul nostru isi vara capul intre mine si Cristi si incepe: "Mai song, mai song!". Zambim... Zice: "A, ok, slip, scuz mi". Noi amandoi: "Yes, yes, sleep!!!". Inutil sa va mai spun ca la intervale regulate ne batea pe umeri: "Slip, gud, miam, miam".
Drumul intre Riga si Sigulda dureaza aprox. 1 ora si 15 min., distanta fiind de 53 km. Mai face cateva opriri pe traseu, unde urca oameni de-ai locului. "Prietenul" nostru, cum statea in fata, langa urcare, ca si noi, ii aborda pe fiecare in parte. Vorbeau in letona, asa ca nu intelegeam o boaba, dar distingeam totusi cuvintele "Dracula" si "Transilvania". Deja cand ajungem in Sigulda, toata lumea ne zambea!
In Sigulda autocarele care intra in oras opresc la Autosta (Autogara); spun asta pentru ca unele autocare opresc in afara orasului, insa distanta pana in centru e destul de scurta.
La autogara este banca, bancomat, toaleta (acces 0.10 Ls), magazin pentru ceva de mancare, automat de cafea, punct de informare turistica de unde ne-am luat o harta si cateva suveniruri. Bineinteles, sunt 4 peroane si fiecare are afisate destinatia si orarul cursei care pleaca de acolo.
Deci totul foarte, foarte bine organizat.

Pornim la plimbare prin Sigulda. Oraselul este superb: are ceva dintr-un sat nemtesc, insa si ceva dintr-o asezare nordica. Foarte curate, strazile serpuiesc printre case masive, dar foarte cochete, elegant impodobite cu decoratiuni de Craciun. Au garduri mici si discrete, sau inalte si transparente. Asa ca nu e greu sa vedem curtile cu arbusti ornamentali si ronturi pentru flori ce asteptau doar primavara ca sa se umple de culori. Masini foarte putine, asa ca am mers in liniste pana la parcul ce reprezinta principala atractie a asezarii: Parcul cu Bastoane.

Desi nu suna chiar incitant, imaginea oferita este superba. Bastonul este simbolul localitatii, iar cele din parc sunt de toate marimile si culorile, inveselind incredibil de mult locul. Ne-am plimbat printre bastoane mult si bine, mai ales ca parculetul este frumos amenajat, iar cum pe jos era asternut un strat de zapada, arbustii ornamentali incarcati cu bobite rosii erau fenomenali!
Povestea Bastonului in Sigulda este veche de peste 200 de ani. In acele vremuri zona era in plina expansiune: localnicii au profitat din plin de obiective turistice din jur si au inceput sa inchirieze sau sa isi vanda proprietatile turistilor. Au fost amenajate multe drumuri si poteci catre respectivele locuri de interes, iar pentru a facilita accesul drumetilor, au inceput sa apara bastoanele atat de celebre in zilele noastre. Si au fost din ce in ce mai frumos decorate. Ceea ce am vazut si noi.

Incet-incet ne indreptam catre telecabina care avea sa ne poarte pe deasupra raului Gauja catre castelul Krimulda. Costul unui bilet este de 5 Ls/persoana/dus-intors, iar telecabina circula din 30 in 30 de minute la orele de varf.
Este singura telecabina din Tarile Baltice si a fost construita de specialisti letoni in colaborare cu cei georgieni.

Luam biletele si, cum mai aveam cateva minute bune de asteptare pana la plecare, ne mai plimbam putin prin zona. Ajungem la imensul Brad de Craciun si la roata din parcul de distractii. La marginea parcului incep sa se zareasca frumoasele case de alcatuiesc micuta localitate.

Urcati in telecabina, zarim deja Castelul Krimulda, catre care ne indreptam pe calea aerului.
In sec. al XIII-lea incepe construirea castelului, sub patronajul arhiepiscopului Albert al II-lea; a fost finalizata in anul 1255. Castelul a apartinut ordinelor bisericesti din Riga pana in anul 1566, cand regiunea a fost cucerita de trupele poloneze.
In anul 1601 suedezii ocupa castelul Krimulda si il abandoneaza in toamna aceluiasi an, dupa ce distrug atat castelul, cat si locuintele din jur pentru a nu lasa nimic in mana polonezilor.
In 1621 Krimulda este din nou sub stapanirea suedeza a regelui Gustav II Adolph. Acesta il doneaza, in anul 1625, consilierului de stat Amiral Gabriel Gabrielson, Counte de Oxershern.
In 1726 familia de Oxershern doneaza Krimulda capitanului Helmersen, a carui familie l-a detinut pana in 1817. In acest an printul Johann Liewen achizitioneaza Krimulda pentru 60.875 ruble de argint si detine domeniul pana in 1921.

In 1853 Paul Liewen a fost primul suedez din regiune care a creat un parc, alei, podete si scari de lemn (una dintre acestea avea 380 de trepte, alta 325 de trepte si facea legatura intre parcul castelului si locul unde acosta feribotul ce traversa raul Gauja).
In anul 1854 guvernatorul general al regiunii, Alexander Suvorov, si-a petrecut vacanta de vara la castelul Krimulda.
Tarul Alexandru al II-lea in persoana, auzind de frumosul parc, a vizitat Krimulda in iulie 1862.

In prezent se doreste ca zona sa reprezinte o atractie turistica majora. Cand am ajuns noi insa castelul era inchis. Insa casele din jur, dependintele, strazile, aratau extraordinar de bine! Parca eram intr-un decor de film de epoca. Totul era restaurat cu piatra masiva. Ce dadea farmec fiecarei case in parte era faptul ca dependintele si casele respective sunt locuite. Gradinile inca mai pastrau tulpinile uscate ale florilor care le colorasera in vara. Usile caselor erau impodobite cu coronite de Craciun, iar prin geamurile joase se zareau crengi de brad, globuri, beteala si lumanari. La stresini atarnau casute cu mancare pentru pasari. Cativa brazi purtau pe crengi fulgi de zapada. Mai ca n-am mai fi plecat de-acolo! Tot plimbandu-ne, nici nu ne-am dat seama ca intrasem in curtile oamenilor: garduri nu existau.

Cum si la telecabina exista un orar strict, ne-am intors pentru a strabate, tot pe calea aerului, drumul inapoi. Urma sa mergem la Castelele din Sigulda: Castelul Vechi si Castelul Nou.
Trecem prin poarta impunatoare de la intrare si la capatul aleii marginite de ronturi si arbusti ornamentali zarim frumosul Castel Nou. Cochet, ingrijit, se dezvaluie in toata frumusetea lui. Ne decidem sa mergem intai spre ruinele Castelului Vechi, imediat in spatele celui nou.

Castelul Vechi din Sigulda a fost construit incepand cu anul 1207. Initial a fost un castel tip fortareata, cu o capela in interior. Dupa ce Ordinul Brethren ai Cavalerilor Sabiilor (care initiasera construirea castelului) au fost infranti de Ordinul Cavalerilor Livonieni in anul 1236, acestia din urma au devenit stapanii castelului. Cladirea acestuia a suferit modificari majore. Odata cu aparitia armelor de foc isi pierde importanta initiala. Castelul cade complet in ruina in sec. al XVIII-lea, in perioada Marelui Razboi Nordic. De atunci nu mai este reconstruit. Tot ce a mai ramas din el, in zilele noastre este partea de sud-vest a constructiei bisericesti, cu fereastra realizata in stil gotic. Se mai pastreaza si turnul portii principale de acces in castel.
Intre ruine este amenajat si un fel de teatru de vara, cu o scena imensa si louri pentru spectatori.

Ne indreptam apoi catre Castelul Nou din Sigulda. A fost construit intre anii 1878 - 1881, avand ca principala destinatie aceea de locuinta pentru proprietarii domeniului, familia Kropotkin. Dupa Primul Razboi Mondial administrarea lui a revenit Asociatiei Tipografice Letone, cladirea servind ca loc de recreere pentru scriitori si jurnalisti.
A fost reconstruit intre anii 1935 - 1937. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial aici s-a aflat un sanatoriu al URSS. Incepand cu 1993 in castel isi are sediul Consiliul Orasenesc Sigulda, iar din 2003 Consiliul Regional Sigulda.

Ei, si cam atat cu istoria pe ziua de azi. Castelul Nou din Sigulda nu se vizita, asa ca, dupa cateva fotografii, ne indreptam catre pista de bob. Vremea se cam intunecase, desi era abia 13.30. Oricum si intuneca devreme si se lumina tarziu, iar daca mai erau si cativa nori, se innopta de-a binelea!



Cum era 31 decembrie 2011, mai erau cateva ore pana la Revelion, ne gandeam ca la bob o sa fim doar noi. Vezi sa nu! Strada pana la intrare era chiar pe langa pista, putin deasupra ei. Din pacate, pista de bob fusese acoperita, poate pentru ca mai toata ziua fulguise usor. Oricum, se auzeau asa, pret de cateva secunde, tipete de sub prelata ce-o ascundea privirilor noastre curioase, evident.
Ajungem la locul ce se voia punctul de pornire: lume....buluc. Pe cine sa intrebam de rezervarea noastra de la ora 14.00, ca oamenii erau imbarcati pe banda rulanta. Ne apropiem sa vedem care-i treaba: distractie maxima. Pista de bob era ca cea pe care am vazut-o la televizor, cand urmaream diverse competitii sportive de iarna, pe EuroSport (favoritele mele erau sariturile cu schiurile... iar favorit era Martin Schmidt, poate si pentru ca avea ca sponsor principal Milka).
Pe pista erau puse un fel de chestii mari, de plastic, dreptunghiulare, rosii, verzi, albastre, unde erau urcati cate 4 zambareti, dupa ce le fusesera puse in cap casti de protectie. Primului i se dadeau un fel de haturi si erau impinsi la vale. O vreme ii mai auzeam tipand, apoi urmau altii...la fel de zambareti.
Sincer, am fost putin dezamagita... adica nu aratau deloc asa cum vazusem eu ca aratau boburile la televizor... Insa distractia parea sa fie la cote maxime! Ma bag in fata, incerc sa ajung la cineva care se ocupa de imbarcari. Pana la urma, intreb de Karina, cu care tot discutasem despre rezervari. Sunt dusa la ea si in fine ne cunoastem fata in fata. Toata lumea zambea, asa ca adopt si eu aceeasi atitudine. Karina ma intreaba la ce fel de bob am rezervare: "soft one" sau "real one". Habar n-aveam, nici nu fusese vorba de asa ceva pana acum. Ridic din umeri si ii spun ca la cel de 35 Ls/pers. A, se dumireste ea, "real one".
Hm...incep sa imi rasara in minte cateva intrebari... cei care erau cu "soft" se dadeau singuri cu chestiile alea...noi la "real" primim sofer, sau conducator, sau "driver", ceva?
Si... daca cei de la "soft" tipau asa... cum era la "real"?!

Ne tinem dupa Karina pana ajungem intr-un fel de birou; ne trecem numele, e-mail-ul, tara si semnatura pe o lista (probabil ne si asumam raspunderea pentru ce va urma). Ne pune pe cap niste casti imense, pe care ne pune sa le indesam la maxim. Lasam rucsacii si aparatele foto; intrebam daca il putem pastra macar pe cel mic, pe Panasonic... zambeste, zice ok, si hai pe pista.

Ei bine, pe pista fusesera aduse doua boburi asa cum vazusem la televizor!!! Noi suntem in al doilea. Urca un englez, pe ultimul loc, apoi Cristi, apoi eu. In fata mea un loc liber: zaresc pedale si altele asemenea. Ooooo, fain!!!! Oamenii din jurul pistei ne zambesc, ne fac cu mana, ne fac poze! Vine un barbat si imi spune ceva: ca o sa-mi balangane capul asa si asa. Il aud cu dificultate din cauza castii. Apoi imi spune sa ma tin de cele doua bucatele de fier beton ce ieseau de sub scaunul din fata mea. Hm... la cat erau de mici, tare mi-era sa nu le scap!

Urca si el in fata mea. Aaaaa, deci avem sofer! Suntem impinsi usor din spate pana ajungem la start. Si... "START"!!!!

In momentul ala nu doar ca m-am tinut de bucatile de fier beton (alea mici, despre care povesteam mai devreme), ci m-am sudat de ele! Imi amintesc ca am tipat caci dupa START nu am mai vazut nimic in fata ochilor: pista era atat de abrupta cu nu se mai zarea. Din momentul acela a inceput o cursa nebuna, cu portiuni in care ne urcam pe peretii de gheata, totul vajaie in jurul nostru, albul ghetii alterneaza cu griul prelatei, in casca se aud bufnituri surde (ne dedeam cu capul de marginea bobului), o nebunie. Nici nu stiu cum sa descriu senzatiile. Cert este ca la 100km /ora si forta de 4G pe unele turnante cu greu puteam tine capul ridicat. Parca as fi vrut sa inchid ochiii, insa cursa era extraordinara! Inutil sa va mai spun ca n-am mai tipat. Am amutit cu totul. Doar ma tineam de fierul beton. Din spate nu se auzea nimic...era clar ca si baietii se tineau zdravan!
Simteam miscarile zvacnite ale celui din fata mea, banuiam ca face vreo manevra si in clipa urmatoare eram suiti pe perete!
Cand am ajuns la lumina, mi-am dat seama ca s-a terminat si cursa. O frana usoara si bobul s-a oprit. Cel din fata mea dispare, dar eu nu ma pot ridica. Suntem scosi, unul cate unul din bob. Cristi, englezul si eu (normal) cu gura pana la urechi... Noi ziceam in romana: "Ce-a fost asta, ce-a fost asta?! Cat de tare!!!", iar englezul: "I need a drink, I need a drink!"
Cu totii eram putin ametiti si abia ne tineam pe picioare. Se vedea in ochiii tuturor cat de puternica a fost senzatia. Bine... zambetele noastre primeau ca raspuns zambetele amuzate ale celor ce faceau asta de zeci de ori pe zi...

Vad undeva, deoparte, o ranga. Ii spun lui Cristi: "Probabil cu asta ii dezlipesc pe cei care efectiv se lipesc de bob!"

Nici nu ne-am dezmeticit noi bine ca cele doua boburi, noi si toti ceilalti eram intr-o camioneta, spre locul de unde plecasem! Englezul era in extaz (ca si noi) si tot avea nevoie de ceva de baut...ca si noi!
Nici nu stiu cu ce sa compar senzatia...a fost la aceeasi intensitate ca cea de la saritura cu parasuta. Din pacate, a durat ceva mai putin: pista de bob a avut o lungime de 1.200 m si cu viteza maxima de 100 km/ora...a durat destul de putin. Parca ne-am mai fi dat o data, daca am fi avut bani.
Din pacate, de fotografii nici nu a putut fi vorba: pe parcursul pistei era imposibil sa scoatem aparatul foto, iar la sosire nici nu ne-a trecut prin cap sa-l folosim, atat eram de ametiti si de extaziati!

Ne luam la revedere de la Karina (ne intreaba cum a fost... pai uite la fetele noastre!) si ne oprim in primul supermarket care are si autoservire: o supa fierbinte, o pizza si o cafea ne incheie ziua petrecuta in Sigulda.

Dupa o asa experienta, oricat de iubitoare de iarna si de sporturi de iarna as fi, cu saniuta aceea minuscula pe care o vedem la competiile sportive de iarna nu cred ca m-as da nici daca m-ar lega pe ea!

Obositi, incantati, fericiti, ne ducem spre autogara: de aici pornim inapoi catre Riga.

Urma noaptea de Revelion.

Si va urma.