Cum am ajuns noi in Tara Luanei

Si acum sa continui firul povestii excursiei noastre din 8 octombrie 2011, asa cum am promis.

Cateva fotografii din Tara Luanei, pentru ca acolo ne poarta pasii:
https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/TaraLuanei#

Pe la ora 9.30 dimineata ne dam seama ca suntem in intarziere: la ora 10.00 trebuia sa fim in Colti, la Muzeul Chihlimbarului, unde trebuia sa ne intalnim cu Diana, ghidul nostru pentru drumetia pe care urma sa o facem in muntii Buzaului, la asezarile rupestre. De la manastirea Ratesti GPS-ul ne arata 33 km, insa ne baga pe un drum imediat la dreapta, drum ce cobora in panta, neasfaltat si care arata foarte rau. Inainte sa ne ducem pe-acolo, intrebam pe cineva din sat daca pe acolo ajungem la Colti; ne spune ca da, insa drumul e foarte prost, asa ca ar fi bine sa ne intoarcem. Ceea ce si facem, si ne indreptam catre Berca, iar de acolo prin Patarlagele spre Colti. Imediat ce viram dreapta spre Colti (pana unde mai aveam 7 km) drumul se strica: asfalt cu cratere...ar fi fost de preferat un drum forestier neted!

Ajungem la Muzeul Chihlimbarului din Colti in jurul orei 10.30. Acolo ne-am intalnit cu Diana Gavrila, care urma sa ne fie ghid pe cararile de munte din Muntii Buzaului, dar, mai ales, urma sa ne fie calauza intr-un tinut incarcat de povesti, de evenimente misterioase si de multe alte lucruri care pentru noi au fost si inca mai sunt neintelese si nedescoperite.
Dar inainte de a patrunde in ceea ce vom cunoaste sub numele de Tara Luanei, am sa va spun cate ceva despre Muzeul Chihlimbarului. Taxa de vizitare pentru grup este de 3 lei/persoana, iar taxa foto este de 20 lei/persoana.
Acesta se afla intr-o casa donata de catre unul dintre localnici, cu o singura conditie: pastrarea stilului arhitectonic al locului. Si intr-adevar, cladirea muzeului este primitoare ca o casa taraneasca, simpla si eleganta in acelasi timp. La parter se afla un magazin unde se pot admira si de unde se pot cumpara bijuterii din chihlimbar natural, provenit din zona Colti si prelucrat la Baia Mare. Deasupra, la etaj, se gasesc trei camere unde sunt expuse obiecte din chihlimbar, dar si bulgari neprelucrati, in stare naturala. Se pot vedea si instrumente de prelucrare a chihlimbarului. Mansarda muzeului nu este deschisa accesului vizitatorilor: aici a fost o expozitie etnografica, insa din cauza faptului ca s-a stricat acoperisul si incaperile s-au deteriorat in timp, acum incaperile sunt inchise.
Desi parerile legate de muzeu sunt impartite pe net, unii spunand ca nu ai ce sa vezi, noua ne-a placut foarte mult si ne-am bucurat sa am putut vedea chihlimbar de toate formele, marimile si culorile, atat prelucrat cat si bulgare.
Chihlimbarul este o rasina fosila provenita din unele specii de pin (pinus succiniferia) avand culoarea caracteristica galben ca mierea sau ca ceara, fiind uneori brun-roscat sau verde-negru. Se topeste la temperaturi de 300 gr.Celsius, arde cu flacara, se dizolva in agenti solventi organici si se electrizeaza prin frecare. Prezinta incluziuni diverse (gazoase, pamantoase, lichide, insecte, plante fosile) bine conservate, fenomen ce s-a produs acum 60-40 milioane de ani.
Cele mai cunoscute varietati de chihlimbar sunt: succinitul (chihlimbarul de Baltica), simetitul (chihlimbarul sicilian), rumanitul (chihlimbar din Carpatii Romaniei si din insula Sakhalin), burmitul (rasina extrasa in Burma Superioara si prelucrata in China), ajkaitul (rasina fosila din Ungaria), precum si valchovitul (rasina fosila din Moravia).
Chihlimbarul, ca materie prima pentru fabricarea de amulete si podoabe este folosit din Paleoliticul tarziu (acum aprox. 12.000 de ani). Cele mai vechi artefacte au fost descoperite in situl de la Meiendorf, in cultura Hamburg (Paleoliticul tarziu).
In Era Mezolitica, chihlimbarul era folosit la prelucrarea de figurine zoomorfe, utilizate ca amulete. Majoritatea obiectelor din chihlimbar din aceasta perioada provin din descoperiri izolate.
Era Neolitica a reprezentat o perioada de inflorire a mestesugului prelucrarii chihlimbarului. Primele podoabe de chihlimbar aveau ca model bijuterii cunoscute anterior, realizate din alte materiale. Pe masura acumularii de cunostinte referitoare la proprietatile chihlimbarului si la arta prelucrarii acestuia apar modele noi, deosebite, margele rotunde sau margele in forma de topor cu doua taisuri. In Neoliticul tarziu chihlimbarul devine foarte raspandit.
In perioada timurie a Epocii Bronzului, in locurile unde au trait grupari neolitice, productia de articole din chihlimbar infloreste si se dezvolta in continuare.
In anul 340 i.Hr. filozoful grec Aristotel elaboreaza teoria prin care chihlimbarul isi are originea in sucurile secretate de arbori. In 1751 mineralogul J.Behman stabileste ca aceasta piatra pretioasa este de fapt o rasina fosila.
Geologul Oscar Helm denumeste chihlimbarul romanesc rumanit. Ca vechime geologica rumanitul are intre 60-40 milioane de ani. Ceea ce il deosebeste de celelalte tipuri este provenienta rasinei din care s-a constituit. Descoperirile acestei rasine semipretioase au fost intamplatoare.
Exploatarea organizata a chihlimbarului din spatiul romanesc s-a efectuat numai in zona Sibiciilor si colti. In 1828 la punctul "Fota Budei" din zona Colti trupele rusesti aflate in Tarile Romane au incercat o exploatare de scurta durata. In 1865 exploatarea se efectueaza sub indrumarea subprefectilor de Buzau: Nae Iarcu si C.Paltineanu, in spatiul Colti-Sibiciu cu ajutorul localnicilor. Din 1920 incepe exploatarea sistematica in 39 de puncte, efectuata de inginerul Dumitru Grigorescu care obtine concesionarea terenului din judetul Buzau. Rezultatele bune ale exractiei (in 1923 s-au scos 67 kg de chihlimbar; in 1924 s-au scos 130 kg; in 1925 s-au scos 120 kg) il determina pe Dumitru Grigorescu sa obtina concesionarea si arendarea unor terenuri ambrifere din judetul Buzau pentru 50 de ani, pana la 28 martie 1973. Exploatarea s-a desfasurat cu sapatori din zona si de peste munti, pana la moartea accidentala a lui Dumitru Grigorescu, in 1935. Dupa aceasta data, extractiile s-au facut cu intreruperi pana la 3 februarie 1948, cand Ministerul Minelor hotaraste inchiderea definitiva a lucrului.
Intre 1981 - 1986, Ministerul Minelor si Petrolului din R.S.Romania organizeaza o exploatare sistematica, condusa de inginerul Liviu Draganescu de la salina Slanic Prahova. Materialul extras a fost distribuit la mai multe institutii si mare parte din el "s-a pierdut", ajungand si in colectii europene. Rumanitul, prin raritatea si frumusetea sa, a devenit tot mai scump si mai cautat. Chihlimbarul romanesc este cel mai valoros, atat prin vechimea lui, cat si prin diversitatea de culori (160 de nuante).
In 1981 este deschisa Colectia Muzeala Colti, sectie a Muzeului Judetean Buzau, singura colectie de chihlimbar din tara.
Frumusetea coloritului, luciul, transparenta si raritatea au plasat chihlimbarul in randul pietrelor magice, devenind amuleta. Este greu de trasat o granita intre functia atotputernica de amuleta si rolul lui in ocrotirea sanatatii, de unde isi trag obarsia practicile medicale populare. Credinta bazata pe puterea tamaduitoare a chihlimbarului a inceput sa existe concomitent cu magia. In prezent inca se mentine credinta in puterile tamaduitoare ale chihlimbarului.
Locuitorii din zona Sibiciu si Colti cauta si astazi, precum stramosii lor, bulgari de chihlimbar, pe cursul apei dupa fiecare ploaie si cu regularitate primavara, cand cad malurile si se trezeste la viata toata vegetatia. Conform traditiei nimeni nu spune exact locul in care a gasit o piatra sau alta, ca sa nu poarte blestemul de a nu mai gasi si altadata.
Desi tare mult mi-ar fi placut sa pornim si noi in cautarea bulgarilor de chihlimbar macar petru a simti emotia momentului, ne-am multumit a admira intr-o fotografie cel mai mare bulgare de chihlimbar gasit vreodata in lume(aproximativ 3,5 kg, gasit la Colti), iar intr-o vitrina a muzeului cel mai mare bulgare aflat in colectia acestuia in acest moment (cu greutatea de aproape 2 kg). In muzeu mai era candva expusa si o bucata de chihlimbar prin care se putea zari o furnica; respectivul exponat era de fapt doar inchiriat de la o persoana privata, care si-a retras piesa respectiva dupa expirarea contractului... din pacate pentru noi!

Dupa vizitarea Muzeului Chihlimbarului din Colti ne organizam putin diferit: Diana ne-a cuplat pe noi doi cu alte grupuri ce urmau sa parcurga un traseu asemanator celui dorit de noi. Un grup de vreo 33 de spanioli, plus un grup de vreo 10-15 turisti romani (care aveau cu ei si 3 copii cu varste cuprinse intre 3 si 4 ani...o sa vedeti mai tarziu de ce am specificat si acest aspect). De la Colti la Alunis este o distanta de cca 3 km, insa drumul este foarte prost: prima jumatate mai are ceva urme de asfalt, insa cea de-a doua parte a drumului urca accentuat, in serpentine stranse, este fara asfalt si are bolovani si gropi. Am urcat totusi, cu viteza 1 si cu mult avant...altfel riscam sa ne oprim in panta si acolo sa ramanem.

In trombe de praf, ajungem cu totii la poarta primului obiectiv pe care urma sa-l vizitam: biserica rupestra din Alunis. Aceasta este situata in satul Alunis, la o altitudine de 665 m. Biserica cu hramul "Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul" este una dintre cele mai vechi biserici de pe teritoriul Romaniei. Ea dateaza din anul 1274, fiind una din putinele biserici cu aceasta vechime in care se mai savarsesc sfintele slujbe.

Potrivit legendei, biserica a fost sapata intr-un masiv stancos de catre doi ciobani, Vlad si Simion, care-si pasteau turmele prin aceste parti. Se spune ca unul dintre ei a auzit in timpul somnului o vocecare-l indemna sa sape in stanca, deoarece va gasi icoana Maicii Domnului. Om credincios, ciobanul face intocmai si gaseste, intr-adevar, icoana. Acest fapt l-a determinat sa sape incaperea bisericii impreuna cu celalalt pastor si cu ajutorul nemijlocit al satenilor.
S-a zamislit astfel sfantul lacas, iar numele celor doi ciobani se gasesc daltuite in piatra, in inscriptia din Sfantul Altar, in stanga, langa Proscomidiar.
In stanga si in dreapta bisericii se afla trei incaperi sapate, de asemenea, in stanca si care au servit drept chilii pentru calugarii bisericii.
Biserica se aseamana cu bisericutele crestine din complexul din Dobrogea, prin arhitectura, prin inscriptiile gravate in stanca, precum si prin existenta chiliilor.Asemanarea se poate face si cu schitul Agaton si biserica de la Nucu, din apropiere. Probabil intre acestea si schitul Alunis existau legaturi stranse. Daca atestarea bisericii se face in jurul anului 1274, satul Alunis este mai vechi deoarece, potrivit legendei, satenii dau ajutor la saparea bisericii, deci exista un sat bine intemeiat si care, probabil, avea un alt lacas de cult. Asadar, satul Alunis se inscrie in randul celor mai vechi asezari din tara noastra.
In anul 1578 Doamna Stanca face o danie, improprietarind schitul cu o mosie. Intre anii 1840 - 1850, la inrarea in biserica si perpendicular pe aceasta, a fost construit un pridvor din lemn, deasupra caruia se afla clopotnita cu turla mica. Aceasta constructie din lemn, anexa, a fost ridicata prin stradaniile staretului Antonie Ciolaneanu. Biserica propriu-zisa (constructia d epiatra) are forma de nava cu tavan boltit. Absida Altarului este mica, prevazuta cu Sfanta Masa, Proscomidiar, firida pentru vasele de cult si fereastra. Si Naosul are fereastra pentru iluminarea stranei cantaretului si pentru aerisire. Dimensiunile bisericii sunt de 8,80 m lungime, 4 m latime si 2,80 m inaltime.
In anul 1870 s-a asezat o catapeteasma din lemn de stejar cu icoane din tabla de zinc, dupa Erminia Ortodoxa. In timp, aceastea au suferit diferite modificari, fiind nevoie de intretinerea lor deoarece s-au deteriorat din cauza conditiilor meteo.
Biserica din Alunis se afla intr-un cadru natural de o rara frumusete.
Este inconjurata de un micut cimitir, de cruci mai noi si mai vechi, unele din lemn incrustat cu diverse motive populare. Textele pe care le-am zari sunt emotionante: "Ca o floare ce se trece / Este omul pe pamant. / Astazi canta si petrece, / Maine zace in mormant."

De aici urcam pe abruptul de deasupra complexului rupestru, numit si Culmea Martiriei, pe o boteca abia ghicita, sprijinindu-ne de bolovani si radacini de copac. Oricum, nu va descurajati: chiar si eu, cu ajutorul Dianei, am ajuns pana sus. Ce voiam sa vedem odata ajunsi in varf: locul unde, in vremea dacilor, aveau loc sacrificii umane. Cel ales pentru a ajunge la zei parcurgea poteca strabatuta de noi intr-o stare euforica, pentru ca urma sa intalneasca zeii. In piatra inca se mai pastreaza urmele a sapte trepte (cifra cu anumite semnificatii in ritualul de purificare) pentru sprijinirea piciorului si facilitarea accesului catre jiltul unde cel ce urma sa fie sacrificat se purifica, isi deschidea canalele corpului si urma sa primeasca informatii si energii de la zeii atotputernici. Chiar in varf exista un jilt in piatra, pe care, daca te asezi, ai in fata haul unde altadata erau asezate in triunghi trei sulite ascutite. Cel ales, dupa indeplinirea ritualului de purificare, era aruncat de la inaltime, gasindu-si sfarsitul infipt in sulitele ascutite. Se presupune insa ca ii era taiat gatul chiar in momentul in care se afla pe jilt, deoarece stanga prezinta urmele unor santuri prin care se scurgea sangele celui sacrificat.
De aici coboram pe un versant la fel de abrupt, insa mai scurt decat cel pe care am urcat. Majoritatea au coborat pe fund....procedeu la care am subscris si eu cu draga inima!

Odata ajunsi in locul de unde am inceput plimbarea noastra, pornim pe un drum nisipos de tara, printre gospodariile oamenilor, catre restul obiectivelor de vizitat. Cum eram multi si formam un grup cat se poate de eterogen, ne-am insirat pe o distanta destul de mare, asa ca din cand in cand ne opream pentru strangerea randurilor. Lucru ce ne-a permis sa admiram in voie brandusele de toamna, ce isi inaltau cupele mov printre frunze maronii si ierburi uscate. Superba combinatie a naturii intre flori ce parca aminteau de primavara, ivite pe pasuni acoperite de covorul toamnei. Cateva detalii stiintifice despre aceste minunate flori: fac parte din familia Colchicaceae, genul Colchium, specia Colchium autumnale. Cert este ca nici nu stiam pe care sa le fotografiem mai intai. Calcam cu grija, ca nu cumva sa strivim brandusele ce ne ieseau in cale la tot pasul. Strabatem pasuni, livezi si stane ingradite. Poteca urca si coboara, uneori lin, aproape orizontal, alteori in pante abrupte ce imi taiau respiratia. Soarele ce ne primise la biserica rupestra din Alunis incepe sa se ascunda treptat, si in locul lui isi fac simtita prezenta un vant rece, cativa nori si chiar stropi de ploaie. Ne bucuram insa de vestmantul de iarna al copacilor si de lumina ce razbate totusi prin frunzele galbene, rosii, maronii. Solul padurii este si el acoperit de un covor de frunze urcate si care miroase a toamna cand este calcat de atatia pasi. Din cand in cand ne oprim pentru fotografii.

In cele din urma ajungem intr-o poiana cu o priveliste absolut superba: in departare se vedeau coamele dealurilor si ale muntilor, ce capatau nuante de albastru datorita departarii.

In fara zarim extraordinare coloane verticale. Le vazusem anterior in fotografii si as fi bagat mana in foc crezand ca sunt coloane de bazalt. Ei bine, aceste coloane in forma dreptunghiulare si asezate vertical, formau adevarate ziduri ciclopice, si sunt formate din gresie intrepatrunsa cu ciment silicios si calcare, dar si cu marne si pietris. Cat priveste formarea lor, parerile pot fi impartite. Fie au fost ridicate in pozitie verticala de o incretire a scoartei terestre, fie au fost create de mana omului. Oricum ar fi, privelistea este spectaculoasa!
Adunati in poiana, constatam ca o parte din grupuri s-a ratacit; in plus, grupul de turisti spanioli voia sa faca cale-ntoarsa pentru ca aveau un anumit program de urmat si erau in intarziere. A urmat un interval destul de lung in care spaniolii au fost condusi pe drumul de intoarcere, iar ceilalti recuperati de pe poteca gresita pe care mersesera - toate acestea facute de Diana intr-un timp record, daca ma gandesc la dificultatea traseului. Am profitat de acest interval pentru a manca ceva si pentru a ne odihni putin. Desi vantul se intetise si se racise brusc, ne-am intins pe pamantul cald si mai-mai sa atipim! Ne-am adapostit de vant langa o tufa de maces, intre crengile caruia am zarit un cuib parasit de pitigoi sau vrabiute. Insa au ajuns si cei care se ratacisera: grupul de turisti romani veniti cu copiii. A trebuit sa mai stam o vreme in poiana pentru ca trebuia sa manance si ei... si ca orice familie cu copii, s-a intins masa. a fost primul moment in care n-am fost prea fericiti pentru ca ne-am dat seama ca nu vom putea ajunge la toate obiectivele propuse pentru a le vizita. Bineinteles, ne-am reamintit de ce noi nu mergem decat singuri in excursiile noastre...si ne-am promis ca, de acum inainte, in cazul in care vom fi nevoiti sa calatorim alaturi de un grup, sa ne informam din timp daca vor fi si copiii mici. Personal, nu-i invinovatim pe cei care au ales a-si aduce copiii de 3-4 ani intr-o drumetie de peste 8 ore, cu vreme ce se anunta instabila, pe traseu cu poteci abrupte si catarari pe stanci. Dar era de asteptat faptul ca unul dintre baietei a adormit pe traseu, si vreo patru excursionisti au pornit cu el in brate inapoi catre sat; era de asteptat si faptul ca in a doua parte a drumului mititeii au inceput sa spuna ca nu mai pot merge, au inceput sa planga si sa nu mai aiba astampar. O fetita chiar a inceput sa mearga in genunchi pentru ca o dureau talpile picioarelor. Din cand in cand parintii in duceau in carca, se mai poticneau, mai schimbau intre ei... Noi nu suntem parinti, insa parca altfel as vrea sa transmit copiilor dragostea de drumetie si de munte; parca as vrea sa le faca placere plimbarea de la un capat la altul, parca as vrea sa nu le pun siguranta in pericol in zone unde nici macar acoperire telefonica nu exista. Si parca nu mi-as lua copiii in excursii unde stiu ca vor merge si alti oameni al caror traseu probabil nu include atatea opriri. In fine, probabil ca parintii asa isi caleau copiii. Noi insa ne-am invatat lectia!
Adevarul e ca timpul petrecut alaturi de acest grup a fost o experienta in sine; pe langa promisiunea pe care ne-am facut-o de a nu mai merge cu grupuri ce includ si copii mici. Dansii venisera sa simta energia locurilor, sa mediteze stand in cerc si cu mainile intinse; vorbeau de initieri in diverse ritualuri, de viziuni... Recunosc, pe noi ne-au depasit conversatiile lor. Si nici nu prea am putut sa ne incarcam cu energie in locuri pe care altadata erau sacrificati oameni...sau se ne intindem pe pietre ce reprezentau altare pentru sacrificiile animale. Adevarul este ca de la o vreme, obositi fiind, daca ne asezam pe vreo piatra sau chiar jos pe pamant simteam cu capatam ceva mai multa energie!
Le-am respectat insa opiniile asteptand cuminti mai intr-o parte, bucurandu-ne insa de natura, de toamna, de culorile copacilor. Am incercat sa aflam de la Diana cat mai multe detalii despre locurile vizitate, si sa surprindem cu aparatele de fotografiat toata frumusetea ce ne inconjura. Pur si simplu ne-am indragostit de acele locuri! Si deja ne dorim sa le revedem. Ne-am dori sa aflam si mai multe despre dacii care au trait aici, despre viata lor de zi cu zi, despre tot ce ii individualiza in lumea de demult.

In fata stancilor verticale, ne povesteste Diana despre Tara Luanei.
De cand am aflat despre acest tinut de basm, mi-am imaginat ca Luana este o printesa sau o regina; ei bine, nu prea este chiar asa... Spun batranii ca, in vremuri de demult uitate, pe aceste meleaguri stapanea un rege batran si intelept, numit Luana. El era stapan al unei cetati cu ziduri ce atingeau cerul. Cetatea era strajuita zi si noapte de un soare ce stralucea aidoma astrului zilei. Locuitorii cetatii erau oameni viteji si fara frica de moarte. Luana era cel care ii vindeca pe ranitii intorsi din razboaie cu apele fermecate, apele vii si moarte din Valea Izvoarelor. Numai el avea puterea de a le folosi, si numai cu multa cumpatare. Ei ar fi trait ani multi si fericiti, insa vrajmasi inzauati au venit in care de foc si au doborat Soarele Luanei. Pamantul s-a cutremurat din temelii, iar locul cetatii si imprejurimile au fost arse pana sub scoarta terestra. Multa vreme au ramas pustii, nici pasarile in zbor nu au mai trecut pe acolo, nici om sau animal salbatic. Intreaga intelepciune a Luanei se va fi afland in Pestera Inteleptului, situata undeva in apropiere, dar ramasa inca ascunsa ochilor nostri.
Numele de "Luana" il regasim doar in mitologia sumeriana, in izvoarele acestui foarte vechi popor, figurand drept divinitate (vine de la Annu = Creatorul Zeilor). Mai exista un termen ce se apropie de numele "Luanei": cel de-al treilea rege pamantean, unde termenul de Rege se traduce prin sumerianul Ensi, un intelept, o titulatura acordata doar semizeilor. Povestea isi deapana firul in vremuri in care pamantul era populat de uriasi: nu intamplator in anii '60, la Scaieni, un sat din aceasta zona, taranii au gasit oseminte de giganti in timp ce isi sapau livezile de meri.
Poteca isi continua drumul prin padure, urcand si coborand. Uneori panta este abrupta, insa cu incaltamintea potrivita si cu putin ajutor, am urcat pana si eu!

Ajungem apoi in Poiana Cozanei. Aici avem parte de alte povesti. Chiar si peisajul te face sa-ti imaginezi pitici, uriasi, si alte fiinte fantastice. Diana intregeste atmosfera amintind despre frumoasa Ileana Cosanzeana, dar si indemnandu-ne sa privim catre zidul stancos si aproape vertical din fata noastra. In varful lui exista un cub de piatra care, spun localnicii dar si oamenii de stiinta, se roteste dupa soare. Ei bine, chiar dupa soare nu se roteste el, dar se pare ca o echipa de la Discovery Chanel i-a inregistrat miscarea de-a lungul catorva zile! Orice este posibil, avand in vedere ca zona este incarcata de magnetism!
Pasii ne poarta catre stanga, pe langa un zid de stanca ce are o forma ciudata: parca ar fi fost o lava inghetata in timp ce curge. Ne oprim apoi si in dreptul unei formatiuni destul de ciudata, ce se asemana cu o poarta uriasa. In partea de sus am deslusit un fel de prag; Diana insa ne-a explicat ca este vorba de un horn: distanta dintre acesta si zid facea posibila patrunderea luminii. Primavara pe stancile acestea acum golase infloresc garofite de munte!

De aici ajungem apoi, dupa un urcus sustinut, la Chilia lui Dionisie Torcatorul sau Pestera lui Dionisie. Este situata la o altitudine de 715 m si dateaza din perioada medievala timpurie, fiind atestata documentar in anul 1639. Pustnicul ce s-a nevoit in aceste locuri a sapat-o in stanca, stand atarnat cu o franghie deasupra unei prapastii de 10 metri!
Accesul in chilie se poate face cu ajutorul unei scari de lemn. Eu m-am multumit sa-mi trag sufletul la picioarele acesteia, pentru ca urcusul pe cele cateva trepte ale scarii a dat cateva emotii unora dintre noi, mai ales la coborare. Cristi insa a urcat pana in chilie: din pacate, fotografiile arata interiorul acesteia plin de scrijelituri, nume, desene...
Dionisie avea ca principala indeletnicire torsul lanii, castigandu-si astfel existenta, dar si numele.
Pe stancile de la baza lacasului se vad scrijelite cateva cruci malteze. La cativa pasi departare Diana ne arata o piatra uriasa, cu forma unui falus.

Cea ce-a doua piatra cu aspect de falus o zarim la grota Fundul Pesterii (Profiru), datarea acestuia din urma fiind din sec. al XVI-lea sau al XVII-lea (1639). Accesul in interior nu este posibil, intrarea fiind ingradita, deoarece inca nu sunt incheiate cercetarile in zona. Grota are o deosebita importanta in randul asezarilor rupestre nu numai pe plan national, ci si international: aspectul general sugereaza ideea de nastere (aspect vulvar) si mergand pe aceasta idee este posibil ca aici sa fi existat un templu dedicat Cultului Fertilitatii. Cum in aceasta zona totul se leaga si se imbina perfect, se poate face o legatura intre aspectul si utilitatea grotei cu falusul imens, cioplit din piatra autohtona, ce se afla la baza potecii care urca pana la grota si care pare a strajui stravechea asezare. Grota se remarca si prin incizia foarte multor arme, ce denota practicarea si a unui cult al armelor, ca urmare a trecerii de la armele rudimentare, confectionate din diverse material, la cele fabricate din metal.

Diana ne conduca apoi catre o poiana unde trecem pe langa un disc solar, asemanator celui de la Sarmisegetuza Regia, inca ceva mai mic si mai neslefuit. Tot in aceasta zona avem parte de un lucru ce ne bucura nespus: zarim urma ale unor frunze preistorice, imprimate in piatra. Forma si nervurii acestora sunt clar evidentiate si mi se pare emotionant de avem ocazia de a vedea ceva ce a existat cu mult timp inainte de nasterea noastra.

Ajungem si la ultimul obiectiv al traseului nostru: Pestera lui Iosif unde a fiinţat schitul Ioan Bogoslav. Este situata la poalele unui impresionant zid masiv si abrupt, la altitudinea de 876 m. Este datata ca fiintand in sec. III-IV d. Hr, mentionata documentar in epoca medievala de catre Dan al II-lea, la data de 5 ianuarie 1588.
Interiorul lacasului rupestru avea doua destinatii: imediat in partea stanga era amenajat altarul, in prezent aici aflandu-se icoane aduse de credinciosi. Destul de ciudat este faptul ca are orientare spre nord. In partea dreapta a intrarii era amenajat spatiul de locuit. Ici, colo, lumina razbate in raze subtiri, prin gaurile din perete. Diana ne povesteste aici despre crestinismul care se manifesta in aceasta zona a Muntilor Buzaului, intai prin prezenta celor care fugeau din calea persecutiilor si care gaseau in scobiturile din burta stancilor un adapost(cazul si al parintelui spiritual al Buzaului, Sava Gotul, care probabil se nevoia la Alunis-Colti, si care a fost martirizat la 12 aprilie 372, prin inecare in raul Mousaios, denumirea arhaica a raului Buzau). Odata cu reorganizarea religiei in imperiu de catre imparatul Theodosiu I, aceste spatii rupestre au fost amenajate ca bisericute pe langa schiturile de monahi infiintate acolo si au fiintat pana tarziu, in sec. al XIX-lea, cand, datorita procesului de secularizare instituit de catre Cuza-Voda la 1863, viata monahala din zona aproape ca dispare.
La plecare ne oprim langa pinul din fata intrarii in pestera: pe trunchiul lui urias se scurge rasina cu miros de mir.

Pe drumul de intoarcere in sat pasii ne poarta prin padure ca printr-o imensa catedrala. Diana isi deapana povestile, relatandu-ne despre plimbari pe care le-a facut in padure si in timpul carora a auzit zgomote ciudate, despre baterii care se incarca de la energia degajata in aceste locuri. Ne mai povesteste si despre tuneluri ale timpului, despre porti prin care poti patrunde in lumi necunoscute noua. Despre fenomene stranii, despre teleportari (se pare ca doi tarani din zona au intrat intr-o grota ce parea a inlesni comunicarea cu alte lumi si au disparut, fiind teleportati la Targoviste unde a trebuit sa cerseasca bani de tren pentru a se intoarce acasa). Ne povesteste si despre Varful Turtudui si despre locul unde s-au inregistrat disparitii ale oamenilor. Despre experimente care s-au facut si probabil inca se mai fac prin muntii aceia. Ne povesteste despre spirite ale locului, spirite ce simt uneori slabiciunile sufletesti ale drumetilor ce indraznesc sa le calce taramurile si pe multii ii sperie si ii descurajeaza in drumurile de munte, acestia facand cale intoarsa.

La un moment dat, in padure, Diana ne arata o piatra uriasa, cu forma unui cap de animal preistoric. Partea mai inalta era plina de scrijelituri: aici se pare ca aveau loc sacrificii animale, ritualice, si pentru a inlesni scurgerea sangelui erau sapate in piatra santuri. Stam cu totii in jurul pietrei, ne uitam la ea din toate partile. Lateral, Diana ne arata o stea sumeriana stilizata, care abia se mai zarea. Ceea ce ne-a surprins insa in mod cu totul exceptional este ca, in partea dreapta a capului animalului, pe gatul ce cu siguranta facea legatura cu corpul ingropat in pamant, simtim o zona ce degaja caldura, de parca o vena prin care trece sange ar fi fost acolo. M-am uitat ca nu cumva piatra sa fi inmagazinat caldura soarelui, insa nici vorba de asa ceva: zona calduroasa era bine ascunsa de lumina astrului zilei!

Cateva cuvinte despre semnificatia acestei zone ce se caracterizeaza prin suprafete de padure inca virgine.
In nordul judetului Buzau, la altitudini cuprinse intre 650-1100 m se gaseste cea mai mare concentrare de schituri si locuinte monahale din spatiul romanesc. In zona Alunis-Nucu-Fisici Ruginoasa, aflate pe raza comunelor Colti, Bozioru, Braiesti, precum si in localitatile Cozieni, Catina sau Pietroasele, au fost descoperite un numar mare de complexe rupestre, unele locuite din preistorie, altele folosite drept chilii de catre sihastri, sau amenajate ca locasuri de cult crestin.
Cateva dintre aceste complexe rupestre au fost sapate intentionat in blocurile masive de stanca pentru a se construi mici biserici sau chilii. Acestea au devenit adevarate centre cu o intensa activitate crestina.
Populatia nord-dunareana (daco-romana) a primit crestinismul pe cale "populara" neoficiala si a mentinut legaturile cu Imperiul Roman de Rasarit. Din imperiu au venit aici misionari - despre activitatea acestora in Scythia Minor si in rasaritul Daciei, aflam de la Epiphanie de Samotrace (320-403 d. Hr) care ne transmite amanunte despre activitatea sectei audienilor in aceste locuri.
Cele mai vechi stiri despre viata monahala din aceasta zona le avem din consemnarile documentare din sec. al XVI-lea care se refera la donatii si inchinaciuni catre Schitul Agaton, un document de la Mihnea Turcitul din 18 iulie 1587 si altul din 29 august 1582, donatia lui Stabciu catre manastirea Pinu sau documente care se refera la judecata dintre Antonie (egumenul de la Schitul Alunis) si Sibiceni.
Cea mai veche atestare documentara a schiturilor de pe raza comunei Bozioru se afla intr-un document din 1580 de la Mihnea Turcitul, care vizita aceste meleaguri in vederea casatoriei cu Doamna Neaga din Cislau.
Aici a existat o bogata viata religioasa continuata fara intrerupere pana la mijlocul sec. al XIX-lea cand, prin reforma de improprietarire, populatia din Pinu a primit pamant in Baragan, satul devenit comuna Munteni-Buzau. Au luat si biserica cu hramul Sf. Gheorghe, aflata azi in judetul Ilfov. Acest mod de viata pustnica a continuat in zona Buzaului pana in anii 1985, ultimul calugar cunoscut fiind Ambrozie de pe dealul Istrita, comuna Pietroasele.

Printre tufe de macese si catina ajungem in sat, cand aproape era complet intuneric. Strabatem stradutele pietruite, printre casele oamenilor dincolo de gardurile carora zarim femei ce curata porumbul, mulg vacile si dau sare la capre. Liniste. Diana ne mai spune o ultima poveste, cea a Lanei de Aur de la Colti.
In vremuri indepartate, in muntii Buzaului aurul, diamantele, si alte nestemate nu ar fi putut pretui atat de mult precum chihlimbarul. Se credea ca in luminile sale salasuieste insusi Dumnezeu. In indepartata antichitate, magicele minerale erau asezate pe o blana de berbec, poate ritualic, dar poate si cu un scop practic (in lipsa sitelor), erau duse la rau si spalate. Din firele lungi de lana si cu efect electrostatic, pietrele nu se risipeau, si astfel puteau fi spalate in numar foarte mare. Dupa acest procedeu, in lumina soarelui, avand in vedere transluciditatea chihlimbarului de Colti, data de vechimea geologica, acestea puteau conferi aspect de aur blanii de berbec.

Am plecat cu toate aceste povesti in minte, din Alunis catre Colti, unde urma sa ne petrecem noaptea. Initial ne gandisem sa punem cortul chiar in curte la Diana, pentru ca aveam planuri frumoase si pentru a doua zi. Din pacate, tocmai cand am plecat din Alunis, a inceput o ploaie mocaneasca, de toamna. Si brusc s-a facut chiar mai frig decat ni se paruse noua pana atunci. Asa ca ne-am cazat tot in Colti, dar la pensiunea Nica, unde pentru 60.00 de lei/camera dubla/noapte am primit o incapere superba la mansarda, cu dus, toaleta si apa calda, cu tv si dormitor separat, precum si acces la bucataria complet utilata. Am mancat din ce ne adusesem la pachet... si ce-ar mai fi mers o visinata dupa asa o zi dr drumetie si destul de friguroasa!

Desi toata noaptea am nadajduit ca ploaia se va opri pana a doua zi, n-am avut norocul asta! Ba dimpotriva, s-a intetit si mai tare, asa ca ne-am amanat drumetia de duminica pentru urmatoarea noastra vizita in Muntii Buzaului.

Pana atunci, noi vom pastra legatura si o vom recomanda tuturor celor care vor sa strabata potecile de munte din Muntii Buzaului pe Diana Gavrila, ghidul nostru si reprezentanta a muzeului din Colti: http://calauzainmuntiibuzaului.blogspot.com/ contact: telefon mobil 0749.680.580, telefon fix: 0238.522.750 sau e-mail: dianaliana25@yahoo.com

Despre duminica, o zi cu ploi de toamna, am sa povestesc data viitoare - nu ne-am intors direct spre casa, ca doar in zona se afla viile de pe Dealul Mare!

Numai bine tuturor,
Cristina si Cristin DUMITRU