Islanda: povesti cu si despre caii islandezi

03 ianuarie 2011
Punctul culminant al zilei urma sa fie calaria la o ferma de cai de langa Reykjavik. Si a fost! Iata si dovada: http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/Islanda20102011#

Dar, pana una-alta, ziua ne-am inceput-o cu fotografii de noapte... pardon, de dimineata (la cat era de intuneric, nu-i nici o diferenta!). Trecem iarasi pe la Casa Höfði, pe la biserica Hallgrímskirkja, am trecut si pe la puscaria din Reykjavik (situata destul de central si frumos impodobita cu ornamente de Craciun...desi nu la toate geamurile!!!) si apoi ne-am abatut si pe la Guvern (cladire fosta puscarie).
Pe la vremea pranzului am fost inapoi la hotel, pentru ca urma sa fim luati de cei de la Ferma Laxnes, pentru a vedea si calari cai islandezi: http://www.laxnes.is/
La ora stabilita ne asteapta un mini-van cu un domn in varsta, de la ferma. Ferma Laxnes a fost fondata in anul 1968 de catre Þórarinn “Póri” Jónasson si sotia sa, Ragnheiður “Heiða” Gislason. In prezent au 94 de cai, desi nu toti erau la ferma la care am fost noi. Eu am pastrat legatura cu Heiða si Haukur, fiul celor doi fondatori.
Ajunsi la ferma (la aproximativ 40 km de Reykjavik) suntem intampinati chiar de Heiða si fiul ei Haukur. Primim fiecare cate un costum de protectie, manusi si casca de calarie. Chiar Heiða le alege, pe masura fiecaruia, in timp de fredona o melodie. De fapt, fredonatul melodiilor am vazut ca este o indeletnicire a mai tuturor islandezilor. Asa cum ne spunea si Lina, ghidul nostru din excursia de ieri, islandezi sunt fie scriitori, fie poeti, fie muzicieni; mai fiecare a scris o carte sau macar o poezie.
Haukur ne-a intrebat, tot pe fiecare in parte, ce experienta aveam cu caii si calaria. Mi-a trecut prin minte sa-i povestesc despre "experienta" mea de la herghelia Rusetu, cand a trebuit sa incalec un cal semi-greu romanesc... si am cerut o scara pentru asta! M-am abtinut, doar i-am spus lui Haukur ca nu am experienta cu caii. Cum si Cristi, si Alin, si Liana au spus acelasi lucru, Haukur a conchis: "Four crazy horses for you, guys!". Apoi a inceput sa ne arate cum sa mergem ca sa aratam a calareti profesionisti: putin cracanati, cu mainile departate de corp... ce sa mai zic... Iesim afara si ne primim fiecare partenerul de drum: calutul meu era un dolofan de 36 de ani, despre care Haukur m-a asigurat ca-mi va purta de grija! Haukur mi-a spus cum sa tin haturile "just to look professional!"
Incalecam toti patru (eu mai greu, normal, spre amuzamentul tuturor) si, impreuna cu sotia lui Haukur si inca o fata de la ferma, pornim calare pe un traseu foarte frumos.
Drumul ne-a purtat pe coastele dealurilor, am trecut de trei ori prin rau cu caii, am trecut o data pe sub un pod. Extraordinara senzatia: nici urma de masina prin jur, aer curat si caii astia islandezi, ca niste jucarii mai mari de plus. Am facut chiar si o pauza pe la jumatatea traseului, cand am coborat de pe cai si am stat alaturi de ei, si i-am mangaiat in timp ce ei ne impingeau cu boturile si pur si simplu se bagau in sufletul nostru.
Pentru mai mult de 1000 de ani (din ultima parte a secolului IX si pana la inceputul secolului XXI), micutul dar foarte puternicul calut islandez a jucat un rol important in viata islandezilor, care s-au bazat pe el pentru a supravietui in aceste zone aspre. Primii locuitori ai Islandei au adus cu ei, din Norvegia si Insulele Britanice, cai puternici si musculosi. Din acel moment, in intreaga istorie scrisa a Islandei, nu sunt inregistrate importuri de cai. Ba mai mult, incepand cu sec. al XI-lea, aducerea de cai din alte tari, in Islanda, a fost interzisa. S-a pastrat astfel o rasa pura, dar destul de sensibila in fata unor eventuale boli.
De asemenea, in cazul in care un cal islandez participa la concursuri in alte tari, el nu mai are voie sa revina in Islanda, ci este vandut sau donat altor proprietari.
Chiar am vazut la tv, la hotel, un reportaj pe aceasta tema; n-am stiut noi ce vorbeau, ca era in limba islandeza, dar am inteles povestea. Un antrenor de cai islandezi a trait o buna bucata de vreme alaturi de calutul lui: antrenamente, plimbari pe pajisti inflorite, baie in apa oceanului. Impreuna au participat la un concurs intr-o alta tara decat Islanda si chiar au castigat. Din pacate, dupa festivitatea de premiere, cei doi s-au despartit, probabil pentru totdeauna: antrenorul a revenit in Islanda, iar calutul a ramas noului proprietar. Povestea s-a incheiat cu lacrimi... absolut de inteles pentru mine!
Caii islandezi sunt foarte colorati. Asa ca oriunde ii vezi zari, vor transforma peisajul in ceva de vis! Cel mai mult imi plan cei maronii aproape spre visiniu, cu coame galbene si cei patati precum caii indienilor de prin filmele western (desigur, pastrand proportiile!!!). Noi i-am vazut in "haine" de iarna; adica blanuri lungi, pe care islandezii le transformau in tesaturi si apoi in haine.

Calul islandez este cunoscut in special datorita mersului sau. Spre deosebire de alte rase de cai care pot merge la pas, la trap, la galop, aceasta rasa mai are un mers numit "tolt" si "skeid" (care nu prea stiu cum s-ar traduce in limba romana). Mai ales pasul "tolt" este cunoscut in intreaga lume pentru ca este foarte confortabil pentru calaret. Calul alearga la "tolt" in functie de teren si viteza impusa de calaret.
Bineinteles, l-am incercat si noi. Si intr-adevar se vedea diferenta. Pasul se aseamana cu trapul, dar cand merge la "tolt" este mult mai comod pentru ca, pret de cateva secunde, nu simti nici o miscare; este ca si cum calul ar sta pe loc in acel interval. Eu l-am sesizat imediat: trapul calului islandez mi s-a parut ca zdruncina mai tare decat al celorlalti cai, insa cand a inceput sa mearga la "tolt" a fost cu totul altceva!
Acum sa va spun cate ceva si despre calul meu, Dodi. Avea 36 de ani si, initial, am crezut ca are o singura viteza: "fast foward". Am mers toti sase in sir indian, pe marginea drumului. Ei bine, calutul meu, de cum am plecat, nu si-a dorit decat sa fie in fruntea trupei. Asa ca am facut imediat cunostinta, spre amuzamentul tuturor, cu trapul sau grabit si zdruncinat (abia la terminarea traseului mi-am asezat organele interne in ordine). De fapt am aflat mai tarziu ca era in obiceiul lui sa fie primul din linie. Dar el mai era si foarte bun prieten cu calul lui Alin si erau chiar de nedespartit uneori. Ceea ce am simtit pe pielea mea, sau mai bine zis, pe piciorul meu - uneori nu mergea decat lipit de calul lui Alin... atat de lipit incat nu tinea cont de piciorul meu, care incepuse sa amorteasca deja! Oricum, trebuie sa recunosc, am fost privilegiata: Dodi fugea de la ferma destul de des, asa ca niciodata nu se stia daca va fi sau nu disponibil pentru turisti!
La sfarsitul "cursei" am mai ramas putin pe langa cai: ador coamele lor bogate si bretonul stufos care se ridica aproape la verticala de pe fruntea lor cand bate vantul. Sunt foarte sociabili, foarte jucausi si foarte bucurosi de companie, dupa cate am vazut!
Chiar mi-a parut rau ca a trebuit sa plecam de la Laxnes! Impreuna cu Heiða ne-am intors in Reykjavik. De fapt ea ne-a dus cu masina pana in centrul orasului, timp in care am stat si de vorba; asa am aflat cat de impresionata a fost de lanurile de floarea-soarelui pe care le-a vazut in Bulgaria!

Dupa masa de seara... am plecat iarasi, impreuna cu cei de la Gray Line Iceland http://www.grayline.is/ sa cautam Luminile Nordului. De data aceasta cu un alt ghid, Bjorn. Un tip foarte relaxat, cu mult umor, cu o caciula plina de ciucuri si un adevarat islandez. El ne-a povestit despre numeroasele terenuri de golf din jurul orasului, pline-ochi de oameni de afaceri, despre spiritul de vanator al oricarui islandez... dar si despre nemultumirea tuturor islandezilor fata de actiunile guvernantilor si presedintelui. Tot el ne-a dat si cateva detalii despre Restaurantul Perlan, de pe dealul unde am fost sa vedem focurile de artificii. Restaurantul se invarteste, asa ca in vreme ce mananci poti admira si Reykjavik-ul de sus. Numai ca la inceput era setat sa faca o tura completa la o ora. Cum este destul de mare si trebuia sa faca o rotatie pe ora, insemna ca se invartea repede... drept pentru care toti clientii restaurantului erau ametiti...si nu de la bautura! Pana l-au setat sa faca o tura completa la doua ore!
Deja incepem sa ne cunoastem intre noi: eram majoritatea aceiasi de la seara cand zarisem putin din Luminile Nordului pe cer. Ne salutam si cand ne intalneam prin Reykjavik: un slovac (pasionat de fotografii) si prietena lui americanca, doua australience (pe ele le luam de obicei de reper, ca aveau imbracaminte in culori stridente) si un japonez sleampat, de pe care curgeau parca toate hainele si care cumpara farfurii drept suveniruri (le zdroncanea in mana de-am crezut ca sigur ajunge cu ele zob acasa!).
Bjorn a facut atmosfera super in autocar. Am oprit putin pe drum, pentru ca i s-a parut ca zareste ceva... insa in cele din urma am ajuns tot la ferma la care mai fusesem alaltaieri. Bun si asa, pentru ca eu mi-am respectat programul: cu fan de la caprele Elvis si Priscilla am hranit caii... Ne-am mai imprietenit si cu un mops fioros. Avantajul a fost ca de data asta am fost pregatiti cu apa si ceva de rontait.
Partea proasta a fost ca Luminile Nordului nu s-au mai vazut nici cat le-am vazut in prima seara in care le-am "vanat"! Dar nu-i problema, urma sa avem fiecare inca un bilet gratuit pentru seara urmatoare! Bine ca am zarit ceva din Luminile Nordului in prima seara.
Si asa a mai trecut inca o zi din vacanta noastra islandeza! Cu gandul la caii islandezi... Toate cele bune pana data viitoare!
Cristina si Cristin

PS Mai jos postez un filmul cu pasul "tolt" atat de special al cailor islandezi: