Islanda: Snorkeling si alte povestiri

05 ianuarie 2011
Ziua ne-am inceput-o cu cei de la Gray Line: ne-au asteptat la hotel si ne-am intalnit cu ghidul nostru pentru snorkeling la sediul lor din centrul Reykjavik-ului. Am pornit apoi catre Parcul National Þingvellir.
http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/Islanda20102011#
Pe ghidul nostru il chema Carlos; venise din Columbia cand avea 20 de ani si s-a stabilit in Islanda de 25 de ani. Ne-a povestit cum a invatat el limba islandeza, cum purta conversatii cu dictionarul in fata si multe altele.
Am ajuns apoi si la Fisura Silfra, unde urma sa facem snorkeling.
Fisura Silfra este crapatura dintre placa tectonica Nord-Americana si placa tectonica Eurasiatica, din lacul Þingvallavatn. Merita vazuta, chiar daca nu veti face si snorkeling. Mentionata de multe ori intre cele mai bune 10 locuri de scufundari din lume, Fisura Silfra ofera vizibilitate la 100 metri in apele de cristal. Pentru o excursie de snorkeling reusita tot ce trebuie sa faci este sa te lasi dus de curentul usor de-a lungul fisurii, pana in laguna. Asta si daca nu ti-e teama de apa asa cum imi este mie!
Ghidul nostru, Carlos, era tare simpatic! Semana leit cu Jackie Chan. Prima oprire a facut-o la toaleta: odata imbracat costumul de snorkeling, nu il mai dadeai jos decat la iesirea din apa. Ne-am intalnit apoi cu un coleg al sau si inca cinci turisti: doua islandeze si trei baieti. Cei trei...mari figuri: americani, genul "surfer"... tot timpul isi pierdeau manusile, nu-si gaseau costume pe masura lor...voiau sa mearga la toaleta.
A inceput apoi procesul de echipare pentru snorkeling. Cum afara era foarte frig, (insa apa are o temperatura constanta de cateva grade cu plus), cei ce urmau sa intre in apa au imbracat un costum asemenator unui sac de dormit cu maneci, iar pe deasupra un altul, termoizolant. Intreaga "procedura" a fost cat se poate de amuzanta atat pentru privitori, cat si pentru cei direct implicati: ba nu intrau picioarele, ba nu intrau mainile, ba intrau toate la un loc sau cu fata in spate si tot asa... Care mai de care s-au asezat pe asfalt, prin masini...pentru a imbraca cele doua costume.
Dupa cum probabil v-ati dat seama, eu am fost spectator la aceasta aventura, din pacate. Insa cum nu stiu sa inot si mi-e de-a dreptul groaza de apa, am decis ca e mai bine sa privesc totul de pe mal decat sa stric distractia tuturor.
O sa fac aici o paranteza mai luna, pentru a povesti prima si unica mea experienta la snorkeling. In anul 2006, imediat dupa ce ne-am casatorit, am mers in Egipt. Intr-una din zile ne-am imbarcat pe un vaporas impreuna cu ghizi si alti turisti si am ajuns pe Marea Rosie, in rezervatia de corali Ras Mohamed, unde urma sa facem snorkeling. Ziua era excelenta, marea calda si toata lumea se distra. Ghidul a insistat sa intru si eu in apa, pentru ca oricum era atat de sarata incat te tinea la suprafata, iar el si Cristi urmau sa ma sustina tot timpul. In cele din urma, mi-am facut curaj, mi-am pus labele de inot, vesta si masca...si am intrat in mare, cu Cristi si ghidul de o parte si de cealalta. Nu pot descrie ce panica m-a cuprins cand n-am mai simtit nimic sub picioare... sa ma uit dupa pesti, nici vorba! Ca sa nu-mi fie spaima degeaba, ghidul a avut ideea de a ajunge macar pana la scara pontonului de pe mal. Nu stiu cum am ajuns pana acolo, cert e ca am ajuns si m-am inclestat de scara respectiva. Ideea era sa stau putin acolo sa ma odihnesc; oricum, nu iesisem din apa nici acolo si nisip tot nu aveam sub picioare. Dar nici ca ma mai dadeam dusa de-acolo...decat la insistentele ghidului si la vederea oamenilor care asteptau sa plec de-acolo si sa urce si ei la mal. A inceput apoi odiseea drumului inot inapoi catre vaporas. Dupa cateva guri de apa sarata, mi-am facut curaj sa arunc o privire si prin apa: mi-am zarit labele de inot din picioare miscandu-se haotic desupra unui hau, cu tot cu picioarele mele! Imi amintesc totusi formatiunile de corali, apa limpede si razele de soare ce strapungeau apa...toate astea mai mult asa, ca niste flash-uri...pentru ca iarasi intrasem in panica. Ghidul tot incerca sa-mi spuna ca sunt la 500 metri, apoi la 800 metri de fundul marii...Abia cand mi-a spus: "Cristina, rechinul!" mi-a captat putin atentia...La urma urmei, putea sa-mi spuna si ca a iesit o sirena din mare, ca tot nu as fi vazut altceva decat vaporasul la care am ajuns, in cele din urma, dupa lupte seculare care au durat cateva zeci de minute!
Cam aceasta fiind experienta mea la snorkeling...m-am multumit sa refuz politicos insistentele lui Carlos de a intra in apa (desi m-a asigurat ca nu trebuie sa inot, ci doar sa plutesc...deci imi va fi imposibil sa ma inec...).
Am ramas pe mal, impreuna cu celalalt coleg al lui Carlos. Nici el nu intrase in apa pentru a putea asigura ajutor in cazul in care ar fi fost nevoie.
M-am plimbat pe poteca pana la laguna unde urma sa se incheie aventura de snorkeling. Totul era inghetat in jur: pana si nisipul de pe jos. Plantutele care rasareau din lava si din nisip aveau si ele o broderie de gheata. In departare se vedeau muntii si ghetarii Islandei. Din cand in cand mai schimbam cate o vorba cu colegul lui Carlos: el mergea pe o potecuta chiar pe marginea fisurii Silfra, in timp ce mie mi-a recomandat sa merg doar pe poteca amenajata, pentru ca ingrijitorii parcului aplica sanctiuni turistilor care ies de pe traseele special marcate. De la el am aflat ca apa raului provine din ghetarii din departare; e atat de limpede pentru ca este filtrata de campul de lava pe care il strabate pana cand iese la suprafata. Este chiar potabila. Raul se varsa apoi in lacul Þingvallavatn, cel mai mare lac natural din Islanda. Inainte de a se varsa in lac, raul strabate un labirint de pesteri sub-acvatice. Cu un an in urma, una dintre agentiile de turism si sporturi extreme din Islanda a facut un program special pentru turistii care doreau sa faca scufundari si sa exploreze si pesterile subacvatice in acelasi timp. Din pacate, chiar de la prima iesire de genul asta, unul dintre turistii-scafandri a ramas blocat in pestera, s-a panicat si, in agitatia lui, a starnit valuri de cenusa vulcanica, ghidul nu l-a mai vazut si a murit inecat la 3 metri de suprafata. Dupa cum fusesem informati de Carlos, in apa raului nu putea fi atins nimic, nici macar o piatra: cenusa vulcanica foarte fina ar fi impiedicat vizibilitatea in apa.
La iesirea din apa Carlos i-a lasat pe doritori (Cristi primul pe lista, desigur) sa sara in apa de pe o stanca destul de inalta). Costumele de inot au inghetat instantaneu, formand o pelicula de gheata ce s-a crapat pana cand am ajuns la masini. O prietena, vazand fotografiile cu costumele inghetate la iesirea din Fisura Silfra, a spus ca s-ar fi aruncat in apa gheizerului mai degraba!
Drumul de intoarcere a fost foarte placut. Liana si Alin au ramas la hotel, iar noi pe noi doi ne-a lasat Carlos in centrul orasului. Am profitat de ocazie si am mers iarasi la Biserica Hallgrímskirkja. Am urcat in turn, de data asta, si am avut o panorama deoaseta asupra Reykjavik-ului. Interiorul bisericii nu e impresionant decat prin marime si prin senzatia de nesfarsit pe care o da tavanul inalt; insa cumva pare neterminat, lipsesc total ornamentele. Orga este spectaculoasa!
De aici am mers la Muzeul National al Islandei. Era miercuri si am aflat ca intrarea este gratuita in aceasta zi. Bun! Muzeul nu are obiecte spectaculoase, insa merita vizitat. La urma urmei, daca stai destul de mult intr-un loc, sigur gasesti ceva care sa-ti placa! Unele exponate erau interesante, frumos lucrate si prezentate intr-un context atragator. Foarte frumos interiorul casei pescaresti! In plus, dotarile de ultima generatie faceau foarte placuta aflarea detaliilor despre construirea si structura caselor de turf sau a corabiilor. Am petrecut aici mai mult timp decat ne-am asteptat initial, cand am zarit incaperile uriase dar aproape goale! A, sa nu uit de minunatele albume cu fotografii ingalbenite de vreme, dintr-o Islanda ce nu s-a schimbat foarte mult fata de ceea ce vazusem noi in ultimele zile. Detalii despre muzeu: http://www.natmus.is/english
Merita vizitat!
Cum o zi asa plina si care nu era nici pe departe gata sa se incheie, ne-a facut posfta de mancare, am mers in port, la unul dintre restaurantele pescaresti zarite atunci cand am mers (sa incercam) sa vedem balene. Ne-am oprit la restaurantul "Baronul Marii": foarte frumos interiorul, cu mese de scanduri lungi, cu butoiase drept scaune, felinare si tot felul de alte accesorii pescaresti.
Ca mancare am ales o supa de creveti (excelenta) cu paine si unt (combinatia asta o servesc islandezii la fiecare supa/ciorba). Ca fel principal am ales doua feluri de frigarui: o frigaruie de peste "blue bling", adica mihalt de mare, servita cu lamaie, si o frigaruie din carne de balena Minke, servita cu mustar. A fost prima data cand am mancat carne de balena: este foarte rosie si plina de tendoane si vene care insa nu se simt. Gustul insa...ceva intre vita, oaie si peste, totul servit in sange. Trebuie sa recunosc: a doua oara cand vom mai manca balena (daca vom mai manca) vom cere sa fie pregatita altfel!
De la restaurant am plecat apoi direct la hotel. Ati ghicit, aveam program: la vanatoare de Lumini ale Nordului!
Am pregatit apa si ceva de rontait si la ora stabilita am fost la receptie pentru pick-up. Am ajuns apoi la Gray Line (http://www.grayline.is/default.aspx) si ne-am imbarcat in autocare, cu echipa noastra favorita: soferul Magnus si ghidul Fredrick! Desigur, cele doua australience, japonezul cel sleampat...despre care v-am povestit cu ocazia celorlalte doua vanatori de Aurora Boreala! Am avut si un personaj colorat de data asta, o americanca zgomotoasa si amuzanta...uneori (nu stiu daca la fel credea si japonezul ce statea alaturi de ea, la fereastra, si pe care l-a strivit de geam in incercarea ei de a zari in bezna de afara Luminile Nordului).
Cand ne-a vazut Fredrick... aceiasi din celelalte doua seri... "I'm sick of you guys!" Ne-a spus ca vine si el atat de des pentru ca isi doreste foarte mult sa vada Luminile Nordului.
Pentru a doua oara in ziua asta am ajuns in Parcul National Þingvellir: in directia aceea se zarisera lumini pe cer, plus ca acolo era destul de intuneric si de senin ca, in cazul in care luminile s-ar fi decis sa danseze pe cer, vizibilitatea ar fi fost maxima!
Intr-adevar, pret de cateva minute, pe cer s-au zarit mult-cautatele lumini! Acum a fost o intamplare amuzanta: doi japonezi incercau sa le fotografieze... insa, desi aveau aparate si dotari moderne, nu prea stiau sa le foloseasca. Asa ca le-a dat Cristi o mana de ajutor si le-a aratat cum sa faca fotografiile; ba mai mult, chiar le-a facut o fotografie cu Luminile Nordului, desi destul de vagi. Cand le-a aratat rezultatul, s-au speriat japonezii! Nu stiau cum sa-i mai multumeasca lui Cristi!
Apoi Luminile nu au mai aparut, asa ca am profitat de ocazie sa mai stam de vorba cu Fredrick. Am aflat ca fusese atasat cultural al Ambasadei SUA in Islanda, ca era pasionat de istorie si de vikingi in special. Stiind ca suntem din Romania, a insistat sa ne faca sa intelegem cat de important este sa ne pastram si sa ne redescoperim trecutul! Ne-a povestit si despre planurile de creare a unei asezari vikinge, reconstruita pana la cele mai mici detalii. Si ne-a recomandat sa vizitam Satul Vikingilor, de langa Reykjavik. Stand de vorba nici nu mai simteam frigul si vantul. Pana la urma a trebuit sa plecam mai departe, caci se zareau dungi de lumina pe cer, intr-o alta zona. Asa ca ne imbarcam in autocar si pornim iarasi prin bezna noptii. La un moment dat, in lumina farurilor, pe marginea drumurul, rasare un om! Unde mergea... de unde venea... sa fi fost elf, trol?! Cert e ca era pustiu si bezna in jur, dar l-am vazut cu totii. Fredrick ne-a asigurat ca nu-i decat turistul pe care-l pierduse cu o seara inainte, tot vanand Luminile Nordului! Ne-a mai spus apoi o poveste faina: a avut in grup, cu un an inainte, un cuplu. baiatul voia sa o ceara pe fata de sotie sub Luminile Nordului! Au venit in excursie in fiecare seara, insa Luminile nu si-au facut aparitia. Fredrick le-a propus sa-i duca intr-un alt loc, romantic... baiatul nici nu a vrut sa auda! Concluzia: nu vad Luminile Nordului, nu vezi nici tu inelul de logodna! Altii insa au fost mai norocosi: tot Fredrick ne povestea de un alt cuplu care venea in excursia Luminile Nordului. Cand au vazut spectacolul de pe cer, baiatul a fost atat de fericit incat si-a cerut prietena de sotie, fara sa fi pregatit ceva dinainte. Frumos, nu?
Cu povestile lui Frerick, am ajuns apoi intr-o zona cu rauri repezi, unde erau unele dintre cele mai scumpe locuri de pescuit din lume: peste 1.000 usd / zi de pescuit, cu cazare. Aici venea Fredrick cu turistii, vara!
Mai facem o ultima oprire, in intuneric, pe un pod ce traversa un rau pe care desluseam, cu greu, umbrele ghetarilor ce pluteau greoi la vale.
Ne-am intors apoi la hotel si ne-am odihnit pentru urmatoarele doua zile, pe care aveam sa le petrecem doar in Reykjavik.

Cele bune,
Cristina DUMITRU

Islanda: Cercul de Aur

04 ianuarie 2011
Noaptea nu prea am dormit: a batut vantul ingrozitor si mi-a fost teama sa nu se sparga geamurile de la camera. "Inspirati" fiind, cerusem din timp camera la etaj superior si cu vedere spre golf... Adica exact in bataia vanturilor!
Ziua a inceput ca si pana acum: intuneric bezna si acelasi mic dejun (am mancat doar cereale). Cei de la IE Grayline - punctuali ca de obicei: ne-au asteptat la hotel la ora 08.00 si la ora 08.30 eram (http://www.grayline.is/) in autocar, pe drumul ce avea sa ne poarte intr-una din cele mai frumoase zone ale Islandei: Cercul de Aur.

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/Islanda20102011#

Prima oprire a fost la aproximativ 50 km de Reykjavik, in Parcul National Þingvellir. Acesta se afla pe lista monumentelor UNESCO si se afla in zona cunoscuta sub numele de Bláskógabyggð, in partea de sud-vest a Islandei, aproape de peninsula Reykjanes si de zona vulcanica Hengill. Þingvellir este un loc de mare importanta istorica, geologica si culturala, si este una dintre cele mai populare destinatii turistice din Islanda, atat pe timp de iarna, cat si pe timp de vara. In Parcul National Þingvellir se gaseste Fisura Silfra (crapatura dintre placa tectonica Nord-Americana si placa tectonica Eurasiatica), din lacul Þingvallavatn (cel mai mare lac natural din Islanda).

Parlamentul sau Alþingi a fost fondat in Þingvellir in anul 930 si a ramas aici pana in anul 1789. Parcul national Þingvellir a fost fondat in anul 1930pentru a conserva ramasitele Parlamentului, iar mai tarziu pentru a proteja fenomenele naturale si intregul eco-sistem. Parcul National Þingvellir a fost primul parc national din Islanda si a fost decretat un altar pentru toti islandezii, proprietate perpetua a acestora, niciodata neputand fi instrainat sau ipotecat.
Conform Landnámabók (manuscris medieval islandez ce descrie in detaliu venirea scandinavilor in Islanda, intre sec. al IX-lea si al X-lea), ocuparea Islandei a inceput in anul 874, cand capitanul Ingólfur Arnarson a fost primul norvegian stabilit aici. De-a lungul secolelor, oameni de origine scandinava si celtica s-au stabilit in Islanda. Ulterior, s-au format adunari in fiecare regiune; dar, cum populatia tarii a continuat sa creasca, s-a simit nevoia unei adunari generale.
Descendentii lui Ingólfur Arnarson, care dominau zona de sud-vest a Islandei, au devenit cea mai puternica familie din intreaga tara, drept pentru care ceilalti conducatori au considerat ca e nevoie de o adunare reprezentativa care sa le ingradeasca puterea.
Grímur Geitskör a fost desemnat sa caute sprijin si o locatie potrivita pentru noua adunare. In aceeasi perioada, proprietarul zonei Bláskógar (pe atunci acesta era numele regiunii Þingvellir) a fost gasit vinovat de crima si pamanturile sale au fost declarate proprietate publica. A fost fortat sa accepte folosirea cladirilor sale pentru intalnirile Adunarii, padurile sale pentru lemne de foc, iar pasunile pentru caii comunitatii.
Regiunea Þingvellir a fost aleasa si pentru ca era accesibila pentru toti cei care veneau din Nord, Sud si Vest. Pentru cei din zona de Est a tarii cea mai lunga calatorie dura 17 zile, deoarece aveau de strabatut munti si rauri inghetate.
Infiintarea Parlamentului Islandez se spune ca ar coincide cu aparitia statului islandez. Prima adunare a acestuia a avut loc in vara anului 930 si a pus fundamentul unei mosteniri culturale si unei identitati nationale comune pentru intreaga Islanda. Astfel, trecutul Parcului National Þingvellir se impleteste cu cel al tarii.

Noi am strabatut pe jos cateva poteci ale parcului, am ajuns chiar si la un lac foarte mic, unde se obisnuia sa fie inecati cei condamnati la moarte. Brrr....
Cum deja rasarise soarele cand am ajuns noi, peisajul era de-a dreptul spectaculos. Stancile de o culoare maro-roscat se conturau pe cerul de un albastru stralucitor. Cumva mi-au amintit de Canionul Colorat si Muntele lui Moise, din Egipt. Totul era arid si lipsit de viata. De fapt, in afara orasului Reykjavik si in afara plajelor, ce m-a surprins a fost lipsa oricarei pasari care sa zboare pe cer. Alte vietati era clar ca nu vom intalni, pentru ca era foarte frig si nu ieseau de prin vizuini, si eram si grup destul de mare cat sa speriem animalele salbatice. Dar sa nu auzi o pasare ciripind sau sa o vezi zburand de ici colo...mi s-a parut destul de ciudat. Cladirile unde si-a avut sediul Parlamentul erau exact asa cum le vazusem in vederi si in fotografii: parca amortite si ele sub vanturile reci ca gheata, alaturi de ele crescand cativa brazi micuti. Bineinteles, cred ca v-ati dat seama ca, desi era soare, vantul nu incetase sa bata, motiv pentru care temperatura resimtita de noi era mult mai scazuta decat cea anuntata "oficial".
Autocarul ne astepta intr-o alta parte a parcului, astfel ca trebuia sa ajungem pana acolo trecand pe langa fostul Parlament si traversand un podet. Aici a fost tare frumos: podul era peste un rau din cuburi de gheata. Apa era toata inghetata, nu se zarea nici macar un firicel; si toata gheata era sparta in mii de cuburi transparente. Podul nu era cine stie ce, insa din cauza vantului il treceam tinandu-ne strans de balustrade, inclinati si la 45 de grade ca sa taiem vantul puternic. Pentru mine - o adevarata placere, deja ma amuzam teribil cand batea vantul! Noi patru am ramas ultimii la autocar, ba ne-am si oprit sa facem cateva fotografii in bataia vantului si a privirilor celor frigurosi care abia asteptau sa pornim mai departe.
Bineinteles, una dintre turistele japoneze s-a ratacit si s-a intors in locul in care debarcasem cu totii initial... drept pentru care am facut cale intoarsa cu tot cu autocar, sa o recuperam!
Si abia apoi, in formatie completa, am pornit mai departe. Drumul trecea printre campuri de lava ce alternau cu pajisti pe care pasteau cai islandezi. Totul sub un soare stralucitor!
Nu peste mult timp am ajuns la frumoasa cascada Gullfoss. Este, dupa parerea mea, cea mai frumoasa cascada pe care am vazut-o in Islanda. Se afla in canionul pe care raul Hvítá il sapa in zona de sud-vest a tarii. Acesta curge tumultuos catre sud; la aproape un kilometru deasupra cascadei isi schimba cursul brusc la stanga si apoi cade intr-o cascada in doua niveluri (prima cadere de apa are 11 metri si cea de-a doua are 21 metri), strabatand astfel crevasa adanca de 32 de metri, lata de 20 metri si lunga de 2.5 kilometri. Cantitatea medie de apa ce curge prin cascada este de 140 m³/s vara si 80 m³/s iarna, cea mai mare fiind de 2000 m³/s.
Cascada are si o poveste (ca mai toate locurile din Islanda, de altfel). In prima jumatate a sec. al XX-lea s-a speculat in legatura cu posibilitatea producerii de electricitate, apa cascadei fiind indirect inchiriata de catre proprietarii terenului (Tómas Tómasson si Halldór Halldórsson) catre investitori straini. Incercarile acestora din urma de a utiliza apa cascadei au fost fara rezultat, partial si datorita lipsei banilor. Cert este ca, ulterior, cascada a fost vanduta statului islandez. S-au facut imediat planuri de captare a raului Hvítá, planuri ce ar fi schimbat cascada Gullfoss pentru totdeauna. Acestea nu au fost duse la indeplinirie, iar in zilele noastre cascada este protejata.
Sigríður Tómasdóttir, fiica lui Tómas Tómasson, se pare ca a fost cea care a aparat cascada, de-a lungul timpului. Inca de cand apele raului au fost inchiriate investitorilor straini, care au dorit captarea acestora, ea a amenintat ca se va arunca in valtoarea cascadei daca se va decide ca aceasta sa nu mai existe. Despre aceasta intamplare se spune ca este doar o poveste si probabil nu-i adevarat ce se spune. Totusi, langa poteca ce ne poarta pasii catre cascada, zarim o piatra memoriala pe care este sculptat profilul femeii ce a salvat cascada Gullfoss. Cam asa este Islanda: dintr-o poveste dai in alta poveste...care de fapt nu-i doar o poveste, ci e posibil sa se fi intamplat cu adevarat!
In timp ce mergem pe poteca ce serpuieste de-a lungul cascadei, nu vedem adancimea crevasei, asa ca raul pare inghitit de pamant. Tot ce este pe versantul opus caderii de apa ese acoperit cu gheata: stalpii si sfoara ce delimiteaza poteca, firele de iarba ce par niste acadele uriase, si, mai noi, obiectivele aparatelor noastre foto. Peisajul iti taie respiratia, mai ales dupa ce am ajuns la capatul potecii, deasupra cascadei. In crevasa vedem cascada cea mare, de apa, iar pe malul opus se formase o a doua cascada, de gheata, imagine in oglinda a celei dintai. Vuietul apei este impresionant. Cum totul este acoperit cu gheata, ne miscam destul de greoi ca nu cumva sa alunecam. Ghidul deja ne avertizase: caderea in apele cascadei insemna moarte sigura!
Mai ca nu ne-am mai fi dat dusi de langa cascada! Dar pana la urma, dupa cateva zeci de fotografii, am pornit inapoi pe poteca serpuitoare, pana la cafeneaua Gullfoss; nu mai avem timp de o mancare calda, doar ne dezmortim putin si ne imbarcam in autocar: dupa aproape 10 km ajungem in zona geotermala Haukadalur - o minune a naturii cu gheizere, izvoare fierbinti si gauri cu noroi fierbinte ce bolboroseste tot timpul. Aici urma sa vedem gheizere: lenesul Geysir si mult mai activul Strokkur.
Cea mai veche insemnare despre gheizerele de la Haukadalur dateaza din anul 1294. Cutremurele ce au avut loc aici au generat schimbari radicale in peisajul inconjurator, dand nastere catorva noi izvoare fierbinti. Iar activitatea gheizerelor din zona este strans legata de aceste cutremure: in consemnari din anul 1630 se spune ca acestea au erupt atat de violent, incat intreaga vale s-a zguduit.
Cutremurele sunt cele care il trezeau la viata pe lenesul gheizer Geysir: dupa 1896 acesta a inceput sa erupa chiar de cateva ori pe zi, in reprize ce durau si o ora, cu aruncari de apa fiarta de 60 metri inaltime. In anul 1910 a fost activ la fiecare 30 de minte, in 1915 intre eruptii era un interval de 6 ore, un an mai tarziu acestea incetand aproape complet. In 1935 a fost sapat un canal in jurul gheizerului, in stratul de siliciu de la marginea acestuia. In timp, chiar si acest canal s-a infundat cu siliciu si eruptiile iarasi s-au rarit. In 1981 santul a fost curatat si eruptiile au fost stimulate, la ocazii speciale, prin adaugarea sapunului. Insa aceste practici s-au rarit in anii 1990, mai ales pentru ca daunau mediului inconjurator. In acea perioada Geysir erupea spectaculos, aruncand apa fiarta la 70 metri inaltime. Din anul 2003 activitatea lui Geysir s-a rarit, el erupand cam de 3 ori pe zi. Acum, cand l-am vizitat si noi, ghidul ne-a prevenit ca este foarte lenes... si numai daca vom fi norocosi, ii vom vedea eruptia ce are loc o data pe zi.
In apropiere este, din fericire, activul gheizer Strokkur. Acesta erupa o data la 8-10 minute, aruncand apa fierbinte la o inaltime de 30 metri. Apa are o temperatura de 80 - 140 grade Celsius, asa ca nu am stat foarte aproape...
Spectacolul este fascinant: parca auzi pamantul oftand.
Bineinteles, am stat intepeniti cu aparatele foto la ochi, pandind explozia de apa fierbinte. Cum ne spusese si ghidul, uneori eruptiile au loc una dupa alta, la cateva secunde. Imaginile oferite si senzatia traita sunt de nedescris. Zgomotul gheizerului se confunda cu exclamatiile noastre de uimire aproape la fiecare rabufnire. Timpul a trecut mai repede decat ne-am fi asteptat noi, asa ca a venit momentul sa mergem cu totii mai departe.
Am facut totusi o scurta oprire si la Cascada Faxi. Ea si-a luat numele de la calul Fax, a carui coama bogata se asemena cu apele ei involburate.
De aici ne-am continuat calatoria catre biserica din Skálholt. Mi s-a parut remarcabil mozaicul in care era lucrata icoana lui Isus, de la altar, precum si vitraliile ferestrelor.
Skálholt a fost, de-a lungul a opt secole, unul dintre cele mai importante locuri din Islanda. Din 1056 si pana in 1785 a fost unul dintre cele doua scaune episcopale ale Islandei, alaturi de Hólar, devenind astfel un important centru cultural si politic. Prima scoala islandeza, Skálholtsskóli, a fost fondata la Skálholt in 1056, pentru a asigura educatia clerului. In 1992 Seminarul din Skálholt a fost reinstituit sub vechiul nume, iar acum serveste drept centru de educare si informare.
Foarte mult mi-a placut si casa de turf din curtea bisericii: nu avea acoperis iar zidurile pareau neterminate, insa asa am putut vedea cat erau de groase! Turf-ul este o bucata de pamant, de o grosime variabila, cu iarba; cu acestea se acopereau si se construiau casele vechi, asigurandu-le adapost impotriva vremii, dar si un aspect placut, eu una asemuindu-le cu casele din povesti.
Ziua ne-am incheiat-o cand era deja intuneric afara. Frumoasa mai e si Islanda! Aici, insusi Pamantul devine parca o fiinta vie, cu maruntaiele din campuri de lava, cu respiratia din gheizere si cu rauri iuti si reci ca gheata ce ii alearga prin crevase ca sangele prin vene!

Ziua urmatoare urma sa fie cat se poate de interesanta! Asa ca am incercat sa dormim cat mai bine, desi vantul suiera bezmetic pe-afara!

Pana la urmatoarea poveste, cele bune,
Cristina si Cristin

Unirea Principatelor

Pentru ca astazi este 24 Ianuarie, va propun sa ne amintim de momentul istoric de la 24 ianuarie 1859: alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza la Bucuresti, dupa ce fusese ales ca domn al Moldovei, la Iasi, pe 5 ianuarie 1859.

Cati dintre noi mai stim "Hora Unirii"?



Cristina si Cristin DUMITRU

Islanda: povesti cu si despre caii islandezi

03 ianuarie 2011
Punctul culminant al zilei urma sa fie calaria la o ferma de cai de langa Reykjavik. Si a fost! Iata si dovada: http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/Islanda20102011#

Dar, pana una-alta, ziua ne-am inceput-o cu fotografii de noapte... pardon, de dimineata (la cat era de intuneric, nu-i nici o diferenta!). Trecem iarasi pe la Casa Höfði, pe la biserica Hallgrímskirkja, am trecut si pe la puscaria din Reykjavik (situata destul de central si frumos impodobita cu ornamente de Craciun...desi nu la toate geamurile!!!) si apoi ne-am abatut si pe la Guvern (cladire fosta puscarie).
Pe la vremea pranzului am fost inapoi la hotel, pentru ca urma sa fim luati de cei de la Ferma Laxnes, pentru a vedea si calari cai islandezi: http://www.laxnes.is/
La ora stabilita ne asteapta un mini-van cu un domn in varsta, de la ferma. Ferma Laxnes a fost fondata in anul 1968 de catre Þórarinn “Póri” Jónasson si sotia sa, Ragnheiður “Heiða” Gislason. In prezent au 94 de cai, desi nu toti erau la ferma la care am fost noi. Eu am pastrat legatura cu Heiða si Haukur, fiul celor doi fondatori.
Ajunsi la ferma (la aproximativ 40 km de Reykjavik) suntem intampinati chiar de Heiða si fiul ei Haukur. Primim fiecare cate un costum de protectie, manusi si casca de calarie. Chiar Heiða le alege, pe masura fiecaruia, in timp de fredona o melodie. De fapt, fredonatul melodiilor am vazut ca este o indeletnicire a mai tuturor islandezilor. Asa cum ne spunea si Lina, ghidul nostru din excursia de ieri, islandezi sunt fie scriitori, fie poeti, fie muzicieni; mai fiecare a scris o carte sau macar o poezie.
Haukur ne-a intrebat, tot pe fiecare in parte, ce experienta aveam cu caii si calaria. Mi-a trecut prin minte sa-i povestesc despre "experienta" mea de la herghelia Rusetu, cand a trebuit sa incalec un cal semi-greu romanesc... si am cerut o scara pentru asta! M-am abtinut, doar i-am spus lui Haukur ca nu am experienta cu caii. Cum si Cristi, si Alin, si Liana au spus acelasi lucru, Haukur a conchis: "Four crazy horses for you, guys!". Apoi a inceput sa ne arate cum sa mergem ca sa aratam a calareti profesionisti: putin cracanati, cu mainile departate de corp... ce sa mai zic... Iesim afara si ne primim fiecare partenerul de drum: calutul meu era un dolofan de 36 de ani, despre care Haukur m-a asigurat ca-mi va purta de grija! Haukur mi-a spus cum sa tin haturile "just to look professional!"
Incalecam toti patru (eu mai greu, normal, spre amuzamentul tuturor) si, impreuna cu sotia lui Haukur si inca o fata de la ferma, pornim calare pe un traseu foarte frumos.
Drumul ne-a purtat pe coastele dealurilor, am trecut de trei ori prin rau cu caii, am trecut o data pe sub un pod. Extraordinara senzatia: nici urma de masina prin jur, aer curat si caii astia islandezi, ca niste jucarii mai mari de plus. Am facut chiar si o pauza pe la jumatatea traseului, cand am coborat de pe cai si am stat alaturi de ei, si i-am mangaiat in timp ce ei ne impingeau cu boturile si pur si simplu se bagau in sufletul nostru.
Pentru mai mult de 1000 de ani (din ultima parte a secolului IX si pana la inceputul secolului XXI), micutul dar foarte puternicul calut islandez a jucat un rol important in viata islandezilor, care s-au bazat pe el pentru a supravietui in aceste zone aspre. Primii locuitori ai Islandei au adus cu ei, din Norvegia si Insulele Britanice, cai puternici si musculosi. Din acel moment, in intreaga istorie scrisa a Islandei, nu sunt inregistrate importuri de cai. Ba mai mult, incepand cu sec. al XI-lea, aducerea de cai din alte tari, in Islanda, a fost interzisa. S-a pastrat astfel o rasa pura, dar destul de sensibila in fata unor eventuale boli.
De asemenea, in cazul in care un cal islandez participa la concursuri in alte tari, el nu mai are voie sa revina in Islanda, ci este vandut sau donat altor proprietari.
Chiar am vazut la tv, la hotel, un reportaj pe aceasta tema; n-am stiut noi ce vorbeau, ca era in limba islandeza, dar am inteles povestea. Un antrenor de cai islandezi a trait o buna bucata de vreme alaturi de calutul lui: antrenamente, plimbari pe pajisti inflorite, baie in apa oceanului. Impreuna au participat la un concurs intr-o alta tara decat Islanda si chiar au castigat. Din pacate, dupa festivitatea de premiere, cei doi s-au despartit, probabil pentru totdeauna: antrenorul a revenit in Islanda, iar calutul a ramas noului proprietar. Povestea s-a incheiat cu lacrimi... absolut de inteles pentru mine!
Caii islandezi sunt foarte colorati. Asa ca oriunde ii vezi zari, vor transforma peisajul in ceva de vis! Cel mai mult imi plan cei maronii aproape spre visiniu, cu coame galbene si cei patati precum caii indienilor de prin filmele western (desigur, pastrand proportiile!!!). Noi i-am vazut in "haine" de iarna; adica blanuri lungi, pe care islandezii le transformau in tesaturi si apoi in haine.

Calul islandez este cunoscut in special datorita mersului sau. Spre deosebire de alte rase de cai care pot merge la pas, la trap, la galop, aceasta rasa mai are un mers numit "tolt" si "skeid" (care nu prea stiu cum s-ar traduce in limba romana). Mai ales pasul "tolt" este cunoscut in intreaga lume pentru ca este foarte confortabil pentru calaret. Calul alearga la "tolt" in functie de teren si viteza impusa de calaret.
Bineinteles, l-am incercat si noi. Si intr-adevar se vedea diferenta. Pasul se aseamana cu trapul, dar cand merge la "tolt" este mult mai comod pentru ca, pret de cateva secunde, nu simti nici o miscare; este ca si cum calul ar sta pe loc in acel interval. Eu l-am sesizat imediat: trapul calului islandez mi s-a parut ca zdruncina mai tare decat al celorlalti cai, insa cand a inceput sa mearga la "tolt" a fost cu totul altceva!
Acum sa va spun cate ceva si despre calul meu, Dodi. Avea 36 de ani si, initial, am crezut ca are o singura viteza: "fast foward". Am mers toti sase in sir indian, pe marginea drumului. Ei bine, calutul meu, de cum am plecat, nu si-a dorit decat sa fie in fruntea trupei. Asa ca am facut imediat cunostinta, spre amuzamentul tuturor, cu trapul sau grabit si zdruncinat (abia la terminarea traseului mi-am asezat organele interne in ordine). De fapt am aflat mai tarziu ca era in obiceiul lui sa fie primul din linie. Dar el mai era si foarte bun prieten cu calul lui Alin si erau chiar de nedespartit uneori. Ceea ce am simtit pe pielea mea, sau mai bine zis, pe piciorul meu - uneori nu mergea decat lipit de calul lui Alin... atat de lipit incat nu tinea cont de piciorul meu, care incepuse sa amorteasca deja! Oricum, trebuie sa recunosc, am fost privilegiata: Dodi fugea de la ferma destul de des, asa ca niciodata nu se stia daca va fi sau nu disponibil pentru turisti!
La sfarsitul "cursei" am mai ramas putin pe langa cai: ador coamele lor bogate si bretonul stufos care se ridica aproape la verticala de pe fruntea lor cand bate vantul. Sunt foarte sociabili, foarte jucausi si foarte bucurosi de companie, dupa cate am vazut!
Chiar mi-a parut rau ca a trebuit sa plecam de la Laxnes! Impreuna cu Heiða ne-am intors in Reykjavik. De fapt ea ne-a dus cu masina pana in centrul orasului, timp in care am stat si de vorba; asa am aflat cat de impresionata a fost de lanurile de floarea-soarelui pe care le-a vazut in Bulgaria!

Dupa masa de seara... am plecat iarasi, impreuna cu cei de la Gray Line Iceland http://www.grayline.is/ sa cautam Luminile Nordului. De data aceasta cu un alt ghid, Bjorn. Un tip foarte relaxat, cu mult umor, cu o caciula plina de ciucuri si un adevarat islandez. El ne-a povestit despre numeroasele terenuri de golf din jurul orasului, pline-ochi de oameni de afaceri, despre spiritul de vanator al oricarui islandez... dar si despre nemultumirea tuturor islandezilor fata de actiunile guvernantilor si presedintelui. Tot el ne-a dat si cateva detalii despre Restaurantul Perlan, de pe dealul unde am fost sa vedem focurile de artificii. Restaurantul se invarteste, asa ca in vreme ce mananci poti admira si Reykjavik-ul de sus. Numai ca la inceput era setat sa faca o tura completa la o ora. Cum este destul de mare si trebuia sa faca o rotatie pe ora, insemna ca se invartea repede... drept pentru care toti clientii restaurantului erau ametiti...si nu de la bautura! Pana l-au setat sa faca o tura completa la doua ore!
Deja incepem sa ne cunoastem intre noi: eram majoritatea aceiasi de la seara cand zarisem putin din Luminile Nordului pe cer. Ne salutam si cand ne intalneam prin Reykjavik: un slovac (pasionat de fotografii) si prietena lui americanca, doua australience (pe ele le luam de obicei de reper, ca aveau imbracaminte in culori stridente) si un japonez sleampat, de pe care curgeau parca toate hainele si care cumpara farfurii drept suveniruri (le zdroncanea in mana de-am crezut ca sigur ajunge cu ele zob acasa!).
Bjorn a facut atmosfera super in autocar. Am oprit putin pe drum, pentru ca i s-a parut ca zareste ceva... insa in cele din urma am ajuns tot la ferma la care mai fusesem alaltaieri. Bun si asa, pentru ca eu mi-am respectat programul: cu fan de la caprele Elvis si Priscilla am hranit caii... Ne-am mai imprietenit si cu un mops fioros. Avantajul a fost ca de data asta am fost pregatiti cu apa si ceva de rontait.
Partea proasta a fost ca Luminile Nordului nu s-au mai vazut nici cat le-am vazut in prima seara in care le-am "vanat"! Dar nu-i problema, urma sa avem fiecare inca un bilet gratuit pentru seara urmatoare! Bine ca am zarit ceva din Luminile Nordului in prima seara.
Si asa a mai trecut inca o zi din vacanta noastra islandeza! Cu gandul la caii islandezi... Toate cele bune pana data viitoare!
Cristina si Cristin

PS Mai jos postez un filmul cu pasul "tolt" atat de special al cailor islandezi:

Islanda: Coasta de Sud si cascadele

02 Ianuarie 2011

Ziua ne-am inceput-o de dimineata. Bine, tot aveam impresia ca e foarte devreme, pentru ca era intuneric afara. Era ora 08.30 cand am pornit intr-o excursie organizata de Iceland Excursions Gray Line: http://www.grayline.is/ Urma sa vedem Coasta de Sud si cascadele.
Ghid si sofer ne-a fost o doamna pe la 40 de ani, Lina: cu castile puse la urechi si microfonul in dreptul gurii, a condus excelent mini-vanul cat se poate de confortabil.
De la ea am aflat povestile despre elfi, troli si alte fiinte nevazute.
In Islanda Elfii si Oamenii Nevazuti au trait alaturi de oameni de-a lungul multor secole. Daca dispar unele lucruri si nu pot fi gasite, exista o singura explicatie: o regina elfa le-a imprumutat! De obicei, lucrurile imprumutate de Elfi apar ziua urmatoare (cand, probabil, sunt cautate mai bine de cei care le-au pierdut!).
Islanda este foarte noua, din punct de vedere geologic, fiind constant remodelata de fortele vulcanilor si ghetarilor, putin populata, dar de o frumusete spectaculoasa si ciudata. Natura este aproape neatinsa de mana omului, fiind si nepoluata. Probabil tocmai datorita salbaticiei peisajului aproximativ 60% dintre islandezi cred sau nu neaga existenta fiintelor supranaturale! Insusirile acestora din urma sunt numeroase: unele sunt fiinte malefice precum afturganga, un fel de zombi care se intorc din moarte pentru a lua cu ei si alte suflete. Altele sunt un fel de zane bune, altele: uriasi-spirite ale muntilor.
Cele mai cunoscute fiinte nevazute, dar si cele mai interesante, sunt Elfii si Trolii.
Povestea aparitiei Fiintelor Nevazute are legatura cu Adam si Eva; in poveste, Dumnezeu era infatisat ca un bunic sau un unchi al celor doi. Adam si Eva au avut multi copii si, ca toti copiii, se murdareau la joaca. Intr-una din zile, Dumnezeu a anuntat ca-i va vizita. Astfel ca Eva a lucrat din rasputeri sa-i spele si sa-i curete pe toti cei mici ca sa-i poata arata lui Dumnezeu. Totusi, din cauza timpului scurt, nu a reusit sa-i spele pe toti, iar pe cei murdari i-a ascuns. Cand a venit Dumnezeu si a intrebat-o de copii, ea a spus ca nu-i are decat pe cei curati si frumos imbracati; Dumnezeu a insistat, cu speranta ca Eva ii va recunoaste si pe cei murdari si ascunsi de ea. Eva insa a spus ca nu are alti copii, ea nu-i vede decat pe cei pe care ii are in fata. Asa ca Dumnezeu a poruncit ca, de atunci inainte, nimeni sa nu-i mai poata vedea pe cei ascunsi de Eva. Ei au ramas astfel Fiinte Nevazute.
Elfii, spre deosebire de oameni, se imbraca intotdeuna in culori vesele (islandezi imbracandu-se mai ales cu haine tesute din lana oilor, culorile acestora nu erau foarte stridente). Ei isi au casele in pietre si nu pot fi vazuti. Elfii interactioneaza foarte des cu oamenii. Astfel, intr-un ziar islandez, a fost publicata, cu cativa ani in urma, stirea conform careia lucrul la tunelul care trebuia sa treaca pe sub Hvalfjorður (Fiordul Balenelor), catre orasul Akranes, urma sa fie intrerupt deoarece utilajele erau stricate constant de Elfii care locuiau in bolovanii din zona. Femeia care a negociat cu Elfii a spus ca acestia urmau sa se mute, dar aveau nevoie de mai mult timp; timp ce le-a fost acordat, lucrul continuand dupa ce au avut acordul Elfilor.
De asemenea, cand a fost construit mall-ul din Reykjavik, Smáralind, au fost inpamantate cu foarte mare grija cablurile, deoarece acolo isi aveau casele cateva familii de pitici invizibili.
In Islanda exista si o sosea, numita Álfhólsvegur (Drumul Elfilor) in Kopavogur. Ar fi trebuit sa fie un drum drept, insa constructorii au dat peste niste pietre in care traiau Elfi... asa ca au facut o mare curba, pentru a le ocoli.
Dar, pe langa Elfii care erau fiinte de o deosebita frumusete (nevazute, adevarat, dar frumoase), mai exista si Trolii. Acestia sunt niste uriasi urati care cutreiera cu animalele lor gigantice muntii si ghetarii Islandei. Pot fi vazuti doar noaptea, pentru ca ziua si ei sunt invizibili; daca nu ar fi astfel, razele de soare i-ar transforma pe loc in stane de piatra. Va dati seama ce bucurie este pentru troli noaptea islandeza lunga, de iarna! Se spune ca multe dintre pietrele din campurile de lava ar fi troli!
In timp ce ne spune Lina toate povestile de mai sus, strabatem un drum neterminat, cu utilajele abandonate pe marginea lui: nu sunt Elfii de acord sa se mute din pietrele ce ar trebui distruse pentru a se continua constructia. Astfel ca toate lucrarile sunt sistate si un delegat al Guvernului Islandez vine aici lunar, pentru a negocia cu Elfii.
Sa fim deja intr-un taram din povesti?! Lina nu pare sa glumeasca pe seama noastra, asa ca aproape incepem sa credem si noi in Elfi... Daca exista?!
Si ca sa ne adancim mai mult in taramul povestilor, Lina incepe sa ne spuna despre Saga. Aceasta este o poveste in care adevarul istoric se imbina cu fictiunea. Lina, in cateva cuvinte, ne-a facut un fel de rezumat: in Saga este vorba despre viteazul Gunnar Hámundarson(un barbat puternic si aratos... adica un fel de Fat-Frumos de pe la noi), si prietenul acestuia, inteleptul Njáll Þorgeirsson. Cei doi erau foarte buni prieteni si vecini apropiati: Lina, in timp ce vorbea, ne arata ferma unde a trait Gunnar... apoi vizavi ferma prietenului sau Njáll... asa ca, ce sa mai... traiam intr-o poveste!!!!
Pana una-alta, istoria continua: Gunnar o intalneste pe frumoasa Hallgerður, cu par lung, galben ca aurul (adica un fel de Ileana Cosanzeana). Sotii anteriori ai acesteia fusesera ucisi, tocmai datorita frumusetii ei! Inteleptul Njáll il avertizeaza pe Gunnar asupra necazurilor pe care i le va aduce frumoasa femeie. Insa acesta nu tine cont de sfaturile prietenului si o ia de sotie pe Hallgerður. Prietenia celor doi se straca in momentul in care nevestele lor intra in conflict. Pentru a afla continuarea, Lina ne sugereaza sa citim celebra Saga islandeza (ceea ce fac si eu, la randul meu... pentru ca trebuie sa recunosc: nu am citit Saga).

In timp ce Lina ne tine de povesti, strabatem platoul Hellisheiði, trecem de satele Hveragerði, Stokkseyri si Hvolsvöllur. Sunt sate de pescari, cu case extraordinar de frumoase si care arata si mai bine cu toate ornamentele de Craciun aprinse. Sunt inconjurate de garduri marunte si cumva imi dau senzatia ca suntem intr-un camping mai "rasarit". Casele sunt construite fara etaj sau alte aneze inutile; sunt din lemn, peste care islandezii pun tabla ondulata. Chiar si Lina ne povesteste ca in urma cu o saptamana si-a invelit casa de lemn cu tabla: este foarte eficient, pentru ca, tabla odata vopsita, protejeaza mult mai bine impotriva intemperiilor vremii.
In drum vizitam si casa ridicata in memoria femeii-capitan de vas pescaresc, Thuridur Einarsdottir, din satul pescaresc Stokkseyri. Este prima casa acoperita cu turf pe care o vedem si in care si intram. Interiorul este intunecos si dotat doar cu strictul necesar. Urmeaza si intrebarea: "dar cu ce sa incalzeau in aceasta casa?", si raspunsul Line: "Ship shit"... in traducere libera: cacareze de oaie. De fapt, fara oi, chiar islandezi recunosc sincer ca nu ar putea trai intr-un mediu atat de ostil. In magazine am vazut lumanari din seu de oaie.
In satul vecin Lina ne povesteste despre cei patru capitani pescari care au plecat sa repare farul stricat; au fost insa prinsi de furtuna si din cei patru doar unul a supravietuit. Explicatia faptului ca a scapat cu viata ar fi hainele de lana pe care le purta norocosul capitan.

Masina strabate soseaua ce taie in doua campuri acoperite de ierburi uscate. Din loc in loc zarim palcuri de cai islandezi, dolofani si colorati, cu ochiii abia zariti din coamele stufoase. La un moment dat Lina ne arata in departare o luminita: "Acolo e casa mea!". E clar ca stia foarte bine intreaga zona, altfel, in toata pustietatea, nici ca ne-am fi dat seama ca e o casa pe-acolo. De fapt o ferma, pentru ca, atunci cand Lina nu era ghid, era fermier: mulgea vacile, ingrijea caii... O data pe saptamana mergea la o vecina mai batrana, careia ii facea curatenia, ii cumpara cele necesare si ii tinea companie. Primul meu gand: vecina... unde?!... in pustietatea asta... la cati kilometri o fi vecina? Ca la noi "vecin" inseamna omul de dincolo de gard sau de zid!
Dupa linistea din autocar, sigur nu eram singura care-si punea intrebari. Si parca dandu-si seama, Lina incepe sa ne spuna ca, desi locurile par atat de pustii si fermele oamenilor atat de departate unele de celelalte, de fapt au foarte multe activitati desfasurate de intreaga comunitate. Au asociatii ale femeilor care au grija de varstnici, au multe intalniri unde discuta problemele fermierilor si au trupe de teatru ale tinerilor din comunitatea respectiva (ultima data au pus in scena "Visul unei nopti de vara" cu ajutorul unui regizor din Reykjavik). In perioada Sarbatorilor de Iarna copiii pregatesc scenete amuzante, pe seama unora dintre membrii comunitatii care fie au baut peste masura, fie si-au pierdut caii in anul ce se incheia. Inaintea Craciunului pregatesc diferite mese in comunitate, mese la care mananca un peste urat mirositor (Lina nu si-a amintit numele), tocmai pentru a se bucura mai bine apoi de bucatele gustoase de Craciun!
Tot Lina ne spune, pe cand strabateam oraselul Selfoss, ca acesta este alcatuit mai ales din pensionari si varstnici care nu au mai suportat viata agitata si traficul din Reykjavik. (Vazusem si noi cam cum era in Reykjavik... s-a aglomerat cand am iesit noi pe strada, ca in rest abia am zarit cativa oameni la plimbare, dar si aceia turisti! A, poate era aglomerat cu atatea Fiinte Invizibile... Asta da, posibil... Oricum, in zilele urmatoare s-a insufletit considerabil Reykjavik-ul, asa ca probabil ne-a facut noi o parere gresita la inceput, cand toti islandezii era in vacanta de Sarbatori!).

Prima oprire mai lunga o facem la cascada Seljalandsfoss.
Cu o cadere de apa de 60 metri, Seljalandsfoss este renumita mai ales datorita faptului ca poti merge in spatele ei. Ceea ce, bineinteles, facem si noi: pe o potecuta acoperita pe alocuri cu gheata, ajungem sub perdeaua de apa ce ne vuieste in urechi.
Timp destul sa facem fotografiile dorite, desi vremea nu prea tine cu noi; in plus, mai tot timpul trebuie sa stergem obiectivele camerelor foto pentru ca vaporii de apa se aseaza peste tot. Abia cand ne intoarcem la masina ne dam seama cat suntem de uzi cu totii.
Strabatem apoi drumuri acoperite de cenusa vulcanica: eruptia din primavara 2010 a vulcanului Eyjafjallajökull a afectat destul de puternic mai toata Coasta de Sud a Islandei. Campuri intregi sunt acum doar intinderi negre. Intregul peisaj este demoralizant... Unele drumuri au fost intentionat stricate pentru a face loc apelor pline de cenusa si a preintampina distrugerea podurilor. Desi cenusa vulcanica are mult fosfor si flor, nu poate fi folosita ca ingrasamant in agricultura pentru ca, datorita frigului, substantele care o alcatuiesc nu se descompun. Tocmai datorita florului ingerat odata cu iarba, animalelor le cresc dintii atat de mult incat nu se mai pot hrani si mor. Oprim si in apropierea unei ferme in spatele careia, daca nu ar fi fost norii atat de jos, am fi zarim vulcanul Eyjafjallajökull; la intrarea catre ferma era un vas imens, ornamental, plin cu cenusa vulcanica (suvenir gratis pentru toata lumea).

Ajungem apoi la plaja neagra Reynisdrangar, de langa oraselul Vík. In 1991 a fost clasificata una dintre cele mai frumoase 10 plaje din lume. Si pe buna dreptate! Stancile de bazalt, parca special slefuite ca niste ace negre, stau in fata valurilor Oceanului Atlantic, cu o impunatoare inaltime de 66 metri in cel mai inalt punct. Intreaga plaja este alcatuita din pietricele mai mari sau mai mici, negre si perfect slefuite: unele au forma rotunda, altele par niste bile turtite. Toate insa par facute de mana unui mester priceput. Lina insa ne avertizeaza: nu cumva sa ne apropiem de ocean. In urma cu ceva timp o femeie a fost luata de un val puternic, aruncat pe mal din senin de oceanul imprevizibil! Desi valurile par la oarecare distanta, Lina isi ia o marja de siguranta si chiar nu ne lasa sa facem un pas in plus peste distanta recomandata.
Si asta pentru ca, asa cum recunostea chiar si ea, peisajul te fura! Este, intr-adevar, de o rara frumusete si salbaticie. Iar vuietul oceanului intregeste perfect intreaga imagine!
Deasupra noastra stancile sunt acoperite cu muschi si iarba uscata iar cativa pescarusi par stropi albi pe culorile maronii si negre.
Dupa spusele legendei, acele de bazalt de la Reynisdrangar s-au format cand doi troli au incercat sa-si traga corabia la mal. Insa razele soarelui i-au transformat in stanci.
Se spune si ca intr-una din pesterile formate in malul stancos a trait, vreme de mai multe secole, un monstru... Povestea lui insa a luat sfarsit odata cu alunecarile de teren din zona, acum 100 de ani...
Legenda si peisaje de legenda... Mai ca n-am fi plecat de-acolo!

Insotiti de vuietul oceanului, ajungem la Vík, oraselul din apropiere. Aici mergem intai la o fabrica de haine din lana: frumoase toate, in culori imbinate cu mult bun-gust. Insa preturile depasesc bugetul alocat de noi acestui gen de achizitii: orice plover este peste 100 de euro. Probam cateva, doar sa vedem si noi cum ne stau... si mergem la restaurantul de vizavi, unde luam o supa traditionala islandeza: legume (cred ca si ceva iarba de mare), carne si grasime de miel. Eu, care nu mananc miel... am savurat-o cu cea mai mare placere! Apoi a urmat ca desert un Skyr cu fructe si... la drum, mai departe.

Ajungem la impunatoarea cascada Skógarfoss. Are o inaltime de 60 metri si o latime de 25 metri, iar dupa ce iese din valtoarea caderii, apa isi croieste drum printr-un strat gros si negru de cenusa vulcanica. Vaporii de apa sunt adusi de vand cateva zeci de metri inainte de a ajunge la cascada. Suntem uzi cand ajungem in apropierea ei. Cum stam cu fata spre cascada, pe partea dreapta a acesteia, Lina ne atrage atentia asupra unui urias adormit. Si intr-adevar ii vedem si noi capul cazut putin intr-o parte, burta proeminenta, picioarele intinse si talpile ridicate de varfuri! Este vorba despre uriasul Fraser, jumatate om, jumatate trol. Si-a ascuns comoara de aur in spatele cascadei si a ramas langa ea, sa o pazeasca. Insa a adormit si razele soarelui nu l-au gasit la adapost: l-au transformat in stana de piatra! Asa ca si in zilele noastre isi pazeste, desi impietrit pe vecie, pretioasa lui comoara!
facem si noi fotografii, ca toti ceilalti din grupul nostru. De la oarecare distanta, parem minusculi langa cascada al carei vuiet se aude de departe. Dungile negre ce nu sunt decat poteci pe cenusa vulcanica dau un farmec deosebit intregului peisaj.

De aici ajungem in cateva minute la Muzeul de Etnografie si Arta Populara din Skógar. Acesta este creatia unui batranel care, vazand cat de usor se pierd obiecte, unelte si chiar povesti traditionale, islandeze, s-a hotarat sa adune cat mai multe si sa infiinteze un muzeu. Batranelul, al carui nume nu l-am retinut, ne-a fost si ghid. Desi se apropia ora inchiderii, a stat cu noi de povesti mai mult decat ne-am fi asteptat. Ne-a aratat cum torc islandezii lana si parul de cal, cum folosesc diferite obiecte la indeletniciri gospodaresti, cum si ce canta in timpul liber. O adevarata placere sa-l asculti (din nou, engleza vorbita exceptional, chiar si la cei peste 90 de ani ai sai), dar mai ales sa-l vezi cum stie si explica rostul fiecarui obiect expus. A fost placut impresionat sa afle ca venim din Romania ("long way for you"); stia ca suntem vorbitori de latina, noi si cei din Moldova, intr-o lume slavona.De fapt, ca multi alti islandezi, prima remarca a fost: "voi intelegeti italiana".

Drumul de intoarcere a fost linistit, dar cam ploios. Am fost lasati chiar in fata hotelului. Spre dezamagirea noastra am aflat ca, datorita conditiilor meteo, cautarea Luminilor Nordului s-a amanat pentru seara urmatoare. Ok... profitam de ocazie si ne odihnim dupa o zi a carei oboseala parca abia acum ne prindea din urma. Adevarul e ca, strabatand peisaje de vis si ascultand povestile Linei, parca te rupeai de realitate... si oboseala nu-si mai avea locul!

Pana la urmatoarea poveste, numai bine!
Cristina si Cristin DUMITRU

Islanda: cum a inceput 2011

01 ianuarie 2011
Am inceput anul 2011 lejer, cu o plimbare prin Reykjavik. Pentru ca era aproape de hotelul Cabin unde eram cazati, prima oprire am facut-o la Casa Höfði.
Originile casei sunt legate de pescarii francezi ajunsi pe meleaguri islandeze intre sec. al XIX-lea - al XX-lea.Guvernul francez a detasat in Reykjavik un consul, pe dl.Brillouin, care sa fie sprijin pescarilor francezi. Multe dintre bunurile necesare consulului, inclusiv casa, au fost importate din Norvegia. Aceasta din urma a fost aleasa dintr-un catalog, comandata in Norvegia, importata si asamblata in Islanda. Este probabil una dintre cele mai frumoase casa construite in Reykjavik la inceputul sec. al XX-lea. Inca mai poarta semne ce arata scopul pentru care se afla aici: initilele RF (Republica Franceza), numele consulului si anul constructiei, deasupra usii de la intrare.
Casa a fost printre cele mai mari vile din oras, admirata de toata lumea; s-a spus ca dl. Brilloiun nu si-a gasit locul in ea si chiar a parasit tara la inceputul Primului Razboi Mondial, cand si casa a fost vanduta. Cumparator a fost poetul, avocatul si antreprenorul Einar Benediktsson. O perioada casa a fost locuita de Vice-Consulul britanic, iar mai apoi de Ambasadorul Marii Britanii, pana in anul 1951. Cel mai celebru vizitator al Casei Höfði a fost, probabil, Sir. Winston Churchill. El a vizitat Islanda in anul 1941. Si Marlene Dietriech a vizitat casa in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. In cele din urma casa a fost vanduta si in timp a devenit proprietatea municipalitatii din Reykjavik, care a hotarat sa o demoleze si a lasat-o in paragina. Insa arhitectul municipalitatii, in secret, a restaurat casa si cand a aratat-o primarului, acesta a fost foarte multumit. Din acel moment casa a fost folosita pentru receptii si intalniri oficiale. I-au trecut pragul Regele Norvegiei, Presedintele Frantei, Regina Angliei, Regina Danemarcei, Presedintele Italiei, Cancelarul Willy Brandt al Germaniei si multi altii.
Dar probabil cei mai celebri oaspeti ai Casei Höfði au fost presedintii Ronald Reagan si Mihail Gorbaciov, in octombrie 1986; intalnirea lor a reprezentat inceputul sfarsitului Razboiului Rece.
Tocmai datorita acestei intalniri, Casa Höfði a devenit cunoscuta in intreaga lume. Drept pentru care un milionar japonez si-a construit o replica identica a casei, in Japonia.

Am ajuns apoi la biserica Hallgrímskirkja. Este simbolul Reykjavik-ului si turnul sau poate fi vazut din aproape orice loc din oras. Este situata in punctul cel mai inalt al strazii Skolavordustigur.
Cladirea de ciment a fost proiectata de fostul arhitect Gudjon Samuelson; constructia a fost inspirata de stancile vulcanice de bazalt. Biserica a fost construita in 40 de ani si a fost deschisa publicului in anul 1986. A fost denumita dupa preotul si scriitorul de imnuri Hallgrimur Petursson.
Hallgrimskirkja este cea mai mare biserica si are cea mai mare orga din Islanda. Turnul inalt de 73 metri ofera o minunata priveliste asupra intregului oras. In fata bisericii se afla statuia islandezului Leifur Eiriksson (daruita de americani islandezilor in anul 1930), numit si "Leif cel Norocos"; el a fost primul european care a descoperita America, in jurul anului 1000. O veche zicala islandeza spune ca islandezii sunt cei mai destepti oameni de pe pamant: au gasit America si apoi au avut bunul-simt s-o piarda. Povestea spune ca Leifur Eiriksson a plecat din Islanda catre Groenlanda, sa-si viziteze tatal; insa nu a mai ajuns in Groenlanda, ci in America de Nord - de unde si porecla de "Leif cel Norocos".

De aici am ajuns, pe jos, destul de repede la Lacul Tjörnin. Este un lac micut, ca o oaza de liniste, chiar in centrul orasului Reykjavik. Pe lac sunt foarte multe pasari, lebede, rate si pescarusi, iar hranirea acestora face deliciul tuturor celor care ajung in zona. Asa ca nu uitati graunte sau paine, atunci cand mergeti la plimbare!
Iarna, cand o mare parte din lac ingheata, aici se poate patina sau chiar se poate juca hokey. Ce este interesant este faptul ca lacul are si apa calda, geotermala. Asa ca o parte din acesta nu ingheata peste iarna si unele pasari nu migreaza in zone mai calde, din sudul Europei. Langa lac se afla parcul Hljomskalagardurinn si cateva cladiri importante: Primaria, Galeriile Nationale, Teatrul Idno (cel mai vechi din oras).

Am trecut apoi si pe langa cea mai veche casa din Reykjavik, frumos restaurata. Este inca pe stratul de turf pe care s-a aflat dintotdeauna, mai precis din anul 1764.
Casa este situata pe strada Aðalstræti, una dintre cele mai vechi zone din oras: aici veti intalni casele si copacii cei mai batrani din Reykjavik.

De aici ajungem in fata cladirii Parlamentului. A fost construit intre 1880 - 1881 din blocuri de bazalt cenusiu, cioplite, dupa proiectul arhitectului danez Dane F. Meldahl, director al Academiei de Arta din Copenhaga. Prima adunare a avut loc in noua cladire a Parlamentului pe 1 iulie 1881. O vreme aici si-au aflat sediul si Biblioteca Nationala, Arhivele Nationale si Muzeul National. Chiar si Universitatea a fost gazduita in cladirea Parlamentului, pana cand a fost gata cladirea universitara. Biroul guvernatorului danez a fost aici intre 1941 - 1944. Gradina din spatele cladirii Parlamentului a fost numita dupa unul din membrii Parlamentului, prim-ministru si renumit antreprenor, Tryggvi Gunnarsson, care este si ingropat aici.
In fata Parlamentului se afla statuia lui Jon Sigurðsson, erou national islandez care, desi si-a petrecut o buna parte din viata la Copenhaga a sustinut prin proteste rezolvarea problemelor fermierilor islandezi si, din pacate, a facut pneumonie, aceasta fiind si cauza mortii lui.

Cladirea Guvernului nu este departe de zona centrala a orasului. Fosta inchisoare, ea este acum sediul executivului islandez. Desi, la cat de suparati sunt islandezii pe liderii lor datorita crizei economice in care se zbat, cativa dintre ei si-au exprimat deschis preferinta ca aceasta cladire sa revina la destinatia sa initiala: de inchisoare... numai ocupantii sa ramana aceiasi.
In fata Guvernului se afla statuile Regelui Danemarcei si Islandei (intre 1863 - 1906), Cristian al IX-lea, precum si statuia lui Hannes Hafstein, primul Prim-Ministru al Islandei.

Pe dealul Arnarholl se afla statuia lui Ingolfur Arnarsson - cel "vinovat" de existenta orasului Reykjavik. El este primul locuitor al acestor pamanturi: venind de pe mare, a decis ca isi va face tabara acolo unde se vor opri cele trei barne desprinse din corabia sa si duse pe mal de valuri si vanturi.

Am mers apoi pe faleza, pentru a vedea frumoasa sculptura ce infatiseaza o corabie vikinga si cunoscuta sub numele de "Sun Voyager". Opera apartine sculptorului Jón Gunnar Árnason si a fost dezvelita in anul 1971. Ofera o priveliste extraordinar de frumoasa si nenumarate oportunitati fotografice, avand drept fundal muntii Akrafjall si Esjan.
Dupa cateva fotografii si aici, pornim catre hotel: in jurul orei 20.00 urma sa plecam in cautarea Luminilor Nordului, intr-o excursie organizata de Iceland Excursions Grayline: http://www.grayline.is/

La ora 19.30 suntem luati de la receptia hotelului, iar la ora 20.00 eram deja in cel mai mare autocar din Islanda (72 locuri), dupa Aurora Boreala. Il aveam ghid pe Fredrick, iar sofer ne era Magnus (cred ca asa arata Mos Craciun cand era tanar). Tare simpatici amandoi, desi initial Fredrick parea cam plictisit; dar numai pana a inceput sa ne povesteasca una-alta despre Islanda: asa am aflat ca, in afara de Insulele Canare, in Islanda exista cea mai mare plantatie de banane din Europa. Sunt crescute in sere, este adevarat, dar...
La un moment dat am vazut in lumina farurilor ca afara incepuse sa bata vantul.
Cu toti, inclusiv Magnus, eram cu ochiii pe geam in cautarea Luminilor Nordului. De dupa un deal le-am zarit, pe cer. Bineinteles a fost oprit autocarul si toata lumea a incercat sa coboare pentru a investiga mai bine; spun "a incercat" pentru ca era un vant groaznic afara, care aproape te dobora la pamant. Cu greu reuseam sa respiram, atat erau de puternici curentii de aer: asa ceva am mai trait in Cehia, cand am sarit cu parasuta!
Am rezistat eroic vreo 15 - 20 minute afara din autocar. Abia a reusit Cristi sa tina aparatul foto pe trepied: am facut toti zid in jurul lui, impotriva vantului, dar cam degeaba. Sufla din toate partile. Totusi, chiar si asa, cand am ajuns inapoi la adapost, in autocar, am vazut surprinse, pe ecranul camerei, Luminile Nordului. Nu erau foarte stralucitoare, nu dansau pe cer, dar Fredrick a aratat fotografiile lui Cristi intregului autocar.
Urmatorul popas a fost la o ferma, undeva in pustietate: era destul de intuneric in jur astfel incat aveam sanse mari sa revedem Aurora Boreala. In plus, aveam si cateva facilitati: toaleta, apa, ceai, cafea si ceva de rontait. In plus, am avut acces si la animalele fermei: doi cai (de a caror alimentatie cu fan m-am ocupat personal cat am stat la ferma), cateva gaini si vreo doi cocosi (care au inceput sa cante cand au vazut lumina aprinsa), vreo 5 iepuri, 15 rate si 2 capre (Elvis si Priscilla...adica un tap si o capra).
Desi conditiile au fost ideale in acea noapte (cer senin, fara luna, frig si intuneric in jurul fermei), Luminile Nordului nu au mai aparut...oricat am stat noi si-am inghetat pe-afara, in noaptea islandeza...
Iata cateva detalii stiintifice despre Luminile Nordului sau Aurora Boreala. Acestea sunt generate atunci cand tornade incarcate electric intra in contact cu ionosfera, unul dintre straturile superioare ale atmosferei: valuri de particule din soare – vanturile solare – intersecteaza campul magnetic al Terrei. In viteza lor uluitoare, tornadele sunt produse de nori consistenti incarcati cu particule solare, ce se aduna la altitudini de 60.000 kilometri deasupra planetei, eliberand vijelii atunci cand sunt destabilizati de forta propriei incarcari electrice.
Deoarece nu am vazut Luminile Nordului in toata splendoarea lor, cei de la Grayline Iceland ne-au oferit, gratuit, alte bilete pentru seara urmatoare.
Poate urma sa avem mai mult noroc!

Cristina si Cristin DUMITRU