Excursie foto: Slanic Prahova - Conacul din Floresti - Castelul Iulia Hasdeu din Campina

http://picasaweb.google.ro/cristinadumitru197/ExcursieFotoSlanicPrahovaFlorestiSiCampina#


Pe 23 ianuarie 2010, in timp ce mai toate posturile de radio si televiziune anuntau care mai de care coduri colorate de vreme rea, noi am pornit, impreuna cu Asociatia "Bucurestiul meu drag!" intr-o excursie foto cu opriri la Salina Slanic Prahova, Conacul de la Floresti si Castelul Iuliei Hasdeu din Campina.
Cand am plecat din Bucuresti ningea ca in povesti cu fulgi mari si usori, insa cand eram pe la Ploiesti ninsoarea se intrasformase intr-o lapovita enervanta, pentru ca, mai tarzu, cand am ajuns in Slanic, norii sa faca loc soarelui.

Localitatea Slanic a devenit cunoscuta în primul rând datorita zacamântului de sare care se exploateaza de peste trei secole, dar dintre toate exploatarile de sare ale României, acestea sunt cele mai recente ca atestare documentara.
Începuturile sunt legate de spatarul Mihai Cantacuzino, care dându-si seama ca în regiunea Slanic Prahova exista un zacamânt de sare si vrând sa deschida o mina, a cumparat în 1685 si 1694 mosia Slanic. Din zapisul care consemneaza tranzactia din 1685, mai rezulta ca la Teisani (5 km est de Slanic) au existat înainte de acest an, vechi ocne de sare, de adâncimi mici.
Zapisul din 1685 (7193) Aprilie 20 prin care mosnenii din Slanic vând spatarului Mihail Cantacuzino "... jumatate din preste tot hotarul cu tot locul cu sare, unde este a se face ocna...", cu 700 de talere.
Prima exploatare s-a deschis în anul 1688 pe Valea Verde, iar între anii 1689-1691, spatarul Mihai Cantacuzino a deschis si exploatarile de la Baia Baciului. În anul 1713 spatarul Cantacuzino doneaza mosia sa din Slanic împreuna cu ocnele de sare Manastirii Coltea din Bucuresti.
De mentionat este ca din 1912 s-a introdus iluminatul electric în mina Mihai, iar din 1931 metoda de exploatare s-a perfectionat prin folosirea havezelor de taiat sare si a explozibililor pentru derocare, eliminând operatiile manuale de taiere si detasare a brazdelor. Lucrarile de exploatare s-au încheiat în 1943 , când s-a trecut la o noua exploatare sub minele Mihai si Carol, care s-a numit Unirea. Din aceasta exploatare s-a extras sare pâna în 1970 când exploatarea s-a mutat în mina Victoria, iar din 1992 s-a trecut la exploatarea rezervelor din câmpul Cantacuzino.
În sec. al XVII-lea exploatarea sarii s-a facut la Baia Baciului, Baia Verde si Dorobantesti despre care nu exista prea multe informatii. Se stie totusi ca ele erau în forma de clopot, marturie stând asa-zisele pâlnii de scufundare de la locul acestor exploatari. În prima parte a sec. al XVIII-lea, sarea s-a exploatat din ocnele: Baia Verde, Baia Baciului (1800-1854), Ocna din Vale (1819-1865) si Ocna din Deal (1838-1865), utimele doua fiind atestate documentar din 1847.
Din 1865 s-a trecut la exploatarea sarii în mina "Sistematica" din zona Voinoaia. Aceasta exploatare a reprezentat un salt în mineritul sarii de la Slanic, deoarece s-a trecut de la exploatarea tip "clopot" la cea "sistematica cu mai multe camere". Prezenta apelor de infiltratie si calitatea slaba a sarii a dus la reexploatarea Ocnelor din Deal si Vale (1875-1881), deschizându-se la 1881 si mina Carol(Principatele Unite), ce a functionat timp de 61 de ani, pâna în 1935, din anul 1912 deschizându-se mina Mihai (23 August) ce a functionat simultan.
Unica in tara si in Europa, prin dimensiuni, Salina este formata din 14 camere, in forma de trapez, avand o deschidere la baza de 32 de metri, la tava, de 10 metri si o inaltime de 45 de metri. Suprafata totala este de 78.000 metri patrati iar spatiul escavat este de 2,9 milioane metri cubi de sare.
Accesul în mina se realizeaza cu doua lifturi ce asigura transportul vizitatorilor pe verticala între subteran si suprafata. Diferenta de cota este de 208 metri, iar drumul este parcurs cu liftul în aproximativ 3 minute. Aerajul se face pe cale naturala, temperatura de 12 grade Celsius fiind constanta tot timpul anului iar compozitia aerului din mina este bogata in ioni de natriu cu efecte ameliorative si profilactice spectaculoase în toata gama deficientelor si maladiilor respiratorii. Sanatoriul amenajat aici are 50 de locuri si un tratament de doua saptamani este suficient pentru pacientii cu probleme pulmonare. De asemenea, in salina sunt amenajate locuri de joaca, un teren de sport, o sala cu mese de biliard si un bufet.
Turistii mai pot admira statuile lui Decebal si Traian, sculptate in sare, de artistul Iustin Nastase. Intr-o alta sala se afla statuia lui Mihai Eminescu, in vreme ce, la intrarea in Salina, in subteran, exista inceputa si neterminata si statuia lui Mihai Viteazul. Pe peretele opus iesirii din lift in subteran exista si un simbol comunist: steaua alaturi de secera si ciocan. Se pare ca au ramas prea sus pe tavanul salinei pentru a le mai putea atinge cineva. In prezent este accesibila vizitatorilor doar mina Unirea. Mina Mihai este descisa doar pentru membrii cluburilor de aeromodelism si pentru concursurile de aeromodele: fiind lipsita de curenti de aer, este locul perfect pentru desfasurarea acestora.
www.slanic.ro


De aici am pornit mai departe, catre Conacul de la Floresti, despre care auzisem vorbindu-se atat.
In 1907, Grigore Cantacuzino, politician influent si bogat al vremii, fost prim-ministru, incepea construirea unui palat care trebuia sa fie copia Trianonului de la Versailles. Tendinta spre rafinament si viata fastuoasa ii adusese printului Cantacuzino porecla de Nabab, politicianul fiind in acelasi timp invidiat si admirat de catre contemporani. Si pentru ca unui nabab nu ii sta bine daca nu este si galant, Grigore Cantacuzino a hotarat sa construiasca un palat asemanator celui din Versailles, pe care sa-l daruiasca fiicei sale Alice Cantacuzino, careia poporenii din Floresti i-au spus simplu: Domnita. Finalizat in 1914, palatul a reprezentat o minune autohtona pentru acele timpuri. In palat, 365 de camere isi asteptau cuminti randul la locuit, intr-una din cele 365 de zile ale anului. Saloane de dans fastuoase, terenuri de golf si de echitatie, precum si o piscina imbogateau zestrea palatului. Domeniul Cantacuzinilor de la Floresti cuprindea aproape 200 de hectare si se intindea pana la Cap Rosu, un catun asezat aproape de dealurile care urca spre Campina.
Fastuos si rafinat, palatul Nababului si-a inceput existenta cu o mare provocare: Primul Razboi Mondial. Palatul a fost pradat de nemti, zic unii, altii afirma ca datorita acestora a fost oprit jaful. Celebrul general von Paulus a fost cucerit de frumusetea si rafinamentul constructiei pe care a considerat-o o copie perfecta a palatului de la Versailles. Daca datele din timpul Primului Razboi Mondial sunt confuze, cele din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial sunt categorice: la sfarsitul razboiului, Armata Rosie a devastat fara mila palatul.
Dupa plecarea rusilor, a urmat cel de-al doilea jaf pus in practica de populatia din zona. Localnicii au furat tot ce s-a putut fura. Caramizile din pereti, fierul din constructie, piatra scumpa, acoperisul, ferestrele, usile, covoarele si mobila. Distrugerile si furtul au fost o stare de spirit a acelor ani, iar autoritatile slabe si politizate nu au reactionat. Dimpotriva, au contribuit la jaf si distrugere. Guvernul Petru Groza a cazat, se spune, in palat o mare satra de tigani. Dincolo de adevar si fabulatie un lucru este sigur: la sfarsitul deceniului cinci din secolul trecut, palatul s-a transformat intr-o imensa latrina. In anii care au urmat, s-a luat hotararea ca aici sa functioneze sediul CAP-ului din comuna. Infrigurati si cu cizmele pline de noroi, tractoristii care veneau din camp intrau in saloanele de dans sa bea un ceai cald si injurau vartos: "Ai dracu' boieri! Ce bine traiau! Au supt atatia ani sangele poporului!" Conceptia aceasta despre conac nu s-a schimbat nici astazi: in vreme ce faceam fotografii, am fost intrebata de un localnic pentru ce facem poze. Cand i-am spus ca suntem un grup de fotografi veniti in excursie foto, a inceput sa se planga ca autoritatile nu darama conacul, ca nu-i bun de nimic si ca ar fi bine sa fie ras de pe fata pamantului.... Ce-as fi putut sa-i raspund, la o asa indarjire?!
La palat ajungi mergand pe o straduta ingusta, care te duce catre o poarta de intrare unde poarta nu mai exista. Niciun panou sau indicator nu semnaleaza prezenta in zona a palatului. Coloanele albe si zvelte tasnesc spre cer, amintind de o glorie trecuta. Pe un perete inca neprabusit, cineva a scris stangaci: "Pericol de prabusire."
Printesa Alice Cantacuzino, supranumita de poporeni Domnita, a plecat din palat cand au venit rusii: a venit fratele ei cu avionul si a luat-o. Domnita era o femeie apriga si frumoasa, care umbla toata ziua calare. Veneau la palat fel si fel de boieri de la Bucuresti si faceau petreceri cu lumini multe si cu muzica.
In 1960, dupa ce fusese sediu de CAP si cazarma militara, palatul a fost trecut sub obladuirea autoritatilor locale. Era inceputul unui nou dezastru. Au urmat aproape 30de ani de nepasare si dispret total, din cauza faptului ca din 1965 o inspiratie nefericita a autoritatilor a dus la construirea in parcul palatului a unui spital TBC. Spitalul s-a transformat de-a lungul anilor intr-o sperietoare pentru turisti si chiar pentru localnici. Unele surse medicale afirma ca bacilul TBC este in prezent infiltrat in tencuiala zidurilor si ca pamantul din parc ar trebui decopertat si inlocuit pentru a fi inlaturat temutul bacil. In 1982, planurile lui Ceausescu de refacere a palatului s-au naruit tot din cauza Spitalului TBC.
La distrugerea palatului au contribuit si desele filmari efectuate in incinta lui pentru realizarea unor productii cinema¬tografice grandioase, in perioada ante-decembrista. Filmarile facute sub obladuirea regizorului Sergiu Nicolaescu au contribuit la degradarea palatului. Se pare ca vechiul conac este inconjurat de ghinion: fiecare perioada istorica in care s-a incapatanat sa nu se prabuseasca a insemnat pentru el apropierea sfarsitului. Poate, totusi, ceva se va schimba, daca tot mai multi afla despre o astfel de bijuterie!
http://www.ziua.ro

De aici am ajuns apoi in Campina, la Castelul Iulia Hasdeu. Era a doua ora acand il vizitam. Personal admir mult mai mult exteriorul decat interiorul acestuia. Este ceva ce nu imi place in camerele si odaile sale; desi n-as putea spune ce...

Viata Iuliei Hasdeu a fost, inca din primii ani, una extraordinara. La varsta de 2 ani si jumatate stia deja putina franceza si germana. La 4 ani invatase sa scrie si sa citeasca, iar la 8 ani neimpliniti a absolvit scoala primara. Tot din aceasta perioada dateaza si scrierile literare de inceput ale Iuliei. La 11 ani Iulia Hasdeu a absolvit gimnaziul Sf. Sava din Bucuresti, precum si Conservatorul, sectia “Pian si Canto”. Un an mai tarziu, Iulia va pleca la Paris impreuna cu mama sa (se pare ca Bogdan Petriceicu Hasdeu si sotia sa nu s-au inteles intotdeauna, si de aici a venit decizia separarii). Despartiti de distanta, B.P. Hasdeu si fiica sa vor fi aproape unul de celalalt prin intermediul scrisorilor. Tatal isi indeamna fiica sa studieze asiduu si, ramas in tara, depune eforturi extraordinare pentru a-i asigura conditiile de studiu. In 1886, Iulia se inscrie la Facultatea de Litere a Universitatii Sorbona din Paris. Isi stabileste chiar si tema lucrarii de doctorat, pe care planuia sa o sustina la varsta de 20 de ani, si anume "Filosofia populara in tara noastra".
Curand un destin necrutator avea sa il desparta pe B.P. Hasdeu de fiica sa: la inceputul anului 1888, sanatatea Iuliei este marcata de cele dintai semne ale unei necrutatoare boli, ftizia. Suparat, carturarul va incepe o goana nebuna in sudul Frantei, in Italia si in Elvetia, ducandu-si fiica la aer curat, pentru a o salva. Toate incercarile sale sunt zadarnice. In vara anului 1888, Hasdeu isi aduce fiica bolnava inapoi in tara. Dupa o scurta perioada in care i-a vizitat pe toti doctorii Capitalei, Iulia Hasdeu este dusa la Manastirea Agapia. In luna august a aceluiasi an, nefericitul tata isi aduce copila acasa, ultimele sperante ale acestuia indreptandu-se catre divinitate, dupa cum nota el insusi. "Se milostiveste, oare, Dumnezeu? Ce este fara putinta la Atot Creatorul? Fie si o minune." Dar minunea pe care o astepta Hasdeu nu soseste, iar pe 29 septembrie 1889, in varsta de abia de 19 ani, Iulia se stinge din viata.
Dupa despartirea prematura de preaiubita sa fiica, marele carturar isi va canaliza intreaga energie intr-o singura directie: spiritismul. Hasdeu incearca zi de zi sa dialogheze cu fiica sa din lumea umbrelor. Si intr-o zi, Iulia ii raspunde: "Sunt bucurosa. Te iubesc. Ne vom revedea. Asta ar trebui sa-ti ajunga." Din acea zi, destinul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu avea sa strabata doar o exclusiva si stranie cale. De acum inainte, intreaga sa energie va fi canalizata de ideea ca spiritul Iuliei traieste. Un original pas in aceasta directie este cavoul pe care i-l construieste la cimitirul Belu. Iata o descriere uimitoare a lui, facuta in 1939: "Si totusi, iat-o! Iulia Hasdeu e intre noi. Pamantul i-a pastrat trupul imaculat si dupa moarte. Nici un vierme n-a profanat crinul. Prin geamul vrajit din mausoleu, prin care Hasdeu isi vedea zilnic copila imbalsamata, stand acolo ceasuri intregi, la biroul ei, cu relicvele ei scumpe si convorbind cu ea intr-o limba inteleasa numai de dansul, Iulia Hasdeu se vede astazi asa cum a fost acum cincizeci de ani. Sta acolo in sarcofagul ei alb, cu acoperis de cristal, in haina alba, cu chipul alb, pergamentat." (C. Manolache - Scanteietoarea viata a Iuliei Hasdeu).
Ani buni dupa moartea Iuliei, cei doi, tatal si fiica, se vor intalni regulat in castelul de la Campina, in timpul sedintelor de spiritism. De altfel, chiar si acest castel construit de Hasdeu, gandit ca un templu inchinat fiicei sale, a fost inaltat intocmai dupa planurile transmise de Iulia din lumea de dincolo. O insemnare a carturarului pe un manuscris spiritist, scrisa cu cerneala neagra si pastrata nealterata peste timp, sta marturie a acestui fapt: "Acest castel s"a zidit intre anii 1894 si 1896, planul fiind dat de spiritul Juliei B.P. Hasdeu prin medium B.P. Hasdeu, apoi desemnat arhitectonic de T. Dobrescu, constructiunea de N. Angelescu".
"In 1893, la invitatia doctorului C.I. Istrati, familia Hasdeu ii face acestuia o vizita la resedinta lor de vara de la Campina, spune Jenica Tabacu. Clima blanda si atmosfera pitoreasca a oraselului de pe Valea Prahovei reusesc sa-l cucereasca pe B.P. Hasdeu intr-o asemenea masura incat va decide sa cumpere un teren si sa construiasca acolo castelul." Este un castel si un templu totodata”, ii spunea Hasdeu lui Caragiale, care a venit sa-l viziteze. Tot ce se afla in castel era un simbol in sine si avea un rol aparte in cadrul unei simbolistici generale mai complexe. Asa cum nota si Caragiale dupa vizita sa la Campina, castelul este orientat catre est, baza sa avand forma unei cruci, cladirea cu doua corpuri de cate un etaj si un donjon central sugerand conceptul trinitatii. In interior, sub domul inalt al donjonului central, in mijlocul salii circulare, se afla un stalp de marmura trandafirie, de care se reazama doua scari de fier urcand spre braul donjonului, unde este o galerie metalica. La nivelul galeriei, deasupra stalpului de sustinere a scarilor, se afla un podium purtand statuia lui Iisus, din lemn colorat, realizata de sculptorul Casciani din Paris. "Domul e luminat de trei usi, raspunzand pe trei terase si de o fereastra rotunda, intretaiata de o cruce cu geamuri in felii, colorate galben si rosu", isi amintea I.L Caragiale. "Daca ingenunchi in fata Mantuitorului, capul sau divin il vezi in dreptul ferestrii scanteietoare de lumina, al carei cadru il inconjoara ca o aureola. Aci ilustrul meu amfitrion ma face sa iau seama ca stalpul, care suporta de jos, in mijlocul domului, scarile urcatoare la galerie, reprezinta, impreuna cu ele un mare potir: deasupra acestuia, ridicandu-se la cer, departe de durere, figura stralucitoare a Domnului."
Dupa construirea castelului, B.P. Hasdeu isi paraseste casa din Bucuresti si se stabileste la Campina, petrecandu-si marea majoritate a timpului incercand sa comunice cu Iulia. Dupa ce Academia Romana il anuntase pe Hasdeu ca renunta la intentia de a edita dictionarul Etymologicum Magnum Romaniae, gigantica sa opera de o viata, Bogdan Petriceicu Hasdeu se retrage la castelul din Campina. Parasit de toti, poate si dintr-o insingurare voita, va sta aici pana la moarte, in lungi convorbiri cu spiritul fiicei sale. De altfel, savantul afirma ca spiritul fiicei sale l-ar fi ajutat sa ia legatura si cu alte spirite, cum ar fi cel al fratelui sau, Nicolae, sau chiar cu acela al tatalui sau. Mai mult decat atat, B.P. Hasdeu explica in prologul cartii sale despre spiritism, "Sic cogito", ca aceasta lucrare i-a fost dictata chiar de catre fiica sa, dupa moartea acesteia, in urma contactului cu spiritul ei. Ipostaza de medium il epuizeaza pe marele carturar, el fiind nevoit sa continue convorbirea cu fiica sa prin intermediul altor persoane recunoscute a avea calitati de medium. Astfel, sedintele de spiritism ale lui Hasdeu gasesc adepti, mai ales printre intelectualii vremii. Chiar pictorul Nicolae Grigorescu, care a locuit in ultimii ani ai vietii destul de aproape de castel, participa la sedinte. In cadrul lor se fac fotografii inedited, in incercarea de a surprinde si imortaliza misterul: o izbanda o reprezinta imaginea bunicului lui Hasdeu, Tadeu Hasdeu, fotografiat pe o placa sensibila, "Lumiere 6684". In incinta castelului exista, de altfel, o camera speciala pentru sedintele de spiritism ale lui Hasdeu; cateva obiecte originale, un vas oriental de bronz, trei scaune de forma triunghiulara din fier si placi de marmura, ce s-au aflat initial in Bucuresti la mormantul Iuliei, incearca sa refaca atmosfera initiala din aceasta camera. Ca o marturie peste ani, cateva dintre manuscrisele spiritiste ale lui Hasdeu, dictate chiar de Iulia, prin intermediul unor persoane medium, sunt asezate acum in camera de spiritism. Manuscrisele spiritiste ale lui Hasdeu au vazut lumina tiparului prin grija a doi oameni pasionati, Mircea Colosenco si Jenica Tabacu, in volumul "Protocoalele sedintelor de spiritism", dovada a preocuparilor bizare din ultimii ani ai vietii marelui savant B.P. Hasdeu. Participantii, datele, practicile, confirmarile sedintelor de spiritism din aceasta odaita se regasesc in notele lui Hasdeu.

Sedus de personalitatea fiicei lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, un ziarist ardelean, Teodor Olimpiu Albini, a avut ideea de a merge la Campina, pentru a culege folclor oral legat de castelul inaltat de Hasdeu. Iata cateva spicuiri din "sondajele" sale, preluate peste o jumatate de secol in revista Cosanzeana, de la Brasov.
"Noaptea, dincolo de portile ferecate ale Castelului, se aude Iulia cantand la pian. Se mai aud strigatele de Bravo! si aplauzele batranului Hasdeu (la moartea Iuliei avea doar 50 de ani!). Uneori, pianul canta si ziua."
"Nimeni nu calca prin fata castelului. Oamenii trec pe partea cealalta a strazii si se inchina, speriati ca de dracul. Cei aflati prin vecinatate au cerut primariei ca Hasdeu sa fie fortat sa se mute si imobilul stafiilor sa fie daramat."
"Ne-am suit in arbust si am stat ascunsi toata noaptea. N-am vazut cand a intrat stafia in cladire, dara la cantatul cocosilor, d-soara Iulia a iesit pe terasa din stanga. Era imbracata in rochie alba, avea flori de margarete in brate si parul prins in coc cu o stea. A doua zi dimineata, cateva fire de margarete au fost gasite de maturatorul de strada langa gardul castelului. Era in septembrie, margaretele disparusera demult. Si dl. vardist spune ca este adevarat."
"Cand vin domnii aia sa faca spiritism cu dl. Hasdeu, lampile din casa se sting. Ieri seara, mama a aprins lampa de patru ori."
"Daca cineva trece prin fata castelului si vrea sa injure, nu poate. Limba i se face de clei."
"Uneori, noaptea, batranul urla ca lupul. Iese la geam, descheiat la camasa de noapte, cu ochii rosii ca rugul si striga ce stiu, o vorbire de vrajitor..." (Probabil: "Viens, ma fille, papaliga (asa ii spunea Iulia tatalui ei) t'attend!" - in traducere: "Vino, fiica mea, tatal tau te asteapta!"
Ce s-a mai pastrat azi din castelul de odinioara? Supus unui "lifting" destul de strident pe alocuri, castelul traieste mai ales prin magia enigmelor pe care le poarta de un secol. O usa masiva, glisanta, da in cea mai mare incapere, unica de forma circulara, sala de lectura. In centrul ei, ca un fel de axis mundi, se afla inca statuia lui Iisus in marime naturala. Este imposibil ca, pasind in incapere, privirea sa nu iti fie atrasa de aceasta statuie, si privind-o, iti dai seama ca ochii lui Iisus te vegheaza. La picioarele sale sunt cununa de spini si piroanele.
Din sala de lectura se adancesc in zid trei incaperi inguste: doua biblioteci si un salon de muzica, in care pianina Schiedmayer, care a apartinut Iuliei, supravietuieste amutita. Deasupra ei este o reprezentare a arborelui genealogic al familiei Hasdeu: intemeietorul este Voda Stefan Petriceicu, alungat din Polonia de tatari, apoi, o veriga importanta este Tadeu Petriceicu, strabunicul Iuliei, cel care avea sa se intoarca din bejanie la mosia familiei de langa Hotin. Aici, in satul Cristinesti, se va intoarce intaiul sau nascut, Alexandru, dupa ce studiase in strainatate dreptul, stiintele naturii si literele. Fiul sau, nascut in 1838, la 16 februarie, a fost Tadeu Petriceicu - alias Bogdan Petriceicu Hasdeu. A patra generatie a acestei familii speciale a fost Iulia.
Castelul de la Campina, in ciuda asocierii lui cu o activitate desfasurata in obscuritate, cu o recuzita specifica, are multa lumina. Toate incaperile, exceptand camera de spiritism, au luminator, iar obloanele de metal ale ferestrelor au oglinzi in exterior. Probabil ca ele captau mai bine lumina si, totodata, in bataia razelor de soare, ofereau o stralucire aparte, vizibila de la distanta.
In castelul - muzeu pot fi vazute astazi biroul lui Hasdeu, unde se afla si masa de corespondenta a Iuliei, adusa de la Paris. Se patrunde apoi in dormitorul lui Hasdeu, incapere zugravita cu cale - floarea preferata a Iuliei. Ochii se opresc pe un tablou al Iuliei Hasdeu in ziua mortii - o copie dupa originalul in ulei al profesorului ei de pictura de la Paris, D. Maillart. Revenind in birou, nu se poate sa nu fii intrigat de prezenta unei gauri in perete: pe acolo patrundea in castel, din camera de spiritism, duhul Iuliei.
In camera de spiritism, cateva obiecte originale incearca sa refaca atmosfera initiala, incarcata de mister. O masuta de spiritism, cu incrustatii de sidef, trei scaune de forma triunghiulara (din fier si placi de marmura), un vas oriental din bronz, cu animale fantastice. Pe buza vasului se afla un fel de coroana de acelasi diametru, cu un dragon in relief. Cele trei trepiede amintesc de scaunele oraculare din antichitate, inchinate spiritelor; prin numarul 3, trepiedul reprezinta imaginea focului si a cerului; ele au la mijloc, tot in triunghi, numele Hasdeu, lasand ca baza cele trei litere, DEU, amintind de Deus - Dumnezeu. Literele sunt frante, alcatuite din cate trei linii fiecare, astfel ca numele devine dificil de citit. De ce triunghiulare? Pentru ca 3 e numar mistic, e temeiul, el "exprima o ordine intelectuala si spirituala, intru Dumnezeu, in cosmos sau in om" (Dictionar de simboluri). Si aici, ca si in celelalte incaperi, atarna din plafon o lampa de fier in cruce, care odinioara avea, nu intamplator, si margele de chihlimbar. "Chihlimbarul reprezinta firul psihic ce leaga energia individuala de energia cosmica, sufletul individual de sufletul universal. El simbolizeaza atractia solara, spirituala si divina."
Desi atmosfera din jurul Castelului mi s-a parut intotdeauna sumbra si trista, cred ca l-as revedea oricand cu placere. Iar o plimbare la Campina mai poate avea si alte surprize, cum ar fi Casa Memoriala Nicolae Grigorescu, in care pot fi admirate tablouri originale ale artistului, alaturi de obiecte si mobilier ce au apartinut acestuia. Eu una recunosc: imi doresc foarte mult sa mai vad inca o data tabloul pictat de Grigorescu si intitulat Ghiocel: un bou alb, cu privirea blanda. Boul Ghiocel a existat in realitate: "Grigorescu şi-a cumpărat un viţel alb pe care l-a botezat Ghiocel şi pe care îl folosea ca model. Se spune că era atât de blând, încât venea singur în faţa pictorului şi stătea să-i pozeze. Grigorescu era oricum considerat excentric, în primul rând pentru că picta aici, în această zonă şi nu mergea la munca câmpului, în al doilea rând pentru că avea un bou pe care nu-l punea la munci", spune Liliana Marin, muzeograf. Si de boul Ghiocel mi-am amintit acum, dar si asta-toamna, cand, mergand pe drumurile Buzaului, am vazut cele mai multe care cu boi din viata mea: am oprit masina, am facut cateva fotografii boilor...pe unul dintre ei chemandu-l Bujor. Adevarul e ca sunt niste animale pe cat de mari, pe atat de blande si de supuse...poarta poveri grele si merita nume e flori...

Diverse

Cred ca suntem gurmanzi, noi doi; adica nu ne place sa mancam mult, dar ne place sa mancam bine. Si variat. Si specific locului prin care calatorim.
Eu una ma dau in vant dupa mirodenii si arome (din cele naturale, nu sintetice, desigur). Inca n-am renuntat la ideea de a face un curs de bucatar(easa), insa deocamdata, din lipsa de timp si finante, ma limitez la "Travel Chanel", carti si reviste de bucate. Asa ca aseara, cum mi-a picat in mana "Jurnal de bucatarie", suplimentul la "Jurnalul National" l-am luat sa-l frunzaresc. Primul articol pe care l-am citit a fost un fragment din cartea "Tainele Inimei" scrisa de Mihail Kogalniceanu. Nu mi-a venit sa cred! Atat de mult umor, atat de pretioase informatii...Asa ca am cautat-o pe net si am gasit un fragment muuult mai mare din respectiva carte, fragment pe care il redau mai jos pentru ca e prea pretios ca sa nu-l am in acest jurnal de calatorii on-line! Intre timp am inceput sa caut si cartea pe net sa o pot cumpara, dar probabil va trebui sa strabat si anticariatele din Bucuresti...

Mihail Kogalniceanu, "Tainele inimei"...lectura placuta (ca fragmentul de mai jos nu este doar despre mancare) si savuroasa! Este de mare actualitate!!!!

Toate oraşele care au ambiţie de a se numi capitalia unei ţări mari sau mici, fie imperiu, regat sau chiar principat, au câte o primblare favorită; aceasta este locul plăcut unde se adună gloata de bogaţi sau de acei care vroiesc a fi crezuţi de bogaţi, de târâie-brâu, de curiozi, de alegători după havadişuri (puriştii limbii noastre binevoiască a-mi ierta această expresie barbară), de femei a la mode, de lorete, de oameni de lume, de tineri anglomani, dandis şi gentlemeni, riders, de lei şi paralei, şi în sfârşit acea gloată care prin o generală convenţie (iertaţi-mi că nu zic convenciune) se numeşte obicinuit societate aleasă, când de multe ori ea este foarte amestecată. Aşa Parisul are Câmpii Elisei şi Redul de Bolonia, Viena are Praterul, Berlinul Tier-Garten, Madritul El-Prado şi Atocia. Prin urmare şi Iaşii, ca o capitalie, trebuie şi ea să aibă o primblare pentru societatea aleasă a sa. Această primblare este Copoul, care se deosebeşte de toate primblările din lume. În adevăr, Câmpii Elisei merită de a fi primblare prin frumoasa perspectivă ce într-un capăt se începe cu Palatul şi Grădina Tuileriilor, trece prin piaţa măreaţă a Concordiei, cu obeliscul de Luxor, şi, între măreţe alei de copaci, se sfârşeşte cu Arcul de triumf al Stelei, ridicat de Napoleon celebrităţilor imperiului. Praterul şi Tier-Garten au un alt feliu de podoabă: frumoasele lor alei de castani şi fagi umbroşi îţi arată în mijlocul unor populoase oraşe codrii druizilor, şi mulţimea de cerbi, ce în tot minutul trec în dreapta şi în stânga, îţi sporesc iluzia, crezând că în tot minutul să zăreşti vreun poet bătrân sau vreo fecioară profită a vechilor germani, dacă caleşcele strălucite, pline de femei elegante, nu ţi-ar arăta că eşti în secolul al nouăsprezece. El-Prado a Madridului merită asemene a se numi una din cele mai frumoase primblări a Europei. Când duminica, pe o frumoasă dupăamiază, ieşi pe la şapte ceasuri, şi de la fântâna Cibelii pân' la statua lui Neptun, între patru alei de copaci seculari, vezi tot pe acel loc înconjurat de grile de fier şi numit salon, vezi, zic, frumoasele madrilence cu părul negru ca penele corbului, cu ochii scânteietori ca doi cărbuni aprinşi, îvălite în mantele negre, care le fac încă mai pătrunzătoare ochirile, cu talia clătinată ca o trestie bătută de zefir, cu picioruţele de copil, şi deasupra capului au un cer albastru ca al Napolii, atunce înţelegi că Prado trebuie să fie un loc minunat şi că un spaniol şi-ar vinde mantaua şi un străin ciubotele mai bine de a lipsi la ora primblării. La Copoul nostru însă nu găseşti nimic de aceste; a sa frumuseţe este lipsa de toate frumuseţile, şi tocmai aceasta face că Copoul este o primblare singură şi unică în felul său între toate primblările, de la Câmpiile Elisee ale Parisului pân' la grădina Kisseleff din Bucureşti. Poetul care a cântat:

Frunză verde de bostan,
Pe dealul Copoului
Rău mă dor călcâile!
a înţeles foarte bine frumuseţea primblării Iaşilor. În adevăr, închipuieşte-ţi spinarea lată ca un şes al unui deal gol, această spinare păscută de bivolii boierilor, vacile jidovilor, caii slujitorilor agiei şi măgarii băieşilor, mărginită de o parte cu valea Cârligului, de cealaltă cu valea de către Păcurari, având în dosu-i, ca hotar, bariera Copoului şi stâlpii risipiţi ai grădinii publice, şi înainte-ţi redul în fund ca corp de armie, şi, ca aripi, viile domniei Regensburg şi alte acum plantate — iată Copoul, iată primblarea favorită a concetăţenilor noştri, adică un loc întins, primăvara verde, vara galben, toamna negru de glod şi numai iarna mai curat, adică alb, fără nici un copac, fără o şosea cât de rea, având ca singură varietate grămezile de gunoi, ce cotiugele boiereşti aruncă în toată ziua. Cititorii mei binevoiască a-mi ierta această digresis: trebuie însă ca să păstrez viitorimii descrierea primblării iaşenilor în anul 1849, pentru că aud că părintele Treierarhitul are de gând să schimbe Copoul într-un oraş, menit de a da tifla Iaşilor vechi. Prin urmare Copoul cum este acum în curând nu va mai fi, va trece şi se va uita, ca cedrul Libanului, ca floarea câmpului, sau, dacă vroiţi comparaţii mai puţin biblice, ca fostul club [al ] vânătorilor, sau ca Societatea istorico-naturală. Mai aud încă şi alta. Se zice că Departamentul Lucrărilor Publice s-ar pregăti să facă pozna de a planta la Copou o primblare cu alee de copaci după pilda Câmpiilor Elisee şi a Praterului. De aceea, iubiţilor mei cititori, dacă mai vroiţi a mai apuca Copoul cum este descris aice, grăbiţi-vă de a vă arvoni de pe acum droşce ca să-l puteţi vedea încă în astă primăvară, căci la toamnă nu ştiu dacă-l veţi mai afla în haina sa goală, de astăzi.

La această frumoasă primblare, precum este încă pe faţa pământului în minutul ce v-o descriu, înalta aristocraţie a Moldovei, boieri de baştină veche sau nouă, voinicii noştri ofiţeri, damele noastre cele mai elegante, cuconaşii instanţiilor administrative, judecătoreşti şi bisericeşti, măicuţele în concedie, tinerii alumniei ai Academiei, câţi se mai află, floarea patriei rămasă de douăzeci de ani tot floare, loretele logofătului A., a vornicului V., a postelnicului S. şi a comisului D., clasă de dame neapărată într-un oraş civilizat, clasa care, slavă libertăţii de importaţie, din zi în zi se măreşte, parte din Paris, parte şi din Colomea — toate aceste stări a mult treptăluitei noastre societăţi au obicei de a ieşi de la patru sau cinci ceasuri dup-amiază în lungi şiruri de carete de Viena, moda 1849, de butce din vremea lui Ipsilant, de droşce lipoveneşti, de daradaice de la Rădăuţi; trec pe uliţa mare, înghiţind nouri de colb şi ajungând la bariera oraşului, aruncând o ochire asupra obeliscului grădinii publice, ies la Copou. Unii atunce, cei mai puţini, se coboară, călcând iarba roasă de vite şi ciolanele cailor morţi ai poştei; alţii preferă a petrece vremea în trăsură, picior peste picior, lăsând alte dobitoace să facă mişcare pentru dânşii. Aceasta este vremea să facem observaţiile noastre. Domnul A. se uită la doamna V.; viteazul ofiţer S., gloria miliţiei şi groaza civililor, aleargă în droşca lui Ivanuşca după loreta domnului G.; cuconiţa E. ia sama că echipajul ei nu este aşa de frumos ca balonul dnei F. şi mai că-i pare rău că soarta n-a menit-o să trăiască din spatele clerului şi din colivele mitropoliei. Primblarea şi observaţiile ţin până când înnoptează, până când tunul (zic tunul pentru că scena se petrece la 1844, când artileria naţională nu putea zice încă tunuri) colibelor milităreşti, numite lagăr, face bum-bum. Atunce toate trăsurile, baloanele, butcele, caretele, brişcele, droşcele, daradaicele şi tilbiuriul dlui..., în două şiruri, intră în oraş şi, trecând prin uliţa mare, alfa şi omega a Iaşilor, ca prin o lungă arteră, se răspândesc în dreapta şi în stânga, intrând în uliţele lăturaşe. Acei însă care vroiesc a povesti ce ştiu şi a afla ce nu ştiu, care doresc a auzi încă un dulce cuvânt din guriţa iubitei, se adună la confetăria dlui Felix Barla. Dar poate nu ştiţi ce este confetăria dlui Felix şi se poate încă să nu ştiţi şi cine este însuşi domnul Felix Barla, deşi aceasta ar fi greu de crezut din partea unui moldovan, dacă ai cinste a te număra în această naţie. Omul, începând de la strămoşul Adam, purure a voit a şti ce nu ştie şi, deşi eu nu sunt în stare ca să vă fac să gustaţi din pomul ştiinţei, care nu se află decât în grădina raiului, unde nici d-voastră, nici eu nu cred că vom întra prea lesne, totuşi sunt în stare a vă da novelele cele mai pozitive şi mai complete asupra confetăriei şi persoanei dlui Felix Barla. Iaşii, cu toate atributele şi pretenţiile sale de capitalie, n-a putut încă introduce obiceiul cafelelor. În Paris sunt: Le Café de Paris, Le Café Cardinal, Le Café Foy; în Viena este cafeul Dam, şi pentru români Le Café Grec; în Berlin, Josty, Fuchs şi Stehely; în Madrid El Café Suizo. În aceste cafele, sara se adună mai toţi locuitorii ce n-au altă petrecere pentru acele ore; ei iau ceva, altă dată nimică, spun, râd, vorbesc moral şi, mai multe dăţi nemoral, politică, când nu-i stare de asedie, literatură, anecdote; jurnalele mai ales fac materia conversaţiei (cât pe ce eram să zic conversăciunii), care se prelungeşte până când, după legi, stăpânul este silit să stingă gazul şi să înceapă a închide obloanele şi uşile, şi atunce încă mulţi ies cu mare greu şi după întreite îndemnări. Atunce fieştecare îşi ia pălăria şi, poftindu-şi noapte bună, se duce la casa sa şi câteodată la casa altuia. În Iaşi cafelele, botezate sub numele dispreţuitor de cafenele, nu sunt vizitate decât de canalie, adică de negustori, de vătaji, de câţiva scriitori, de tot ce, în sfârşit, nu se numără între rangurile aristocratice sau care au pretenţie de aristocratice. Grecii singuri au făcut o cafe pentru evgheniştii lor. Lipsa cafelelor se îndeplineşte iarna prin restaurantul francezului Nodet, fecior lui Jean Nodet din Cvartirul Latin din Paris, care a venit să hrănească cu biftecuri în Iaşi pe acei pe care tatăl i-a hrănit cu omlete în Paris. Vara, lipsa se înlocuieşte prin cofeterii, în care societatea aleasă de ambe sexele obicinuieşte de a veni, după primblarea Copoului, să ieie îngheţată, ţiindu-se cei mai mulţi în trăsurile lor dinaintea dughenei, oprind comunicaţia oraşului întreg, şi alţii, între care şi unele din damele cele mai civilizate, adică mai leoaice, după moda Parisului şi a Vienei, se coboară în cofetărie. Cea mai vizitată cofetărie este acea din uliţa mare, în preajma uliţei ce duce la palatul domnului Sturdza; în această cofetărie adeseori societatea este aşa de numeroasă, că gustătorii nu-şi pot apropie linguriţa cu îngheţată de la farfurie la gură, şi scaunele se caută cu nu mai puţină râvnă decât posturile statului; lungi şiruri de trăsuri stau dinainte; şi nu este rar de a vedea un ministru sau o damă de sferă înaltă ocupând locul unde cu câteva minute mai înainte şezuse un simplu şef de masă, un laureat al Academiei, un actor românesc, preoteasa cutare, ori băcăliţa cutăruia. Această cofetărie sau cel puţin localul ei, în minutul când vă scriu, nu mai este.

Dl Felix îşi aşază acum magazinul de bomboane într-o casă frumoasă, zidită de curând de d-lui, tot pe uliţa mare, ceva mai la vale, cu antrelele mari şi cu ferestre largi. Lăuntrul are să fie împodobit cu stâlpuri poleiţi, cu oglinzi mari, cu bufeturi de mahon sculptate, cu mobile de catefe, încât Iaşii nu va mai avea nimică de pizmuit luxului cofetăriilor Parisului şi a Vienei, oraşele ce-i stau zi şi noapte în ochi. La anul 1844, însă, când se petrecea istoria ce am a vă desfăşura, cofetăria dlui Felix era cu totul altfel, şi încă astăzi acei ce se vor grăbi vor putea-o vedea, de nu întreagă, dar măcar în ruinele sale; grăbească-se însă, căci publicaţia în contra baracelor îi ameninţă pieire la viitoarea primăvară. Magazinul era alcătuit de o singură cameră tăiată în două prin un bufet, în dosul căruia erau dulapuri de lemn boit negru şi pline cu gavanoase de sticlă cu cofeturi, lise, fructuri condite, zaharicale şi caramele. Intrând, vedeai în dreapta două-trei mese proaste, cu scaune şi laviţe şi mai proaste; în stânga aveai o uşă cu geamuri, ce ducea la o altă aşezare industrială a domnului Felix: pentru că dl Felix, ca mulţi bărbaţi de stat ai noştri, nu se mulţumeşte cu o singură profesie, iubeşte a cumula, şi pe lângă cofetar este încă şi... marşandă de mode. De-a lungul magazinelor de bomboane şi de mode se întindea un fel de balcon, soi de târnaţ, în care muşteriii puteau lua îngheţată şi totodată a arunca ochiri prea puţin îngheţate la aprinzătoarele modiste, ce se vedeau prin geamuri lucrând la capele şi bonete. Aşa dl Felix avea totodată marfă de răcorit stomacul şi de aprins inimile: îngheţată şi modiste. Dar, bine, până acum noi ştim că dl Felix este precupeţ de zaharicale şi de mode; nu ne-ai spus însă nimic despre celelalte ale lui? Şi încă mai puţin despre istorie? — Răbdare, răbdare, cititorilor, chiar lui Dumnezeu i-au trebuit şase zile ca să facă lumea. Daţi-mi, dar, şi mie măcar şase ore, ca să vă spun această adevărată istorie. Domnul Felix Barla este piemontez, supus prin urmare a spadei Italiei; are meritul să fie cel mai vechi cofetar din Iaşi, decanul îngheţatelor şi părintele lisei. El a avut privilegiul să îndulcească balurile şi mesele celor de pe urmă domni fanarioţi; el a introdus în Moldova biscotele, lisele, pastilele, dragelele, pralinele, marţipanele, caramelele, orjatele, limonadele şi îngheţatele; pentru că înainte de el părinţii noştri nu cunoşteau decât curmale, nohot, smochine, coarne de mare, alune; singurele zaharicale erau pe atunce ceva confete boite pe migdale şi sâmburi de zarzăre, ce se vindeau la Panaiti Butcariu de pe Podul Vechi. În loc de îngheţate, orjate, limonade se întrebuinţau sorbetele turceşti şi braha moldovenească; în loc de lisă, gugoaşele, în loc de marţepan, simiţii, în loc de torte, plăcintele cu carne sau cu brânză şi în loc de pâine de Spania, covrigii... trei la para. Domnul Felix a introdus, în sfârşit, în Moldova toată literatura zahărului. Judecaţi, dar, din ce barbarie ne-a scos dl Felix Barla, el care a dat confeturi maicelor noastre, femeilor noastre şi acum dă şi copiilor noştri. Cu toate aceste iaşenii îi sunt prea puţin recunoscători; el le-a îndulcit viaţa şi ei se silesc a i-o amărî în tot felul. Cine, în adevăr, nu figurează în catalogul domnului Felix şi cine îi plăteşte la vreme? Chiar eu, care mă ocup cu biografia sa, vă mărturisesc că îi sunt dator şi că eu nu ştiu când îi voi putea plăti. În zadar bietul om se mânie, se roşeşte, numeşte pe datornici gogomani; născuţii de la Gogomăneşti fac urechea surdă, mănâncă la confeturi şi îngheţată pe datorie şi plătesc când n-au alta ce face. Dar aceasta nu este nimică pe lângă pacostea ce poliţia a făcut domnului Felix în anul 1844, în urma grozavului foc ce a prefăcut în cenuşă a patra parte din Iaşi. După catastrofă, viind în gând minicipalităţii să fie prudentă, ea s-a hotărât a oborî toate acoperămintele de şindilă. Domnul Felix a căzut jertfa acestei măsuri; confetăria şi magazinul de mode s-au trezit într-o zi fără acoperământ şi expuse unei grozave ploi, ce se vede că se unise cu poliţia spre a-i face disperaţia mai mare. Atunce să fi văzut acadelele şi cordelele şi boneturile, budincele şi blondele sale în ce stare ajunseră; făcea un vinograd babilonic ce nu se putea vinde nici ca obiect de mâncare, nici ca obiect de modă. De atunce domnul Felix s-a hotărât a-şi face casă cu două rânduri, cu acoperământ de fier şi cu magazii cu bolte. Prin aceasta, confetele şi modele d-sale au câştigat siguranţa că nu vor mai face cunoştinţă cu ploaia, şi uliţa mare a dobândit o frumoasă casă mai mult. Acesta este domnul Felix, roşu la faţă, cu părul cărunt, scurt, şi bun ca toţi oamenii de lume, cu tot tonul său răstit şi cu tot catalogul de datornici. Locul şi proprietarul confetăriei fiind descrişi, daţi-mi voie a începe acum şi istoria. Într-o seară de toamnă a anului 1844, împrejurul unei mese ce era în faţa uşii despre uliţa mare, şedeau cinci tineri, care înfăţoşau adunarea cea mai eterogenă ce-şi poate cineva închipui, prin poziţia, figura şi caracterul lor. Cei dintâi trei erau un avocat ce-şi făcuse studiile la facultatea dritului de Paris, numit N. Măcărescu, băiat bun, prieten nefăţarnic, lipit îndatoririlor sale, urmând un drum sigur şi hotărât de la întoarcerea sa în ţară, cu mai mult spirit decât mulţi care se socoteau mai înţelepţi decât dânsul, iubind a fi epigramatic, însă pururea cu gust şi cu măsură. Al doilea, un văr al lui, studiant de umanităţi în Paris, care însă, în loc de a-şi face studiile în cărţi pulberoase, preferase a le face asupra celei mai frumoase jumătăţi a neamului omenesc. Pentru aceea tatăl său, vrednic boier moldovan, rechemase pe fiul său din oraşul periciunii, cum îi plăcea să numească Parisul, şi, aducându-l în ţară, îl luă cu dânsul în ţinutul Fălciului, unde îi dădu moşia părintească spre căutare. Al treilea era fiul unui cinstit şi bun francez, vechi soldat al lui Napoleon, pe care întâmplările anului 1814, de la ţărmurile încântătoare ale Seinei, îl azvârliră pe malurile glodoase ale Bahluiului, şi unde, deschizând cel întâi institut francez, formă o generaţie întreagă, contribuind mai mult decât oricare altul a răspândi în Moldova limba, literatura şi ideile măreţei sale patrii. Astăzi soldatul împăratului-rege este bătrân, sărac, uitat, şi nimene nu-i întinde o mână de ajutor! Pensiile nu sunt pentru acest fel de oameni. Fiul său, născut în Iaşi, nu avea de francez decât numele. Băiat bun, supus de trup şi de suflet nedespărţitului său prieten N. Măcărescu, el era jertfa nevinovată şi răbdătoare a epigramelor, păcăliturilor şi şegilor ce protectorul său îi făcea asupra maniei ce avea de a spune în tot minutul proverbe, cimilituri şi paremii, şi asupra musteţilor sale de grenadir, ce făceau un contrast deşănţat şi curios cu talia sa mai puţin decât mijlocie.

Cele de pe urmă două persoane cer o explicaţie mai largă şi un examen mai mănunţuş, fiind menite a fi eroi principali în povestirea noastră.

Unul era un elegant, un dandi, un leu, cum îi vrea să-i zici, şi toate aceste în larga întindere a cuvântului. Era militar şi, prin urmare, cea mai mare mâhniciune a sa era că nu putea purta haine civile, spre a da drum gustului şi eleganţei sale. Portul său însă era de cea mai mare delicateţe; cea mai mică meteahnă nu se vedea în epoletele sale aduse de la Sankt-Petersburg, perspectiva Nevei, în eghiletele sale împletite în Paris, uliţa Rişelieu, în surtucul şi pantalonii săi tăiaţi de însăşi mâna lui Ortgies. Semăna în totul cu acele stampe colorate ce se alăturează pe lângă jurnalele de modă a Parisului şi care înfăţoşează uniforma nouă a ofiţerilor gvardiei naţionale. Era un tânăr ca de douăzeci şi şase de ani; faţa sa însă, deşi de un tip nobil şi frumos, era palidă şi vestejită de excesuri timpurii. Favoriţii săi şi musteţile sale răsucite erau toate drese cu o afectaţie de a-i da un aer de oştean bătrân. Purta o sabie turcească, fecioară de orice vărsare de sânge. Postura sa pretenţioasă şi studiată arăta în el dorinţa de a se deosebi de alţii. El se ţinea departe de masă, sprijinindu-se cu o mână de mănunchiul sabiei şi cu cealaltă din când în când purta la gură o linguriţă de îngheţată de portocale. O manta frumoasă, cenuşie-deschis, era aruncată cu neglijenţă pe dosul scaunului. Spre a completa această descripţie, vom zice că purta epolete de ştab-ofiţer şi un nişam turcesc la gât; dar atât titlul cât şi decoraţia le câştigase mai puţin prin activitatea şi meritul său decât prin protecţia unor dame de vârstă, deşi nu şi de purtare respectabilă. Acest elegant era colonelul Leşescu. Individul ce-i sta împotrivă era reversul medaliei. Zdravăn, roşu la faţă, cu o figură francă şi deschisă, el era în totul contrastul vărului său, dl colonel Leşescu. Precum acest de pe urmă prin afectaţia sa, aşa cel dintâi se deosebea prin naturaleţa sa în vorbă, port şi maniere, încât de toţi era numit un bun băiat în toată puterea cuvântului. Purta o pereche de pantaloni suri căzăceşti, o jiletcă de postav negru închisă până la gât, o basma roşie ca legătoare de gât şi un surtuc masliniu, lung mai jos de glezne, cu bumbi mari. În loc de pălărie avea o şapcă de postav negru cu cozoroc lat. Mâinile sale încă nu făcuseră cunoştinţă cu mănuşele. Domnul Stihescu era un proprietar din Basarabia, ţinutul Benderului, vestit prin mărimea harbujilor săi şi prin eroica apărare a lui Carl XII. El înţelegea mai mult în semănarea grâului şi vânzarea lui în portul Odesei decât în manierele europene. Trei luni trecuseră de când venise de peste Prut în capitalia Moldovei şi se zicea, în general, că el intrase în Iaşi, dar nu Iaşii în el, atâta de mult păstrase încă naivitatea provincială, pe care civilizaţii iaşeni o numesc prostie în acei ce nu sunt născuţi în încântătoarea capitalie şi legănaţi de prismele dohotite ale pavelelor dlui Barbero. Neînvăţat, nedeprins cu faşionul englezesc (fashion), de multe ori naiv, el era însă cinstit, îndatoritor, neputincios de a face vreo răutate sau vreo mârşăvie; toţi acei ce începuseră a-şi bate joc de dânsul sfârşiseră de a-l stima şi de a-l iubi. Aşa de ambii veri se putea zice că unul era moldovanul civilizat şi celălalt moldovanul necioplit, get-beget coada vacii. Spre a face un contrast mai mare, să zicem că, în vreme când vărul militar, deşi toamna era cam înaintată şi destul de rece, lua îngheţată, vărul basarabean bea un punş fierbinte dintr-un pahar uriaş. — Ce facem în astă-sară, Dimitrachi? întrebă avocatul pe tânărul studiant. — Eu mă duc la teatru.
— Dacă dau în astă-sară Cuconu Iorgu, vin şi eu cu voi, răspunse domnul Stihescu, iar dacă şi astăzi aveţi operă şvăbească sau comedie franţuzească, cale bună dumilorvoastre.

Şi zicând aceste cuvinte, sorbi a treia parte din paharul său, arzându-şi gura.

Toţi ceilalţi izbucniră de râs; el însă, nebăgând sama, întinse braţul pe lângă gâtul vărului său, zicându-i:

— Şi tu, cu gheaţa ta. Dracu să te ieie cu dânsa, când eu cu punşu ista de-abia mă pot încălzi.

Colonelul nu răspunse nimică, scuturându-se numai spre a se mântui de braţul vârtos ce-i strângea gâtul.

— Bunăoară ca şi cu masa lui, urmă benderliul. Închipuiţi-vă, fraţilor, că deunăzi ne-a poftit la prânz, şi ştiţi când am început a mânca? La şase după asfinţitul soarelui! Cu lumânările aprinse ca la nuntă, numai că mireasa nu-i era acasă. Auzit-aţi, boieri? Şi la masă ştiţi ce mi-a dat? În loc de un potroc bun de curcan, de un stufat de clapon, de o raţă cu curechi, de gâscă friptă, de nişte alivence cum mi le face vătăjiţa la moşie, mi-a trântit nişte blide cu bulion, bifteacă, fricăsă, volăvai şi alte multe chisăliţe, sta-ar în gâtul şvabilor ce le-au născocit. Da vinaţele? În loc să-mi deie nişte pelin amar ca fierea, de care au băut tată-meu şi bunu-meu, în loc de nişte Odobeşti vechi din vremea lui Muruz, de nişte Cotnar de care bea Ştefan vodă după ce bătea pe tătari şi pe căzaci, ştiţi ce mi-a vărsat în pahar? Vin de Borto, de Lăfăiet şi şampanie, ca când eu aş avea trebuinţă de doftorii şi burcuturi. Slavă Domnului, sunt, şi la trup şi la suflet, român verde şi vârtos.

Un râs omeric izbucni din gura tuturor, afară de colonelul nostru, care se mărgini a zice, mişcându-şi buzele:

— Ce ai, vere, astăzi? Socoteam că ai început a te dezvăţa de obiceele provinciei, care te fac aşa de...

— Domnul să mă farească! Niciodată nu m-oi hotărî să mănânc seara la aprinsul lumânărilor, să mă culc în faptul zilei şi să mă scol când oamenii se pun la masă, ca când Dumnezeu ne-a dat frumuseţile dimineţii, cântecul privighetorilor şi răsăritul sfântului soare, ca să nu le vedem niciodată. Ziua îi pentru a fi deşteptat şi noaptea pentru dormit. Dacă nu de la oameni, ia pildă de la dobitoace. Socoţi poate că şi în straie m-oi schimba? Pune-ţi pofta în cui. Niciodată nu m-oi dizgruma cu crevaturi (cravate), nu mi-oi plesni pielea în mănuşe de Brandmaier (Maier), nu mi-oi înfăşura trupul în paltoane sac, curat sac cu făină, şi nu mi-oi stropşi picioarele în pantaloni de golan (collants), cum îi numeşti tu. Nu, nu, asta-i treaba voastră, care vă prăpădiţi averile ca să aveţi odăi cu patiserii (tapisserie), daradaice mai jos decât uliţa şi ciocoi în coadă, cu epoleturi de ghenerari, şi în pungă tufă. Cât pentru mine, eu port şi voi purta nădragi largi, un strai îndemânatic, cald iarna şi răcoritor vara, şi ciubote ca să mă pot mişca. Prea mult încă am făcut că m-am hotărât să-mi las portul vechi, care l-au avut bunii şi străbunii mei, şi să mă îmbrac cu surtuc şi flustuc, jiletcă şi bernevici! Socoţi tu, poate, că cu straiele nouă ne-am făcut mai buni şi mai puternici? Vai de capul nostru, măi fraţilor! Nu credeţi însă, urmă domnul Stihescu, că urăsc tot ce este străin. Nu, că, chiar dacă sunt prost, nu sunt însă neghiob. Dar urăsc tot ce nu se cuvine ţării noastre, toate acele parascovenii şi bazaconii pe care voi le luaţi de la străini cu ochii închişi. Ştiu că europenii au multe lucruri bune; ştiu asemene că românii nu sunt desăvârşiţi şi că, prin urmare, ei au toată dreptatea de a se împrumuta de la cei dintâi; dar socot că le-am putea lua altăceva decât straiele, butcele şi luxul desfrânat, care vă pregăteşte un viitor de ticăloşie. Vă miraţi poate că mă auziţi vorbind aşa; nu puteţi crede ca un biet dvoreanin din Basarabia să vă spuie verde în ochi asemene adevăruri, voi, care vă socotiţi nici mai mult, nici mai puţin decât franţujii Răsăritului şi care în faptă nu sunteţi la cele rele decât momiţele, iar la cele bune decât chinejii Europei. Nu vreau să mă întind prea mult asupra acestei vorbe, că m-aş teme să nu ating toată cinstita tagma voastră; dar vă voi face o singură întrebare. Voi aţi văzut Viena şi Parisul? Spuneţi-mi, dară, câtă deosebire este între naţiile străine, atâta de aprinse întru de a întrebuinţa toate talentele spre fala şi puterea patriei, şi între voi, care lăsaţi să se piardă şi să se mistuiască în zadar geniul, ispita şi vrednicia a tuturor acelora care nu sunt coborâţi cu hârzobul din cer. Când aţi şti câtă neunire, câtă ură, câte nenorociri pregătiţi prin aceasta ţării voastre! De aceea şi ţara voastră este prichită, ca şi civilizaţia voastră. Ce aduceţi, în adevăr, din ţări străine, voi europenii cei noi? Straie de Paris, lornete în nas, datorii în pungă, şi în adevărate cunoştinţe şi în folositoare aflări, tufă!

De babacii voştri nu zic nimică, căci nici n-am ce zice. Dar de voi mi-i ciudă, floarea ţării şi care tare mi-i teamă că n-a să aducă vrodată rod. Bunăoară tu, vere Leşescule, care ai vânturat opt ani de zile toată Europa civilizată, mult mai bine ai fi făcut dacă ai fi adus vreun plug bun, vreun soi de moară care să facă mai curată făină, vreo născocire de a îmbunătăţi sămânţa grâului şi soiul vitelor, adevăratele noastre bogăţii. În loc de aceste, ţi-ai adus o marcă de conte, când ştii că tatăl tău n-a fost nici ducă, nici baron, decât, ce era mai bine, un cinstit şi vrednic boier moldovan; şi, în loc de a te întovărăşi cu vreun dascăl învăţat sau cu vreun meşter iscusit, ai venit cu un şvab care stropşeşte caii sub cuvânt că-i drege, îi face ca nişte motani leşinaţi şi merge călare ca o prăjină spintecată în două. Nemţii şi chiar ruşii noştri aud că au făcut drumuri de fier, pe care şi oamenii şi mărfurile merg fiind traşi de aburi de foc, în loc de cai. La Odesa am văzut vapoare. Ian, de este noutăţi adă-ne, vere; atunce podvozile ar fi mai ieftine, grâul s-ar vinde mai lesne şi atunce ţara voastră ar însemna mai mult; atunce şi tu t-ei putea să te făleşti cu drept să porţi epoleturi de colonel pe umere şi nişan la gât. Iar până atunce, cu marcele voastre de conţi şi viconţi, cu fuduliile voastre de coborâţi cu hârzobul din cer, cu straiele deşănţate şi cu minţile şi mai dişănţate, duceţi-vă la dracu tu şi cu toţi cuconaşii ce-ţi seamănă!

Aceste cuvinte aduseră un al doilea zbucnet de râs în toată adunarea. Eu, însă, care mă aflam într-un colţ al confetăriei, lăsând tot ce era extravagant în zicerile basarabeanului, găseam că el în multe avea dreptate. În adevăr, curioasă şi nedreaptă mi se pare civilizaţia ce pretindem a adopta. Fie-mi iertat aice o mică digresis. Niciodată n-am fost contrar ideilor şi civilizaţiei străine. Dimpotrivă, crescut şi trăit o mare parte a tinereţilor mele în acele ţări care stau în capul Europei, am fost şi sunt de idee că în secolul al XIX-lea nu este iertat nici unei naţii de a se închide înaintea înrâuririlor timpului, de a se mărgini în ce are, fără a se împrumuta şi de la străini. Aceasta astăzi nu este iertat chiar chinezilor. Propăşirea este mai puternică decât prejudeţile popoarelor; şi nu este zid destul de nalt şi de tare care să o poată opri în drumul său. Românii, prin poziţia geografică, politică, morală şi etnografică, sunt datori mai mult decât orişicare altă naţie de a nu rămânea străini la tot ce face gloria şi puterea secolului. Mici şi slabi, ei nu se pot face mari şi tari decât prin civilizaţie, adică prin îmbunătăţire intelectuală şi materială a ţării lor. Din nenorocire însă, noi n-am vrut a înţelege în dreptul simţ puterea acestui cuvânt; şi cum mă tem, luând un drum strâmb, avem să ajungem la calea rătăcită. Civilizaţia nu izgoneşte nicidecum ideile şi năravurile naţionale, ci numai le îmbunătăţeşte spre binele naţiei în particular şi al omenirii în general. Noi, însă, în pretenţie de a ne civiliza, am lepădat tot ce era bun pământesc şi n-am păstrat decât abuzurile vechi, înmulţindu-le cu abuzurile nouă a unei rău înţelese şi mincinoase civilizaţii. Aşa, predicând ura a tot ce este pământesc, am împrumutat de la străini numai superficialităţi, haina din afară, litera, iar nu spiritul, sau, spre a vorbi după stilul vechi, slova, iar nu duhul. Prin aceasta am rupt cu trecutul nostru şi n-avem nimic pregătit pentru viitor, decât corupţia năravurilor. O naţie însă nu poate decât prin o ameninţare de mare şi cumplită pedeapsă a-şi renega trecutul; căci adevărata civilizaţie este aceea care o tragem din sânul nostru, reformând şi îmbunătăţind instituţiile trecutului cu ideile şi propăşirile timpului de faţă. Aceasta o simţesc şi o prac tică chiar naţiile care se află în capul luminilor. Franţa, Anglia, Germania simţesc neapărata nevoie de a lega lanţul timpurilor şi de a urmări în trecut propăşirea năravurilor publice, originea instituţiilor lor, leagănul libertăţii lor; de aceea le vedem cheltuind milioane spre a face cercetări asupra începuturilor istoriei, legislaţiei, vieţii publice şi locale a acelor populaţii care le-au dat născare şi le-au pregătit era de fericire, de bunăstare şi de libertate, de care strănepoţii lor se bucură astăzi.

Când Ecaterina II, clironoamă vrednică a marelui Petru, vroi în Rusia a lărgi şi mai mult calea civilizaţiei deschisă de gloriosul ei predecesor, ea nu gândi nici într-un chip de a izgoni obiceiele şi credinţele ţărei; dimpotrivă, simtimentul naţional fu cel întâi mobil al planurilor sale! Literatura, poezia, istoria naţională fură reînviate; şi, spre îcurajarea lor, lăzile visteriei împărăteşti erau purure deschise; numai culegerea şi publicarea cronicilor naţionale costară peste un milion de ruble.

Noi de aceste n-am făcut şi nu facem nimică. Când, după izgonirea domniilor străine, am fost chemaţi să ne dăm nouă instituţii, ne-am purtat ca când ne-ar fi fost ruşine de tot ce era al nostru; am aruncat tot ce era esenţial pământesc, ne-am lepădat de trecut ca Petru de Hristos, ne-am lepădat de toate acele instituţii vechi care făcuseră puterea strămoşilor noştri, ca de o haină puturoasă, când trebuia numai să izgonim abuzurile ce se vârâseră în legile şi viaţa noastră prin lungi ani de tiranie şi de războaie, păstrându-le însă spiritul şi potrivindu-l cu timpul de faţă. Noi am socotit că, lepădând tot şi împrumutând tot, am face mai bine şi am merge mai departe. Ce am isprăvit? Am adus în ţara noastră plante străine, nepotrivite cu clima şi pământul nostru, şi care nu ne vor da niciodată roduri coapte, în loc de a ne mărgini a curăţi şi a vultui plantele înrădăcinate de sute de ani în ţara noastră. Aşa am schimbat abuzurile pământeşti cu abuzurile străine; dintr-o ţară patriarhală, ne-am făcut ţară feudală. Am luat luxul, corupţia şi formele exterioare ale Europei, dar nu şi ideile de dreptate şi deopotrivă îndrituire, bunăstarea materială şi descoperirile geniului, care astăzi fac fala seculolui. Ce am isprăvit că avem, cum am zis, litera, iar nu spiritul? Ne pretindem naţie civilizată şi avem robi; civilizaţia noastră se mărgineşte în lux, în mărfurile europene, care ne exportează toată bogăţia, în caretele şi juvaerele femeilor noastre şi în cunoştinţa superficială a unei sau două limbi străine, care ne dau înlesnire de a înţelege romanele doamnei Sand şi vodevilele domnului Scribe. Propăşirea noastră intelectuală se mărgineşte în şasesprezece şcoli publice! Iar bunăstarea materială este închisă între pereţii poleiţi a câteva palaturi boiereşti. Burjuazie, adică stare de mijloc, puterea cea mai de căpetenie a unui stat, nu avem, căci prea o dispreţuim pentru ca cineva să vroiască a rămânea în ea şi să nu se silească, la cel întâi prilej şi cu orice preţ, de a se preface în boier. Ţăranul trăitor în vizunii, căci numai case nu le putem zice, îmbrăcat în stremţe şi îngenuncheat, este tot aşa ca şi când era silit de a fugi înaintea hunilor şi tătarilor. Oraşele noastre sunt numai nişte sate mari. N-avem drumuri, n-avem canaluri, producturile noastre putrezesc pe loc, comorile noastre minerale zac necunoscute în vinele pământului. În mijlocul celor mai mari bogăţii, cu pământul cel mai roditor, cu apele cele mai vii, cu pădurile cele mai frumoase, suntem săraci; şi pentru ca să ne putem îndestula nevoile civilizaţiei ce ne-am dat, adică straiele europene, trăsurile lui Brandmaier, mobilele de lux ale Parisului, poftele aprinse ce am dobândit în ţări străine, ne sărăcim prezentul şi ne ruinăm viitorul. Cât de departe însă am merge, câtă fericire ne-am pregăti, când, în loc de a ne cheltui în deşert activitatea şi capitalurile noastre, le-am întrebuinţa în sporirea buneistări materiale a ţării noastre, singura care ne poate duce la bunăstarea intelectuală, adică la adevărata civilizaţie. Politica noastră nu trebuie să fie în chestiile din afară; adevărata noastră politică este cu totul în reformele dinlăuntru. Să răspândim luminile şi bunăstarea ma terială în clasele de jos, care astăzi zac în neştiinţă şi în sărăcie, să îmbunătăţim agricultura şi creşterea vitelor, ţâţele statului, cum a zis un mare ministru al Franţiei, să deschidem nouă comunicaţii şi nouă căi de exportaţie productelor noastre, pentru că, cum a zis odinioară în fosta Academie un bun prieten al nostru şi profesor de economie, importanţa noastră politică nu poate spori decât prin numărul chilelor de grâu ce vom exporta. Să ne unim, mai ales, toţi într-un singur şi mare ţel, fără deosebire de stări, de tarafuri, de partide, ţelul de a scoate ţara noastră din haosul, din ignoranţia şi demoralizaţia de astăzi; atunce vom avea adevărată politică, atunce vom fi adevăraţi bărbaţi de stat!

Soarta m-a menit de a călători o a treia parte din viaţa mea. Nu este ţară din Europa în care să nu fi călcat piciorul meu, nu este stare a societăţii să nu o fi observat de aproape. De la insulele Scandinave până la patria lui Temistocles şi a lui Solon, de la vechea Bizanţie, rezidenţa măreaţă a sultanilor, până la coloanele lui Ercul, am îmblat toate ţările, am trăit cu luxul celor mari şi cu lipsa celor mici. Prin un şir de deosebite împrejurări mi-a fost iertat, mie celui fără titluri, fără avere, fără vreo însemnătate, de a străbate acolo unde mulţi puternici ai ţării mele au găsit uşile închise. Ani întregi am putut observa de aproape domnia celui de pe urmă din cei trei aliaţi ai anilor 1814 şi 1815, Fridrih Vilhelm III al Prusiei, mai blând şi mai simplu în traiul său decât cel mai neînsemnat al său general.

Am studiat Franţa sub regatul lui Ludovic-Filip, care, cu toate strigătele, a dat patriei sale optsprezece ani de pace, de bogăţie şi poate şi de adevărată libertate. Am cercetat Spania atât în palaturile Isabelei, cât şi în vechile sale catedrale, în ruinele care îi acopăr oraşele, în obiceiele poetice ale poporului său zdravăn şi puternic ca şi în timpurile lui Carl Cvint şi Filip II, şi căzut numai pentru că a părăsit bogăţiile pământului său şi s-a dus să caute altele în băile de aur ale lumii nouă. Ei bine, cu cât am călătorit, cu cât am observat naţiile străine, cu atâta mai mult m-am încredinţat că popoarele nu pot ajunge la adevărata civilizaţie decât prin cultivarea şi dezvoltarea facultăţilor naţionale şi sporirea buneistări materiale; că toate acele instituţii, menite spre a da claselor de jos un trai mai bun, un confort mai mare, spre a le înlesni îndestularea terbuinţelor, sunt totodată însuşite de a izgoni şi ignoranţa şi de a îmbunătăţi şi soarta morală a oamenilor şi, prin urmare, a le pregăti o adevărată civilizaţie. Pururea, dar, am avut râvnă de a studia de aproape toate acele instituţii formate de Europa, spre a da claselor de jos folosurile de care până acum se foloseau numai clasele înstărite. Spre a putea izgoni ignoranţa şi corupţia care îi este urmarea, spre a împuţina crimele şi spre a aşeza moralitatea, am cercetat, dar, cu de-amănuntul, pe de o parte, aşezămintele menite de a răspândi învăţătura, de a stârpi viţiurile şi a înălţa inima, adică şcolile, casele penitenciare, institutele pentru tinerii osândiţi, pentru cerşetori, pentru orbi, surzi şi muţi, casele de nebuni, adăpostirile pentru orfani şi bătrâni, spitalurile pentru deosebitele pătimiri, şi, pe de alta, aşezămintele menite de a răspândi bunăstarea, precum drumurile de fier şi canalurile ce favorizează comunicaţia lucrurilor şi a ideilor, companiile de siguranţie şi de împrumut, băncile care înlesnesc comerţul, casele de cruţare care apără bătrâneţele de chinurile sărăciei şi, în sfârşit, spiritul şi tainele asociaţiei, singura dumnezeire care astăzi face minuni, pentru că poate tot, pentru că adunând părticelele pierdute în gloatele indivizilor, formează din ele o putere concentrată, la care nimene nu este în stare de a se împotrivi. Când cercetam toate aceste instituţii, agenţi puternici şi neapăraţi ai civilizaţiei, şi când cu jale descopeream că ţara mea nu are nici una din ele, atunce vedeam ce deosebire este între Europa şi între noi şi ce drum mare mai avem a face spre a o ajunge măcar de departe. Cititorii mei binevoiască a-mi ierta acest speach, cum zic englezii, adică, româneşte, acest mic cuvânt ieşit din şirul romanului. Cursurile însă de moral nu plac astăzi; de aceea moraliştii în secolul nostru sunt siliţi, ca spiţerii, a polei hapurile ce vroiesc a da bolnavilor. Spre a mă tălmăci mai bine, şi ca să intru în gustul cititorilor mei, voi lua de pildă un scriitor străin. Când vestitul Eugene Sue a vroit a interesa clasele bogate în favorul claselor muncitoare, el n-a făcut o carte de moral, ci s-a slujit de un roman; el a scris Tainele Parisului. Aşa şi mie, fie-mi iertat, între descrierea confetăriei lui Felix şi o declaraţie de amor, a vă zice două cuvinte în contra maniei ce avem de a ne întipări numai modelele rele şi abuzurile străine şi de a mijloci totodată şi pentru o nenorocită stare, cea mai neapărată pentru puterea şi înflorirea unei ţări, starea căreia într-un mare moment i s-a făcut o solenelă făgăduinţă: îmbunătăţirea soartei etc. şi căreia ar trebui să ne aducem aminte că mărinimia a doi auguşti monarhi i-a închizeşluit fericirea*.

— Da, da, frăţică, urmă a vorbi dl Stihescu, român sunt şi român vreau să mor. Nu vreau să mă şonţesc; cine mă iubeşte, aşa să mă ieie; cine nu, să mă lesă.

— Dar, dar, răspunse N. Măcărescu, asta a fi până când te-i amoreza de vro domnişoară de a noastră; şi atunce cum o să te aud ciripind bonjour şi mon cher.

— Ferească-mă Dumnezeu şi Maica Preacurată, strigă benderliul, făcându-şi semnul crucii. Da sunt sigur că asta nu mi s-a întâmpla, pentru că niciodată n-oi suferi ca cârpa să mi se puie mai sus decât căciula.

— Bine, bine, vom vedea, urmă băiatul francezo-român, l'homme propose et Dieu dispose, sau qui compte sans son hôte compte deux fois, sau...

*
"Birnicii lucrători de pământ, ca unii ce prin a lor muncă şi strădanie revarsă îmbelşugarea în adunările omeneşti, se cuvine a fi mai cu samă privigheţi şi luaţi aminte, pentru ca starea lor să câştige din zi în zi îmbunătăţire" (Reglementul organic, Anexa, lit. G, art. XXXIV).

"Ei se folosesc cu apărarea de tot felul de havalele" (idem, art. XI). "Însuşirile ministerului dinlăuntru se află în primirea măsurilor cuviincioase spre buna statornicire şi îndămânatica petrecere a locuitorilor prin odihnătoare case a locuinţei lor, trebuincioasele heiuri şi semănarea legumelor, răsădirea pomilor şi mai ales a aguzilor" etc., etc., etc. (Regl. organ, cap. IV, art. 130 G). — Destul cu proverburile tale; şi uită-te mai bine cine vine, îl întrerupse avocatul... Într-acel minut, un balon-brişcă elegant şi tras de doi cai negri se opri dinaintea confetăriei. Lacheul în livre simplă, dar elegantă, fără acele cusuturi şi bande de fir care pururea vădesc un provincial sau un ciocoi înnobilat, ţiindu-şi pălăria în mână, deschise oblonul. Un tânăr sări mai mult decât se coborî din trăsură, dând braţul uneia după alta la două dame tinere, şi pe urmă le duse la o masă în confetărie, aproape de masa unde şedeau cunoscuţii noştri. Tânărul se deosebea prin frumuseţea şi expresia figurii sale, prin focul ochilor şi prin eleganţa simplă, dar de bun-gust a portului. După ce întrebă socotinţa damelor, porunci să le aducă îngheţată. Ochirea prietenilor noştri se opri curând asupra noilor veniţi, mai ales asupra damelor, ambe tinere şi frumoase, dar de deosebite feluri: pentru că una avea o figură oacheşă şi melancolică, iar cealaltă avea o faţă bălaie şi veselă şi care nu cerea mai bine decât chiar din tristeţe să-şi facă o armă de cochetărie. — Cine-s oare? întrebă francezul pe avocat.
— Aga Tachi Mătiescu şi cu femeia sa, munteni, veniţi de la Bucureşti, de curândă vreme, răspunse acesta. — Care-i femeia lui, întrebă dl Stihescu, acea din dreapta? Şi zicând arăta la doamna bălaie, care râdea în hohot, puindu-şi batista la gură şi căutând în toate părţile cu cine să înceapă telegraful ochilor. — Nu, ceealaltă, răspunse colonelul, care samănă coborâtă din ceruri şi soră cu îngerii. Această laudă nu era în adevăr exagerată. Elena era tipul cel mai ideal al frumuseţii. Închipuiţi-vă o femeie de talie de mijloc, cu o faţă virginală şi frescă, care nu semăna nicidecum a fi măritată de cinci ani. Un cap oval cu cele mai pure şi corecte linii; un păr negru ca pana corbului, o frunte largă şi albă ca albastrul Italiel şi pe a căreia tâmple se vedea vânătul celor mai fine vine, doi ochi din care, prin o curiozitate rară a naturii cât şi încântătoare, era unul albastru plin de dulceaţă, ca a zânelor Nordului, şi celălalt negru, sclipitor de toate razele meridionale ce se văd numai în ochii unei andaluze, două sprâncene încordate, care, cum ar zice un poet din şcoala lui Conachi, forma cel mai frumos arc al amorului, obrajii acoperiţi de acea albeaţă palidă ce dă atâta expresie unei figuri de femei, un nas de romană, o gură, lăcaşul graţiilor, a cărora buze, tot după cum ar putea zice poetul sus-pomenitei şcoale, semăna a două foi de roze; cât pentru dinţi, nu cred ca oceanul să aibă mărgăritare care să fi putut a le întrece albeaţa. Închipuiţi-vă, pe lângă aceste, un zâmbet nevinovat şi îngeresc, un gât alb şi mlădios ca al lebedei, un piept şi nişte umere precum le-a visat numai Fidias, o talie de baiaderă, să o strângi între două degete, forme care aduna toate condiţiile esteticii şi a voluptăţii, picioarele unei sevilane şi un mers de zeiţă plimbându-se pe nouri, iarăşi după expresia poetului mai sus prenumit. Era cu neputinţă ca o asemenea fiinţă să nu lese, odată văzută, o impresie neştearsă şi ca acea impresie să nu se schimbe în curând într-un amor viu în orice inimă de tânăr, când înşişi bătrânii văzând-o regretau anii juneţei lor. Tot în ea era de o perfecţie neimitabilă şi ce contribuia mai mult a-i lipi inimile era aerul de melancolie ce-i acoperea figura.

Tovarăşa care-i sta aproape, Laura, vară-sa şi tânără văduvă, cum sunt la noi, adică despărţită de bărbat, făcea un contrast desăvârşit. Tot de o talie ca şi Elena, dar bălaie, cu trăsăturile lungăreţe, cu obraji albi, grabnici de a se roşi, însă nu de ruşine, figura sa nu era în stare de a răbda analizul unui cunoscător; ochii săi, care făgăduiau toate voluptăţile amorului material, avea însă un ceva crud în căutarea lor, iar buzele subţiri, semn de un caracter calculator şi nu prea uşor; ea avea în totul un nu ştiu ce diavolesc, la care, dacă cineva nu se păzea bine, era cu neputinţă de a se împotrivi. Căutătura sa ades avea puterea magnetică a şarpelui atrăgând pe nevinovata păsăruică. Viaţa sa era o singură şi întreagă cochetărie. Se pretindea virtuoasă şi purta trei-patru intrigi deodată, unuia dându-i vârful degetului de atins, altuia numai o ochire făgăduitoare de tot şi neîmplinind nimică, unui al treilea buzele de sărutat, la altul piciorul şi la un al cincilea genunchiul. Se pretindea virtuoasă, şi unul avea voie de a o strânge de mână sau de a o călca pe picior, când ea nu se însărcina mai întâi cu aceste practici, şi altul de a o apuca de talie. Ştia tot; când platonică, când cu aerul nevinovat al unei vergure de cincisprezece ani, când cu pozele unei lorete din Paris, ea era din acel număr blestemat de femei care în amorul cuiva văd numai un mijloc de a petrece vremea şi de a produce jertfe nenorocite, din acele femei, tip rar, ce nu se găseşte decât la noi şi care nu s-a tratat încă de nici un romancier al Europei, adică măritată care caută o a doua nuntă, care, cu bărbat, vroieşte a-l schimba cu alt bărbat cu un mai mare rang, mai strălucită poziţie, mai întinsă bogăţie, şi cu nepăsarea unui ateu leapădă soţ şi copii şi, într-un adulter necontenit, schimbă la bărbaţi ca stăpânii cei răi la slugi, şi se primeneşte cu cununiile ca elegantele cu capelele. Pe lângă aceste, mai avea şi grozava răutate de a-şi alege cu preferinţă jertfele între însuraţi; a smomi pe un bărbat, a fura unei femei inima soţului său, a se făli cu izbânda acestuia, a introduce în perechile cele mai fericite şi mai potrivite ura, lacrimile şi grozava despărţenie, acesta era ţelul cochetăriilor sale; şi în aceste exerciţii era atât de înaintată, încât, deşi de douăzeci şi doi de ani de-abia, ea stricase mai multe case din cele mai bine nimerite. Femeile nu o vedeau decât cu grozăvie, iar bărbaţii urma a se arde la flacăra ochilor săi, ca fluturii de noapte la para lumânării. Avuse un bărbat care îi dase tot, rang, bogăţie, mulţumirea tuturor dorinţelor şi chiar a capriciilor sale, şi ea, spre răsplătire, după cinci ani de o necredincioasă căsătorie, îl lăsă într-o dimineaţă, fără a-i zice măcar adio. Acum alerga în toate balurile, în toate concertele şi plimbările, clocind un al doilea măritiş, şi până atunce făcând o goană de arapi între curtezani, nelăsând nimică în pace, de la adolescentul de şasesprezece ani şi până la adoratorul octogenar. Când veselă până la nebunie, când melancolică până la disperaţie, când împopoţată ca o madoană catolică, când înnegrită şi jălindă ca văduva lui Mausol, ea era în toată puterea cuvântului un demon cu faţa de înger, adevărat cameleon, luând toate formele, jucând toate rolele, sunând toate gamele simtimentului, imitând toate virtuţile şi cunoscând toate viţiurile, fiind blestemată şi menită de a aduce nenorociri, lacrimi şi jertfe pretutindene unde i se întindea ochirea, unde îi călca piciorul.

În cât de aga Tachi Mătiescu, el era ca de treizeci de ani, cu o figură expresivă, cu ochii pătrunzători, cu musteţi şi favoriţi negri. Deşi îmbrăcat simplu, totul vădea în el gustul unui om de lume. Conversaţia sa, deşi nu vie şi grabnică, era plăcută, arătând în toate un bun simţ firesc, multă logică şi un caracter energic, dar necapabil de a se împotrivi la cea întâi ochire a unei femei ceva frumuşele."

Adus de la "http://ro.wikisource.org/wiki/Tainele_inimii"

Vacanta in Bavaria si Tirol (partea VIII)

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977


Ultima zi de vacanta, 07 ianuarie 2010, am inceput-o cu o vizita la Muzeul Clopotelor. Aici poti incerca sunetele diferitelor clopote lovindu-le cu ciocane, poti asculta cutiute muzicale si multe altele. Exista chiar si o topitorie veche de 400 de ani, unde erau modelate clopotele. Muzeul a primit chiar si Premiul Muzeelor Austriei, asa ca nu trebuie ratat. Se pare ca cel mai vechi clopot a fost fabricat in China, in jurul anului 3.000 i.Hr. Deoarece dragostea pentru clopote era considerata pagana, crestinii le-au acceptat abia in sec. al II-lea d.Hr. Primele clopote au fost aduse in Europa de misionarii crestini, in sec. al VI-lea. Incepand cu sec. al XV-lea sunetul clopotului a putut fi influentat prin forma ce i se dadea. In anul 1732 la Moscova a fost creat cel mai mare clopot din lume: 214 tone. Clopotul se numeste Czar Kolokol, iar materialul necesar a fost topit in 19 furnale. Turnul in care urma sa fie adapostit clopotul trebuia sa fie construit in jurul acestuia, datorita greutatii lui Czar Kolokol. Din pacate, in anul 1737 un incediu a distrus mare parte din oras; a fost distrus si turnul, iar o mare bucata din clopot s-a desprins datorita focului si apei folosite la stingerea incendiului. Timp de un secol clopotul nu a putut fi ridicat din groapa in care ramasese: in 1836 constructorul francez Montferrand a fost adus special la Moscova. Acesta a reusit sa-l ridice, cu ajutorul a 20 de cabluri si alte masinarii, iar astazi clopotul Czar Kolokol se afla la Kremlin, pe un piedestal.
Cel mai celebru clopot din Austria este Pummerin. A fost realizat in 1711 prin topirea a 180 de tunuri turcesti, capturate dupa eliberarea Vienei din asediul otoman in 1683. Clopotul era in biserica Sf. Stefan din Viena cand a fost distrus in cel de-al Doilea razboi Mondial.
Muzeul merita vizitat, are exponate foarte interesante iar atmosfera este cat se poate de placuta!

De aici am mers in Turnul Orasului ce a fost construit intre 1442-1450. In timpurile din vechime a servit drept inchisoare, insa in zilele noastre este doar un loc ce ofera o privelista extraordinara asupra orasului: turlele ascutite ale bisericilor, acoperisurile rosii ale caselor si varfurile marete ale Alpilor - aceasta este minunata panorama ce se deschide in fara ochilor, odata ce ai ajuns sus.

Am mers apoi la Catedrala St. James, Domul, situat in Domplatz. A fost biserica parohiala, ridicata la rang de catedrala in anul 1964. Are doua turnuri impunatoare si un dom asupra corului. A fost construita intre 1717 - 1724 dupa planurile arhitectului baroc Johann Jakob Herkommer, si renovata dupa ce a fost grav avariata in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. In interior are stucaturi realizate de fratii Asam. In partea de nord a altarului poate fi admirat un impunator monument, proiectat de catre Hubert Gerhart pentru arhiducele Maximilian, Mare Conducator al Ordinului Teuton.

Am vizitat apoi biserica iezuita a Vechii Universitati. Este una dintre principalele biserici ale orasului. Este inchinata Sfintei Treimi si este biserica oficiala a Universitatii din Innsbruck.
A fost construita intre 1627-1640, insa constuirea turnurilor in forma lor actuala a fost terminata in anul 1901. Intre 2003-2004 a avut loc renovarea interiorului bisericii, ocazie cu care Sanctuarul principal, care a fost distrus in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, a fost reconstruit, si un nou altar a fost asezat in mijloc.
A fost construita si o noua intrare in cripta, in apropierea usii de acces in biserica. In cripta se afla mormintele iezuitilor care au murit in Innsbruck, precum si mormintele lui Leopold al V-lea si al Claudiei de Medici. In turn este cel de-al patrulea clopot ca marime din Austria, cu o greutate de 9.200 kg; mai mari decat acesta sunt Pummerin din catedrala Sf. Stefan din Viena, Clopotul Sf. Salvator din catedrala din Salzburg si "Friedensglocke" din Moersen.

Ne mai plimbam pe strazi, in cautare de suveniruri pentru noi si cei de-acasa: magneti de frigider pentru colectia noastra, vederi si dulciuri.

La ora 14.38 trenul in care eram si noi se punea in miscare din Gara Innsbruck, catre cea din Munchen; din Munchen urma sa luam avionul Lufthansa inapoi catre Bucuresti. Calatoria cu trenul a durat de aceasta data 3 ore (fata de cea de la venire, care a durat 2 ore, ruta fiind acum alta). Peisajul a fost de-a dreptul spectaculos: prapastii, munti si tuneluri, brazi incarcati de zapada, poduri si iarasi munti. Nici nu am stiut cand am trecut din Austria in Germania, atat doar ca am vazut trambulina pentru sarituri cu schiurile de la Garmish-Partenkirchen. Aici au avut loc Jocurile Olimpice de iarna in anul 1936. Data viitoare vom incerca sa o vedem ceva mai de-aproape!!! Dar mai ales sa asistam la una dintre etapele concursului de sarituri cu schiurile!

Acestea fiind spuse, s-a cam incheiat si vacanta noastra de iarna: una dintre cele mai frumoase, plina de partii, muzee, biserici, munti, carnati, artificii, castele, regi si, mai ales, povesti....


Cu drag,
Cristina si Cristin DUMITRU

Vacanta in Bavaria si Tirol (partea VII)

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977

Pe 06 ianuarie 2010, la ora 09.00, eram in fata Garii din Innsbruck: urma sa mergem la Muzeul Swarovski. Exista o cursa speciala a muzeului, un autocar pus la dispozitia vizitatorilor sai, cu care am mers gratis pentru ca aveam Cardul Innsbruck. Drumul dureaza aproximativ 30 min. pentru ca muzeul este in afara orasului.
Si am ajuns la muzeu. Suntem intampinati de figura Uriasului cu ochii albastri. Interiorul muzeului, in subteran, este un peisaj ce depaseste orice imaginatie, alcatuit din mii de cristale. Pornim la plimbare, intre vis si realitate. Minunatele camere subterane, create in anul 1995 sub patronajul artistului Andre Heller, gazduiesc o colectie de instalatii fantastice si lucrari stralucitoare ale unor mari artisti. Inca de la inaugurare si pana in ziua de azi Lumile de Cristal continua sa farmece oameni de toate varstele, din intreaga lume, prin inscenari noi si uluitoare. Sala de intrare este o camera a comorilor, de un albastru intens. Opere de arta, din cristal, ce apartin unor artisti precum Keith Haring, Niki de Saint Phalle, John Brekke, Salvador Dali si Andy Warhol inconjoara piesa centrala: Centenarul - un cristal de 300.000 de carate, cel mai mare cristal din lume. Trecem pe langa un perete de cristal cu 11 metri inaltime si 42 de metri latime si ajungem in Teatrul Mecanic: haine, papusi, obiecte de uz casnic. In Teatrul Mecanic al lui Jim Withing acestea prind viata, danseaza si zboara ca prin farmec. Jocul transformarii si posibilitatile oferite de mecanica de inalta precizie isi gasesc expresia artistica in acest spectacol de moda, suprarealist si straniu de frumos. Ajungem apoi in Domul de Cristal unde, in acompaniamentul muzicii lui Brian Enos, lumina se reflecta in mii de directii pe peretii fatetati. In Domul de Cristal, o cupola din 595 de elemente, ai impresia ca te afli in interiorul unui cristal gigantic; vocea suna ciudat, parca a picaturi de apa, iar in peretii de cristal se gasesc incrustate diferite sculpturi tot din cristale. Ajungem apoi in Cristaloscop: formatiuni de cristale mereu schimbatoare alcatuiesc cel mai mare caleidoscop din lume, care se reflecta intr-un cristal cu 440 de fete. Vedem apoi sculptura ce infatiseaza un vis de iarna, Tacerea Luminii: nici zapada proaspat cazuta nu poate fi mai frumoasa decat aceasta lucrare din sute de cristale, opera artistilor Tord Bootinje si Alexander McQueen. In Teatrul de Cristal se ridica cortina pentru un ansamblu viu colorat si magic al scenografei si creatoarei de costume Susanne Schmogner. Ingerul florilor, o planta consumatoare de cristale si soarele ce danseaza cu luna ne fac sa dam frau liber imaginatiei, in compania creatiilor olfactive ale lui Jane Haidachers. Mergem apoi pe Aleea de Gheata creata de Oliver Irschitz, care transforma o incapere intunecata intr-un univers stralucitor: o lumina urmareste fiecare pas, iar sub picioare se formeaza cristale stralucitoare. Ajungem apoi si in camera cu obiectele uriasului ce calatorea prin lume: un toiag, un inel si un acordeon gigantice. Ajungem apoi si la camera unde, in stralucirea a mii de cristale Swarovski, cunoscuta soprana Jessye Norman canta aria de final "Thy hand, Belinda" din aria "Dido si Aeneas", arie ce a fost inregistrata in Domul de Cristal. Vizitatorul poate sa reasculte de fiecare data cantecul in aceasta Camera a Minunilor in care, alaturi de artista, un gigantic cristal de munte din Madagascar emana energia sa enigmatica. Trecem apoi prin Puzzel-ul lui Poseidon: intre lamele de inaltimea incaperii, pietricele colorate de mare si personaje maritime stralucitoare apar in fata ochilor. In camera ce gazduieste creatia lui Fabrizio Plessi fiecare copac are un miez artificial sub forma unei instalatii ce emana flacari si umple astfel de viata invelisul zgrunturos si lemnos. Plimbarea prin padurea fermecata este insotita de licaririle misterioase ale Meduzei-Stat Leviathan, o instalatie de lumini si cristale conceputa de Thomas Feuerstein.
Iesirea afara inseamna parca trezirea dintr-un vis frumos, dar si foarte ciudat!

Am revenit in Innsbruck tot cu autocarul special Swarovski si am luat autocarul Sightseeing (tot gratuit, pentru posesorii de Card Innsbruck). Cu el am mers pana la Bergisel, unde TREBUIA sa vedem trambulina pentru sarituri cu schiurile.
Bergisel are o reputatie destul de sangeroasa, aici avand loc patru batalii ale tirolezilor impotriva soldatilor francezi si bavarezi, in anul 1809. Conducatorul tirolezilor a fost Andreas Hofer si lui i-a fost ridicat monumentul ce-i poarta numele, in anul 1893, pentru a omagia lupta acestuia pentru libertatea Tirolului.
Trambulina pentru sarituri cu schiurile de la Bergisel a fost construita in anul 1925. A fost marita in anul 1964, cu ocazia Jocurilor Olimpice ce au avut loc aici, si adaptata apoi pentru Jocurile Olimpice din anul 1976 cand Franz Klammer a castigat medalia de aur, la capatul unei competitii ce a tinut spectatorii cu sufletul la gura.
Trambulina si zona inconjuratoare au fost reproiectate intre 2001-2002, conform planurilor arhitectei londoneze Zaha Hadid. Noul stadion al trambulinei a fost deschis pe 14 septembrie 2002 si poate primi 28.000 de spectatori. Cel mai important eveniment este Turneul celor 4 Trambuline.
Vizitatorii mai atletici pot urca cele 455 de trepte de la intrare pana la terasa superioara, insa mai comfortabil si mai rapid este modernul funicular. Poate transporta 350 de persoane pe ora si strabate distanta in 2 minute. Din turn vizitatorii iau liftul pana in varf. Fundatia constructiei are un diametru de 16 metri pe 20 metri. Liftul pentru vizitatori ajunge la terasa la inaltimea de 43.50 metri.
Cateva detalii:
- inaltimea turnului: 50 metri;
- cel mai inalt punct: 250 metri deasupra Innsbruck-ului;
- cel mai jos punct: 650 metri deasupra nivelului marii;
- punctul de start: 778.45 metri deasupra nivelului marii;
- viteza de decolare: 92 km / ora;
- capacitate spectatori: 28.000 locuri;
- linia de aterizare: 120 metri;
- record la competitiile de iarna: 134.50 metri, apartinand schiorului german Sven Hannawald (GER).

Dupa ce am plecat de la Bergisel, am pornit cu tramvaiul 6 catre Igls; tramvaiul porneste din oras, din Innsbruck, si urca apoi muntele, pe serpentine inguste si printre peisaje de o extraordinara frumusete. Cand vom reveni in Innsbruck vom face o plimbare dus-intors doar cu acel tramvai!

Din Igls am mers catre statia Patscherkofel Talstation: am luat telecabina pana la statia Mittelstation, unde am schimbat si am urcat apoi, cu o alta, pana la Bergstation, la altitudinea de 1.952 metri. De aici ar fi trebuit sa mai luam telescaunul pentru a ajunge la statia Patscherkofel, la altitudinea de 2.250 metri, insa cum era frig si trebuia sa si platim biletele (6 euro / persoana) am renuntat. In schimb am ramas uimiti de panorama asupra Alpilor, ce se deschidea in fata ochilor la altitudinea de 1.952 metri. Vai si munti, munti si vai, ici-colo cate un palc de case, multe partii de schi ce brazdau versantii muntilor... Soarele iesea putin din nori si transforma totul intr-un peisaj de o ireala frumusete. Nu stiai incotro sa te uiti mai intai!
Aici, la Bergstation, erau si doua restaurante: Siglu Bar si Panorama Restaurant. L-am ales pe cel de-al doilea pentru a savura o supa de taietei, fierbinte, un vin fiert si un punch! Excelent!!! In fata aveam panorama varfurilor Alpilor, supa ce intrecuse toate asteptarile si o caldura placuta ce ne patrundea in corp dupa paharul de vin fiert....
Ce n-as da sa fie astfel de momente in fiecare vacanta...

Ei, dar a trebuit sa coboram in Innsbruck pana la urma. Prima oprire a fost la Acoperisul de Aur (Golden Roof) si muzeul sau. Acoperisul de Aur este cel mai cunoscut simbol al orasului. Friedrich al IV-lea, arhiduce "de profesie", a avut ideea geniala de a construi un astfel de acoperis. Astfel ca la inceputul secolului al XV-lea si-a inceput realizarea visului, aducand astfel orasului Innsbruck cel mai important simbol al sau. L-a construit in onoarea imparatului sau, Maximilian I. Dupa cum se stie, imparatul a fost foarte incantat de un astfel de cadou, mai ales ca ii placea sa stea inconjurat de lux sub Acoperisul de Aur si sa urmareasca activitatea ce se desfasura in piata de dedesubt.Cum nu existau televizoare, cinematografe si radiouri la acea vreme, Maximilian I se distra de minune urmarindu-si supusii in viata de zi cu zi. Am reusit sa vizitam muzeul, destul de micut, dar placut.

Alaturi de Acoperisul de Aur este si frumoasa Casa Helbling. La origini a fost o cladire in stil gotic ce data din anul 1560, la care au fost adaugat frumoase ornamente rococo in anul 1730.

De aici am mers la Muzeul Arsenalului Zeughaus. Fost depozit de arme al imparatului Maximilian I, astazi este un muzeu ce merita vizitat de intreaga familie, fiind si un muzeu al culturii tiroleze si al istoriei locale. Exponatele sale ne-au purtat din cele mai vechi timpuri pana in prezent; nu au fost doar arme, ci si diferite obiecte ce poarta in ele istoria acestor locuri.

Dupa ce am terminat cam tot ce ne trecusem pe lista pentru penultima zi de vacanta, ne-am dus sa mancam. Din pacate pentru noi, in Piata de Craciun casutele erau inchise, ba mai mult chiar, erau demolate. Pe la restaurante erau preturi ce depaseau bugetul noastru.... asa ca, dupa foarte multa vreme, am ajuns sa mancam la Mc'Donalds...Daca ne-am fi gandit mai devreme, ce bine ar fi fost...regretam acum carnatii cu mustar de fiecare seara (desi, sincer, ni se cam luase de ei...)

Va urma

Vacanta in Bavaria si Tirol (partea VI)

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977

Pe 05 ianuarie 2010, dis-de-dimineata am fost in Gara din Munchen: urma sa plecam la Innsbruck, cu trenul de 07.31. Cumparasem de cateva zile biletele de tren pe ruta Munchen-Innsbruck-Munchen, la pretul de 67.00 euro / persoana / dus-intors. La ducere am calatorit cu un tren EC, un fel de "Sageata Albastra" cu imbunatatiri: toaleta la fiecare vagon, loc foarte mult la picioare si deloc aglomerat; cum trenurile erau destul de dese, nici macar nu aveam locuri prealocate. In aproape 2 ore urma sa ajungem in Innsbruck; astfel ca la 09.23 am fost la destinatie. Aveam rezervari la hotel Hilton, aproape de gara si de centrul orasului. Am cerut camera la un etaj superior, pentru a avea vedere asupra orasului. La receptie ne-au fost blocati 50.00 euro pe cartea de credit - garantie in cazul in care am fi consumat ceva din minibarul pe care il aveam in camera.
Dupa ce ne-am instalat (camera superba, cu ferestre mari prin care se vedeau orasul, muntii si avioanele ce aterizat pe aeroportul din apropiere) am pornit la plimbare.

Acum dar si in zilele ce au urmat am trecut pe langa Arcul de Triumf din Innsbruck.
Imparateasa Austriei, Maria Tereza, a fost atat de nefericita din pricina mortii sotului ei, incat a poruncit construirea unui Arc de Triumf pe principala artera de transport din partea sudica a orasului. Rezultatul a fost un Arc de Triumf in stil roman. Arcul a fost construit in anul 1765 pentru a comemora moartea lui Francis I Stephen de Lothringen (sotul Mariei Tereza), care a decedat in timpul ceremoniei casatoriei fiului sau. Tragedia s-a petrecut la nunta fiului sau, duce de Toscana (mai tarziu imparatul Leopold al II-lea) cu Maria Ludovica de Spania.

De aici ne-am oprit la Centrul de Informare Turistica pentru a mai lua cateva harti, pliante, dar si Innsbruck Card. Foarte utile, aceste carduri asigura accesul la toate muzeele, liniile de transport si partiile din zona, avand o valabilitate de 24h (25.00 euro), 48h (30.00 euro) sau 72h (35.00 euro).

Cu aceste carduri in buzunar am pornit catre linia Nordketten - un fel de telecabina "upgradata" ce facea legatura dintre statia Congress si Hafelekar (2.256 m). Avea si cateva opriri pe traseu, prima dintre acestea fiind la Alpenzoo. Aceasta gradina zoologica si-a deschis portile pentru public pe 22 septembrie 1962. Pana la sfarsitul anului avusese deja 30.000 de vizitatori, iar in anii care au urmat numarul anual al acestora a ajuns la aproximativ 300.000. Alpenzoo este rodul eforturile neintrerupte ale Prof. Hans Psenner Thanks (1912 - 1995) care, la varsta de 50 de ani si-a vazut visul implinit. Situata la o altitudine de 750 metri, aceasta este cea mai inalta gradina zoologica din Europa. Peste 2000 de animale din 150 de specii fac sa merite din plin o vizita la gradina zoologica ce se intinde pe aproximativ 4,1 ha.
Peste tot sunt puncte de observatie ascunse, astfel incat vizitatorul sa surprinda momente cat mai naturale din viata animalelor.

De la Alpenzoo am luat telecabina mai departe si am schimbat-o la statia Hungerburg (860 m), urmand sa ne continuam urcusul cu o elecabina "clasica" pana la statia Hafelekar (2.256 m). Privelistea pe care am avut-o de aici este imposibil de descris in cuvinte: varfuri muntoase, zapada, si un grup de parapantisti. Peste tot in jur se cascau hauri si se ridicau coltii ascutiti ai Alpilor. Privelistea era superba, vremea senina si daca am fi avut ceva mai mult timp, am fi stat acolo o zi intreaga. Erau si schiori care urcau pana aici cu telecabina si apoi isi dadeau drumul cu placile sau schiurile pe partiile destul de abrupte din jur. Nu stiam unde sa privim mai inainte; parca nu ne mai saturam sa tot admiram ceea ce vedeam. Parca nici o fotografie nu ne multumea pentru ca nu reuseam sa surprindem exact ceea ce vedeam noi in acele momente. Absolut superb, parca nici nu ne vedea sa credem ca aveam in fata asa frumuseti!
De aici am coborat apoi la statia Hungerburg, unde erau un restaurant, sezlonguri, mese si banci; erau si foarte multi schiori, de toate varstele, culorile si sexele. Erau si unii atat de mici, incat cred ca nici nu incepusera sa vorbeasca, dar lunecau pe schiuri fara probleme.

Dupa-amiaza am mers sa vizitam Palatul Hofburg din Innsbruck. Initial aici a fost resedinta permanenta a ducelui Leopold al II-lea. In anul 1410 fiul sau, Frederick al IV-lea i-a marit suprafata prin achizitionarea de mai mult teren, iar la sfarsitul sec. al XV-lea Sigismund, fiul lui Frederick al IV-lea este cel ce ii mareste suprafata pana la dimensiunile pe care le are astazi. In anul 1510 Maximilian I reface tavanul salii principale, dar acesta este distrus de incediul din anul 1534. Regele Ferdinand renoveaza sala si ridica acoperisul, cladirea aratand asemanator celei pe care o vedem acum. Conform unor documente din 1536 fata palatului este intarita cu cateva turnuri semi-circulare, deoarece fusese afectata de un cutremur. Maria Tereza este cea care renoveaza palatul ce isi pierde din importanta odata cu stingerea, in Tirol, a liniei regale a Habsburgilor. In 1754 se realizeaza un plan de renovare, sub coordonarea inginerului Johann Martin Gumpp. Celebrarea casatoriei fiului Mariei Teleza, Leopold, urmeaza a avea loc in Innsbruck. Moartea tatalui mirelui, Francis I, ce are loc in timpul ceremoniei, influenteaza decorul palatului: camera in care a murit acesta este transformata in capela. Lucrarile la palat au continuat in 1766 sub supravegherea inginerului Constantin Johann Walter, si au fost finalizate in anul 1770. Decorul interior insa, frescele tavanelor, au fost terminate abia in 1776. Palatul are 4 etaje, iar capela si alte doua sali mai mari ocupa 2 etaje. Palatul Hofburg din Innsruck este o capodopera a stilului rococo din acele vremuri. Intregul complex de cladiri ocupa o suprafata de 5.000 metri patrati si o suprafata totala de 85.000 metri patrati. Are in total 400 de camere, dintre care 30 de apartamente. Familia imperiala si membrii sai au venit des la Hofburg, din sec. al XV-lea si pana in 1918, cand monarhia a luat sfarsit. In acelasi timp, a fost si sediul conducatorilor tirolezi, iar mai apoi al guvernatorilor orasului. In zilele noastre Hofburg-ul este in proprietatea statului austriac.
Aici am vizitat si o foarte interesanta expozitiei dedicata alpinistilor, cataratorilor si iubitorilor muntelui in general.

Am vizitat apoi Hofkirche sau Biserica Curtii. Este absolut impresionanta, datorita mausoleului si statuilor care il strajuiesc.
Este o biserica gotica si a fost construita intre 1553-1563 de catre Ferdinand I spre amintirea bunicului sau, Maximilian I, imparat al Sfantului Imperiu Roman (1459-1519) al carui cenotaf abunda intr-o remarcabila colectie de sculpturi din perioada Renasterii germane. Desi Maximilian I a hotarat, prin testament, sa fie inmormantat in capela castelului Wiener Neustadt, s-a dovedit imposibil a fi construit acolo un monument funerar. Planurile acestuia fusesera facute in detaliu de catre Maximilian I, insa Ferdinand I, in calitate de executant, a ordonat construirea unei noi biserici si manastiri in Innsbruck pentru un monument funerar atat de impunator. Pana la urma, mormantul simplu al lui Maximilian I a ramas in Wiener Neustadt, iar Hofkirche serveste doar ca cenotaf.
Biserica a fost proiectata de catre arhitectul Andreas Crivelli din Trento, in forma traditionala a unei biserici germane cu 3 nave, un cor din trei parti, ferestre ovale si ascutite in partea de sus. Contraforturile din interior arata un compromis intre renasterea contemporana acelor vremuri, si stilul gotic tarziu. Stonemasons Hieronymus de Longhi si Anton de Bol au cioplit portalul de lemn. Interiorul are galerii si coloane de marmura rosie stilizate cu capiteluri corintice. Cutremurul din sec. al XVII-lea a afectat biserica si bolta principala a fost refacuta in stil gotic. Altarul inalt, asa cum il vedem astazi, a fost realizat in 1755 de arhitectul Curtii de la Viena, Nicolaus Pacassi, si decorat cu un crucifix realizat de pictorul Academiei din Viena, Johann Carl Auerbach. Statuile de bronz ale sfintilor Francisco si Teresa au fost lucrate de catre Balthasar Moll, sculptor al Curtii din Innsbruck, in 1768. Orga renascentista este opera unui dintre cei 5 cei mai mari realizatori de orgi din lume, Jörg Ebert de Ravensburg. Domenico Pozzo din Milan a pictat casetele orgii.
Capela de Argint de alaturi, ridicata in anul 1578, are un altar de argint inchinat Fecioarei Maria, in care au fost incorporati 3 colti de elefant si 300 kg de abanos; aici se afla si mormintele arhiducelui Ferdinand al II-lea si al sotiei sale, Philippine Welser (ambele realizate de Alexander Colin).
Cenotaful de marmura neagra cu ornamente al imparatului Maximilian I ocupa centrul bisericii. Florian Abel, de la Curtea Imperiala din Praga a fost cel ce a pus la dispozitie schitele acestuia, in dimensiunile actuale. Constructia cenotafului a durat peste 80 de ani: sarcofagul a fost terminat in 1572, iar in 1584 au fost adaugate elementele de infrumusetare finale: un rege ingenunghiat, patru virtuti si o grila din fier. Zidarul din Trento, Hieronymus Longi, a supravegheat personal construirea mormantului: marmura de Hagau, cateva trofee in relief, din bronz, si doua randuri de reliefuri in marmura alba deasupra.
Dar ce impresioneaza cel mai mult in aceasta biserica, dupa parerea mea, sunt cele 28 de statui din bronz, cu inaltimi de 200-250 cm, si care apartin stramosilor, rudelor si eroilor Curtii Imperiale din acea vreme. Realizarea statuilor a durat din 1502 pana in 1555 si a implicat pictori precum Christian Amberger, Albrecht Dürer, Jörg Kölderer, Jörg Polhamer Senior, si Ulrich Tiefenbrunn, si sculptori precum Peter Vischer cel Batran, Hans Leinberger, Leonhart Magt, si Veit Stoß. Trei dintre statui au fost proiectate de Dürer. Statuile ii reprezinta pe:

1 Regina Juana a Spaniei
2 Regele Ferdinand Catolicul al Spaniei
3 Ducele Philip cel Bun al Burgundii
4 Ducele Charles cel Curajos al Burgundiei
5 Ducesa Cymburgis a Masovia
6 Arhiducesa Margarethe a Austriei
7 Imparateasa Maria Bianca Sforza
8 Sigismund, Arhiduce al Austriei
9 Regele Arthur
10 Regele Ferdinand al Portugaliei
11 Ernest, Duce al Austriei
12 Theoderic cel Mare
13 Ducele Albrecht II cel Intelept Austriei
14 Regele Rudolf I
15 Regele Philip cel Frumos al Castiliei
16 Clovis Regele Francezilor
17 Regele Albrecht II
18 Imparatul Frederick III
19 Sfantul Leopold III
20 Contele Albrecht IV de Habsburg
21 Leopold III, Duce al Austriei
22 Frederick IV, Duce al Austriei (Frederick cu Buzunare Goale)
23 Albert I al Germaniei
24 Godfrey de Bouillon, Rege al Ierusalimului
25 Regina Elisabeth a Ungariei
26 Regina Maria a Burgundiei
27 Regina Elisabeth a Tirolului
28 Kunigunde a Austriei

Mai sunt si 23 de statui mici (66-69 cm) ale sfintilor patroni ai Habsburgilor. Acestea au fost proiectate de catre pictorul Curtii, Jörg Köldere, apoi cioplite in piatra si ceruite de catre Leonhard Magt. In biserica mai existau pe vremuri si 20 de busturi ale imparatilor romani, acestea aflandu-se acum la Castelul Ambras si la Muzeul National al Bavariei din Munchen.
In biserica se mai afla si mormantul lui Andreas Hofer, eroul national al Tirolului. Sculptorul Johann Nepomuk Schaller a realizat statuia acestuia; Josef Klieber a sculptat basorelieful cu scena Juramantului pe steag, dupa schitele lui Josef Martin Schärmer.

Am fost apoi la Muzeul de Arta Populara Tiroleza. Este unul dintre cele mai frumoase de acest gen din Europa. In anul 1888 Asociatia Tiroleza pentru comert a luat decizia infiintarii in Innsbruck a unui Muzeu al Comertului Tirolez. Initial s-a inceput colectionarea celor mai frumoase si de calitate obiecte lucrate manual. Activitatea aceasta s-a extins apoi si la obiecte casnice. Colectia Muzeului de Arta Populara Tiroleza si Comert din 1903 a fost mutata in actuala cladire, o fosta manastire franciscana. Camera de Comert si Industrie din Tirol a cedat in 1926 aceasta colectie catre Provincia Tirol, cu obligatia de a o organiza intr-un muzeu public. Astfel ca, in 1929, Muzeul de Arta Populara Tiroleza si-a deschis portile. O buna parte din obiecte au fost colectionate inainte de Primul Razboi Mondial. Au fost adunate obiecte din vechile si mai noile provincii ale Tirolului, Trentino si vaile Ladin din jurul Dolomitilor. Aceste obiecte proveneau de la diferite clase sociale: taranime, burghezie si nobilime. S-a pus accentul pe arte si mestesuguri, pe ocupatii casnice, pe credinta religioasa, pe costume populare si masti.
Foarte mult ne-au placut holurile cu camere amenajate de o parte si de alta, camere ce redau interioare din casele vechi tiroleze.

Seara ne-am petrecut-o mancand cate un carnat cu mustar in zona Acoperisului de Aur. Foarte placuta atmosfera in zona veche a orasului, cu toate acele ornamente de Craciun si bradul imens, impodobit. Cineva deschisese o fereastra si, desi era destul de frig, statea pe pervaz si canta la chitara.

Clar, iubesc Austria!!!! (cel mai mult iubesc Slovenia, si apoi Austria, recunosc!).


Va urma