Vacanta in Bavaria si Tirol (partea V)

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/MunchenSiImprejurimi#

Ziua de 04 ianuarie 2010 a fost ultima si singura zi petrecuta doar in Munchen. Am inceput-o dimineata devreme, cu un mic dejun destul de copios: aveam nevoie de energia pentru ziua ce urma.

Prima oprire am facut-o la Palatul Nymphenburg.
http://www.schloss-nymphenburg.de/index.htm
http://www.schloss-nymphenburg.de/englisch/palace/index.htm

Palatul a fost construit pentru a sarbatori nasterea in 1662, a mult asteptatului urmas la tron, Max Emanuel, fiul principelui elector al Bavariei Ferdinand Maria si al sotiei acestuia Henriette Adelaide de Savoia dupa aproape 10 ani de casnicie. Locul ales pentru construirea palatului era destul de departe de centrul orasului, la acea vreme. In anul 1664 a inceput construirea acestuia, dupa planurile arhitectului nord-italian Agostino Barelli (acesta a proiectat si biserica Theatine). Initial resedinta de vara, Palatul Nymphenburg era un impresionant pavilion cubic, flancat pe parti de curtea unei biserici, de cateva cladiri anexe si o gradina mica, geometrica, imprejmuita cu gard. In anul 1679 palatul, in prima sa aparitie, era aproape gata. In vremea printului elector Max Emanuel (care a domnit intre 1679 – 1726) palatul capata dimensiunile sale actuale. Sub supravegherea arhitectului Henrico Zuccalli, au fost construite doua pavilioane, de o parte si de alta a corpului principal. Incepute in 1701, cele doua pavilioane au fost conectate prin galerii cu edificiul central. Razboiul Spaniol pentru succesiune a pus capat lucrarilor la palat, deoarece principele Max Emanuel a trebuit sa stea departe de Bavaria intre 1704 – 1715. La revenirea sa in Munchen, in anul 1715, a fost insotit si de numerosi artisti si arhitecti francezi (precum Joseph Effner, Dominique Girard si Jacopo Amigoni), care vor adauga palatelor vremii elemente din moda franceza de ultima ora. Pictori locali, precum Cosmas Damian Asam, au fost angajati pentru diverse lucrari. Astfel curtea imperiala de la Munchen s-a transformat in cele dintai centre de arta din Europa.
In jurul anului 1715 arhitectul Curtii, Joseph Effner, impreuna cu peisagistul francez Dominique Girard, au facut planul intregului complex de la Nymphenburg si toate celelate lucrari au fost executate conform lui. Printre cele mai importante masuri ce au fost trasate prin acest proiect ar merita amintite: pavilionul central a redevenit punctul focal al intregului ansamblu, apartamentele regale si spatiile de locuit au fost mobilate si decorate, cladirile – anexe au fost reconstruite si au devenit resedinte ale oficialilor curtii. Intregul complex a devenit un simetric “oras ideal” locuit de personaje regale. Dupa anul 1715 si conform planurilor lui Dominique Girard si Joseph Effner, este reamenajat si marit parcul palatului, care capata proportiile si stilul baroc vizibile astazi. Karl Albrecht intai in calitate de print elector al Bavariei, apoi de imparat sub numele de Carol al VII-lea (incepand cu anul 1742), continua lucrarile incepute de tatal sau la Nymphenburg. Cea mai importanta mostenire pe care el a lasat-o este Amalienburg, in parcul palatului. Cu aceasta bijuterie rococo, Francois Cuvilles Senior (architect scolit la Paris) a dus arta de la curtea regala din Munchen pe cele mai inalte culmi. Amalienburg este si acum printre cele mai incantatoare constructii europene. In perioada printului elector Maximilian al III-lea Joseph (suveran intre 1745 – 1777), Marea Sala din palatul Nymphenburg capata opulenta si decoratiunile de astazi. Aici Johann Baptist Zimmermann si Francois Cuvilles Senior au creat o importanta lucrare de arta rococo. In aceasta perioada acoperisul boltit al capelei este refacut, iar fabrica de portelanuri Nymphenburg se muta in cladirile din fata palatului, unde se afla si astazi. Printul elector Karl Theodor, care a domnit in Bavaria intre 1777 – 1799 a schimbat putin palatul. In 1792 el a deschis pentru public portile gradinilor regale de la Nymphenburg.
Cand Bavaria a devenit regat, la inceputul secolului al XIX-lea, Nymphenburg si-a pastrat rolul de palat imperial. Primul rege al Bavariei, Maximilian I Joseph (1806 – 1825) a comandat refacerea unor camere si remobilarea lor cu mobilier neoclasic. Supraveghetorul gradinilor imperiale, Friedrich Ludwig Sckell a transformat simetricele gradini ale palatului, de data aceasta in stil englezesc. In anul 1825 imparatul Maximilian I Joseph moare la Nymphenburg. In anii ce au urmat, Palatul a ramas resedinta preferata a familiei regale bavareze. Muzeul Trasurilor si Saniilor a fost amenajat in cladirea ce adapostea fostele grajduri imperiale. Pavilionul pentru trasuri a fost construit de catre printul elector bavarez Maximilian I (1597 -1651) in partea de est si a fost folosit pentru trasuri si harnasamente de catre familia Wittelsbach timp de secole. In anul 1923 aceasta substantiala colectie (ce apartinea Fundatiei Wittelsbach) a fost pentru prima data expusa in fost curte a scolii de calarie din Marienplatz. La inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial s-a decis ca muzeul sa fie mutat in Cladirea Cavaleriei de la Palatul Nymphenburg. Acest lucru s-a intamplat abia in 1941, dupa ce scoala de calarie a fost aproape in totalitate distrusa de bombardamentele asupra Germaniei. In 1952 la Palatul Nymphenburg s-a deschis Muzeul Trasurilor si Saniilor. In 1986 cladirea a fost renovata aproape in intregime si toata colectie a fost rearanjata si expusa mare parte in forma pe care o vedem astazi. Au fost deschise pentru public si camere la etajul superior, unde au fost expuse pretioase piese de harnasament (inclusiv doua dintre cele folosite la trasurle de incoronare in 1813 si 1818). In 1994 trasuri, harnasamente si portrete ale cailor de calarie ce au apartinut imparatului Ludwig al II-lea au fost incluse in expozitia permanenta de la Muzeul Trasurilor si Saniilor. Acest muzeu reprezinta o impresionanta colectie de trasuri si sanii din sec. al XVIII-lea si al XIX-lea si este unul dintre cele mai importante de acest gen din Europa, stand alaturi de Picadeiro (fost scoala de calarie din Lisabona) si Muzeul Trasurilor de la Palatul Schonbrunn din Viena.
Istoria Fabricii de Portelanuri Nymphenburg este legata de cea a Palatului; colectia de portelanuri a familiei Bauml este celebra printre cunoscatorii si colectionarii din intreaga lume. Incepand cu anul 1986 aceasta a fost expusa pentru public sub numele de “Muzeul de Portelanuri Nymphenburg – colectia Bauml”. Colectia, completata cu exponate de la muzeul Residence Munchen, este o imagine aproape completa a productiei Fabricii de Portelanuri Nymphenburg, din anul 1747 cand a fost fondata de catre printul elector Max al II-lea Joseph, si pana in anii 1920. Cuprinde lucrari ale celor mai celebri artisti in portelan din sec. al XVIII-lea: Franz Anton Bustelli, Dominikus Auliczek, Johann Peter Melchior si Joseph Wackerle.

De aici am pornit catre centru orasului. Apa din Schlosskanal era inghetata tun, asa ca zeci de oameni erau cu patinele si se bucurau de vremea insorita, dar destul de rece.
Pentru ca lumina este destul de buna, am urcat in Turnul bisericii Sf. Petru (Peterskirche) pentru a avea o imagina panoramica asupra orasului: Fraukirche, Alten Rathaus, Neues Rathaus, Marienplatz, Allianz Arena, totul se vedea perfect. Turnul clopotului este unul dintre simbolurile orasului, si a fost adaugat mai tarziu, in sec. al XVII-lea. Are o inaltime de 91 de metri, iar imaginea asupra orasului pe care o ofera vizitatorului este extraordinara.

Am vizitat apoi si biserica Sf. Petru (Peterskirche) sau Batranul Petru. Este cea mai veche biserica parohiala din Munchen. Originile sale preced, probabil, aparitia orasului deoarece se crede ca exista inca de pe vremea calugarilor ce au dat numele capitalei bavareze. Actuala biserica asa cum o vedem dateaza din sec. al XIV-lea si a fost masiv transformata in sec. XVII-lea. La scurta distanta de biserica Sf. Petru se afla Piata de Alimente (Viktualienmarkt). Acesta este locul in care se comercializeaza alimente inca din sec. al XIX-lea.
Biserica iezuita Sf. Mihail este cel mai mare lacas de cult in stil renascentist de la nord de Alpi. A fost construita in sec. al XVI-lea si a avut numeroase probleme, inclusiv prabusirea turnului in 1597, inainte de deschiderea oficiala.

Marienplatz – pana in sec. XIX aceasta piata era locul celui mai mare targ de cereale ce avea loc aici din 1158. Acesta era locul in care se tineau turnirurile si targurile de legume, fructe si cereale. Astazi continua sa fie un loc aglomerat, desi fermierii si negustorii au cedat locul plimbaretilor care admira zilnic ceasul Primariei sau degusta un carnat alb si o halba de bere. Piata si-a primit numele dupa Coloana Mariei, ridicata aici in anul 1638 de catre imparatul Maximilian I pentru a sarbatori sfarsitul ocupatiei suedeze in perioada Razboiului de 30 de Ani. Coloana are in varf statuia fecioarei Maria cu Pruncul (creata in anul 1590), iar cele patru statui feminine de la baza infatiseaza Razboiul, Ciuma, Erezia si Foametea.

Cea mai impunatoare cladire din Marienplatz este Noua Primarie (Neues Rathaus). A fost construita in stil gotic, in 42 de ani (intre 1867 – 1909) de catre arhitectul Georg von Hauberrisser, ocupa 9159 m. patrati, are 400 de camere si a fost motivul unor nenumarate controverse, deoarece multi locuitori se temeau ca turnul sau, inalt de 85 de metri, va eclipsa silueta maretei catedrale din apropiere (Fraukirke). Din turnul primariei vizitatorul are o excelenta imagine panoramica asupra intregului oras. Principala atractie a turnului este faimosul mecanism cu 43 de clopote si 32 de figurine. La ora 11.00 si 12.00, precum si dupa-amiza la ora 17.00 (din mai pana in octombrie), un mecanism porneste dansul a doua figurine. Deasupra acestora, alte papusi redau turnirul ce a avut loc in anul 1568 cu ocazia casatoriei ducelui William al V-lea cu Renata de Lorena. Mai jos alte figurine executa Dansul lui Cooper ce aminteste de sfarsitul epidemiei de ciuma care a devastat orasul intre 1515 – 1517.

Tot in zona Marienplatz intalnim si Primaria Veche (Altes Rathaus). Documentar este amintita prima data in anul 1310, ca sediu al Consiliului Orasenesc. Holul central a fost construit intre 1392 – 1394. A fost reconstruita in ultima parte a sec. XV-lea de catre Jorg von Halsbach (intre anii 1470 – 1480) si este complet renovata dupa ce a fost distrusa de bombardamente in timpul celui de-al II-lea Razboi Mondial. In anul 1874 municipalitatea se muta in sediul Noii Primarii.

Mergem apoi la Fraukirche. Cu turnurile vizibile din aproape orice punct al orasului, Biserica Doamnei Noastre din Frauenplatz merita vizitata. Este cel mai cunoscut simbol al orasului Munchen si o extraordinara piesa de arta gotica din intreaga Germanie, cu cele doua turnuri cu acoperis verde, in forma de ceapa (a fost prima biserica din Bavaria cu o astfel de forma a acoperisurilor). A fost construita din caramizi rosii intre 1468 – 1494, cu donatiile locuitorilor Munchenului dar si cele ale pelerinilor. Are o lungime de 109 metri si o latime de 40 metri. Arhitectul Jorg von Halspach a finalizat constructia ei in mai putin de 30 de ani. Cele doua turnuri, initial fara acoperis, au fost acoperite in anul 1525 cu domuri de o forma neobisnuita, inspirate de arta renascentista italiana. Considerate initial o solutie provizorie, inlocuirea lor a fost repede uitata. Austera si maiestuoasa prin proportiile sale, si-a pierdut o parte din ornamente in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. In ciuda acestor evenimente, inca putem admira astfel de ornamente create de Erasmus Grasser in 1502 in zona corului bisericii, si mausoleul de marmura neagra al imparatului Louis al IV-lea al Bavariei. Legenda spune ca urma de picior de langa usa ce asigura accesul in biserica apartine Diavolului.

De aici pornim catre palatul Residenz.
http://www.residenz-muenchen.de/index.htm
http://www.residenz-muenchen.de/englisch/residenc/index.htm

Neuveste, castel ridicat in anul 1385 in timpul ducelui Stephan al III-lea (1375 – 1392), reprezenta coltul de nord-est al Munchen-ului, la acea vreme nucleul actualului Residenz: duci, printi electori si regi ai Bavariei au marit castelul pana cand acesta a devenit un complex de cladiri grupate in jurul catorva curti. Intre 1568 – 1571, in perioada ducelui Albrecht al V-lea (1550 – 1579) este construita sala Antiquarium, proiectata de Jacopo Strada si Simon Zwitzel pentru a adaposti colectia ducala de sculpturi. Este ridicata sala de bal; doar boltile pivnitei supravietuiesc. Intre 1581 – 1600, pe timpul ducelui Wilhelm al V-lea (1579 – 1597) sala Antiquarium este mult mai pompos mobilata si decorata. Intre anii 1581 – 1586 este construit Grottenhoff. In anul 1920 Residenz (resedinta familiei Wittelsbach) este deschis publicului si este si astazi unul dintre cele mai rafinate palate-muzeu din Europa. A fost puternic afectat de bombardamente in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si reconstructia lui a inceput in anul 1945, iar operele de arta au fost repuse, pe cat posibil, la locul ocupat inainte. Apartamentele, camerele de ceremonie si capelele ce au apartinut candva conducatorilor Bavariei ofera vizitatorilor ocazia unica de a vedea diferite stiluri arhitecturale. Muzeul ofera imaginea vietii din acele vremuri si arata cum incercau conducatorii sa isi arate puterea si maretia prin arhitectura. De-a lungul secolelor, familia Wittelsbach a colectionat lucrari din portelan si argint, picturi si miniaturi. Vizitatorii le pot admira, alaturi de alte impresionante opere de arta. “Comorile” sunt reprezentate de sculpturi ale antichitatii clasice, sculpturi in bronz din secolul al XVI-lea pana in cel de-al XIX-lea, tapiserii magnifice, piese rare de mobilier, ceasuri si candelabre din diferite secole.
Sala Antiquarium este cea mai veche din muzeul Residenz Munchen. Are o lungime de 66 metri si reprezinta interiorul renascentist cel mai fastuos si mai mare din nordul Alpilor. Ducele Albrecht al V-lea a construit-o intre 1568 – 1571 pentru a gazdui colectia sa de sculpturi antice – de unde si numele salii. Intre 1581 – 1600 urmasii ducelui Albrecht al V-lea, si anume ducele Wilhelm al V-lea si fiul sau Maximilian I, au transformat aceasta incapere in sala de bal: au coborat podeaua, au construit o platforma cu balustrada la unul dintre capete si un semineu. Din aceasta perioada dateaza picturile de pe plafonul si zidurile salii. Cele 16 picturi de-a lungul plafonului sunt opera artistului curtii din Munchen, Peter Candid, si reprezinta alegorii ale Faimei si Virtutii. Boltile de deasupra ferestrelor si canaturile acestora sunt decorate cu 102 imagini din orasele, pietele si palatele din Ducatul Bavariei. Statuile din sala sunt opere originale din antichitate sau copii din perioada Renasterii; altele au fost adaugate in sec. XVII – XVIII.
Trezoreria de la muzeul Residenz este o expozitie de bijuterii, opere de arta ale mesterilor aurari, emailuri, obiecte de cristal si fildes ce au apartinut lacomilor conducatori ai Bavariei. In testamentul sau din 1565 ducele Albrecht al V-lea prevedea ca bijuteriile mostenite ale dinastiei sa fie reunite intr-o trezorerie ce nu va putea fi niciodata instrainata. Creata in acest fel de catre cel mai mare conducator si colectionar de arta din familia Wittelsbach, trezoreria a fost marita de catre fiul acestuia, ducele Wilhelm al V-lea, si nepotul sau, printul elector Maximilian I, si a fost pastrata ca atare de catre printii electori Maximilian Emanuel, Karl Albrecht si Maximilian Joseph al III-lea. Cel care a marit colectia a fost printul elector Karl Theodor. Colectia a atins punctual sau culminant la inceputul sec. al XIX-lea, prin adaugarea insignelor regale ale noului Regat Bavarez, si prin cateva impresionate opera de arta medievala, aduse aici dupa ce au fost confiscate din proprietatea bisericii. Alaturi de operele de arta, trezoreria adaposteste si valoroase racle in care erau pastrate moastele sfintilor; aceste comori sacre au fost procurate la inceputul sec. al XVII-lea de catre Wilhelm al V-lea si Maximilian I pentru capela Curtii din Residenz. Ca tezaur profan, Trezoreria a fost intretinuta de conducatorii familiei Wittelsbach, si marita la inceputul secolului al XIX-lea cu cateva obiecte de arta medievale lucrate de mesterii aurari in Evul Mediu si care au fost confiscate din proprietatea bisericii. In anul 1897 colectia de bijuterii (profane si sacre) a fost deschisa publicului. Muzeul Residenz a fost restaurant dupa bombardamentele din cel de-al Doilea Razboi Mondial, astfel ca expozitia a fost redeschisa publicului in 21 iunie 1958.
Din lipsa de timp nu am vizitat decat Palatul si Trezoreria, nemaiavand acces si la Sala de Spectacole.

Seara ne-a prins la biserica Theatine (Theatinerkirche). A fost construita in sec. al XVII-lea, ca biserica regala, pentru a sarbatori nasterea lui Max Emanuel, fiul printului elector. Arhitectii bisericii, italienii Barelli si Zucalli, au urmat stilul baroc ce era predominant in tara lor de origine. Decoratiunile exterioare in stil rococo au fost adaugate ulterior de catre Cuvilles si fiul acestuia. Atat fatada exterioara cu cele doua turnuri stilizate si frumosul dom inalt de 71 de metri, cat si interiorul elegant si auster, au servit mai tarziu drept model pentru alte biserici din Bavaria.

Seara ne-am incheiat-o, si de aceasta data, in Gara, la carnati si covrigi cu sare!

Ziua urmatoare, pe 05 ianuarie 2010, urma sa plecam din Munchen catre Innsbruck! Si abia asteptam!!!

Vacanta in Bavaria si Tirol (partea IV)

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/MunchenSiImprejurimi#

Pe 03 ianuarie 2010 la ora 08.30 eram in fata magazinului Karstadt, pentru a ne intalni cu reprezentantul agentiei Grayline Sightseeing Munich: urma sa pornim in excursia "Castelele Regale Neuschwanstein si Linderhof". Excursia am cumparat-o de pe site-ul www.viator.com si a costat 49.00 euro / persoana. In pret au fost incluse transportul cu autocar si insotitor de grup. Intrarile la cele doua castele le-am platit separat, dar am avut tarif de grup.

Prima oprire a fost la Castelul Linderhof
http://www.linderhof.de/
Ludwig al II-lea, care a fost incoronat rege in 1864, a inceput sa construiasca in anii 1867/68, prima data redecorand camerele sale din palatul Munchen Residenz si apoi punand piatra de temelie a castelului Neuschwanstein.
In 1868 deja facea primele planuri ale castelului Linderhof ce si-a primit numele de la teiul din fata sa.
Oricum, nici castelul inspirat de Palatul Versailles si care trebuia sa fie amplasat in vale, nici Palatul Bizantin pe care si-l imaginase Ludwig al II-lea, nu au fost niciodata construite. In schimb, noua cladire a luat nastere in jurul casei din padure ce apartinuse tatalui sau, Maximilian al II-lea, si care era amplasata in spatiul deschis din fata actualului castel. Aceasta casa a fost folosita ca si cabana de vanatoare in timpul expeditiilor pe care Ludwig al II-lea le facea in zona, impreuna cu tatal sau. Palatul Linderhof, rezultatul unor lungi perioade de construire si reconstruire, este singura constructie de mari dimensiuni pe care Ludwig al II-lea a apucat sa o vada terminata. In anul 1869 regele a dispus reconstruirea casei de vanatoare, ulterior numind-o “Conacul regelui”. In anul 1870, sub supravegherea conducatorului de constructii al Casei Regale, Georg Dollmann, cladirea a fost extinsa, o noua aripa a cladirii fiind adaugata in anul 1871. In februarie 1873 Ludwig al II-lea aproba planurile dupa care va fi construit castelul in versiunea sa finala: constructia de lemn a fost imbracata in piatra si s-au pus acoperisuri noi. Pe 20 ianuarie 1874 regele a permis mutarea “Conacului” in locatia in care se afla si astazi, adica la o distanta de 200 metri. Abia acum exteriorul palatului capata forma finala. Transformarea “baracii montane” in “vila regala” a avut urmari importante asupra imprejurimilor. In 1874 ultimele plante au fost aduse in parc, sub supravegherea conducatorului gradinilor imperiale, Carl Joseph von Effner. Intre 1885 – 1886 a adut loc ultima reconstructie la palat: dormitorul, ca si camera centrala a complexului, a fost marit si extend spre nord. Aceasta a insemnat o reconstruire majora a palatului si o noua sectiune centrala pentru fatada de nord, inclusiv un acoperis pentru aceasta parte. Nu s-au mai facut alte modificari la palatul care masura 30 X 27 metri dupa ce regele a murit, in 1886. El nu a mai apucat sa vada noua completare a dormitorului.
In Linderhof exista si statuete de portelan ce reprezinta pauni in marime naturala. Paunii, alaturi de lebede, erau pasarile favorite ale regelui Ludwig al II-lea. Atunci cand cei doi pauni de portelan din castel erau afara, de o parte si de alta a intrarii, era semn ca regele este prezent. Culoarea sa favorita era albastru. Inca o preferinta: desi era adeptul modernizarii si tehnicilor inovatoare, ii placea lumina lumanarilor. Astfel in castelul Linderhof existau peste 500 de lumanari, iar unul dintre cele mai mari candelabre (500 kg) sustinea 108 lumanari. In camera unde regele manca am vazut si "masa magica": sub aceasta camera se afla bucataria iar masa era coborata printr-un ascensor special dupa ce regele terminase un fel de mancare, era umpluta cu un alt fel de mancare de catre servitori si ridicata apoi la regele ce asteptase pe scaun in tot acest timp. Regele Ludwig al II-lea a locuit in castelul Linderhof 8 ani in total de-a lungul vietii sale.
Din pacate, fiind iarna, nu am putut admira minunata priveliste si frumoasele statui din gradina castelului.

Am pornit apoi catre Oberammergau.
Este o comună din sudul landului Bavaria, Germania la 90 de Km spre Sud de München şi la 20 de Km spre Nord de una din renumitele staţiuni turistice din Bavaria, Garmisch-Partenkirchen. Oberammergau, alături de Unterammergau la Vest, Bad Kohlgrub şi Saulgrub la Nord, Schwaigen şi Grafenaschau la Est şi Oberau la Sud, sunt comunele care încadrează perfect masivul Ammergau din Alpii Bavariei.
“Scena Patimilor” a fost pentru prima data interpretata in anul 1634: localnicii au jurat sa o interpreteze o data la 10 ani daca Dumnezeu ii va salva de la ciuma bubonica ce facea ravagii in zona in acea perioada. Piesa este interpretata in fiecare an a carui ultima cifra este “0”, exceptie facand anul 1984 care a fost a 350-a aniversare a evenimentului, si a implicat peste 2000 de actori, cantareti, instrumentisti si tehniciei, toti originari din Oberammergau. Aproape jumatate dintre locuitorii din Oberammergau vor lua parte la spectacolul din anul 2010: peste 2.000 de sateni vor aduce la viata povestea lui Isus din Nazaret pentru spectatorii ce vor veni aici din intreaga lume. Spectacolul incepe cu intrarea lui Isus in Ierusalim, va continua cu rastignirea sa si se va incheia in momentul reinvierii. Ca intotdeauna, va fi efortul intregii comunitati. Durata desfasurarii este de la jumatatea lui mai pana la inceputul lui octombrie.
Satul mai este cunoscut si pentru indelungata sa traditie a cioplitului. Strazile din zona centrala a satului sunt pline de zeci de magazine ale cioplitorilor, cu obiecte de redau scene religioase, jucarii si portrete umoristice.
Oberammergau mai este faimos si pentru picturile de pe fatadele caselor, cunoscute in limba germana sub numele de "Lüftlmalerei," sau fresce, cu teme traditionale bavareze, basme sau scene religioase. “Lüftlmalerei” este un nume obisnuit pentru Bavaria Superioara si a derivat de la o casa din Oberammergau numita Zum Lüftl, si care era a pictorului de fatade Franz Seraph Zwinck (1748–1792).
De aici am plecat cu cateva ornamente pentru pomul de Craciun si, binenteles, un ceas cu cuc!!!!

Ultima oprire am facut-o la Castelul Neuschwanstein.
http://www.neuschwanstein.de/
http://www.neuschwanstein.de/englisch/palace/index.htm

La 6 saptamani dupa moartea regelui Ludwig al II-lea, in 1886, castelul Neuschwanstein este deschis publicului. Timidul rege construise acest castel pentru a se putea retrage departe de viata publica – si acum un impresionant numar de oameni venea sa viziteze acest refugiu privat al regelui. Astazi castelul Neuschwanstein este unul dintre cele mai populare palate din Europa. In fiecare an 1.3 milioane de vizitatori trec pragul acestul “castel din povesti”. Vara peste 6.000 de vizitatori pe zi trec prin camerele ce au fost construite pentru un singur locatar. Pozitia castelului nu putea fi mai idilica.
Construirea castelului a inceput in vara anului 1868 si aproximativ 8 metri cubi de stanca s-au excavat pentru a face loc fundatiei. In iunie 1869 a fost terminat noul drum de acces. Piatra de temelia s-a pus pe 5 septembrie 1869 alaturi de planurile constructiei, portrete ale regelui Ludwig al II-lea si monezi din perioada domniei sale, conform traditiei incepute de catre regele Ludwig I. La construirea castelului au fost folosite cele mai noi materiale si tehnici din acea vreme: fundatia a fost cimentata, iar la ziduri s-au folosit caramizi si piatra de calcar usor colorata. Intai a fost ridicata poarta de acces, care a fost gata pentru ceremonia de asezare a acoperisului la 11 iunie 1872 si a fost locuibila din 1873. Timp de mai multi ani Ludwig al II-lea a folosit etajul superior ca locuita temporara cand venea la castel. Construirea palatului a inceput in septembrie 1872; au fost folosite cele mai noi tehnologii ale vremii pentru a incorpora Sala Tronului, a carei construire a fost ulterior ceruta de catre rege. Ceremonia de inaugurare a avut loc pe 29 ianuarie 1880, iar regale s-a mutat aici incepand cu anul 1884. Decoratiunile si dotarile tehnice au fost finalizate doar la mijlocul anului 1884, desi fara detaliile finale. Ludwig al II-lea a vazut acest castel doar ca un santier: Turnul si Piata Turnului, ca versiuni simplificate ale planurilor originale, au fost terminate abia in 1892.
Neuschwanstein ilustreaza cel mai bine idealurile si dorintele lui Ludwig al II-lea. Castelul nu a fost conceput ca o reprezentare a regalitatii, ci ca un loc de retragere. Aici Ludwig al II-lea intra intr-o lume de basm. Picturile din castel au fost inspirate de operele lui Wagner, caruia regale i-a dedicat acest castel. Picturile totusi nu sunt o reprezentare fidela a operelor compozitorului, ci au fost inspirate de legende medievale care la randul lor au stat la baza creatiilor lui Wagner. Picturile de pe zidurile palatului sunt despre dragoste si vinovatie, despre cainta si salvare; sunt reprezentati regi si cavaleri, poeti si amanti. Printre acestia sunt 3 personaje importante: poetul Tannhauser, cavalerul-lebada Lohengrin si tatal sau, regale Parsifal – acestea au fost modelele lui Ludwig al II-lea. Un leitmotiv al interioarelor castelului este lebada. Aceasta a fost pasarea reprezentativa a Contilor de Schwangau, al caror urmas se considera si Ludwig al II-lea. Lebada este si simbolul puritatii crestine, pentru care a luptat si regale.
In planurile castelului au fost folosite idei religioase si politice, lucru vizibil mai ales in Sala Tronului. Aici se observa cum a vazut Ludwig al II-lea domnia sa, prin bunavointa Domnului: ca o misiune sfanta, cu puteri pe care regii Bavariei nu le-au avut niciodata.
In Neuschwanstein Evul Mediu era doar o iluzie: in spatele aspectului medieval erau functionale cele mai moderne tehnologii astfel ca era asigurat comfortul desavarsit. Camerele erau dotate cu sistem central de incalzire, apa curenta era disponibila la fiecare etaj iar bucataria avea atat apa calda cat si apa rece; toaletele aveau un system automat de curatare. Regele avea un sistem de clopote electronice pentru a-si chema servitorii si aghiotantii. La etajele 3 si 4 existau chiar si telefoane, iar pentru ca mancarea sa ajunga la etajele superioare era folosit un lift special. Chiar si in timpul construirii castelului au fost folosite tehnologii de ultima ora: macaralele aveau motoare cu aburi. O alta caracteristica inovatoare sunt ferestrele largi ale castelului, ceva neobisnuit in vremea lui Ludwig al II-lea.
Ludwig al II-lea, rege al Bavariei din 1864, a adresat urmatoarele randuri celui pe care l-a admirat enorm, Richard Wagner: “Am intentia de a reconstrui ruinele castelului Hohenschwangau langa defileul Pollat, in autenticul stil german al castelelor cavalerilor germani, si trebuie sa iti marturisesc ca astept cu nerabdare sa locuiesc in el intr-o buna zi (peste 3 ani); vor exista facilitati si camere pentru oaspeti, cu o minunata priveliste catre mandrul Sauling, muntii Tirolului si pana departe peste campii; stii care este oaspetele pe care imi doresc a-l primi la castel; locul este unul dintre cele mai frumoase care pot fi intalnite, mai sfinte si mai de neatins, un templu pe masura divinului prieten care a adus salvarea si adevarata binecuvantare in lume. Iti va reaminti de “Tannhauser” si “Lohengrin”; acest castel va fi din toate punctele de vedere mai frumos si mai placut decat Hohenschwangau, de mai jos, care este desacralizat an de an de discursurile banale ale mamei mele; se vor razbuna ei, zeii desacralizati, si vor veni sa locuiasca alaturi de noi pe aceste inaltimi ametitoare si sa respire aerul ceresc”.
Ceea ce nu este mentionat este motivul politic al construirii castelului Neuschwanstein: in 1866 Bavaria, in alianta cu Austria, pierduse razboiul de expansiune impotriva Prusiei. Bavaria a fost obligata sa accepte o “alianta defensive si ofensiva”, care lua dreptul regelui de a dispune de armata in caz de razboi. Astfel ca din 1866 Ludwig al II-lea nu mai era suveran. Aceasta limitare a fost dezamagirea vietii sale. Incepand cu anul 1867 a inceput sa-si planifice propriul regat format din castele si palate in care putea fi un adevarat rege.
Tatal sau, printul incoronat Maximilian al II-lea al Bavariei, a reconstruit in stil gotic, in 1832, castelul Schwanstein, aflat in ruine. Tanarul Ludwig a fost fermecat de peisajele montane si castelul a devenit locul sau preferat de petrecere a verii. Hohenschwangau a fost decorat cu scene din legendele medievale si din poezii, inclusiv din legenda cavalerului-lebada Lohengrin. Inca de copil, Ludwig s-a indentificat cu acest personaj, caruia compozitorul Richard Wagner i-a dedicat o opera romantica in anul 1850. Lebada era de asemenea simbolul heraldic al Contilor de Schwangau, al caror urmas se considera a fi. Maximilian al II-lea facuse din lebada leitmotivul castelului Hohenschwangau. Tot el a fost cel care a dispuns construirea de poteci si puncte de observatie in intreaga zona inconjuratoare a castelului, pentru a se putea bucura de peisaj. In anul 1850, drept cadou pentru ziua onomastica a consoartei sale de catarari Marie, a poruncit construirea podului “Marienbrucke” deasupra defileului Pollat. De pe stanca ascutita numita Jugend era o minunata priveliste asupra muntilor si lacurilor, iar Maximilian al II-lea care iubea acest loc planuise construirea unui pavilion aici, in 1855. Pe Jugend mai existau si ruinele a doua mici castele: Vorder si Hinterhohenschwangau. Aici a planuit Ludwig al II-lea sa construiasca “Noul Castel Hohenschwangau” (castelul a primit numele “Neuschwanstein” dupa moartea sa). Acest castel trebuia sa fie o imagine mult superioara a castelului Hohenschwangau: perfectiunea era cheia. Castelul insa nu a fost destul de rapid construit, asa cum isi dorise regele: proiectul era prea complex pentru locul unde urma sa fie construit. Numerosi proiectanti, arhitecti si artisti au pus in practica ideile detaliate ale regelui, insa termenul de finalizare impus ar fi putut fi atins doar daca se lucra zi si noapte. Pe masura ce regele isi limita contactele sociale si crestea demnitatea functiei sale, Ludwig al II-lea a modificat destinatia catorva dintre incaperile castelului: astfel sala de scris a devenit o mica grota, iar sala de audiente a devenit sala tronului.
Scurta biografie a regelui Ludwig al II-lea:
- s-a nascut la 25 august 1845 la Castelul Nymphenburg;
- a fost rege al Bavariei intre 1864 – 1886;
- a murit la 13 iunie 1886 in Lacul Starnberg.

Chiar inainte de a muri, regele devenise personaj de legenda. El spunea guvernantei sale: “Vreau sa raman un etern mister atat pentru mine insumi, cat si pentru ceilalti”. Poetul Paul Verlaine l-a numit pe regele Ludwig al II-lea “singurul rege adevarat din timpurile sale”. Timidul visator ce nu avea deloc insusirile unui rege obisnuit traieste inca, idolatrizat si cunoscut sub numele “Kini”. Palatele sale, care erau ignorate de straini, au fost vizitate de 50 milioane de oameni de la moartea sa. Acestea erau martorii de stanca ai lumii de fantezie pe care regele si-o creease ca refugiu din fata realitatii. Imaginea poetica, istorica si idealista asupra regalitatii, pe care el si-o faurise, i-a adus decaderea. Este posibil ca el sa fi preferat sa moara decat sa revina la realitate.
Ludwig al II-lea s-a nascut in aceeasi zi in care a fost canonizat Ludovic al IX-lea, rege al Frantei si fondator al Casei de Bourbon. De fapt relatia cu Casa de Bourbon a avut o puternica influenta asupra modului in care regele si-a perceput propria viata. Ludwig si fratele sau Otto au fost crescuti cu strictete, cu accent pe simtul datoriei. Parintii lor, Maximilian al II-lea al Bavariei si Maria de Prusia au fost distanti fata de copiii lor. “Lui Ludwig ii place sa se gateasca, sa interpreteze diferite roluri, iubeste picturile si sa faca daruri din ceea ce-i apartine, bani sau alte lucruri” spunea mama sa. Si aceste lucruri nu se vor schimba. Imaginatia bogata, tendinta de a se izola, simtul suveranitatii erau deja vizibile cand Ludwig era inca un copil. In anul 1864 el urca pe tron; avea 18 ani, nu avea deloc experienta de viata sau politica, in schimb era adorat de femei. In 1873, privind inapoi, el se descrie: “Am ajuns rege mult prea devreme. Nu am apucat sa invat destul. Am avut un inceput bun, caci am invatat legile, insa brusc am fost smuls de la cartile mele si asezat pe tron. Ei bine, inca incerc sa invat…” In anul 1866, Ludwig al II-lea a suferit cea mai mare infrangere din viata sa: Prusia, stat aflat in expansiune, a cucerit Austria si Bavaria la capatul “Razboiului German”. De acum inainte, politica externa a Bavariei va fi dictata de Prusia iar regele a devenit vasalul unchiului sau prusac. In vreme incoronarii sale, Ludwig al II-lea era deja fascinat de operele muzicale si scrierile lui Richard Wagner. A dorit sa-l aduca pe compozitor la Munchen imediat ce a devenit rege, si sa realizeze visul sau: un festival de opera. In 1864 l-a chemat pe Wagner si astfel l-a salvat dintr-o serie de probleme financiare. “Astazi am fost dus la el. Din pacate este atat de frumos si intelept, plin de suflet si bun simt, incat ma tem ca viata lui se va pierde in aceasta lume. Nimeni nu-si poate imagina magia privirii lui: daca va ramane in viata va fi un mare miracol!” scria Wagner dupa prima lor intalnire. In anii care au urmat, Munchenul a devenit capitala europeana a muzicii si scena unor premiere precum “Tristan si Isolda” (1865). Wagner a fost insa fortat sa paraseasca orasul la sfarsitul anului 1865 datorita conflictului cu autoritatile. Mai tarziu Ludwig al II-lea a protestat impotriva parerilor antisemitice ale amicului sau. Totusi a continuat sa sustina din plin operele lui Wagner. Monumentalul teatru pentru festivaluri proiectat pentru Munchen a fost construit intr-o forma mult mai simpla in Bayreuth si inaugurat in 1876 cu ciclul “Cantecul Nibelungilor”. In anul 1882 opera “Parsifal” a avut premiera aici. Fara straduintele lui Ludwig al II-lea nu ar fi avut niciodata loc festivalul Bayreuth.
Ludwig al II-lea a fost intotdeauna posedat de ideea unui regat sfant prin Vointa Domnului. In realitate a avut o monarhie constitutionala, un cap de stat cu drepturi, obligatii si foarte putina libertate de miscare. Din acest motiv si-a construit o lume de basm in jurul sau, lume in care, departe de realitate, se putea simti un adevarat rege. Incepand cu 1875 dormea ziua si traia noaptea. Planuri a trei castele (“Noul Castel Hohenschwangau”, “Palatul Bizantin” si “Noul Versailles”) existau deja in anul 1868. Aceasta lume a fanteziilor sale a imbratisat mai multe epoci. Astfel, (“Noul Castel Hohenschwangau” ulterior denumit Neuschwanstein s-a bazat pe regatele crestine din Evul Mediu, “Noul Versailles” (construit incepand cu 1878 la Herreninsel) aminteste de absolutismul baroc al regilor Frantei; castelul Linderhof de la Graswangtal, construit in 1869, imita o varietate de stiluri, cu ajutorul celor mai noi tehnologii ale vremii. Cele mai noi inovatii au fost folosite si la crearea trasurilor si saniilor cu care regele se plimba, mai ales noaptea, imbracat uneori in costume istorice. Ludwig a inceput a petrece din ce in ce mai mult timp in munti, si din ce in ce mai putin timp in Munchen. Lumea sa de fantezie era intretinuta si de spectacolele ce aveau loc la Hoftheater doar pentru el. In timp, s-a indentificat cu Parsifal, legendarul cavaler medieval ce a devenit rege al Graalului prin puritate si credinta. Lupta pentru puritate si eliberare de pacat este evidenta in insemnarile extrem de piosului rege. Aceasta legenda este si subiectul ultimei opere a lui Wagner “Parsifal”, pe care a inceput-o in 1877. Este cunoscut faptul ca Wagner si cercul sau de cunoscuti se adresau regelui cu numele de “Parsifal”.
Insa solitudinea monahala si poetica in care traia regele nu era compatibila, pe termen lung, cu indatoririle sale ca sef de stat. Incepand cu anul 1885 cateva banci straine il amenintau cu confiscarea averii. Refuzul regelui de a avea o atitudine rationala au determinat guvernul vremii sa il declare nebun si sa il detroneze in anul 1886 – procedura ce nu era prevazuta in Constitutia Bavareza. Ludwig al II-lea a fost internat in palatul Berg. Ziua urmatoare a fost gasit mort in lacul Starnberg, impreuna cu medicul ce ii facuse certificatul care il declara nebun. Regele Ludwig al II-lea a locuit in castelul Neuschwanstein 172 de zile in total de-a lungul vietii sale.
Drumul de intoarcere a fost cat se poate de placut: am dormit in autocar aproape tot timpul.

Seara, ajunsi in Munchen, am mers la celebra berarie Hofbrauhaus.
http://www.hofbraeuhaus.de/en/index_en.html
Cunoscuta pentru petrecaretii ce canta in timp ce lovesc cu halbele de bere in masa, ne-a incantat cu atmosfera pe care am gasit-o acolo.
Wilhelm al V-lea, duce al Bavariei intre 1579 - 1597 a avut o familie insetata ce nu era satisfacuta de berea produsa in Munchen. Prin urmare, berea trebuia adusa in aici din orasul Einbeck din Saxonia. Wilhelm a cerut curtii sale regale sa gaseasca o solutia prin care sa imbine in mod corect costurile cu placerea de a bea bere. In 27 septembrie 1589 consilierii sai si membrii curtii C. Strabl, A. Amasmeyr, S. Prew si G. Griesmair, l-au abordat cu o idee: ce-ar fi sa-si construiasca propria berarie? Lui Wilhelm al V-lea i-a placut propunerea si a primit-o cu bratele deschise. Chiar in ziua respectiva l-a angajat maestrul berar Heimeran Pongraz, de la manastirea Geisenfeld pentru a planui, dezvolta si produce prima bere bruna Hofbrauhaus, beraria devenind operationala din 1592. Aici era produsa doar bere bruna.
Fiul si urmasul lui Wilhelm, ducele Maximilian I, a avut gusturi diferite in privinta berii. Nu-i placea in mod deosebit berea bruna, ce era cunoascuta mai ales sub numele de "suc de orz" la acea vreme. Nu era doar un gurmand, ci si un afacerist abil in momentul in care a intrat in finante si marketing. Fara prea mare tambalau, in 1602, a interzis celorlalte berarii sa mai produca bere din grau, asigurandu-si astfel monopolul pentru el si Hofbrauhaus. Asta a insemnat nu doar o importanta sursa de venit, ci si 400 de ani de experienta in producerea berii. Dar sa ai succes nu e usor! Berea de grau pe care o producea Maximilian I se bucura de vanzari atat de mari, incat beraria de la Vechea Curte nu mai putea face fata. Volumul de 1.444 hectolitri de bere (un adevarat ocean de bere in acele vremuri) produs de Hofbrauhaus in 1605 nu mai era de ajuns. Maximilian a hotarat sa construiasca in Platzl beraria Alba Hofbrauhaus, chiar pe locul unde exista inca si astazi; avea acest nume pentru ca aici se producea bere "alba" sau blonda, si nu bruna. Construirea berariei a avut pretul sau. Un adevarat geniu financiar, Maximilian I a cunoscut potentialul berii si a transformat setea oamenilor in bani. In anul 1610 a emis un edict prin care permitea restaurantelor din Munchen sa cumpere bere de la Hofbrauhaus si sa o servesca nu doar celor de la Curte, ci si "oamenilor obisnuiti", desi era vanduta "la negru" si inainte de aparitia decretului, acest lucru nu a fost niciodata sanctionat. Urmasul maestrului berar Heimeran Pongraz, Elias Pichler, era sub presiune: noua berarie din Platzl functiona ca pe roate, dar casa regala mormaia: in trecut avusesera bere buna si tare din Einbeck, iar acum aveau doar bere bruna si bere blonda din fabrica proprie. Voiau ceva mai puternic! Dupa cateva experimente, Pichler a prezentat, in 1614, prima bere in traditia Einbeck. Botezata "Maibock", aceasta bere va salva in curand Munchenul. In 1632, in timpul Razboiului de 30 de Ani cand suedezii au ocupat orasul, au incheiat o intelegere: ca sa nu jefuiasca Munchenul au primit 1.000 de galeti de bere de la Hofbrauhaus, dintre care 361 de galeti Maibock.
In anul 1806, cand Ducatul Bavariei a devenit Regat, Hofbrauhaus a devenit berarie regala. Ca berarie a curtii regale, fabrica de bere bruna Hofbrauhaus a devenit prea mica si a fost mutata la Platzl, in anul 1808. Cand berarii privati din Munchen s-au plans ca oricine are acces la berea regala, regele Ludwig I a fost cat se poate de indulgent: in 1828 a dat un decret prin care a dat acces liber publicului la Hofbrauhaus, transformand beraria in ceea ce este si astazi. In cartea sa "O istorie incantatoare" Johann Mayerhofer povesteste cum mii de cetateni ai orasului au venit sa se bucure de berea proaspat produsa. Chiar si regele a venit la sarbatoare. In 1844 regele Ludwig I a scazut prin decret regal pretul berii, "astfel incat orice muncitor si militar sa-si permita o bautura sanatoasa si ieftina". Actul a avut insa si efecte nedorite: cererea de bere a crescut atat de mult, incat fabricile nu au mai facut fata. Astfel ca, in fiecare an, Hofbrauhaus trebuia sa isi inchida portile o anumita perioada de timp, pentru ca ramanea fara bere. In 1852 berarii privati din Munchen au inceput sa se planga ca Hofbrauhaus le ruina afacerile. Dupa catva timp de gandire, regele Maximilian al II-lea a decis sa privatizeze beraria regala. Insa a uitat sa intrebe si cetatenii orasului,astfel ca s-a pornit o adevarata furtuna! A fost gasita pana la urma solutia: Statul Bavarez a devenit proprietarul berariei regale Hofbrauhaus. Uneori un plagiat este numit un act "de inspiratie" in industria publicitara. Astfel ca au existat berarii din Germania care au imprumutat logo-ul berariei Hofbrauhaus din Munchen. Pentru a pune capat acestui procedeu, directorul berariei, Johann Nepomuk Staubwasser a intregistrat, in 1879, faimoasa marca, mai intai la Curtea Regionala din Munchen si apoi la Oficiul Imperial pentru Inventii din Berlin "pentru a fi folosita exclusiv de catre firma regala Hofbrauhaus din Munchen". Lucrurile au devenit destul de dificile pentru beraria din Platzl: nu mai era la moda sa fie si fabrica si restaurantul sub acelasi acoperis. Printul regent Leopold a decis sa mute beraria si a construit o alta. Ultimul lot de bere a fost fabricat la Patzl pe 22 mai 1896, iar prima bere a fost produsa in noua locatie pe 10august 1896. Cat priveste vechea locatie din Platzl, arhitectul Max Littmann este angajat pentru a o transforma in restaurant. Demolarea vechii berarii incepe pe 2 septembrie 1896. Noul Hofbrauhaus se redeschide pe 22 septembrie 1897,ulterior devenind restaurantul cu acelasi nume.
Pe 8 septembrie 1908 la Hofbrauhaus are loc sacrilegiul: cineva a comandat o limonada. Cum nici unul dintre chelneri nu a dorit sa onoreze comanda, acest lucru a trebuit facut chiar de catre proprietar.
faimoasa berarie nu a scapat de bombardamentele din cel de-al Doilea Razboi Mondial. In noaptea de 25 aprilie 1944 primele bombe au lovit-o, iar raidurile care au urmat au distrus-o aproape complet. La sfarsitul razboiului doar sala principala ramasese inca utilizabila. In 1958, la timp pentru cea de-a 800-a aniversare a orasului Munchen, este redeschisa noua Sala de Festivitati din Hofbrauhaus, marcand si sfarsitul lucrarilor de renovare dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial.
In 1965 bucataria din restaurantul Hofbrauhaus a fost dotata cu cele mai mari cuptoare din lume: cu o lungime de 10 m, cuptoarele au costat 3.000.000 de lire germane, o avere pentru acea perioada.
Pe 3 noiembrie 1997 a avut loc o fastuoasa celebrare a 100 de ani de existenta a cladirii si restaurantului Hofbrauhaus: sute de oaspeti au petrecut in cea mai cunoscuta berarie din lume!
Ne dorim sa ajungem si la Oktoberfest si sa mai dam o raita pe la Hofbrauhaus!!!

http://www.hofbraeuhaus.de/en/index_en.html

Vacanta in Bavaria si Tirol (partea III)

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/OZiLaSalzburg#

Ziua de 02 ianuarie 2010 ne-am inceput-o in Gara din Munchen, in fata sediului agentiei de turism Radius Tours, pentru a porni intr-o excursie catre un alt monument UNESCO: orasul Salzburg. Excursia am cumparat-o de pe site-ul www.viator.com pentru suma de 35.00 euro / persoana. Pretul a inclus bilet de tren pe ruta Munchen - Salzburg - Munchen, harta a orasului Salzburg si ghid. Intalnirea cu grupul si ghida a fost la 09.15 si a durat aproape 10 ore.

In Salzburg am mers impreuna cu ghidul aproape o ora si jumatate, dupa care timp liber, urmand ca la o anumita ora sa ne intalnim si sa pornim cu trenul inapoi catre Munchen. Programul a fost foarte bine alcatuit, ca timp, continut si prezentare. Ghida a fost foarte draguta, bine informata si ne-a aratat cam tot ce puteam vizita in timpul in care am fost lasati pe cont propriu.

Oraşul Salzburg a fost populat încă de timpuriu, din perioada neolitică, în mare parte datorită salinelor din zonă. Săpăturile arheologice au scos la iveală relicve preistorice: în aproximativ 1000 î.C. se găsea aici o colonie destul de numeroasă de iliri, atrasă de exploatarea salinelor de pe Dürnberg, lângă Hallein. După 400 de ani locul este ocupat de celţi. Începând cu 15 î.C. micile comunităţi umane din zonă formează un oraş pe malurile râului Salzach. Romanii îl denumesc în timpul împaratului Claudius (41-45 î.C.) Juvavum şi îl recunosc ca municipiu, fiind unul din cele mai importante oraşe ale provinciei Noricum.
Următorul moment semnificativ în istoria Salzburg-ului o constituie, în anul 700 d.C., venirea misionarului Rupert în oraş. Acesta construieşte o biserică închinată apostolului Petru (Peterskirche) şi renovează mânăstirea (Peterskloster) existentă. De asemenea, pune temeliile unei mânăstiri de măicuţe pe muntele Nonnberg. Rupert este considerat întemeietorul oraşului Salzburg.
În secolul al VIII-lea, în timpul domniei lui Carol cel Mare, Salzburg devine capitala domnitorilor bavarezi, este numit dioceză şi arhidioceză şi deţine proprietăţi vaste împrejurul oraşului. În anul 1077 începe construcţia fortăreţei de la Salzurg, Festung Hohensalzburg, pe ruinele uni castel roman. Între sec XIII-XVII se construiesc zidurile oraşului.
Imaginea barocă actuală a oraşului datează din secolul al XVII-lea, când arhiepiscopii Wolf Dietrich von Raitenau, Markus Sittikus von Hohenems şi Paris Lodron pun în aplicare concepţia ahitecturală a lui Wolf Dietrich.
În 1816 Salzburg trece sub administraţia Austriei. Doi ani mai târziu, în urma unui incendiu puternic, oraşul nou este distrus în întregime.
În anul 1920 se pun bazele festivalului oraşului (Salzburger Festspiele), importantă manifestare culturală anuală, a cărei tradiţie s-a păstrat până în zilele noastre. În anii 1960 se construieşte un spaţiu destinat acestor festivităţi (Festspielhaus).
În 1997 oraşul vechi Salzburg este inclus pe lista patrimoniului mondial UNESCO.
Orasul primeste aproximativ 350.000 de turisti anual, ceea ce inseaman jumatate din locuitorii sai permanenti.
In plimbarea noastra am trecut si pe langa Cafeneaua Tomaselli, care este cea mai veche din Salzburg: dateaza din anul 1703.

Salzburg este cunoscut si sub numele de "Orasul lui Mozart". Se pare ca are si copy-right asupra numelui compozitorului, astfel ca oric folosire a numelui Mozart trebuie intai aprobata de autoritatile din Salzburg. In oras exista doua muzee Mozart: primul dintre ele este axat mai ales pe opera compozitorului, in vreme ce al doilea este chiar in apartamentul in care el s-a nascut si pastreaza inca piese de mobilier originale.
Wolfgang Amadeus Mozart(născut Johannes Chrysostomus Wolfgangus Teophilus Mozart) s-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg, pe atunci capitala unui principat-arhiepiscopat ce făcea parte din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană (după 1804 devenit Imperiul Austriac). Tatăl lui, Leopold Mozart, era un talentat violonist în orchestra de la curtea prinţului arhiepiscop din Salzburg, şi era apreciat pentru aptitudinile sale pedagogice. În registrul de botez, Mozart a fost înregistrat cu numele: Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus. Mai târziu, în Italia, şi-a luat numele de "Amadeus", traducerea latină a lui „Theophilus” („Iubitorul de Dumnezeu”).
Încă de mic copil, Wolfgang dă dovada geniului său muzical. La vârsta de 5 ani, înainte de a şti să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său. La 12 ani a transcris in note, cu perfectiune, o arie muzicala necunoscuta, auzita pentru prima data. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obţine de la arhiepiscopul Schrattenbach un concediu de trei săptămâni, pentru "a arăta lumii acest miracol". Acest turneu va dura 9 ani! Prima apariţie are loc la München, unde Wolfgang execută muzică la clavecin în faţa prinţului elector de Bavaria, după care familia Mozart pleacă la Viena, tânărul Wolfgang concertând în faţa familiei imperiale. Urmează un lung turneu european: Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris şi Versailles. Rămâne un an la Londra, apoi se întoarce în Austria, trecând prin Franţa, Elveţia şi Bavaria. Între decembrie 1769 şi martie 1771 întreprinde un lung turneu în Italia: Verona, Milano, Florenţa, Roma şi Napoli au fost principalele staţiuni de concerte. Peste tot publicul era fascinat de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.
Familia Mozart revine la Salzburg la 15 decembrie 1771. Wolfgang împlineşte 16 ani şi pleacă pentru câteva luni la Bologna, unde studiază cu Giovanni Battista Martini (1706-1784), renumit pedagog în arta compoziţiei. La întoarcere este angajat ca maestru de concert (Konzertmeister) de către noul arhiepiscop din Salzburg, contele Colloredo, cu un salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcţie rămane timp de şase ani, deşi relaţiile cu noul arhiepiscop nu sunt din cele mai bune, acesta tratându-l de servitor şi interzicându-i să părăsească oraşul Salzburg. Nemaiputând suporta umilinţele, Wolfgang îşi dă demisia în 1777 şi pleacă, însoţit de mama sa, la München, unde solicită un angajament la curtea prinţului elector Maximilian III. Acesta însă îl refuză. După o altă tentativă nereuşită la Mannheim, se hotărăşte să-şi încerce soarta la Paris, unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parisian nu-şi mai amintea însă de copilul minune de atunci şi Mozart se loveşte de multe greutăţi. La toate acestea se adaugă moartea mamei, care îl însoţise peste tot. Starea lui morală se ameliorează cu greu, compoziţiile sale încep să fie apreciate la curtile domnesti. Lipsurile materiale îl constrâng totuşi să părăsească Parisul şi iată-l la 15 ianuarie 1779 din nou la Salzburg, unde rămâne doi ani. Între timp compune opera Idomenea, cu care înregistrează un mare succes. Se decide totuşi în 1781 să plece la Viena, capitala imperiului si, în acea epocă, capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în sfârşit independent şi îşi creează un cerc de relaţii, conştient de faptul de a fi un virtuos fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din serai, fiind felicitat de însuşi împăratul Iosif II cu cuvintele: o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre. Mozart dă numeroase concerte publice şi private, executând din propriile compoziţii, improvizează spontan pe teme date, aplauzele nu contenesc, publicul este în extaz. Redescoperă operele lui Bach şi Händel, pe care le face cunoscute publicului vienez.
La 4 august 1782 se căsătoreşte cu Constanze Weber. La 1785 este vizitat de tatăl său, Leopold, care - până atunci foarte reticent - constată cu satisfacţie reuşita lui Wolfgang. Este încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: "Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut". La sfârşitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif - prezent în sală - se ridică în picioare agitându-şi pălăria şi strigând "Bravo Mozart!". În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobişnuit, lucrează cu obstinaţie la splendidele cvartete dedicate lui Haydn şi la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Beaumarchais, operă revoluţionară, ca muzică şi conţinut istoric, reuşind să depăşească dificultăţile din partea nobilimii.
În timp ce Mozart termină compoziţia operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăveşte şi moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important în educaţia muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie şi contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart.
Între 1784 şi 1786, Mozart realizează în medie o compoziţie la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei Don Giovanni are loc la Praga şi este primită de public cu entuziasm. Urmează opera Così fan tutte, reprezentată cu mai puţin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise şi protectorul său, împăratul Iosif II, care îl numise compozitor al curţii imperiale.
În martie 1790 dă ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian KV595. Compune încă opera "Flautul fermecat", cu care obţine un succes enorm. Începând din luna noiembrie 1791, sănătatea lui Mozart se degradează însă progresiv. Speculaţiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziţia Requiem-lui, pe care nu va reuşi să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai tîrziu identificată-acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenţia de a se interpreta Requiemul compus de Mozart cu ocazia încetării din viaţă a soţiei sale, reclamînd creţia drept compoziţie proprie. Despre această întîmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica şi-o scrie pentru propria sa moarte. În ziua de 5 decembrie 1791, viaţa scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la catedrala Sfântul Ştefan din Viena, trupul neînsufleţit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoţitori (se pare că aşa era tradiţia la Viena), la cimitirul Sankt Marx. Mottoul lui a fost " Mă simt cuprins de muzică. Muzica este in mine".
Din cate am aflat de la ghidul nostru, se pare ca Mozart, obisnuit sa castige bani si sa cheltuiasca fara masura, a murit falit. Pentru ca familia nu avea bani de inmormantare, el a fost ingropat intr-o groapa comuna, asa ca practic nu se stie unde este trupul sau - cu siguranta nu este in mausoleul ce i s-a inaltat in cimitirul din Viena. Mai mult chiar, este posibil ca Mozart sa fi murit de sifilis, sau otravit de rivalii sai (toata viata el s-a temut ca va fi otravit).

Numele orasului Salzburg este legat si de cel al filmului "Sunetul Muzicii" ("Sound of Music"), un muzical din anul 1965, care i-a avut in rolurile principale pe Julie Andrews si Christopher Plummer. Se pare ca actiunea filmului nu este chiar atat de cunoscuta in Austria si Germania, dar muzica si numele da. Toate magazinele de suveniruri din Salzburg redau imagini si melodii din filmul "Sunetul Muzicii". Multi turisti cred ca este imnul national al Austriei tema muzicala a filmului - ceea ce ii deranjeaza destul de tare pe localnici. De fapt, in Salzburg, actrita Julie Andrews aste mai cunoscuta din rolul sau din filmul "Mary Poppins".

Impreuna cu ghida noastra am strabatut Gradinile Castelului Mirabell. Aceasta capodopera in stil baroc a fost denumita initial “Castelul Altenau” si a fost construita de catre printul arhiepiscop Wolf Dietrich von Raitenau drept cadou pentru amanta sa Salome Alt, in anul 1606. Desi a fost o legatura amoroasa interzisa, arhiepiscopul nu a tinut-o secreta; au avut impreuna 6 copii.
Castelul Castelul este faimos pentru gradinile sale. Succesorul sau, printul arhiepiscop Markus Sittikus a redenumit castelul in “Mirabell” ceea ce se traduce prin : “priveliste frumoasa”. Printul arhiepiscop Franz Anton Harrach a reconstruit castelul mai mult sau mai putin dupa schitele lui Johann Lukas von Hildebrandt, intre anii 1721 – 1727.
In timpul incendiului din Salzburg, din 1818, palatul Mirabel a fost serios avariat si a trebuit reconstruit in anii urmatori conform planurilor lui Peter Nobile. Maretul turn din mijlocul aripii de vest a castelului a fost distrus iar fatadele decorate in stil neo-clasic.
Putul pentru cai, parte a castelului, a fost distrus in anul 1823. Pegas, unicornii si leii care sunt acum in gradinile Mirabell au fost initial parte a putului. Palatul Mirabell este proprietatea orasului Salzburg din anul 1866 si este sediul administratiei orasului, inclusive al primarului si altor oficialitati, inca din anul 1947.
Cea mai impresionanta curte a castelului este cea din aripa vestica, fatada fiind bogat decorate. Podeaua acesteia este din mozaic cu influente rustice, exprimand astfel tendintele spre linistea pastorala.


Dupa ce ne-am despartit de grup si fiecare a avut timp pe cont propriu, am facut o prima oprire la Abatia benedictina Sf. Petru. Se afla in cel mai vechi cartier al orasului. A fost decorate cu elemente baroce la inceputul sec. al XVII-lea, in vremea abatelui Beda Seeauer. Este una dintre numeroasele cladiri din Salzburg ce contine elemente arhitecturala romanice si rococo. Prima biserica pe aceste locuri a fost probabil construita la scurt timp dupa moartea Sf. Rupert, dar numai parterul turnului de vest a ramas din aceasta. Dupa incendiul din 1127 a fost construita actuala basilica in vremea abatelui Balderich, in jurul anului 1130. Nava principala a bisericii adapostea si altarul Rupert, acesta fiind chiar mormantul Sf. Rupert. Cateva oase ale sfantului sunt pastrate intr-un cosciug din altarul celei de-a doua nave, majoritatea moastelor ramanand insa intr-un giulgiu sub altarul principal al bisericii. Am mers si in catacombe si ne-am plimbat putin pe aleile cimitirului, acesta din urma fiindu-ne recomandat de ghid spre a-l vizita; foarte interesante decoratiunile criptelor si crucilor de la morminte.

De aici am pornit catre Castelul-Fortareata Hohensalzburg.
Mareata fortareata din Europa Centrala, un castel puternic asezat in varful unui munte, este cu siguranta principala atractie a Salzburgului si totodata trasatura dominanta a orasului. Prima mentiune a unei fortificatii in aceasta zona ar fi din timpurile romanilor, darn u se stie cu certitudine. Ar avea sens totusi: din locul unde este amplasat castelul se vad imprejurimile Salburgului si raul Salzach mai bine decat din orice alt punct al orasului. Printul arhiepiscop Eberhard (1060 – 1088) a construit primul castel pe Festungberg in anul 1077. Initial a fost ceva mai mult decat o simpla curte interioara cu ziduri de lemn, si servea mai mult pentru protectia trupelor militare ale Sfantului Imperiului Roman. In timpul luptei pentru putere intre Papa Gregor al VII-lea si imparatul Henry al IV-lea, printul arhiepiscop Eberhard a decis sa il sustina pe Papa.
In timpul Printului Arhiepiscop Konrad I (1106 – 1147) a fost construit un turn de piatra si in cursul anilor ce au urmat, de-a lungul sec. al XII-lea si al XIII-lea zona fortificata a castelului s-a tot marit. Desi se finalizase si dispunta intre Imparat si Papa, au inceput noi conflicte intre Bavaria si Austria ce au adus noi amenintari asupra Salzburgului, astfel ca fortareata a trebuit intarita. In vremea printului arhiepiscop Bernhard von Rohr (1466 – 1481) a fost construit bastionul von Rohr, mai ales ca era un conducator cu probleme: minerii din sudul Salzburgului erau din ce in ce mai nemultumiti de situatia in care se aflau, iar bogatasii orasului voiau tot mai multa putere; invazia turceasca ameninta orasul dinspre rasarit. Un castel mai puternic trebuia construit.
Abia in vremea printului arhiepiscop Leonhard von Keutschach (1495 – 1519) scopul strict militar al castelului s-a transformat intr-unul de imagine: minele din partea de sud a orasului aduceau un venit destul de mare, reprezentand 10% din productia global de aur din acele vremuri, precum si argint si, desigur, sare (“aurul alb” al orasului). Pentru a transforma fortareata intr-un placut castel, Leonhard von Keutschach a cheltuit importante sume de bani pentru decoratiuni, modernizari si extinderi.
Von Keutschach a modelat castelul intr-o forma ce nu a mai suferit modificari substantiale pana in ziua de azi. A fost de asemenea cunoscut si pentru temperamental sau dificil. A fost chiar invinovatit de confiscarea averii unuia dintre oamenii cei mai bogati din oras, Georg von Wisbeck – cel putin asa se povesteste. Se spune chiar despre aceasta intamplare ca cearta dintre cei doi a fost atat de puternica, incat printul arhiepiscop von Keutschach, inalt si puternic, l-a apucat de guler pe von Wisbeck si l-a tinut atarnat pe fereastra pana cand acesta a recunoscut ca a gresit cand l-a facut “hot”.
Singurul asediu asupra castelului a fost in anul 1525, cand minerii protestanti razvratiti si fermierii au format o coalitie impreuna cu cativa bogatasi din Salzburg, fortandu-l pe printul arhiepiscop cardinal Matthaus Lang sa se refugieze in fortareata. Din castel li s-a ripostat pe masura. Existau tunuri ce purtau fiecare cate un nume. Astfel, “Marele Puffl” folosea ghiulele de peste 200 kg, in vreme ce tunuri precum “Cantaretul”, “Micul Dragon” si “Scorpion” aveau un calibru ceva mai mic. Nu e nevoie sa mai spunem ca razvratitii au fost invinsi, iar pana la urma au incheiat o intelegere cu Printul Arhiepiscop.
In timpul Razboiului de 30 de Ani printul arhiepiscop Paris Lodron (1619 – 1635) a modernizat castelul. Dupa razboaiele lui Napoleon, cand Salzburg a devenit parte a Austriei in 1816, castelul a fost folosit ca inchisoare si tabara militara. In 1891 a fost cinstruit un ascensor, pentru a deservi turistii in numar tot mai mare in Salzburg. In timpul Primului Razboi Mondial castelul a fost folosit drept inchisoare pentru ofiterii italieni luati prizonieri. Dupa anul 1933 Salzburg a devenit una dintre zonele cel mai des semnalate drept teritoriu al nazistilor; unii dintre acestia au fost de fapt prizonieri aici. In ultima vreme, castelul Hohensalzburg a fost masiv renovat si priveste astfel spre un viitor stralucitor.
Pentru urcare si coborare la castel am mers pe jos, desi aveam ca optiune si telecabina. Insa am facut bine, pentru ca, desi a durat ceva mai mult, am avut o frumoasa panorama asupra Salzburgului. Din pacate nu am reusit sa urcam in Turn, pentru ca timpul ramas pana la ora de intalnire cu restul grupului era cam scurt. In schimb am vizitat Muzeul Papusilor din incinta castelului - foarte frumos si interesant.

De aici urmatoarea oprire a fost la Domul din Salzburg. Piata Domului (sau Piata Catedralei) este marginita de Castelul Residenz si de Abatia Sf. Petru. In noiembrie si decembrie este locul Pietei de Craciun si atrage mii de vizitatori. Locul pe care se afla amplasat in zilele noastre Domul din Salzburg era probabil vechea locatie a ritualurilor si sacrificiilor religioase din timpul romanilor. Este cunoscut faptul ca primul Dom a fost construit sub intrumarea Sf. Virgil care este posibil a fi folosit fundatiile puse de Sf. Rupert. Primul Dom din Salzburg este mentionat in anul 774. In acest an, moastele Sf. Rupert au fost transferate la Dom din Abatia Sf. Petru. Asa-numitul Dom Virgil din Salzburg a fost construit intre 767 – 774, avea o lungime de 66 metri si o latime de 33 metri, astfel ca era, in acele vremuri, unul dintre cele mai mari constructii sacre din Europa. Arhiepiscopul Arno (785 – 821) a fost primul care a organizat schimbari si renovari in Dom, care au rezistat mai putin de 70 de ani: in anul 842 Domul a ars in intregime dupa ce a fost lovit de fulger. Trei ani mai tarziu a inceput reconstructia catedralei.
Sub conducerea arhiepiscopului Hartwig au fost construite un cor cu cripta si o extensie a catedralei a fost reconstruita spre vest intre anii 1000 – 1020. In vremea arhiepiscopului Konrad I au fost construite doua turnuri de vest intre 1106 – 1147. In anul 1167, Domul Virgil din Salzburg a ars din nou, fiind chiar mai grav afectat de aceasta data. A fost reconstruit in vremea arhiepiscopului Konrad al III-lea. Rezultatul a fost cea mai mare biserica ce a fost vreodata construita in Salzburg: 122 de metri lungime, 48 de metri latime si o suprafata totala de 5.200 metri au facut ca Domul sa fie cea mai mare catedrala din intregul Imperiu Roman. In jurul anului 1200 noul Dom din Salzburg a fost deschis official, cu o ceremonie. De-a lungul secolelor a ars de mai multe ori – de fapt cel de-al optulea incendiu din 1598 a fost cel care a pus definitiv capat existentei sale si a adus sfarsitul fundatiilor puse de Virgiliu. Acoperisul s-a prabusit iar fundatia a fost afectata atat de tare incat printul arhiepiscop Wolf Dietrich von Raitenau a ordonat demolarea completa a batranei catedrale. Munca a durat 7 ani si nu au mai ramas din vechea catedrala decat parti din cripta. Pentru a reconstrui Domul din Salzburg intr-o forma mai elaborate decat pana acum, Wolf Dietrich l-a angajat constructorul Italian Vincenzo Scamozzi. Planurile originale ale acestuia reprezentau un Dom in care ar fi incaput 16.000 de oameni – adica toata populatia Salzburg-ului de atunci. Chiar si un obsedat de pompa precum arhiepiscopul Wolf Dietrich von Raitenau a trebuit sa refuze aceste planuri, astfel ca lucrul pentru o catedrala mai mica au inceput in 1611.
Conflictul cu Bavaria din 1612 l-au determinat de Wolf Dietrich sa dispara intr-o vagauna (adica un apartament luxos din fortareata sa) si lucrarile au fost intrerupte. Urmasul sau, printul arhiepiscop Markus Sittikus, l-a angajat in 1614 pe Santino Solari pentru terminarea constructiei. Dupa moartea lui Sittikus Domul a fost aproape terminat in timpul printului arhiepiscop Paris Lodron care a deschis catedrala in 1628. Turnurile au fost terminate intre 1652 – 1655.
De atunci, Domul din Salzburg a fost grav avariat in doua ocazii: in timpul lucrarilor de renovare din 1859 Domul a luat foc, si in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial cand a fost bombardat de aviatia americata atat de grav, incat s-a prabusit. Din 1945 pana in 1959 Domul din Salzburg a fost reconstruit in forma sa initiala si redeschis de catre arhiepiscopul Andreas Rohracher.
Cele doua turnuri sunt divizate in trei parti. In ele se afla ceasurile si clopotele Domului din Salzburg. Acestea au fost prezentate in timpul unei ceremonii tinute de catre printul arhiepiscop Paris Lodron, in anul 1628. In timpul razboiului toate, mai putin doua, au fost mutate, pana in 1961. De atunci sunt 7 clopote in Dom. Cel mai mare este “Clopotul Salvarii” si are 14.256 kg. Este al doilea clopot ca marime din Austria. Domul catedralei are o inaltime de 71 metri si este, fara indoiala, elementul reprezentativ al acesteia.
Orga ce se foloseste in zilele noastre a fost construita in anul 1988, insa vechiul instrument al Domului din Salzburg este foarte important, fiind construit in anul 1703 de catre faimosul creator de orgi Josef Christoph Egedacher.

Ultima parte a timpului liber ramas ne-am petrecut-o pe stradutele impodibite din Salzburg. Atmosfera de Craciun inca se mai pastra in vitrine, desi in piata incepusera a se demonta casutele ce alcatuisera celebra Piata de Craciun. Peste tot vitrinele incarcate cu strudele, covrigi cu sare si alte bunataturi te imbiau si era cam greu sa le refuzi... Stradutele din Salzburg au un farmec deosebit si datorita semnelor ce sunt atarnate in fata fiecarui magazin: semne din fier, colorate, si care arata specificul pravaliei respective. Aceasta este traditia pastrata din vremuri mult mai vechi, cand locuitorii orasului nu stiau sa scrie sau sa citeasca, astfel ca fiecare mestesugar a fost obligat a atarna la intrare un simbol al activitatii pe care o desfasura.
Frumusetea stradutelor este data si de casele foarte inguste: din lipsa de spatiu, au fost folosite chiar si culoarele dintre cladiri pentru construirea de case sau magazine. Astfel, am trecut pe langa o astfel de mini-constructie, un magazin de suveniruri inghesuit, care avea numarul 10a (cum initial acolo nu existase o constructie, numarul a fost creat ulterior).
Foarte frumoase sunt si magazinele specializate. Magazinul de dulciuri Furst: faimosul cofetar Paul Furst a creat, in anul 1890, celebrele bomboane de ciocolata cu martipan Mozart. A primit medalia de aur pentru acest produs, la Expozitiei de la Paris din anul 1905. In prezent Norbert Furst este proprietarul magazinului si produce in continuare originalele bomboane de ciocolata cu martipan Mozart dupa o reteta ce i-a fost lasata de strabunicul sau.
Mai sunt apoi magazinele "Paste la Salzburg" si "Craciun la Salzburg"ce vand tot anul, sapte zile pe saptamana, decoratiuni pentru Paste sau pentru Craciun.
Am intrat si noi in ele si n-am iesit cu mana goala: bomboane Mozart, oua decorate de Paste si cateva ornamente pentru pomul de Craciun.

La intoarcere am dormit in tren...era cald si bine, iar noi destul de obositi dupa asa o zi plina. Si cum ne-am odihnit putin, cand am ajuns in Munchen am pornit la plimbare prin centrul orasului. Am facut o oprire mai lunga in fata vitrinelor Magazinului de jucarii Max Krug, apoi in Marienplatz pentru a mai face cateva fotografii, am ajuns la biserica Asam care era inchisa si ultima oprise am facut-o in zona Primariei Vechi, la Viktualienmartk sau Piata de Alimente. Am facut cateva fotografii si, cum era intuneric si destul de tarziu deja, ne-am indreptate catre Gara (la mancat de carnati si covrigi) si apoi la hotel Ludwig. Ziua urmatoare urma sa fie fooooarte interesanta: urma sa facem turul a doua castele regale!!!

Vacanta in Bavaria si Tirol (partea II)

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977


Si a inceput Noul An!
Dupa cum am povestit deja, noi eram in Munchen. Si dupa cum probabil stiti, intr-o calatorie urmarim sa ajungem, pe cat se poate, la monumentele UNESCO. Unul dintre acestea este si biserica Wies (Wieskirche). Cum este situata la aproape 150 km de Munchen, trebuia sa ajungem pana acolo cu mijloace de transport in comun. Cu o seara inainte mersesem la Gara pentru informatii, dar nu reusisem sa aflam prea multe: era seara de Revelion si toate birourile se inchideau la ora 18.00. Ne puteam cumpara bilet de tren de la una din masinariile din gara, insa nu stiam ce ruta sa alegem pentru a ajunge la biserica. Am mai intrebat noi pe la Informatii in Gara dar ne-au spus ca nu exista tren pana la Wies, am mai intrebat la receptie la hotelsi ne-au spus ca exista tren...In fine, acum pe 1 ianuarie 2010, ne-am luat inima in dinti, ne-am dus in Gara si am gasit la casa de bilete o doamna foarte draguta si amabila, care ne-a ajutat: am luat bilet de tren pe ruta Munchen - Fussen dus-intors, din Fussen urma sa mergem pe piciorusele noastre cca 3 minute pana la autogara de unde urma sa luam un autobuz care sa ne duca pana la intrarea pe poarta bisericii Wiess.
Perfect!!! Pentru 15 euro / persoana pentru dus-intors pe ruta Munchen - Fussen - Munchen am luat un bilete de tren cu plecare la ora 10.51, in Fussen urmand a ajunge la ora 12.55. Din Fussen am luat un autobuz la care am platit 7 euro / peroana pentru dus-intors pe ruta Fussen - Wieskirche - Fussen; a pornit la drum la ora 13.05 si am ajuns la biserica la ora 13.54. Traseul a fost perfect: peisajul superb iar cronometarea excelenta, biserica urmand a se inchide accesului public la ora 17.00.

http://www.wieskirche.de/eframset.htm

Wieskirche depaseste orice imaginatie: frumusetea de nedescris a interiorului, linistea din jurul bisericii, peisajul extraordinar...fiecare coltisor a meritat efortul de a ajunge aici.
Nu imi imaginez ce anume si cum au putut fi cladite astfel de frumuseti aproape ne-pamantesti. Ce inspiratie, ce talent, ce spirit creator sa dea nastere unor astfel de minuni?!

Se pare ca locul a depasit orice limite, din mai multe puncte de vedere. Inca din secolul al XVIII-lea biserica Wies era cunoscuta in intreaga Europa ca loc de inchinare catre Mantuitorul ce a patimit pentru salvarea noastra, dar si ca o adevarata bijuterie a stilului rococo si a arhitecturii baroce.

Chiar si astazi biserica este izvor spiritual pentru pelerinii ce-i trec pragul, dar este si loc ce uimeste prin frumusetea constructiei. Scriitorul Peter Dorfler, in prima jumatate a acestui secol, spunea despre Wieskirche: "Wies este un colt de rai intr-o lume plina de suferinta".
In 14 iunie 1738 la Wies a avut loc un miracol: au fost vazute lacrimi pe fata statuii care il infatiseaza pe Mantuitorul Isus Hristos inlantuit. Vestea s-a raspundit imediat, iar pelerinajul credinciosilor la biserica Wies a atins proportii ne neimaginat. In anul 1779 parintele Benno Schrofl scria in cartea sa, "Adevarata origine si continuarea pelerinajului la Biserica Wies": "Ce pot spune mai mult despre aceasta revarsare de har, cand toata Europa se indreapta catre ea: pelerini din Petersburg-Rusia, din Gotteborg-Suedia, din Amsterdam-Olanda, din Copenhaga-Danemarca, din Oslo-Norvegia, din Nimes-Franta, din Cadiz-Spania, ca sa nu mai amintesc de intreaga Germanie si regatele din jur". Pelerinajul continua si astazi. Printre vizitatori din intreaga lume se regasesc si credinciosi ce vin sa se roage in aceasta biserica.
In biserica Wies arta rococo a atins perfectiunea. Aceasta capodopera, realizata de fratii Dominikus si Johann Baptist Zimmermann din Wessobrunn intre anii 1745 - 1754, si valoarea sa a fost recunoscuta la nivel mondial in urma cu cativa ani, cand a fost inscrisa pe lista obiectivelor UNESCO.
rhitectul bisericii, Dominikus Zimmermann, la aproape 70 de ani, nu s-a indurat sa paraseasca biserica, cea mai frumoasa si mai completa dintre operele sale. Asa ca si-a construit o casuta, aproape de intrarea in biserica, si a trait aici pana la sfasitul zilelor sale. Drept multumire pentru ridicarea bisericii, el a pictat o tablita votiva ce-l infatiseaza ca pios arhitect ce ingenuncheaza in fata Mantuitorului. A semnat-o : "D.Z. ex voto A. 1757".
Fiecare pelerin si vizitator al bisericii Wies este rasplatit de maretia si armonia ce izvorasc din fiecare colt al sau: aici gasesti bucuria si pacea, linistea si fericirea.
Wieskirche este considerata una dintre cele mai frumoase biserici in stil rococo din sudul Germaniei. Arhitectura sa a atins perfectiunea, astfel ca multe lucrari de istoria artei amintesc despre "miracolul spatial" de la Wies. Desi la ridicarea ei au luat parte mai multi artisti din provincie (exceptii fiind Aegid Verhelst si Balthasar Augustin Albrecht) a fost atinsa cea mai inalta calitate a constructiei. Toti artistii implicati, inclusiv Anton Sturm si Dominikus Zimmermann, si-au depasit toate celelate realizari ale lor. Abatele manastirii Steingaden, care comandase lucrarea indiferent de costuri, a fost uimit de ceea ce avea sa fie frumoasa biserica Wies. Stilul constructiei arata prospetime, nu este nimic strident; mobila din interior, ornamentele, potirele, sunt de o generozitate regeasca. Aici, artisti si teologi, au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a proslavi bucuria. Biserica Wies este un izvor nesfarsite de iertare. Atat ca arhitectura, cat si ca mod de gandire teologica, Wieskirche era inaintea timpurilor sale. Astfel ca, la cativa ani dupa terminarea constructiei, in 1803, era numita "o cladire total nefolositoare". In ciuda faptului ca era amenintata cu demolarea imediat cupa Secularizare, in 1803, biserica Wies a fost conservata, facand astfel posibila apropierea de Dumnezeu prin frumusete si arta.

Intr-adevar, interiorul bisericii parca iti taie respiratia prin frumusetea sa. M-a impresionat foarte mult urmatoarea scena: cand eram inauntru, admirand biserica, facand fotografii (greu de ales unghiurile sau imaginile cu care sa ne intoarcem acasa si pe care sa le pastram peste ani) in biserica a intrat un grup de fete. Una dintre ele, in momentul in care a pasit in interior, nu si-a putut retine o exclamatie de uimire. Exact asta simti cand intri in biserica Wies. Afara totul este de o frumusete simpla si naturala: paduri de brazi, alpii in departare, pasuni, catve grajduri cu vite si cai in spatele bisericii, un vitel alergand caraghios si cu codita in vant... Si deodata intri in biserica si parca pasesti intr-o alta lume.

Am stat aici 2 ore. Timp suficient sa vizitam biserica, sa ne plimbam putin prin imprejurimi si sa mancam o gogoasa fierbinte, cu vanilie si scortisoara.

La ora 15.50 autobuzul a plecat din fata bisericii catre Fussen, cu noi singurii pasageri. Din Fussen am luat trenul la 17.05 catre Munchen, unde am ajuns la 19.07.

Am pornit apoi la o plimbare prin oras, desi era cam frig afara. Am ajuns la patinoarul din Karlsplatz, unde am si gustat ceva: cate un carnat fierbinte si o cana de vin fiert. Excelent!!!
Poarta Karlstor, prin care se ajunge in Karlsplatz, a fost construita in sec. al XIV-lea, iar turnurile i-au fost adaugate la sfarsitul sec. al XVIII-lea. Este cea de-a treia si ultima poarta din vechiul zid al orasului.

Am facut si cateva fotografii de noapte. Un trecator mai in varsta, vazandu-ne ca facem poze, a asteptat cuminte alaturi sa terminam; apoi a alergat dupa noi si a inceput sa ne explice in germana ceva...era tare pasionat...asa ca pana la urma, prin semne, am inteles despre ce era vorba: voia sa ne spuna sa facem fotografii cladirilor de jos in sus...

Frumoasa biserica, excelenta zi, amuzant final de seara la Munchen!!!

Si sa ne pregatim pentru ziua urmatoare...

Vacanta de iarna in Bavaria si Tirol (partea I)

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977

Cu oarecare intarziere va impartasim impresiile noastre din Vacanta de Revelion, pe care am petrecut-o anul acesta in Bavaria si Tirol. Mai precis: am ajuns in Munchen si imprejurimi, in Salzburg si apoi in Innsbruck.

Ca transport am optat pentru avion; cum am prins o oferta la Lufthansa, am cumparat prin mai 2 bilete de avion dus-intors pentru ruta Bucuresti - Munchen - Bucuresti la pretul de 89 euro / persoana. Ok, le-am cumparat, apoi ne-am gandit ce am putea face cu ele: si anume Revelionul in Germania. Plecarea a fost pe 31 decembrie 2009, returul pe 07 ianuarie 2010. Cristi a adunat de pe internet cam toate informatiile necesare explorarii orasului si imprejurimilor.
Ne-am organizat putin si sederea acolo, asa ca am cumparat de pe site-ul www.viator.com doua excursii optionale: "O zi la Salzburg" (35.00 euro / persoana) si "Castelele Imperiale Linderhof si Neushwanstein, cu oprire in satul Oberammergau" (49.00 euro / persoana).
Ultimele 3 zile de vacanta le aveam rezervate pentru Innsbruck, unde urma sa ajungem din Munchen cu trenul.

Prima plimbare prin oras ne-a aratat imaginea Munchen-ului in sarbatoare: peste tot vitrine impodobite de Craciun, in fata carora puteai sta minute in sir, beculete, brazi ornati, miros de vin fiert si scortisoara. Toata lumea relaxata, la plimbare indiferent de ora sau de gradele Celsius. Si foooarte multi fani ai berii germane!!!

Pentru seara de Revelion am facut rezervare la restaurantul Bratwurst Glockl am Dom, situat chiar in centrul orasului. Nu foarte mare, a fost locul perfect pentru seara de Revelion: atmosfera intima si foarte placuta a fost intregita de meniul bavarez. Astfel ca am inceput cu un platou de specialitati de branza si am continuat cu celebrii carnati bavarezi pe varza. Nu am luat vin, ci am "udat" mancarea cu celebra bere Augustiner. http://www.augustiner-braeu.de/augustiners/html/en/index.html

Inca din 1328 Augustiner a fost produsa intr-o berarie din spatele manastirii Augustiniene, ce se afla in apropierea catedralei din Munchen. Dupa aproape 500 de ani de traditie, secularizarea din 1803 si apoi privatizarile au facut ca fabrica de bere sa apartina domeniului privat: Augustiner Brau. In anul 1817 a fost mutata pe strada Neuhauser. Familia Wagner a preluat beraria in anul 1829 si a stabilit sediul acesteia pe strada Landsberger in anul 1885.
Beraria a fost grav avariata in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, insa intregul complex a fost reconstruit la scurta vreme, recapatandu-si vechea splendoare si pastrandu-si, pana in zilele noastre, frontispiciul din caramida care este un cunoscut monument istoric. S-au facut importante investitii pentru modernizarea fabricii de bere Augustiner: imbutelierea berii a fost mecanizata in vreme ce "maestrii" se ocupa acum doar de berea la halba, ce este pastrata in traditionale butoaie de lemn. Maltul folosit la producerea berii este produs intr-o fabrica proprie, iar apa este pompata de la o adancime de 230 metri, dintr-o fantana a firmei. Berea Augustiner poate fi incercata si la restaurantul berariei, de la strada Landsberger.

Noi am baut-o la restaurantul Bratwurst Glockl am Dom, impreuna cu gustosii carnati bavarezi. De fapt, acestia sunt chiar "esenta" bucatariei bavareze. Cat am stat im Munchen carnatii au reprezentat cina in fiecare seara. Era si cel mai accesibil fel de mancare ca pret (2 euro / carnat, paine si mustar) si se gasea peste tot, indiferent de ora. Noi am preferat sa mancam de seara in Gara din Munchen, bineinteles carnati. Erau calzi si multi indiferent de ora la care ajungeam. In plus hotelul la care ne-am cazat era vizavi de Gara (la hotel Ludwig), asa ca dupa o zi intreaga de umblat prin frig si pe jos de cele mai multe ori, carnatii bavarezi erau sfasitul perfect al zilei. Mancarurile bavareze sunt destul de grele si de grase, dar gustoase.
Dar sa nu uit si de covrigii cu sare! Unii cu sare si unt, altii cu sare, unt si ceapa... Oricare dintre varietatile de mai sus merg excelent cu bere, credeti-ma pe cuvant de onoare!!!

Ca sa revin la restaurantul Bratwurst Glockl am Dom: personalul foarte de treaba. Chelnerita ce ne-a servit era imbracat intr-un costum bavarez si foarte bine dispusa (cred ca era fan al berii Augustiner). M-a avertizat destul de amenintatorul cu degetul cand am comandat cafea desi inca nu terminasem carnatii: parca facusem un sacrilegiu... La ora 00.00 ora Romaniei (in Germania era ora 23.00) cum noi sarbatoream inceputul Anului Nou, 2010 a venit la noi, am ciocnit un pahar cu sampanie (italiana), ne-am pupat si ne-a reamintit ca restaurantul urma sa se inchida pentru ca toata lumea va merge in piata din centrul orasului, Marienplatz, la focul de artificii.
Ceea ce am facut si noi: asa ca am mai sarbatorit inca o data inceputul lui 2010, de data aceasta afara, sub cerul luminat de miile de artificii care transformasera Marienplatz intr-un loc plin de fum, de bubuituri, de lumina si de bucurie!!! Cred ca vreme de aproape 2 ore toti, mai putin noi, si-au cosumat arsenalul pe care avusesera grija sa si-l pregateasca: artificii, petarde, pocnitori, vulcani luminosi, sageti incandescente...orice va trece prin cap din acest domeniu...erau acolo. Suieraturi, bubuituri, explozii, luminite, focuri...toate formele de manifestare a activitatilor pirotehnice, numai sa arate bucuria ca 2009 s-a sfasit, 2010 a inceput!

Asadar, LA MULTI ANI! si sa inceapa Noul An!

Mihai Eminescu - 160 de ani de la nasterea poetului

Şi dacă de cu ziuă...


Si daca de cu ziua se-ntâmpla sa te vaz
Desigur ca la noapte un tei o sa visez,
Iar daca de cu ziua eu întâlnesc un tei
În somnu-mi toata noaptea te uiti în ochii mei.