Calatorii si Fotografii

Ziua 3, 01 ianuarie 2012: Letonia, prin Riga

2012-01-31T12:53:00.002+02:00

Dupa o perioada destul de agitata, in care nu prea am avut timp de povestit, vom relua sirul zilelor de vacanta. Altfel, o sa cam uitam ce avem de spus...
Desigur, vor mai fi intreruperi: de fiecare data cand vom merge in Piata Universitatii si vom avea ceva de povestit sau de aratat de acolo.

Ziua de 1 ianuarie 2012 a venit cu soare. Ne-am trezit cu lumina lui puternica in geamuri si am coborat la micul dejun. Restaurantul era inchis: suntem invitati sa luam masa dupa ora 10.30. Bun, zis si facut.

Cateva fotografii:

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/LetoniaIanuarie2012#

Dupa ce mancam, plecam la plimbare prin oras. Fara nici o tinta, doar cu harta si aparatele de fotografiat de gat.

Prima data ne oprim la Catedrala Ortodoxa. O vazusem deja de cateva ori, din autobuzul cu care mergeam in centrul orasului. Exteriorul frumos, elegant, impunator, de biserica ruseasca ne-a fascinat de-a dreptul.
Construita din caramida galbena intre 1876 - 1884, a fost transformata in planetarium o perioada, fiind redata comunitatii in anul 1990. Sub ocupatia sovietica au fost distruse multe dintre ornamentele bisericii, inclusiv frescele de pe cupole si de pe pereti. ce fusesera realizate de faimosul pictor rus Vasily Vereshchagin. In prezent, majoritatea ornamentelor interioare ale catedralei au fost refacute.
Cand am ajuns noi era slujba, asa ca nu avem fotografii din interior. Ce ne-a impresionat in mod deosebit a fost fastul hainelor bisericesti purtate de preoti. Interiorul bisericii era bogat ornamentat, insa nu asa cum ne-am fi asteptat: eleganta si bogatia exteriorului promiteau frumuseti inimaginabile in interior; insa nu a fost chiar asa. Pur si simplu nu am fost impresionati.

De aici pornim pe jos, pe langa Muzeul National de Arta al Letoniei.

Mergem catre centru, iar de aici pe strazile cu ambasade. Suntem impresionati!

Arhitectura este extraordinara. Nici nu stim unde sa ne uitam mai intai. Statuile si toate dantelariile de piatra ce imbraca fatadele cladirilor sunt perfecte. Imbinari armonioase, linii drepte sau curbate, dar mai ales chipuri de piatra expresive, ce parca urmeaza a se desprinde, pline de viata, din locurile pe care stau de zeci de ani.

Umblam asa, pe strazi, cateva ore bune.

Mergem catre zona veche a orasului, mai precis catre zidurile sale. Acestea sunt cele mai vechi constructii din Riga si au facut parte din sistemul (mult mai lung) de fortificatii al orasului. Zidurile care se pot vedea si astazi au fost construite intre sec. al XIII-lea si al XVI-lea, si refacute complet in timpul ocupatiei sovietice de unde si aspectul lor. Ele faceau legatura intre Castelul Episcopului si Castelul Fratilor de Sabie.
In prezent sidurile se pastreaza complet restaurate, in ele fiind construite numeroase magazine de suveniruri sau mini-restaurante.

Ajungem si la Turnul Pulberariei. Construit in sec al XIV-lea, doar fundatia de piatra i-a mai ramas, dupa ce a fost distrus in timpul invaziei trupelor suedeze, in 1621. A fost reconstruit in anul 1650, cu ziduri groase de 2,5 m pentru a fi mai bine aparat. Acest lucru isi dovedeste eficienta, rezistand in fata celor noua tunuri rusesti. La sfarsitul sec. al XIX-lea turnul este cumparat de o comunitate a studentilor germani, pentru ca in zilele noastre sa faca parte din Muzeul Razboiului.

Ajungem apoi in Piata Livu si fotografiem Casa cu Pisici la lumina zilei.

Numele impunatoarei cladiri vine de la cele doua feline, gratioase si negre, ce strajuiesc turnurile sale.
Istoria lor este veche, din 1909. Cele doua pisici negre au adus ghinion chiar celui care le-a creat si care a cazut de pe acoperis in timp ce le fixa pe cele doua turnuri.
Povestea spune ca proprietarul cladirii, furios pe nemtii care ii refuzau intrarea in breasla ce-si avea locatia peste drum, a ordonat ca pisicile sa fie intoarce cu posteriorul catre respectivii; in timp insa, a fost primit in respectiva organizatie, asa ca, potrivit sentimentelor mai bune ale stapanului lor, si pisicile au fost intoarse cu fata.

De aici mergem la biserica Sf. Petru. Mentionata pentru prima data in documente in anul 1209, biserica Sf. Petru a fost catolica pana in 1523, an in care a devenit biserica Luterana. Turnul sau de lemn, cel mai inalt din Europa acelor vremuri, a fost distrus in cateva randuri. Prima data s-a intamplat in anul 1666, fiind reconstruit un an mai tarziu. Pentru a vedea cat este de durabil, constructorii au aruncat din varful lui o bucata de sticla: cu cat aceasta se spargea in mai multe bucati, cu atat turnul urma sa fie mai longeviv!
Din pacate, o gramada de paie face ca bucata de sticla sa nu se sparga... si turnul arde un an mai tarziu!
Focurile artileriei l-au distrus in anul 1941. In anul 1973 turnul este reconstruit si ritualul cu bucata de sticla se reia! De data aceasta, rezultatul a fost zdrobitor: sticla s-a spart in zeci de bucati, astfel ca, in zilele noastre am avut ocazia ca, dupa cateva minute de stat la coada, sa urcam sus, pe platforma lui, si sa admiram de la inaltime toata Riga, pentru 3Ls/persoana.

Panorama oferita este extraordinara!

Mergem apoi in Piata Primariei, unde extraordinar de frumoasa este Casa Capetelor Negre
Una dintre minunile arhitectonice din Riga, a fost reconstruita in cinstea implinirii a 800 de ani de la atestarea orasului. Datand din 1344, a fost distrusa in anul 1941. Sub stapanirea sovietica a fost daramata (in anul 1948), deoarece era considerata a fi una dintre ramasitele decadente ale arhitecturii germane.
In zilele noastre cladirea gotica este de o rara frumusere, cu decoratiuni delicate si elegante. La orice ora din zi si din noapte, impresioneaza privitorul!

Plimbarea noastra a continuat de-a lungul raului Daugava.

La un moment dat gasim, intrun fel de cutie de sticla, statuia Marelui Christopher. Legenda intemeierii orasului este strans legata de uriasul infatisat acum de statuia imensa ce-o avem in fata. Se spune ca acesta era atat de puternic, incat trecea cu spatele oameni dintr-o parte in cealalta a raului Daugava. Intr-o noapte a auzit scancete de copil pe malul opus celui pe care isi avea el adapost. A inotat pana acolo si a gasit un copil plangand. L-a pus pe spatele sau puternic si a inceput a inota catre malul celalalt. In acest timp, copilul a inceput sa fie din ce in ce mai greu, incat pana si Marele Christopher traverseaza cu greu raul, fiind chiar in pericol de a se ineca. Ajuns la mal, culca micutul copil in adapostul sau. Dimineata, in locul acestuia, gaseste un vas imens, plin cu aur. Toata aceasta bogatie a fost folosita la construirea frumosului oras pe care il strabatem acum, Riga.
Asta da investitie, nu-i asa?!

Ajungem, pe jos, de-a lungul raului Daugava, si la Castelul din Riga.
Acesta este simbolul poporului si al autoritatii letone. Constructia lui a inceput in anul 1330, fiind resedinta a conducatorului Ordinului Leton. Neintelegerile din sanul acestuia au dus la degradarea resedintei anterioare, Castelul Alb; astfel ca a fost construit de catre locuitorii Rigai actualul castel.
Initial, castelul se asemana unei fortarete, cu o curte interioare si patru turnuri de veghe.
Intre anii 1495 - 1515 au avut loc lucrari de renovare, ocazie cu care a fost modificat aspectul castelului.
Cea mai mare reconstruire a castelului a avut loc intre sec. al XVIII-lea si al XIX-lea.
Din anul 1995 aici isi are sediul administratia prezidentiala letona. Unele dintre incaperile castelului au fost transformate in muzeu, in vreme ce altele adapostesc diverse institutii ale statului.

Noi nu am intrat in castel, insa l-am admirat pe la exterior. In plus, partea din spate a castelului este deschisa complet accesului pietonal. O politista facea cu brio fata vantului puternic, si cam atat. In rest, nici cea mai mica restrictie.

Seara, inapoi la hotel. Frigul era din ce in ce mai crancen...

Va urma,
Cristina si Cristin

Zapada protesteaza!

2012-01-27T23:09:00.002+02:00

YOUtUBE florin chilian SUFLETE DE SLUGA

Vezi mai multe video din muzica

Astazi... ceva mai multe fotografii din Piata Universitatii. Nu am stat prea mult. Insa am vazut pancarte si lozinci noi. De fapt, tot ce se intampla in Romania este scandat si "taxat" in Piata: " 1 miliard de euro furati / 4 oameni congelati". Cam asa s-au sintetizat operatiunile de deszapezire din ultimele zile.

In Piata exista si o coroana de flori, adusa pentru a-l comemora pe actorul Emil Hossu.

Si mai exista si multi, multi oameni de zapada. Tot imi doream eu sa fac si un om de zapada iarna asta... N-am mai apucat, era deja o mica armata de mogaldete de nea in fata Teatrului National.

As vrea sa trec aici titlurile unor foarte interesante articole citite in aceste doua saptamani:

http://vlad.ursulean.ro/la-un-ceai-cu-ultrasii-care-au-scris-manifestul-unei-generatii/

http://www.fcsteaua.ro/index/section/articles/article/29792/

Sloganul serii (cel putin cat am stat noi) cred ca a fost: "Au murit eroi/ Nu pentru voi!"

Si fotografiile promise:

Numarul 707

2012-01-25T23:50:00.005+02:00

http://www.jurnalul.ro/observator/mircea-albulescu-un-fapt-adeverind-o-fapta-602534.htm

Asta-seara am fost in Piata Universitatii. Am mers pe jos, in ciuda vremii, de la Piata Romana. Spre deosebire de alte seri, cand auzeam scandarile de la mare distanta, acum le-am auzit abia cand eram pe la jumatatea Bulevardului Balcescu. Auzeam vocile, dar nu vedeam oamenii: ninsoarea si viscolul nu ma lasau sa privesc drept inainte. Pe la Intercontinental vantul m-a impiedicat sa inaintez. In cele din urma am ajuns si mi-am luat locul pe scarile Teatrului National.
Ansamblul statuar "Caruta cu Paiate" nu mai era acoperit cu steaguri si pancarte, ci doar cu zapada. Intre statui, protestatari si jandarmi, cativa tineri facusera un om de zapada. Cineva mi-a dat vreo 6 baloane: rosii, galbene si albastre. Langa carele de televiziune patru baieti imparteau ceai fierbinte, foarte bine organizati: cu oale imense, polonice si pahare de unica folosinta. Deasupra firelor de telegraf, cocotat intr-un fel de cusca metalica prinsa de un brat ca de macara, un cameraman indura viscolul si filma toata scena de sus.

Asta-seara au fost cateva lozinci noi fata de serile trecute. Imi amintesc doar doua: "La Jilava faceti loc/ Ca vine guvernul Boc!". Sau "Cine este trist/ Este securist!". Sau "Boc, Boc, Boc/ Demisia pe loc!" Sau "Jos, jos, jos/ Guvernul mincinos!".
Bineinteles, alaturi de altele mai vechi, dintre care amintesc doar una... restul vor urma: "Sa vina Roberta sa ne numere/ Sa ne numere/ Sa ne numere!"

In scurt timp a venit un domn cu numere. Ne-am obisnuit deja: ca sa nu mai spuna gurile rele ca sunt doar cativa protestatari, oamenii s-au organizat si incearca sa tina o evidenta a participantilor. Asa ca un domn se plimba de colo-colo cu numere. Eu am primit asta-seara numarul 707. Deci cam atatia oameni au protestat astazi, pe parcursul zilei, in Piata Universitatii. Chiar si pe vremea asta ingrozitoare! Tineri, pensionari, chiar si copii. Cu totii sub privirile vigilente ale jandarmilor. Asta-seara aveau pe ei niste impermeabile albastre. Erau si cativa echipati ca Testoasele Ninja, la metrou.

Incepand de astazi inainte, din pacate, marele absent de la protestele din Piata Universitatii va fi actorul Emil Hossu, care s-a stins din viata astazi, pe scena teatrului Nottara.
http://www.nottara.ro/artisti/actori/1/E/Emil_HOSSU

Ceva mai tarziu a venit si Cristi in Piata Universitatii. Am plecat cand incepusem sa seman si eu cu omul de zapada din fata Teatrului National.

Cristina si Cristin

Despre Unire, Unitate si Piata Universitatii

2012-01-24T13:05:00.003+02:00

Unirea Principatelor Romane, cunoscuta si ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918), a avut loc la jumatatea secolului al XIX-lea si reprezinta unificarea Moldovei cu Tara Romaneasca. Evenimentul este strans legat de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza si de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 in Moldova si la 24 ianuarie 1859 in Tara Romaneasca.

Cred ca versurile lui Vasile Alecsandri exprima cel mai bine ceea ce a reprezentat acest moment pentru istoria si cultura Romaniei:

Hora Unirii

Hai sa dam mana cu mana
Cei cu inima romana,
Sa-nvartim hora fratiei
Pe pamantul Romaniei!

Iarba rea din holde piara!
Piara dusmania-n tara!
Intre noi sa nu mai fie
Decat flori si omenie!

Mai muntene, mai vecine,
Vina sa te prinzi cu mine
Si la viata cu unire,
Si la moarte cu-nfratire!

Amandoi suntem de-o mama,
De-o faptura si de-o sama,
Ca doi brazi intr-o tulpina,
Ca doi ochi intr-o lumina.

Amandoi avem un nume,
Amandoi o soarta-n lume,
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,
In noi doi un suflet bate!

Vin-la Milcov cu grabire
Sa-l secam dintr-o sorbire,
Ca sa treaca drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare.

Si sa vada sfantul soare,
Intr-o zi de sarbatoare,
Hora noastra cea frateasca
Pe campia romaneasca!

Aseara am urmarit on-line un moment surprinzator: atitudinea locotenentului Alexandru Gheorghe din Flotila 71 Aeriana Campia Turzii , care ne-a impresionat. Stiu ca ulterior, din diferite motive, dar mai ales datorita diversiunilor ce au loc in Piata Universitatii, multi si-au exprimat rezerva fata de acest tanar. Inca suntem liberi sa alegem ce sa credem, asa ca va invitam sa urmariti fragmentele de mai jos si sa decideti singuri.

VideoNews :: Video :: Mii de oameni l-au susţinut pe locotenentul care a protestat în uniformă militară

Piata Universitatii din Bucuresti si ceea ce se petrece acolo reprezinta, si pentru noi, centrul preocuparilor noastre din ultima perioada. Din pacate, tocmai astazi, 24 ianuarie 2012, nu putem fi prezenti in Piata. Vom "recupera" maine...
Insa doresc sa profit de ocazie si sa scriu cateva randuri despre o alta fata a acestui loc. Anul 2012 este numit si "Anul Caragiale": pe 30 ianuarie 2012 se implinesc 160 de ani de la nastere, iar pe 9 iunie se implinesc 100 de ani de la moartea acestuia.

Este uimitor cum istoria a ales sa isi deruleze aceste file in preajma ansamblului sculptural "Caruta cu paiate", ce reprezinta 16 personaje carora le-a dat viata, in scrierile lui, Ion Luca Caragiale: Mita, Veta, Zita, Goe, Mama Mare, Chiriac, Rica Venturiano, Cetateanul Turmentat, Zoe, Trahanache, Catavencu, Pristanda, Farfuridi, Branzovenescu.
Toate au inceput sa prinda viata in Piata Universitatii. Am remarcat insa doar doua dintre ele, intruchipate de oamenii prezenti acolo.
Cand am auzit replica jandarmului "Luati site-ul de cultura si bagati-l in duba!" (curat lipsire de libertate), data unui protestatar ce spunea ca reprezinta site-ul de cultura www.tustiai.ro mi-am amintit de Ghita Pristanda: "Curat violare de domiciliu, da' umflati-l!"
Zilele trecute l-am zarit in Piata si pe Cetateanul Turmentat: un barbat mai in varsta, beat cat sa se tina pe picioare, cu figura confuza, cu ochiii impaienjeniti, clatinandu-se usor chiar si cand statea pe loc, se oprea aproape in fata fiecarei pancarte si o citea; figura ii devenea si mai confuza ("Si eu cu cine votez?!") si pleca mai departe, spre alta pancarta.

Inca de la inceputul evenimentelor din Bucuresti si din tara am incercat sa urmarim si ce spun intelectualii (cei adevarati si putini) despre acestea. Zilele trecute ne-am luat bilete la spectacolului lui Tudor Gheorghe, din 5 martie, "Rapsod si Lautar". Parerea lui voiam sa o aflam in mod special. Chiar ma gandeam daca va trebui sa asteptam pana in martie... Se pare ca nu: maestrul a acordat un interviu pe tema protestelor pentru "Jurnalul National": http://www.jurnalul.ro/special/tudor-gheorghe-degeaba-proteste-602187.htm.
Redau mai jos doar cateva fragmente:
"Faptul ca in Piata Universitatii se aduna 1.000-1.500 de oameni este jenant din punctul meu de vedere. Daca ne gandim bine, Sala Palatului are peste 4.000 de locuri, si la spectacolul meu a fost o manifestatie mult mai ampla. Acolo lumea, bineinteles, aplauda, nu se strigau lozinci, dar era suficient ce spun eu pe scena. Sala reactiona, fiind evident ca exista un consens cu vorbele mele, cu atitudinea mea."
"Am incredere si astept reactia tineretului! In ultima instanta, generatia noastra ce mai poate sa spere?! Poate sa spere la o moarte linistita. Dar ei, tinerii, trebuie sa se lupte pentru viitorul lor! Ei trebuie sa iasa. La spectacolele mele, tinerii sunt in proportie de 80%. Nu trebuie sa-i organizeze nimeni. Trebuie sa vina toti! Multi! Tare as vrea sa vad Piata Universitatii plina cu 100.000 de oameni, care sa nu spuna nimic! Ia imagineaza-ti ce inseamna 100.000 de oameni care sa nu scoata o vorba. Sa taca patru ore! Sa lase jandarmii sa se invarta in jurul lor, iar ei sa nu aiba nici o reactie, sa taca patru ore! Atunci or sa se sperie toti si vor fugi!"
Interviul maestrului Tudor Gheorghe este genial. Replicile pline de umor acid sunt extraordinare.
http://www.jurnalul.ro/special/tudor-gheorghe-degeaba-proteste-602187.htm

Sper ca maine seara sa postam fotografii noi din Piata Universitatii (noi vom fi oricum acolo). Sper ca, in martie, sa postam fotografii si de la concertul maestrului Tudor Gheorghe (noi vom fi si acolo, si nu doar ca sa aplaudam din 10 in 10 minute si sa "bifam" un eveniment cultural). Si mai sper ca, indiferent daca sunteti de acord sau nu cu ceea ce facem in ultimele zile, sa intelegeti motivatia gestului nostru: intr-o perioada despre care (credem noi) se va scrie in cartile de istorie nu putem sa nu urmarim evenimentele ce au loc sub ochiii nostri. Vor reveni si povestile despre calatoriile noastre in curand, insa momentan ni se pare mai importanta o luare de pozitie, o atitudine, o iesire din indiferenta.

LA MULTI ANI, ROMANIA!
Cristina si Cristin

Despre libertate

2012-01-22T23:59:00.000+02:00

Astazi am fost iarasi in Piata Universitatii. Pentru prima data dupa 10 zile de proteste in Bucuresti, am avut curajul sa ne luam aparatele foto Nikon in multime. Pentru ca pana acum ne-a fost frica: dupa ziua de 15 ianuarie 2012 cand am fost alergati de jandarmi si am simtit cum sunt gazele lacrimogene, nu am luat la noi decat micutul, practicul si credinciosul Panasonic, mult mai usor de manevrat si de ascuns, la nevoie (si nici pe el nu l-am scos din rucsac in fiecare zi!).

Si asa am adus vorba despre frica. Zilele trecute cineva intreba daca nu-mi este frica sa merg cu metroul pe la Universitate, cu protestele astea. In multime nu ne-a fost niciodata frica. Ar fi fost aberant sa ne fie frica de profesoara ce scanda langa noi mai mult decat de orice alta profesoara cu care dadeam teze la scoala. Sau sa ne fie frica de batranul din stanga noastra mai rau decat ne-a fost frica de bunicii nostri. Pentru ca astia erau oamenii de langa noi, de pe scarile Teatrului National.

Dar ne-a fost frica de jandarmi! Si odata cu frica asta, au venit si alte frici: ca nu se va schimba nimic in Romania, ca ne vom pierde glasul si sperantele, ca ne vom pierde libertatea in toate sensurile ei! Pentru prima data in viata ne-am gandit ca este posibil sa avem de suferit de pe urma postarilor de pe blog sau de pe urma fotografiilor (am recunoscut unul dintre fotografii din grupul cu care noi iesim, retinut de jandarmi tocmai pentru ca facea fotografii!). Am vazut la tv un proces verbal prin care unei persoane i se dadea amenda pentru ca a scandat lozinci impotriva puterii actuale. Ni s-a parut la inceput incredibil, iar mai apoi de-a dreptul ingrozitor! Sa vina inapoi vremurile cand te uitai peste umar inainte sa spui ceva despre cei aflati la conducere?!

Iata cateva cuvinte despre libertate spuse de adevarati intelectuali:
“A face acte nesanctionabile, nu inseamna libertate.” (Mircea Eliade)

“Nu am inteles deosebirea ce se face intre constrangere si libertate. Cu cat deschizi mai multe drumuri, cu atat esti mai liber sa alergi. Dar fiecare drum e o constrangere. Ce numesti libertate, daca nu exista drumuri intre care sa poti alege? Numesti libertate dreptul de a rataci in... gol?” (Antoine de Saint Exupery)

“Democratia inseamna doi lupi si un miel care voteaza meniul pe care il vor servi la masa. Libertatea este un miel bine inarmat care contestă votul.” (Benjamin Franklin)

“Libertatea nu consta in faptul ca oamenii pot face tot ceea ce doresc, ci in faptul ca ei nu trebuie sa faca ce nu doresc.” (Jean-Jaques Rousseau)

“Liberatea nu este absenta regulilor, iar ordinea nu este absenta libertatii” (Antoine de Saint Exupery)

“Eu devin liber in adevaratul sens doar in virtutea libertatii altora, astfel incat libertatea mea devine mai mare si mai profunda cu cat numarul de oameni liberi din jurul meu este mai mare si libertatea lor este mai profunda si mai extinsa.” (Mihail A. Bakunin)

“Nu da voie să-ţi impună libertatea cuvântului înaintea libertăţii gândului.” (Stanislaw Jerzy Lec)

Noi vom mai posta fotografii din Piata Universitatii, atata vreme cat va mai dura protestul!

Asa ca sa auzim de bine!
Cristina si Cristin

Cantece, poezii si fotografii... pentru ziua de 19 ianuarie 2012, Piata Universitatii, Bucuresti!

2012-01-20T00:51:00.008+02:00

"Să nu vă fie frică", de Nicu Covaci, versuri inspirate de protestele din stradă

SĂ NU VĂ FIE FRICĂ!
FANILOR MEI, "cei ce poartă un nume"

SĂ NU VĂ FIE FRICĂ
DE SOARELE-O APUNE!
CĂCI RĂSĂRI-VA IARĂŞI
ŞI FĂRĂ RUGĂCIUNE.
SĂ NU VĂ FIE FRICĂ
CÂND NORI AU SĂ SE-ADUNE,
CÂND POTOPI-VA PLOAIA
ŞI BEZNELE-AU SĂ TUNE!

SĂ NU VĂ FIE FRICĂ
SĂ-I SPUNEŢI PROSTULUI CĂ-I PROST!
FĂCEŢI-L SĂ-ŞI DEA SEAMA
CĂ PÂN-AICI I-A FOST!
CĂCI NU AJUŢI NĂTÂNGUL
LĂSÂNDU-L SĂ SE PLIMBE;
DOAR CÂND PROSTIA DOARE
-I PROBABIL SĂ SE SCHIMBE.

SĂ NU VĂ FIE FRICĂ
SĂ ZICEŢI HOŢILOR CĂ-S HOŢI!
SĂ ÎI CUNOASCĂ LUMEA
ŞI SĂ-I URASCĂ TOŢI!
CĂCI MULŢI ÎŞI FAC AZI VEACUL
ÎN LUMEA ASTA MICĂ.
ÎI VA LĂSA NOROCUL,
SĂ NU VĂ FIE FRICĂ!

„SĂ NU VĂ FIE FRICĂ
SĂ VĂ PRETINDEŢI DREPTUL!“
- CU GLAS DE VIS ŞI-AMBROZIE
VORBEŞTE ÎNŢELEPTUL.
DAR ASTA NU SE FACE
ÎN COLŢ, BĂTÂND MĂTĂNII,
CI ALUNGÂND CU BÂTA
HIDOASELE DIHĂNII.

ŞI NU LEGA CU DRACUL,
ÎN VECI, NICI O FRĂŢIE!
CĂCI DE VEI TRECE PUNTEA
NU-I NIMENI SĂ TE ŢIE.
IAR CAPUL CEL PLECAT...
CE IUTE-L TAIE SPADA!
PRIVIŢI-I DREPT ÎN OCHI,
SĂ NU LE PLACĂ PRADA!

CINE LA URMĂ RÂDE
E ULTIMUL CE RÂDE...
SE BUCURĂ ROMÂNUL
DE ADEVĂRURI CRUDE.
ÎNŢELEPCIUNEA NOASTRĂ
NE-O TRAGEM DE LA OI.
... CE-AR FI SĂ-NTOARCEM PLACA
ŞI SĂ FIM LUPI ŞI NOI?

SĂ NU VĂ FIE FRICĂ
DE CEI CU BANII GÂRLĂ,
CĂ SUNT PUŢINI LA NUMĂR
ŞI SUNT CRESCUŢI LA TÂRLĂ!
CĂCI N-AU FACUT AVERE
FĂRĂ DE SILNICIE,
ÎN CÂŢIVA ANI POLITICI,
NUMIŢI... DEMOCRAŢIE.

SĂ NU VĂ FIE FRICĂ
DE CEI POSTAŢI PE SUS,
CE-ATÂRNĂ AZI DE GRINDĂ,
IAR MÂINE VEZI CĂ NU-S,
CĂ E SUBŢIRE SFOARA
ŞI MINTEA LOR E MICĂ.

SE SCUTURĂ IAR ŢARA,
SĂ NU VĂ FIE FRICĂ!
Nicu Covaci, 17 ianuarie 2012

Trupa TAXI a compus imnul protestatarului: "Strada mea c-un singur bec"
Taxi - Strada mea c un singur bec

Asculta mai multe audio folk

1. Dragi străini,
Ţara-i frumoasă, d-aia vrem să vină străinii să o vadă,
Să se plimbe-n lung şi-n lat pe... era să zic autostradă.
Deci veniţi, dragi străini, la noi e la fel ca în Seychelles,
Adică ce vreau să zic e c-o să vă coste la fel.
Aici, aici, aici

R: E ţara mea, e blocu' meu, e strada mea c-un singur bec,
E locu-n care viaţa-ntreagă vreau să îmi petrec.
E-adevarat, e-adevarat că sunt şi prea bătrân să plec.
Prea bătrân să plec.

2. Dragi străini,
Veniţi acum, pe bune, ar trebui să vă grăbiţi
Ca să prindeţi munţii acu' cât mai sunt împăduriţi.
Vizitaţi-ne mai repede, bucuraţi-vă de ofertă,
Veniţi acu' cât mai avem un pic de Vamă Veche şi Deltă.
Aici, aici, aici
R:

3. Dragi străini,
La banii noştri, câteva sute de tone de aur nu mai contează,
Aşa că mai bine vă dăm vouă auru', că voi ştiţi cum se exploatează.
Şi oricum e poluare, aşa că să nu vorbim cu ură.
Ce dac-o să fie la Roşia Montană un pic mai multă cianură?
Aici, aici, aici
R:

4. Dragi străini,
Deci veniţi, faceţi ce vreţi, că noi n-o să ne supărăm,
Da' sa ştiţi că există un lucru pe care n-o să-l acceptăm.
Aşa că vă avertizăm, vă spunem chiar cu vehemenţă:
N-o să lăsăm un străin să se bage-n sistemul medical de urgenţă!
Chiar dacă el l-a conceput,
Chiar dacă el l-a pus pe picioare.
Asta nu înseamnă că trebuie să-l lăsăm în continuare.
O, nu! De ce? Păi, pentru că aici

R: E ţara mea, e blocu' meu, e strada mea c-un singur bec,
E locu-n care viaţa-ntreagă vreau să îmi petrec.
E-adevarat, e-adevarat că sunt şi prea bătrân să plec.
Prea bătrân să plec.

BUG Mafia s-a alăturat protestatarilor din Piaţa Universităţii.

http://www.jurnalul.ro/observator/proteste-la-bucuresti-bug-mafia-601921.htm

Istoria se repeta?

2012-01-18T19:35:00.008+02:00

18 ianuarie 2012: 164 de ani de la nasterea lui Ioan Slavici si cateva citate care ii apartin:

"Nepriceperea este si ea o vina, daca altii sufera de pe urma ei."

"Viata nu mai are rost cand speranta si increderea lipsesc."

"Banul e mare putere, el deschide toate usile si strica toate legile."

"Nu pierde din vedere ce si cine esti si fa totdeauna numai ceea ce se potriveste cu personalitatea ta."

"Obraznicul mananca praznicul."

"Poate omul sa se lepede de drepturile sale, dar nu si de datorii."

"Dascalul este cel mai mare lucru in sat, cel mai mare lucru in tara."

18 ianuarie 2012: 1 an de la moartea lui Cristian Paturca, autorul "Imnului golanilor".

Cristian Paturca - Imnul golanilor

Asculta mai multe audio diverse

Cristian Paturca are un monument langa cel care marcheaza Km 0 al Democratiei Romanesti, in Piata Universitatii din Bucuresti.

Veniti sa le vedeti pe amandoua!

Noi, ciumpalacii, va asteptam!
Cristina si Cristin

Lumi paralele

2012-01-17T17:36:00.014+02:00

Astazi se implinesc 141 de ani de la nasterea lui Nicolae Iorga. Dupa cele cateva zile agitate petrecute aici, in Bucuresti, m-am gandit sa punctez momentul cu un citat care ii apartine: "Neam parasit la rascrucea furtunilor care bat aici din veac in veac si vor bate totdeauna in aceste locuri de ispititor belsug si de trecere a ostilor... Apti pentru cea mai inalta civilizatie si siliti de a trai de la o bejenie la alta. Oricare altii s-ar fi risipit in lume... Noi am ramas. Cu sabia in mana de straja la toate zarile, iar, cand s-a frant o clipa, ca sa se lege din nou, tainic, otelul, am intins brutalitatii arma subtire a inteligentei noastre. Si, iata, suntem tot acasa."

Dar si cu ceea ce ne-a fost dat sa vedem, de vineri incoace. Pur si simplu, am trecut prin lumi paralele.

Vineri, 13 ianuarie 2012, la finalul unei saptamani destul de grele (revenirea la serviciu din concediu imi aduce pe la urechi barfe, minciuni si altele asemenea...), primul gand a fost sa stam acasa, pe canapeaua din sufragerie si sa vedem un film. Nu voiam decat sa ma desprind de toata atmosfera incarcata de rautate si negativism. Pana una-alta, urmarim Antena 3 on-line si vedem ce se intampla in Bucuresti: proteste spontane pentru sustinerea SMURD. Oamenii se indreapta catre Palatul Cotroceni. Nemultumirea tuturor se indreapta si catre politicieni. Urmarim cu interes imaginile si, la un moment dat, ne dam seama ca si locul nostru este tot acolo! Ne imbracam in graba si fugim la Cotroceni. Iesim la metrou Politehnica si pornim in jos, catre Gradina Botanica. In jurul nostru lumea circula, ca si cum nimic nu se intampla. Chiar ne gandeam ca am ajuns si noi la spartul targului! Insa, treptat, vedem grupuri de tineri care se indreapta, ca si noi, spre intrarea Palatului Cotroceni dinspre Gradina Botanica. Toata zona este impanzita de jandarmi si masini. Dube ale jandarmeriei sunt pana la cinema Glendale. Nu avem voie sa circulam pe trotuarul din jurul palatului: ramanem printre protestatari, vizavi. In spatele nostru doua femei de vreo 40 de ani, in stanga noastra o fata, un baiat si tatal unuia dintre ei. Nu ne-am dat seama cat suntem de multi, pentru ca nu mai putem inainta. Scandam. In fata noastra, doua cordoane de jandarmi. La un moment dat langa noi se opreste un batran si ne priveste cu admiratie. Cu lacrimi in ochi, ne spune despre greutatile cu care se confrunta.
Sunt greutatile lumii din care fac parte si batranii nostri: pensii mizere, medicamente, boli, ignoranta si multa singuratate. Imi amintesc de bunicul meu, veteran in al II-lea Razboi Mondial si de prizonieratul lui in Siberia.

Sambata trebuie plec din Bucuresti la ai mei, la Rosiori-de-Vede, iar Cristi merge la un curs de fotografie pe film. Urmarim cu sufletul la gura ce se intampla in Bucuresti.

Duminica ajung la Bucuresti si, dupa ce-mi desfac bagajele, vazand ce se intampla in Piata Universitatii, hotaram sa mergem si noi acolo. La metrou, o mare de oameni, de toate varstele si, daca ar fi sa ne luam dupa haine, din toate categoriile sociale.
Iesim la Teatrul National. Ajungem undeva in zona din mijloc. Atmosfera vuieste in jurul nostru. Toata lumea scandeaza. Protesteaza impotriva actualului regim politic. Este un moment emotionant cand se canta o parte din Imnul National. Alaturi de noi, o doamna cu fiica ei de vreo 15-16 ani. Ne spune cum a fost la Revolutia din '89: se refugiase in zona fantanii de la Universitate si de acolo a vazut tab-urile trecand peste oameni. Deasupra capului ii suierau gloante. In partea cealalta scandeaza, alaturi de noi, doi pensionari. Incerc sa fac fotografii, cu mana ridicata deasupra capului. Pe statuile din fata Teatrului National sunt urcati tineri cu steaguri. Tot pe statui, undeva mai jos, vad un banner: "Jos taxa auto!"
Este un protest venit din lumea celor care au revendicari imediate, palpabile; pentru care stabilitatea unui loc de munca, libertatea de exprimare, adevarul, sunt cam lipsite de continut.

La un moment dat din randurile din fata se aud strigate, se huiduie si se fluiera. Nu reusim sa vedem ce se intampla. Suntem impinsi cativa pasi in spate si se scandeaza : "Voi aveti bastoane, noi mainile goale". Vedem ca ceva incepe sa arda, in zona carosabila, aproape de primele randuri. Cateva secunde mai tarziu se aude o explozie scurta si vedem fum dens ridicandu-se: in scurt timp incep sa ne usture nasul si gatul. Gaze lacrimogene. Ne punem fularele pe fata, in timp ce cladirea Universitatii se lumineaza de la focul ce continua sa arda. Este ora 19.30 - scenariul din seara anterioara se repeta... In cateva minute jandarmii intra in multime. Incepem sa fugim spre Piata Rosetti, in timp ce altii fug spre intrarea teatrului sau spre Intercontinental: zona din fata Teatrului National se elibereaza greu pentru ca si in spatele nostru erau cordoane de jandarmi, iar trotuarul era marginit cu garduri de protectie. Ajungem la Rosetti si, impreuna cu altii, iesim la Spitalul Coltea. Aici vedem ca circulatia dinspre Unirii a fost oprita. Sunt multi protestatari in zona gurii de metrou dinspre Coltea, multi pe carosabil si multi pe trotuarul de langa Muzeul Municipiului Bucuresti. Oamenii din blocurile de pe bulevard ies la balcoane si incep sa faca poze; se scandeaza: "Nu stati la balcoane, ca muriti de foame!" Din cand in cand, in aplauzele oamenilor, trec ambulante SMURD. Noi apucam langa cateva femei: intre doua varste, foarte bine imbracate. Una dintre ele povesteste cum si-a frant piciorul la Revolutia din '89. Alta despre trasoare si tab-uri.
De ce au iesit, din nou, in strada? Pentru ca fac parte din lumea celor care nu suporta minciuna, dictatura, umilinta.

Intre timp, cordoanele de jandarmi se repliaza pe carosabil si intra iarasi in multime, asa ca fugim pana in zona pasajului pietonal Sfantu Gheorghe. Intram pe o straduta laterala, impreuna cu alte cateva cupluri, pana suntem depasiti de multimea care venea fugind din spatele nostru.
Doi-trei pusti, slabi, maruntei, cu caciuli, geci de piele si blugi desprind cativa bolovani din pavaj. Impreuna cu Cristi, incercam sa-i oprim sa nu arunce cu ei spre jandarmi. Degeaba, ei nu vad, nu aud. Cum circulatia era oprita, traversam bulevardul pentru a ajunge in Centrul Vechi, cu intentia de a ne intoarce la Universitate. Incercam sa facem fotografii. Situatia pare sa scape de sub control. Apar din ce in ce mai multi baieti de cartier, cu cagule, fulare sau caciuli trase pe fata. Aerul este irespirabil pentru ca se folosesc incontinuu gaze lacrimogene. Se arunca bolovani si pietre spre jandarmi. Incepe un fel de "joaca" intre cele doua grupari: cand inainteaza jandarmii, se retrag huliganii, cand se retrag jandarmii, inainteaza huliganii. Refuz sa-i numesc pe acestia din urma "protestatari". Nu au avut nici o legatura cu ce s-a intamplat pana atunci. Insa nu refuz a vorbi despre ei, fara manie!

Pe straduta din Centrul Vechi pe care reusisem sa ne refugiem se plimbau, la brat, doua-trei cupluri. Cum au aparut, asa au si disparut... In lumea lor.

In cele din urma ajungem in zona magazinului Unirea. In cele din urma, impreuna cu alte cateva persoane, ne retragem la metrou. Dinspre Universitate veneau jandarmii, cu scuturi si gaze lacrimogene. La Unirea mai ramasesera huliganii: tineri, si baieti, si fete, cu fetele acoperite, care aruncau bolovani si diverse alte obiecte spre fortele de ordine. Ei sunt din lumea de care noua cel putin, ne este frica. Lipsiti de educatie, lipsiti de sansa la educatie, lipsiti de orice respect si lipsiti de sansa de a fi vreodata respectati, dar tineri, ei sunt o parte din viitorul acestei tari. Sunt cei a caror singura sansa este furia!
Cei din lumea lor ne provoaca spaime cand iesim pe strada sau ajungem prizonieri in propriile noastre case carora le punem gratii la geamuri si zeci de lacate la usi. Este lumea pe care ar trebui sa o schimbam, fiecare cum putem. Inchiderea scolilor, lipsa unui sistem de invatamant adecvat... da, toate acestea au schimbat lumea din care fac parte cei de mai sus: sunt si vor fi mai numerosi!

Ajunsi acasa, vedem cum degenereaza totul in lupte de strada, baricade, raniti, tunuri cu apa.

Luni, dupa serviciu, merg la o intalnire de afaceri la hotel Radisson Blu. Interiorul acestuia este absolut superb. Lumini difuze, susur de apa, oameni relaxati fumand tigari scumpe si purtand haine la pretul carora mi-e frica sa numar zerourile. Intre timp, in plasmele din jur vad imagini fara sonor de la evenimentele din ziua anterioara. Dedesubt, subtitrari care mai de care: "Revolutia ultrasilor" este doar unul dintre ele, sub imagini care infatiseaza cativa baieti de cartier. Dar noi, noi astia care am mai fost si pe la scoala, am mai citit si cate o carte, ne-am strigat nemultumirile cu steaguri in mana...noi unde suntem?! Astept finalul intalnirii pentru a merge inapoi in piata. La plecare, domnul cu care discutasem imi atrage politicos atentia sa am grija pe unde umblu, cu manifestantii astia...
Plec grabita din lumea celor fara griji, fara lipsuri, fara nemultumiri si fara proteste. Trec pe langa toti acei oameni ca pe langa niste simple obiecte.

Ajung acasa, ma schimb, il sun pe Cristi si ne intalnim in metrou la Unirea. Intre timp, auzim fel de fel: ca metroul nu mai opreste la Universitate, ca toti cei de pe strada sunt perchezitionati, legitimati si fotografiati.
Metroul opreste totusi la Universitate. In pasaj, plin de scutieri: stateau de vorba la o tigara.
Iesim la suprafata, nimeni nu ne intreaba nimic: protestatarii sunt la Teatrul National si la Universitate si se aud scandari cand dintr-o parte, cand din cealalta.
Ramanem langa zidul Universitatii. Langa noi vin doua doamne in varsta. Bineinteles, intram in vorba. Una dintre ele este cea pe care am vazut-o vineri seara la Antena 3, mai-mai sa fie retinuta de jandarmii carora le spunea ca le da si buletin, si pasaport, dar nu si dreptul ei de a sta pe trotuar. O intreb cum s-a terminat toata tarasenia: cand jandarmii au vazut ca are pasaport american, n-au mai vrut ei s-o ia la sectie, desi dansa ar fi mers daca era nevoie... Da, are dubla cetatenie! Dupa 18 ani in America, s-a intors in Romania, ca nu mai poate de dorul ei. Imi amintesc de batranul din Zimnicele, care a plecat de la oile si vacile lui la Bucuresti, cand a auzit ca sunt proteste; a plecat pe furis de copiii lui de-acasa, doar cu agenda de poezii pe care le scria cand era cu animalele la pascut. Ajuns in Bucuresti, ajunge snopit in bataie de jandarmi.
Ei sunt din lumea adevaratilor intelepti si a celor ce inca mai au coloana vertebrala. Nu mai au pe lumea asta nimic de pierdut, nimic de castigat... vorba aceea: "Si-au trait traiul, si-au mancat malaiul!". Ei sunt cei care au trecut prim mai multe regimuri politice si nu si-au pierdut dragostea de neamul asta, respectul fata de trecut, dorinta de adevar si constiinta ca noi, cei tineri, suntem speranta acestei tari.

Scandarile continua, auzindu-se mai tare cand de pe partea cu Teatrul National, cand de pe partea cu Universitatea. Intre timp, masinile circula pe bulevardul Balcescu. Majoritatea claxoneaza. Multe au scoase pe geamuri steaguri sau panouri cu lozinci anti-putere. Unii au iesit prin trapa masinii si scandeaza odata cu noi. Un autobuz trece si in geamul lui o fata tine o foaie pe care scrie: "Nu vrem sa plecam din tara, vrem locuri de munca in Romania!". O duba mare, alba, trece de cateva ori prin piata, avand scrise pe ea, cu spray negru: "Jos Basescu!", "Jos Guvernul Boc!".
In fata noastra un rand format din scutieri, fiecare plimbandu-si privirea printre noi. In jurul nostru, in momentele in care nu se scandeaza, fiecare isi spune pasul: salarii mici, pensii mizere, umilinte, parinti care duc oala cu ciorba copiilor absolventi de medicina, oameni care se tem de ziua de maine, care nu mai au incredere in ce le spun conducatorii, rate, chirii... Intr-un cuvant, oameni cu din ce in ce mai putine sperante. Oameni din lumea noastra!

O parte dintre cei cu care, de voie de nevoie, intru in contact zilnic, blameaza, dracuie, injura participantii la evenimentele din Piata Universitatii. Nu le spun absolut nimic. Nu cred ca ar avea rost. Poate oamenii "traiesc bine". Sunt dintr-o lume mult prea paralela cu a noastra...

Apoi mai este clasa politica ce ne insulta, fiecare dupa cum il duce capul si vocabularul. Sau pastreaza o liniste ce poate fi dispretuitoare, suspecta sau infricosata. Nici lumea asta nu am sa o comentez.

Diseara ma duc sa cumpar un steag rosu, galben si albastru. Fluier avem. Si vom incerca sa ne pastram sperantele, asa, putine, cate le mai avem.

IMNUL GOLANILOR

Asculta mai multe audio diverse

Sa auzim de bine!
Cristina si Cristin

PS
Piata Universitatii, 17 ianuarie 2012. Noi, "viermii".
S-a scandat: "Romani din toata tara, v-asteapta capitala!"

Ziua Culturii Nationale

2012-01-15T21:27:00.006+02:00

Mihai Eminescu: "O naţiune din sânul căreia nu se ridică oameni de muncă ci paraziţi ce debitează fraze, e o naţiune pe care o aşteaptă ruina şi demoralizarea."

Cum am sarbatorit noi doi 162 de ani de la nasterea poetului: scandand in Piata Universitatii, alergati de jandarmi si sufocati cu gaze lacrimogene! Alaturi de noi, oameni de 40-50 de ani, care isi aminteau cum a fost in 1989! Mi s-a parut trist ca, dupa 22 de ani, erau tot in Piata Universitatii, strigand, alaturi de noi: "LIBERTATE!"

Si povestea unui alt fel de Badea Cartan: http://www.jurnalul.ro/observator/protest-universitate-bucuresti-batran-batut-jandarmi-601457.htm

Cum am inceput 2012

2012-01-11T09:41:00.007+02:00

Dupa un somn bun, de dupa-amiaza spre seara, ne-am luat, in jurul orei 22.00, sticla de vin spumant "Zarea" si doua pahare si am plecat spre centrul orasului.

Cateva fotografii:
https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/LetoniaIanuarie2012#

Pe drum, fete singure cu sticle de sampanie in maine. Buuuun... sa vedem ce va urma!

Urmarea este ca, odata ajunsi in centru, ne-am pomenit in mijlocul unei aglomeratii de nedescris. Mergem de la Monumentul Libertatii in Piata Livu, insa decidem sa in intoarcem: era mai aglomerat, erau si mai multe care de televiziune la monument, deci era clar ca aici urma sa fie "actiunea".
Ne gasim un loc bun pentru fotografiat in parcul din fata Operei Nationale. De jur imprejurul nostru oameni veseli, cu sticle de sampanie (normal). Cateva atitudini romantice la unele cupluri, insa majoritatea baietilor sau barbatilor efectiv se sprijineau de insotitoarele lor: incepusera petrecerea de Revelion mai devreme!

Ici-colo sunt focuri de artificii, mai mari sau mai mici. Oamenii inalta si baloane de hartie, cu lumanari colorate. Cerul noptii arata superb, cu aceste baloane care, probabil, duc gandurile celor din piata catre oameni dragi lor.

Fetele din fata noastra isi scot sticlele de sampanie din geanta, o scoatem si noi pe-a noastra din rucsac, iar animatorul incepe sa numere minutele ramase pana la miezul noptii. Atmosfera incendiara explodeaza de-a binelea la ora 00:00.

Focurile de artificii organizate de oficialitatile orasului sunt impresionante! De toate culorile, de toate formele, de toate felurile! Sunt extraordinare!
Destupam sticla de sampanie, ciocnim si noi paharele si asa intram in noul an.

La Multi Ani, 2012! Si orice ne-ai aduce, sa le petrecem cu bine!

Avem grija unde ne punem sticla, sa nu repetam experienta de anul trecut, din Reykavik. Atunci am mers impreuna cu un alt cuplu si, dupa ce ne-am umplut paharele, am pus sticla de vin spumant tot Zarea jos, pe pamant, pana am dat "noroc" si ne-am urat una-alta. Cand sa plecam, insa, vrand sa ne luam si sticla, am vazut ca in locul ei aparuse alta, islandeza...si goala!

Ei, si cam asa ne-am petrecut noi sfarsitul lui 2011 si inceputul lui 2012! Frumos, zicem noi.

Va urma,
Cristina si Cristin DUMITRU

PS. Stiu ca am folosit de multe ori, incorect, cuvantul "sampanie"... in loc de "vin spumant". Din comoditate si de dragul povestirii...

Ziua 2, 31 decembrie 2011: Letonia, prin Sigulda

2012-01-10T20:33:00.007+02:00

Atunci cand am inceput sa ne organizam excursia din aceasta iarna, adica prin iulie 2011, am cautat si diverse activitati (mai mult sau mai putin extreme) ce pot fi facute pe timp de iarna in Letonia.
Si au fost cateva care ne-au atras atentia. Prima a fost Aerodium. Aici, un jet putenic de aer, te ridica la cativa metri in aer. Cu un costum special si, eventual, un instructor, pluteai in acest tunel de aer zeci de minute, in functie de intervalul de timp achitat. Detalii, daca sunteti interesati, gasiti aici: http://www.aerodium.lv/
Numai ca iarna nu aveau activitate.
Cea de-a doua atractie a fost o cursa cu bobul, in Sigulda. Detalii: http://www.makars.lv/index.php
Intram in contact cu ei, mai precis cu d-ra Karina. Si iata-ne cu rezervarea confirmata: in Sigulda, o cursa pentru 2 persoane, cu bobul, ora 14.00, cost 35 Ls/persoana, de achitat cash cand ajungem la pista.

Fotografii puteti vedea aici: https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/LetoniaIanuarie2012

Asadar, pe 31 decembrie 2011 dimineata ne infiintam la autogara din Riga. Peste tot sunt afisate orarele de plecare a autobuzelor, asa ca este imposibil sa nu gasim informatia dorita. Autogara este mare si bine pusa la punct: magazine, sala de asteptare, automate de cafea, toalete, case de bilete si tabele ce afiseaza destinatiile, orele si peroanele de la care pleaca fiecare autocar in parte (peroanele de numesc "platforma"). De la casa ne-am luat biletele pe ruta Riga - Sigulda: 1.60 Ls/persoana/sens. Cu 5 minute inainte de plecarea autocarului nu se mai pot cumpara bilete de cat de la sofer. Aceasta deoarece este nevoie ca sa i se transmita lista cu pasagerii care cumpara bilete de la case. Imbarcarea se face in felul urmator: se merge la autocar, soferul striga niste numere (asa am banuit noi) ale biletelor cumparate de la casele de bilete, iar apoi urca, pe rand, cei care nu au bilet si cumpara de la sofer.

Cum spuneam, noi ne-am luat bilete de la casa. In spatele nostru, un domn care a vazut ca vorbim in engleza, deci suntem straini. Binevoitor, incearca sa ne ajute, cu zambet larg pe fata: ii tot repeta casierei "Sigulda" si arata spre noi.
Ajungem pe peron si asteptam sa ajunga autocarul catre Sigulda. Ghiciti cine vine catre noi? Domnul de la casa de bilete. Ne dam seama ca vom avea aceeasi destinatie... Si incearca sa intre in vorba cu noi, desi nu stia decat cateva cuvinte in engleza. Drept pentru care apeleaza la onomatopee si la cuvinte rusesti! Conversatia se desfasoara cam asa: "Scol no english, ruski... scol brrrrr" noi zambim si deducem ca la scoala a invatat rusa, si nu engleza. "Moscov pover". Ok... "I eston. You?" A, bun, vrea sa stim de unde suntem!!!! "Romania" zicem noi. Brusc, omul nostru se lumineaza la fata!!! "Gud, miam, miam, gud" (zicea miam, miam cand ii placea ceva) si apoi continua: "Dracula, Pensilvania! Dracula, miam, miam, gud".
In fine, pana la urma il lamurim ca e vorba de Transilvania. "Gud, Transilvania, gud, Dracula, miam, miam" si zambea. Zambea si se tot apropia de noi, pas cu pas. Cand ajunge la o distanta mica si noi nu mai avem unde sa dam inapoi ca ne lipise de gard, il simtim troznind a bautura...rau! Cum se mai tinea pe picioare?!
Urcam in autocar, noi pe primele scaune din fata. El, imediat in spatele nostru. Incepe sa ne arate cladirile pe langa care trecem: "Muzeu", "Universiti". Apoi se face omul comod si incepe sa dea, dusca dupa dusca, dintr-o sticla pe care o avea in bagaj. Ii zic lui Cristi sa incercam sa ne facem ca dormim, poate se potoleste. Ei as! Ne bate pe umar: "Romania, franse?" Zicem: "No, Romania latin." Atat i-a trebuit! "A, latin, Fiat, itali, mafiot". Ne bagam capetele in geci si incercam sa-l ignoram. O vreme e liniste. La radioul din autocar se aude o melodie cu Eric Clapton. Omul nostru isi vara capul intre mine si Cristi si incepe: "Mai song, mai song!". Zambim... Zice: "A, ok, slip, scuz mi". Noi amandoi: "Yes, yes, sleep!!!". Inutil sa va mai spun ca la intervale regulate ne batea pe umeri: "Slip, gud, miam, miam".
Drumul intre Riga si Sigulda dureaza aprox. 1 ora si 15 min., distanta fiind de 53 km. Mai face cateva opriri pe traseu, unde urca oameni de-ai locului. "Prietenul" nostru, cum statea in fata, langa urcare, ca si noi, ii aborda pe fiecare in parte. Vorbeau in letona, asa ca nu intelegeam o boaba, dar distingeam totusi cuvintele "Dracula" si "Transilvania". Deja cand ajungem in Sigulda, toata lumea ne zambea!
In Sigulda autocarele care intra in oras opresc la Autosta (Autogara); spun asta pentru ca unele autocare opresc in afara orasului, insa distanta pana in centru e destul de scurta.
La autogara este banca, bancomat, toaleta (acces 0.10 Ls), magazin pentru ceva de mancare, automat de cafea, punct de informare turistica de unde ne-am luat o harta si cateva suveniruri. Bineinteles, sunt 4 peroane si fiecare are afisate destinatia si orarul cursei care pleaca de acolo.
Deci totul foarte, foarte bine organizat.

Pornim la plimbare prin Sigulda. Oraselul este superb: are ceva dintr-un sat nemtesc, insa si ceva dintr-o asezare nordica. Foarte curate, strazile serpuiesc printre case masive, dar foarte cochete, elegant impodobite cu decoratiuni de Craciun. Au garduri mici si discrete, sau inalte si transparente. Asa ca nu e greu sa vedem curtile cu arbusti ornamentali si ronturi pentru flori ce asteptau doar primavara ca sa se umple de culori. Masini foarte putine, asa ca am mers in liniste pana la parcul ce reprezinta principala atractie a asezarii: Parcul cu Bastoane.

Desi nu suna chiar incitant, imaginea oferita este superba. Bastonul este simbolul localitatii, iar cele din parc sunt de toate marimile si culorile, inveselind incredibil de mult locul. Ne-am plimbat printre bastoane mult si bine, mai ales ca parculetul este frumos amenajat, iar cum pe jos era asternut un strat de zapada, arbustii ornamentali incarcati cu bobite rosii erau fenomenali!
Povestea Bastonului in Sigulda este veche de peste 200 de ani. In acele vremuri zona era in plina expansiune: localnicii au profitat din plin de obiective turistice din jur si au inceput sa inchirieze sau sa isi vanda proprietatile turistilor. Au fost amenajate multe drumuri si poteci catre respectivele locuri de interes, iar pentru a facilita accesul drumetilor, au inceput sa apara bastoanele atat de celebre in zilele noastre. Si au fost din ce in ce mai frumos decorate. Ceea ce am vazut si noi.

Incet-incet ne indreptam catre telecabina care avea sa ne poarte pe deasupra raului Gauja catre castelul Krimulda. Costul unui bilet este de 5 Ls/persoana/dus-intors, iar telecabina circula din 30 in 30 de minute la orele de varf.
Este singura telecabina din Tarile Baltice si a fost construita de specialisti letoni in colaborare cu cei georgieni.

Luam biletele si, cum mai aveam cateva minute bune de asteptare pana la plecare, ne mai plimbam putin prin zona. Ajungem la imensul Brad de Craciun si la roata din parcul de distractii. La marginea parcului incep sa se zareasca frumoasele case de alcatuiesc micuta localitate.

Urcati in telecabina, zarim deja Castelul Krimulda, catre care ne indreptam pe calea aerului.
In sec. al XIII-lea incepe construirea castelului, sub patronajul arhiepiscopului Albert al II-lea; a fost finalizata in anul 1255. Castelul a apartinut ordinelor bisericesti din Riga pana in anul 1566, cand regiunea a fost cucerita de trupele poloneze.
In anul 1601 suedezii ocupa castelul Krimulda si il abandoneaza in toamna aceluiasi an, dupa ce distrug atat castelul, cat si locuintele din jur pentru a nu lasa nimic in mana polonezilor.
In 1621 Krimulda este din nou sub stapanirea suedeza a regelui Gustav II Adolph. Acesta il doneaza, in anul 1625, consilierului de stat Amiral Gabriel Gabrielson, Counte de Oxershern.
In 1726 familia de Oxershern doneaza Krimulda capitanului Helmersen, a carui familie l-a detinut pana in 1817. In acest an printul Johann Liewen achizitioneaza Krimulda pentru 60.875 ruble de argint si detine domeniul pana in 1921.

In 1853 Paul Liewen a fost primul suedez din regiune care a creat un parc, alei, podete si scari de lemn (una dintre acestea avea 380 de trepte, alta 325 de trepte si facea legatura intre parcul castelului si locul unde acosta feribotul ce traversa raul Gauja).
In anul 1854 guvernatorul general al regiunii, Alexander Suvorov, si-a petrecut vacanta de vara la castelul Krimulda.
Tarul Alexandru al II-lea in persoana, auzind de frumosul parc, a vizitat Krimulda in iulie 1862.

In prezent se doreste ca zona sa reprezinte o atractie turistica majora. Cand am ajuns noi insa castelul era inchis. Insa casele din jur, dependintele, strazile, aratau extraordinar de bine! Parca eram intr-un decor de film de epoca. Totul era restaurat cu piatra masiva. Ce dadea farmec fiecarei case in parte era faptul ca dependintele si casele respective sunt locuite. Gradinile inca mai pastrau tulpinile uscate ale florilor care le colorasera in vara. Usile caselor erau impodobite cu coronite de Craciun, iar prin geamurile joase se zareau crengi de brad, globuri, beteala si lumanari. La stresini atarnau casute cu mancare pentru pasari. Cativa brazi purtau pe crengi fulgi de zapada. Mai ca n-am mai fi plecat de-acolo! Tot plimbandu-ne, nici nu ne-am dat seama ca intrasem in curtile oamenilor: garduri nu existau.

Cum si la telecabina exista un orar strict, ne-am intors pentru a strabate, tot pe calea aerului, drumul inapoi. Urma sa mergem la Castelele din Sigulda: Castelul Vechi si Castelul Nou.
Trecem prin poarta impunatoare de la intrare si la capatul aleii marginite de ronturi si arbusti ornamentali zarim frumosul Castel Nou. Cochet, ingrijit, se dezvaluie in toata frumusetea lui. Ne decidem sa mergem intai spre ruinele Castelului Vechi, imediat in spatele celui nou.

Castelul Vechi din Sigulda a fost construit incepand cu anul 1207. Initial a fost un castel tip fortareata, cu o capela in interior. Dupa ce Ordinul Brethren ai Cavalerilor Sabiilor (care initiasera construirea castelului) au fost infranti de Ordinul Cavalerilor Livonieni in anul 1236, acestia din urma au devenit stapanii castelului. Cladirea acestuia a suferit modificari majore. Odata cu aparitia armelor de foc isi pierde importanta initiala. Castelul cade complet in ruina in sec. al XVIII-lea, in perioada Marelui Razboi Nordic. De atunci nu mai este reconstruit. Tot ce a mai ramas din el, in zilele noastre este partea de sud-vest a constructiei bisericesti, cu fereastra realizata in stil gotic. Se mai pastreaza si turnul portii principale de acces in castel.
Intre ruine este amenajat si un fel de teatru de vara, cu o scena imensa si louri pentru spectatori.

Ne indreptam apoi catre Castelul Nou din Sigulda. A fost construit intre anii 1878 - 1881, avand ca principala destinatie aceea de locuinta pentru proprietarii domeniului, familia Kropotkin. Dupa Primul Razboi Mondial administrarea lui a revenit Asociatiei Tipografice Letone, cladirea servind ca loc de recreere pentru scriitori si jurnalisti.
A fost reconstruit intre anii 1935 - 1937. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial aici s-a aflat un sanatoriu al URSS. Incepand cu 1993 in castel isi are sediul Consiliul Orasenesc Sigulda, iar din 2003 Consiliul Regional Sigulda.

Ei, si cam atat cu istoria pe ziua de azi. Castelul Nou din Sigulda nu se vizita, asa ca, dupa cateva fotografii, ne indreptam catre pista de bob. Vremea se cam intunecase, desi era abia 13.30. Oricum si intuneca devreme si se lumina tarziu, iar daca mai erau si cativa nori, se innopta de-a binelea!

Cum era 31 decembrie 2011, mai erau cateva ore pana la Revelion, ne gandeam ca la bob o sa fim doar noi. Vezi sa nu! Strada pana la intrare era chiar pe langa pista, putin deasupra ei. Din pacate, pista de bob fusese acoperita, poate pentru ca mai toata ziua fulguise usor. Oricum, se auzeau asa, pret de cateva secunde, tipete de sub prelata ce-o ascundea privirilor noastre curioase, evident.
Ajungem la locul ce se voia punctul de pornire: lume....buluc. Pe cine sa intrebam de rezervarea noastra de la ora 14.00, ca oamenii erau imbarcati pe banda rulanta. Ne apropiem sa vedem care-i treaba: distractie maxima. Pista de bob era ca cea pe care am vazut-o la televizor, cand urmaream diverse competitii sportive de iarna, pe EuroSport (favoritele mele erau sariturile cu schiurile... iar favorit era Martin Schmidt, poate si pentru ca avea ca sponsor principal Milka).
Pe pista erau puse un fel de chestii mari, de plastic, dreptunghiulare, rosii, verzi, albastre, unde erau urcati cate 4 zambareti, dupa ce le fusesera puse in cap casti de protectie. Primului i se dadeau un fel de haturi si erau impinsi la vale. O vreme ii mai auzeam tipand, apoi urmau altii...la fel de zambareti.
Sincer, am fost putin dezamagita... adica nu aratau deloc asa cum vazusem eu ca aratau boburile la televizor... Insa distractia parea sa fie la cote maxime! Ma bag in fata, incerc sa ajung la cineva care se ocupa de imbarcari. Pana la urma, intreb de Karina, cu care tot discutasem despre rezervari. Sunt dusa la ea si in fine ne cunoastem fata in fata. Toata lumea zambea, asa ca adopt si eu aceeasi atitudine. Karina ma intreaba la ce fel de bob am rezervare: "soft one" sau "real one". Habar n-aveam, nici nu fusese vorba de asa ceva pana acum. Ridic din umeri si ii spun ca la cel de 35 Ls/pers. A, se dumireste ea, "real one".
Hm...incep sa imi rasara in minte cateva intrebari... cei care erau cu "soft" se dadeau singuri cu chestiile alea...noi la "real" primim sofer, sau conducator, sau "driver", ceva?
Si... daca cei de la "soft" tipau asa... cum era la "real"?!

Ne tinem dupa Karina pana ajungem intr-un fel de birou; ne trecem numele, e-mail-ul, tara si semnatura pe o lista (probabil ne si asumam raspunderea pentru ce va urma). Ne pune pe cap niste casti imense, pe care ne pune sa le indesam la maxim. Lasam rucsacii si aparatele foto; intrebam daca il putem pastra macar pe cel mic, pe Panasonic... zambeste, zice ok, si hai pe pista.

Ei bine, pe pista fusesera aduse doua boburi asa cum vazusem la televizor!!! Noi suntem in al doilea. Urca un englez, pe ultimul loc, apoi Cristi, apoi eu. In fata mea un loc liber: zaresc pedale si altele asemenea. Ooooo, fain!!!! Oamenii din jurul pistei ne zambesc, ne fac cu mana, ne fac poze! Vine un barbat si imi spune ceva: ca o sa-mi balangane capul asa si asa. Il aud cu dificultate din cauza castii. Apoi imi spune sa ma tin de cele doua bucatele de fier beton ce ieseau de sub scaunul din fata mea. Hm... la cat erau de mici, tare mi-era sa nu le scap!

Urca si el in fata mea. Aaaaa, deci avem sofer! Suntem impinsi usor din spate pana ajungem la start. Si... "START"!!!!

In momentul ala nu doar ca m-am tinut de bucatile de fier beton (alea mici, despre care povesteam mai devreme), ci m-am sudat de ele! Imi amintesc ca am tipat caci dupa START nu am mai vazut nimic in fata ochilor: pista era atat de abrupta cu nu se mai zarea. Din momentul acela a inceput o cursa nebuna, cu portiuni in care ne urcam pe peretii de gheata, totul vajaie in jurul nostru, albul ghetii alterneaza cu griul prelatei, in casca se aud bufnituri surde (ne dedeam cu capul de marginea bobului), o nebunie. Nici nu stiu cum sa descriu senzatiile. Cert este ca la 100km /ora si forta de 4G pe unele turnante cu greu puteam tine capul ridicat. Parca as fi vrut sa inchid ochiii, insa cursa era extraordinara! Inutil sa va mai spun ca n-am mai tipat. Am amutit cu totul. Doar ma tineam de fierul beton. Din spate nu se auzea nimic...era clar ca si baietii se tineau zdravan!
Simteam miscarile zvacnite ale celui din fata mea, banuiam ca face vreo manevra si in clipa urmatoare eram suiti pe perete!
Cand am ajuns la lumina, mi-am dat seama ca s-a terminat si cursa. O frana usoara si bobul s-a oprit. Cel din fata mea dispare, dar eu nu ma pot ridica. Suntem scosi, unul cate unul din bob. Cristi, englezul si eu (normal) cu gura pana la urechi... Noi ziceam in romana: "Ce-a fost asta, ce-a fost asta?! Cat de tare!!!", iar englezul: "I need a drink, I need a drink!"
Cu totii eram putin ametiti si abia ne tineam pe picioare. Se vedea in ochiii tuturor cat de puternica a fost senzatia. Bine... zambetele noastre primeau ca raspuns zambetele amuzate ale celor ce faceau asta de zeci de ori pe zi...

Vad undeva, deoparte, o ranga. Ii spun lui Cristi: "Probabil cu asta ii dezlipesc pe cei care efectiv se lipesc de bob!"

Nici nu ne-am dezmeticit noi bine ca cele doua boburi, noi si toti ceilalti eram intr-o camioneta, spre locul de unde plecasem! Englezul era in extaz (ca si noi) si tot avea nevoie de ceva de baut...ca si noi!
Nici nu stiu cu ce sa compar senzatia...a fost la aceeasi intensitate ca cea de la saritura cu parasuta. Din pacate, a durat ceva mai putin: pista de bob a avut o lungime de 1.200 m si cu viteza maxima de 100 km/ora...a durat destul de putin. Parca ne-am mai fi dat o data, daca am fi avut bani.
Din pacate, de fotografii nici nu a putut fi vorba: pe parcursul pistei era imposibil sa scoatem aparatul foto, iar la sosire nici nu ne-a trecut prin cap sa-l folosim, atat eram de ametiti si de extaziati!

Ne luam la revedere de la Karina (ne intreaba cum a fost... pai uite la fetele noastre!) si ne oprim in primul supermarket care are si autoservire: o supa fierbinte, o pizza si o cafea ne incheie ziua petrecuta in Sigulda.

Dupa o asa experienta, oricat de iubitoare de iarna si de sporturi de iarna as fi, cu saniuta aceea minuscula pe care o vedem la competiile sportive de iarna nu cred ca m-as da nici daca m-ar lega pe ea!

Obositi, incantati, fericiti, ne ducem spre autogara: de aici pornim inapoi catre Riga.

Urma noaptea de Revelion.

Si va urma.

Ziua 1, 30 decembrie 2011: Tarile Baltice

2012-01-09T19:47:00.003+02:00

Tarile Baltice au stat pe lista noastra de calatorii de vara o vreme, apoi le-am mutat pe cea de iarna. Dupa consultarea unor ghiduri turistice ne-am facut, prin vara trecuta, un program care sa includa capitalele celor trei: Letonia (Riga), Estonia (Tallinn) si Lituania (Vilnius), plus alte cateva puncte de interes din fiecare tara in parte. Pe teritoriul lor am parcurs aproximativ 2.000 de km intre 30 decembrie 2011 - 6 ianuarie 2012.
Asadar, pe 30 decembrie 2011, dupa plimbarea de cateva ore prin Praga, iata-ne urcati in autobuzul ce ne duce catre avionul cu care vom ateriza in Riga. Cum am spus si in postarea anterioara, am calatorit cu liniile aeriene cehe, Czech Airlines: costul unui bilet a fost 228 euro.
In jurul nostru deja se vorbeste o alta limba: seamana putin cu rusa, cu ceha, cu limbile nordice. Oricum, greu de definit... Este limba letona.
Stam inghesuiti si asteptam ca autobuzul sa porneasca spre avion. In fata mea, doua doamne, elegante. Una dintre ele scoate din poseta o sticluta de vin cu dop infiletat, o desface, da o dusca, o imbie si pe cealalta care, desigur, nu refuza. O a treia doamna imi surprinde privirea si imi zambeste. Zambesc si eu.

Si pot spune deja, intre povestea aceasta de inceput de calatorie si cele ce vor urma, ca in Letonia se bea. Se bea mult. Si nu apa. Se bea mai ales tarie (de orice fel), vin, bere, vin fiert, balsam (o bautura locala, lichior, dau detalii la momentul potrivit). Se bea mult peste tot: pe strada, in tramvai, in restaurante, in piata. Se bea mult la orice ora: dimineata, la pranz, seara si noaptea. Cum ar zice bunica-mea: "Si-n sculare, si-n culcare". Se bea mult indiferent de varsta sau sex.
Unul dintre ghidurile parcurse de noi mentiona la un moment dat ca o vreme Letonia a detinut recordul in ceea ce priveste "cel mai beat cetatean din lume" - un barbat gasit lesinat, cu alcolemie de 7.22 la mie. Poate ca e gresita impresia noastra: la urma urmei, am stat doar cateva zile, si asta in perioada Sarbatorilor de Iarna.
Cat despre noi...am incercat sa ne integram: nu am gustat vinurile lor (din pacate), decat clasicele vinuri fierte din pietele de Craciun, dar am incercat berile locale; balsam am luat pentru acasa, n-am incercat in Riga decat fiert, cu lamaie si scortisoara.
In magazine si supermarket-uri se vand bauturi alcoolice doar intre orele 08.00 - 22.00. Non-stop se vand doar in baruri, restaurante, pub-uri.

Dar sa continui povestirea.

Dupa aterizarea in Riga ne-am recuperat bagajele si am mers la centrul de informare turistica. Am luat o harta a orasului si am cerut informatii despre cum ajungem la hotelul unde eram cazati: urma sa mergem pana la Gara Centrala, care este aproape de centrul orasului, si de aici pe jos pana la hotel. Ne-am luat card pentru transport: valabil pe 5 zile, ne asigura deplasarea pe toate mijloacele de transport in comun. Tot ce trebuia sa facem era sa il validam la fiecare urcare in tramvai sau autobuz.
Asadar, din aeroport pana la Gara Centrala, Autogara si magazinul Stockman (toate in acelasi loc) am ajuns cu autobuzul 22 in aproximativ 40 de minute. Aici am fost indrumati sa mergem pe jos, insa ne-am gandit sa mai intrebam. Ni se spune sa mergem cu autobuzul 23 pana la statia ce poarta numele strazii unde se afla hotelul nostru: Pernavas. Zis si facut: din statia respectiva mai mergem 10 minute pe jos si iata-ne ajunsi la destinatie.

Am avut cazare la hotel Baltpark din Riga. Clasificat la 3*, si le merita pe deplin. Pentru 28 euro / noapte am stat in camera dubla cu mic dejun inclus. Hotelul este insa destul de departe de centrul orasului. Avantajul este ca, asa cum urma sa aflam, vizavi de Baltpark este statia de autobuz. De la receptie ni se spune ca ajungem de aici in centrul orasului cu autobuzele nr. 3 si nr. 6. Pentru intoarcere urma sa folosim doar autobuzul nr. 3.
Ne luam camera, facem fotografiile de rigoare inainte sa despachetam, lasam bagajele si iesim la plimbare prin oras.

Transportul in Riga, asa cum aveam sa descoperim, este foarte bine pus la punct: in fiecare statie se afla un tabel cu numerele tuturor mijloacelor de transport in comun ce opresc acolo. Tot acolo se regasesc orele si minutele la care ajung respectivele mijloace de transport. Si mai important: acestea sunt respectate cu strictete, asa ca ne puteam stabili ora exacta la care sa coboram din hotel in statie, pentru a lua autobuzul catre centru. La orele de varf autobuzele si tramvaiele circula la interval de cateva minute, asa ca totul este in regula.
Transportul de noapte este si el bine coordonat: din zona centrala, cu autobuzul de noapte N5 ajungeam in capatul strazii pe care se afla hotelul nostru. Autobuzele de noapte circula din ora in ora si am folosit N5 chiar in noapte de Revelion, pentru a ne intoarce din piata.
Cardul pentru transport (e-talons) trebuia validat de fiecare data cand urcam intr-un mijloc de transport in comun. Controale sunt destul de frecvente. In momentul validarii, aparatul respectiv afiseaza si data expirarii cardului, asa ca am stiut cand sa ne luam altele. Ce nu am stiut a fost faptul ca, pe data de 31 decembrie si 1 ianuarie deplasarile pe mijloacele de transport in comun au fost gratuite. Este bine ca, inainte de a achizitiona un astfel de card, sa intrebati daca sunt anumite sarbatori cand transportul este gratuit, pentru a nu pati ca noi: practic am pierdut 2 zile din cele 5 cat erau valabile cardurile. Daca ni s-ar fi spus de la punctul de informare turistica din aeroport acest lucru, am fi preferat sa luam un card de 24 ore, apoi am fi avut doua zile gratuite, urmand sa ne cumparam carduri cu valabilitate mai mare ulterior. In fine, invatatura de minte.
Cardul de transport pentru 5 zile costa 9.60 lats (latz), iar unul pentru 3 zile costa 5.70 lats. Se poate cumpara de la chioscuri, de la punctele de informare turistica sau de la aparatele automate din pasaje, unde se plateste cu card de credit si este meniu in limba engleza.
Biletele pentru o singura calatorie se pot cumpara si direct de la sofer, insa sunt ceva mai scumpe.

In general, drumurile sunt foarte bune in Letonia. Se circula in general pe 2 benzi / sens, iar sensurile de mers sunt despartite de spatiu verde de cel putin 2-3 metri. Deci o mai mare preventie a accidentelor. Se spune (tot in ghiduri) ca letonii sunt printre cei mai slabi soferi; si cam asa e, nu au nici o treaba cu asigurarea atunci cand ies din parcari, spre exemplu. In schimb, se claxoneaza foarte, foarte rar.

Cursul valutar la care noi am schimbat euro (pentru ca euro am avut la noi, din tara) a fost intre 0.64 lat - 0.69 lat. Moneda nationala este lat-ul (Ls).
Vazuta din autobuz, pe drumul de la aeroport la hotel, Riga nu ne-a impresionat deloc. Zona garii si a autogarii era scaldata in lumina: peste tot ornamente si decoratiuni de Craciun. Un tren urias, din sute de beculete, te intampina deasupra intrarii in Gara Centrala.

Toate magazinele din interiorul ei si din imprejurimi straluceau.
Strazile si marile bulevarde erau care mai de care mai bogat impodobite. Dupa ce ne-am cazat si am iesit la o plimbare de noapte prin Riga, am fost impresionati de frumusetea orasului, asa, la o prima privire.

Letonii au un adevarat cult pentru tot ceea ce inseamna Craciun. In anul 2011 Riga a fost desemnata Capitala Europeana a Decoratiunilor Pomului de Craciun.

In centrele de informare turistica si pe strazi am tot vazut panouri ce faceau reclama "Drumului printre copacii de Craciun". Era vorba despre un festival, in perioada 2 decembrie 2011 - 15 ianuarie 2012, in timpul caruia in Riga fusesera amplasati nu mai putin de 42 pomi de Craciun realizati de fel si chip de catre diversi artisti consacrati sau studenti la arhitectura sau alti creatori de arta.
Exista si o harta a copacilor, amplasati mai ales in zona centrala. N-am reusit sa-i vedem pe toti, insa cei fotografiati de noi ne-au surprins prin imaginatia de care a dat dovada autorul lor, prin forme, prin materiale folosite, prin culori. Conform documentelor, primul Pom de Craciun a fost impodobit in Riga in anul 1510. Subiectul este insa deschis disputei cu vecinii estonieni, care si ei se pretind a fi primii care au impodobit un Pom de Craciun si aduc in sprijinul afirmatiilor lor documente din anul 1441.
Oricum ar fi, cert este ca autoritatile si managerii firmelor stiu sa profite de ocazie: atmosfera stralucitoare de Craciun invaluie tot orasul, toate magazinele si toti oamenii care, bineinteles, devin mai largi la punga...
In toate pietele din Riga am gasit o Piata de Craciun (casute multe cu suveniruri, carnati, varza si vin fiert), un brad urias, impodobit, si o scena unde aproape fara intrerupere se auzea muzica.
Populatia este crestina, ortodocsi, catolici si luterani.
Din pacate, zapada lipsea cu desavarsire: daca in urma cu un an temperaturile in Riga erau de -20 grade Celsius, acum erau +5!

Ca si fus orar: aceeasi ora cu cea a Romaniei.

In Riga sunt multi cersetori si oameni fara adapost. Si cum vremea era destul de rece, pe acestia din urma ii vedeam inghesuiti prin colturile pasajelor ce asigurau legatura intre diferite strazi. Batrani care cereau mancare sau vindeau flori pe la colturi, copii care te acostau in supermarket. Nu ne-am asteptat.

Orasul, foarte curat: doar in zonele periferice mai vedeai hartii sau sticle aruncate la intamplare. In zona centrala se facea curatenie temeinic: mucurile de tigara sau bucatile foarte mici de hartie si confeti erau adunate cu mana. Lucratorii pur si simplu periau aleile si zonele verzi.

Cat priveste comunicarea... mai greu cu limba engleza. Tinerii in general stiu cuvinte uzuale in aceasta limba, macar iti pot spune incotro sa te indrepti daca le arati pe harta. Cei de varsta mijlocie si peste... Bine, oamenii sunt binevoitori si chiar doresc sa te ajute. Adica noi intrebam in engleza si ei raspundeau in rusa. Avem si cateva intamplari amuzante... cert este ca pana la urma am gasit cai de comunicare. Fie un cuvant in rusa, unul in engleza, unul in germana si la sfarsit un zambet larg (din partea noastra), fie onomatopee, fie mima. Le-am incercat pe toate si pana la urma ne-am descurcat!

Cateva generalitati despre Letonia: cu o suprafata totala de 64.589 km2, are o populatie de 2.240.000 locuitori (59% letoni, 28% rusi, 13% altii).

O scurta istorie a Letoniei, preluata de pe wikipedia:
Letonia exista ca stat din 1918, ca urmare a Tratatului de Pace de la Paris si a acordarii de teritorii pe baza etnico-lingvistica. Inainte de 1918, Letonia fusese o provincie a Imperiului Rus, (gubernie) condusa de un guvernator numit de tar. Numele ei era Livonia, iar teritoriul acesteia includea si sudul Estoniei de astazi. Denumirea de Livonia dateaza din perioada primei ocupatii germane a teritoriilor baltice, de la inceputul secolului al XIII-lea si deriva de la cuvantul Liv, care denumea locuitorii bastinasi.

Teritoriul baltic populat de acesti livi a fost treptat colonizat de o populatie germana in cautare de noi pamanturi si surse de venit. Pretextul prezentei crescande a populatiei germane a fost crestinarea acestei populatii inca pagane la inceputul anilor 1200. Erau implicati in aceasta strategie Biserica Catolica germana si mai ales scaunul episcopal din Bremen, precum si cavalerii Ordinului Fratilor de Sabie, o grupare militara ce-si pierduse orice menire in Germania odata ce cruciadele luasera sfarsit. Initial cele doua institutii au decis sa colaboreze pentru a-si imparti teritoriile insusite, dupa care relatia a devenit competitiva si conflictuala. Dupa o initiala riposta a bastinasilor (triburile live, zemgale, curoniene) ce a durat peste 100 de ani, germanii au reusit sa isi insuseasca majoritatea teritoriilor locale fie prin forta, fie prin jaf, fie prin alocari ilicite. In acest mod a pierit unul din cele mai razboinice triburi baltice, prusii. Cavalerii germani au exterminat sistematic orice prezenta prusaca pe teritoriul baltic, adoptand ulterior numele acestora.

In 1201 a fost fondata Riga, construita treptat pe locul unei foste asezari live. Orasul a devenit si locul de scaun al episcopului de Bremen, acum de Riga, Albert. Datorita prezentei germane din ce in ce mai numeroase, Riga devine cel mai important centru comercial din golful baltic, la gurile raului Daugava. In 1270, Riga devine un oras-membru al Ligii Hanseatice. Populatia locala, indiferent de apartenenta tribala, este exclusa de la administrarea orasului, avand un statut de paria.

Anii 1520 afecteaza si statutul credinciosilor germani din Riga, cand sub influenta puternica a luteranismului, cavalerii Ordinului Fratilor de Sabie incearca sa sustraga Bisericii Catolice toate proprietatile. Populatia bastinasa este si ea implicata, chiar si indirect, in aceasta feuda si multi localnici (fie livi, fie zemgali ori cursi) se convertesc la luternaism ca urmare a promisiunilor celor ce il promovau si impotriva prezentei Bisericii Catolice.

Intre 1558 si 1583 se desfasoara Razboiul Livonian. Locuitorii din nordul si vestul Livoniei (Courland, Vidzeme si Zemgale) accepta credinta luterana, in timp ce cei din Latgalia raman catolici. In 1561, Livonia devine un ducat vasal al Marelui Ducat al Lituaniei. Opt ani mai tarziu, cand s-a format Uniunea statala polono-lituaniana, Livonia a devenit un domeniu al Coroanei.

In timpul Razboiului polono-suedez (1600-1629), multe teritorii ale Livoniei intra in componenta Regatului Suediei, printre care si orasul Riga (1621), acesta devenind in scurt timp cel mai dezvoltat oras suedez. Vidzeme era cunoscut drept granarul Suediei.

Livonia suedeza a intrat in cadrul Imperiului Rus in 1721, iar Livonia poloneza a intrat in componenta Rusiei la a doua impartire a Poloniei, in 1793. Datorita noilor achizitii teritoriale, prin Vidzeme si Riga, Rusia obtinuse un coridor strategic spre Europa. Serbia a fost anulata in Courland in 1818, in Vidzeme in 1819, iar in Latgalia in 1861. Letonia a devenit una din cele mai dezvoltate provincii ale Imperiului Rus la mijlocul secolului al XIX-lea. De asemenea, la mijlocul secolului al XIX-lea au loc miscari de renastere nationala, inspirate din revolutiile europene.

La scurt timp dupa Primul Razboi Mondial, la 18 noiembrie 1918, are loc proclamarea independentei Republicii Letonia. Rusia sovietica ocupa majoritatea teritoriilor letone, proclamand RSS Letona, insa va fi invinsa de trupele letone si polone, iar in 1920 Rusia sovietica va recunoaste noul stat independent.

Letonia a fost ocupata de Uniunea Sovietica in 17 iunie 1940 ca urmare a pactului Ribentrop-Molotov si declarata republica sovietica in august 1940. Letonii au proclamat independetța la 4 mai 1990, iar la 6 septembrie 1991, URSS recunoaste independenta Letoniei.

In anii 1990, Letonia s-a apropiat de Europa Occidentala, fiind legata cultural si istoric de aceasta. La 31 august, toate trupele ruse sunt retrase din Letonia. In 1999 Letonia incepe negocierile pentru a adera la Uniunea Europeană. A devenit membra a NATO pe 2 aprilie 2004, a Uniunii Europene pe 1 mai 2004 si a spatiului Schengen la 21 decembrie 2007.

Cam atat deocamdata, pentru ziua de 30 decembrie 2011. Ziua urmatoare vom merge intr-un orasel de langa Riga, unde vom avea o extraordinara aventura: 100% adrenalina!

Va urma,
Cristina si Cristin DUMITRU

Sfarsit de 2011 in Praga

2012-01-08T21:09:00.013+02:00

Dragi prieteni,

In primul rand vrem sa multumim mult tuturor celor ce ne-au trimis mesaje, ne-au lasat un comentariu pe blog sau si-au indreptat gandul catre noi la finalul anului trecut!
Incepem anul 2012 cu sperante noi, cu ganduri bune si, bineinteles, cu povesti. O sa las putin suspans despre destinatia noastra pentru Revelionul 2012 ca sa am o cursivitate a intregii povestiri, si voi incepe cu o prima oprire din excursia noastra: Praga.
Fotografii: https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/DecembrieInPraga

Avand o escala de 6 ore, ne-am gandit sa mergem in centrul orasului, sa vedem si noi Piata de Craciun.
Dupa cum deja v-ati dat seama, calatoria noastra a fost cu liniile aeriene cehe, Czech Airlines. Biletele le-am luat prin septembrie, timp destul sa avem si o schimbare de orar de zbor. Cum locul meu de munca presupune emiterea de bilete de avion (si am emis pana acum sute de bilete de avion), imediat ce am vazut schimbarea de orar am contactat compania aeriana sa confirm cu ei daca trebuie sa re-emit biletele de avion. Mi s-a spus ca nu, sa las rezervarile ca atare. Buuuun... Insa, cu cateva zile inainte de plecare, m-am gandit totusi sa verific inca o data (mai ales ca pe itinerarii nu ni se vedeau numerele biletelor de avion). Doamna de la celalalt capat al firului de telefon ma intreaba de ce nu am revalidat biletele... Hm, buna intrebare! Poate pentru ca mi s-a spus sa nu umblu in rezervare?! In fine, in cateva minute, biletele erau revalidate si numerele lor apareau in itinerarii.
Czech Airlines reprezinta una dintre companiile mele preferate, ca agent care emite bilete de avion: proceduri simple, tarife bune. Stiam ca si serviciile la bord sunt in regula: in urma cu cativa ani am calatorit cu ei, in interes de serviciu, in Olanda, la Amsterdam. Ei bine, in loc de mancarea calda si destul de gustoasa, de data aceasta am avut parte de niste "chestii" complet gretoase: oare sa-i fi afectat criza atat de tare?!

In fine, dupa decolari si aterizari aproape perfecte, ajungem in Praga. Plecasem din Bucuresti pe o vreme ce aducea a primavara timpuri, iar in Praga suntem intampinati de ninsoare si viscol! Iesim din aeroport (Terminal 1) doar cu bagajul de mana (bagajul de cala urma sa-l ridicam la destinatia finala), urmam indicatoarele si ajungem in statia autobuzului catre centru: Aeroport Express (AE). Circula la interval de 30 minute. Informatii despre orarul exact gasiti aici: http://czech-transport.com/index.php?id=357
Biletele le-am cumparat direct de la soferita (care, la intrebarea noastra: "Do you speak English?" ne raspunde sec: "No"). Costa 60 coroane / persoana / sens adica aproximativ 2,50 euro.
Am coborat in centru, intr-o statie apropiata de Turnul Pulberariei si Casa Municipala (Namesti Republiky). Pentru drumul inapoi la aeroport a trebuit sa ajungem la Gara Centrala: autobuzul nu se intoarce pe aceeasi ruta.
Odata coborati, am inceput plimbarea de cateva ore prin orasul pe care l-am vizitat in vara lui 2010.
L-am regasit acum cu infatisare noua, insa la fel de frumos!

Peste tot ornamente de Craciun! Vitrinele straluceau care mai de care: luminite, globuri, beteala, coronite, sanii... si afara un soare care a pus rapid capat ninsorii ce ne intampinase in aeroport.
In Piata de Craciun casute, vanzatori, carnati, vin fiert si tot felul de arome si de miresme, care mai de care mai imbatatoare.

Asa ca nu rezistam si luam un fel de tocanita de cartofi cu carnati si varza. O portie generoasa pentru amandoi: 10 euro!
Oameni, ca de obicei, multi: grupuri sau singuri, toti misunau in piata si se adunau in fata Ceasului Astronomic.

Toata lumea facea fotografii, cu aparatul foto, cu telefonul mobil, cu tableta.
Calestile ii mai imprastiau pe cei adunati chiar si pe carosabil. Doar pentru putin timp, pentru ca apoi forfota reincepea.

Nimerim si la o nunta: din nou, toata lumea face fotografii, cu mireasa si mirele. Ici-colo prindem cuvinte in limba romana.
Bineinteles, personajul principal al zilei este frumosul brad de Craciun.

Intreaga atmosfera este de sarbatoare, de bucurie si de relaxare. Mergem si pe Podul Carol: nu-l traversam, doar cateva fotografii si o ploaie scurta, ca de vara.
Ne amintim, bineinteles, de zilele petrecute la Praga in 2010. Inevitabil, ne vin in minte senzatiile traite atunci cand am sarit cu parasuta. Intotdeauna, indiferent de cate ori vom revedea Praga de-acum inainte, acestea ne vor fi cele mai dragi amintiri din aceste locuri.

Mai multe decat am scris despre Praga la vremea respectiva nu am sa spun acum. Ramane un oras absolut superb, impunator, elegant si frumos in orice anotimp si in orice zi a anului. Intotdeauna isi va surprinde vizitatorii cu imagini noi, cu ornamente diferite de la sarbatoare la sarbatoare, cu senzatii ce vor fi capturate in fotografii. Chiar si o raza de soare straluceste de fiecare data altfel pe turnurile bisericii Sf. Maria din Tyn.
Drumul de intoarcere catre aeroport l-am inceput de la Gara Centrala (Hlavni nadrazi).

Interiorul, desi ar trebui putin restaurat, este absolut superb. Nu am crezut ca este atat de frumos. Merita o vizita, daca ajungeti prin Praga.
Am urmat indicatoarele catre AE si in aprox. 30 de minute am coborat la Terminalul 2 al aeroportului Ruzyne din Praga pentru a ne imbarca pe zborul catre destinatia finala a Revelionului 2012.

Desigur, va urma
Cristina si Cristin DUMITRU

La Multi Ani, 2012!

2011-12-29T16:09:00.004+02:00

Pentru ca de astazi, ora 17.00 (adica dupa terminarea programului la serviciu) ne consideram oficial intrati in vacanta de iarna (pana pe 9 ianuarie 2012), dorim sa va transmitem cateva urari de An Nou: sa aveti parte de multa sanatate in anul ce vine, pasii sa va poarte acolo unde va doriti cel mai mult, surprizele aduse de anul 2012 sa fie minunate, sa va bucurati de timpul petrecut alaturi de cei dragi si amintirile ce le vom aduna de-a lungul celor 366 de zile sa ne imbogateasca sufleteste pe fiecare dintre noi.
(((Sper sa avem parte si de ninsoare, macar in 2012... asa imi voi putea tine promisiunea de a face un om de zapada si anul acesta.)))

Desi pe majoritatea dintre voi, cititorii blog-ului nostru, nu va cunoastem, gandurile noastre se indreapta catre voi de fiecare data cand postam ceva nou, cand mai deschidem o usita a sufletelor noastre, cand retraim aventurile trecute in randurile pe care le scriem aici, in acest jurnal virtual de calatorie.
Si chiar daca nu postam comentarii la articolele voastre, chiar daca uneori nu reusim sa citim tot ce scrieti fiecare dintre voi, sa stiti ca ne bucuram sa facem parte dintr-o comunitate a pasionatilor de calatorii, a impatimitilor de fotografii, a iubitorilor de frumos. E un sentiment de normalitate sa vezi ca si altii au o scara de valori ce impune respect si prietenia voastra virtuala ni se pare extraordinara!

Pentru noi anul ce aproape s-a incheiat a fost un an frumos, echilibrat, cu bunele si relele lui. Cred ca cel mai mult ne-a bucurat faptul ca am vazut ceva nou, am incercat ceva nou, am invatat ceva nou, am cunoscut oameni noi... Noutate ne dorim in vietile noastre si de la anul ce vine. Si sanatate!

Acestea fiind spuse, noi va dorim La Multi Ani si numai bine in 2012!

Cu drag,
Cristina si Cristin DUMITRU

Sarbatori Fericite!

2011-12-23T01:49:00.002+02:00

Dragi prieteni,

pentru ca se apropie Sarbatorile, asta-seara am fost iarasi ocupati, drept pentru care ne-a prins, din nou, dimineata. Dar ne-am dorit foarte mult sa va trimitem o felicitare cat mai originala. Asa ca am impodobit coronita de brad cu scortisoara (data cu sclipici), felii de portocale (uscate bine in cuptor) si ghinde (adunate inca din toamna!). Asta am facut eu. Apoi a venit randul lui Cristi sa faca fotografii. Rezultatul il vedeti mai sus (avem emotii, speram sa va placa!)

Va trimitem cu mult drag mireasma de brad si de scortisoara printr-o fotografie, dar si ganduri bune si urari de sanatate prin versurile minunate ale unei melodii de Mircea Baniciu. Speram sa va placa si sa va aduca in suflet liniste si bucurie!

Va dorim Sarbatori Fericite si un An Nou in care sa vi se indeplineasca cele mai mari dorinte!

Cristina si Cristin DUMITRU

Bucurestiul s-a pregatit de Sarbatori

2011-12-22T11:24:00.003+02:00

Intr-o seara, in drum spre casa, am facut un ocol mai mare, sa vedem ornamentele de Craciun din Bucuresti. Foarte reusite majoritatea, doar parcul Cismigiu ne-a dezamagit: anul trecut acolo a fost un brad foarte frumos impodobit...

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/BucurestiulDeCraciun#

Cele bune,
Cristina si Cristin DUMITRU

Ruga la Timisoara - dupa 22 de ani: Revolutia din 1989

2011-12-21T23:16:00.000+02:00

de Tudor GHEORGHE

Primeste-i Doamne-n casa ta
Pe cei ce vin din Timisoara
Ei sunt ofranda cea mai grea
Pe care ti-o trimite tara.

De atatea ori am inaltat
Spre tine calda rugaciune
Si atata timp am asteptat
Dumnezeiasca ta minune.

Ca ochii ne-au ramas infipti
In slava cerului parinte
Si ingerasi tai cuminti
I-au spart sub talpile lor sfinte.

Si ne-ai lasat sa stam asa
Cu doua gauri de-ntuneric
In locul ochilor ce-ar vrea
Bici de lumina, fulger sferic.

Sa fie, ca sa taie-n drum
Glontul pornit din teava pustii,
Ascunsa-n noaptea grea si-n fum
Si cine-a tras nicicand sa nu stii.

Primeste-i, Doamne-n casa ta
Pe cei ce vin din Timisoara,
Ei sunt ofranda cea mai grea
Pe care ti-o trimite tara.

Impreuna cu:

Tudor Gheorghe-Ruga de la Timisoara
Asculta mai multe audio Diverse

Bucurestiul noaptea

2011-12-20T16:02:00.020+02:00

Am adunat, in timp, un numar foarte mare de fotografii de noapte din mai toate zonele Bucurestiului. Treptat, sper sa reusesc sa fac albumul on-line la care ma tot gandesc de ceva vreme. Deocamdata, am incarcat doar cateva fotografii:

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/BucurestiulDeNoapte#

Si ca sa va provocam sa-l vizitati, iata mai jos cateva dintre fotografiile pe care le puteti vedea in el:

Stadionul "National Arena" la inaugurare

Piata Universitatii vazuta de la etajul 22 al hotelului Intercontinental

In fata Teatrului National: Km 0 al libertatii si democratiei romanesti.

Pe Calea Victoriei straluceste cladirea CEC-ului

Una dintre cele mai frumoase cladiri din Bucurestiul zilelor noastre: Palatul de Justitie

Biserica Sf. Anton, Curtea Veche; cea mai veche biserica din Bucuresti

Pasajul Basarab

Podul Basarab

Gara de Nord, locul atator intalniri, despartiri, revederi

Spitalul Coltea

Bulevardul Regina Elisabeta, pe care l-am strabatut pe jos de atatea ori, insa de fiecare data cu aceeasi placere pe care nu o pot defini. Poate pentru ca, studenta fiind, mergeam mai mereu dupa cursuri de la Facultatea de Drept spre Universitate... Iar acum, de fiecare data cand il strabat, imi vin in minte, involuntar, toate bucuriile acelor vremuri.

Frumosul restaurant Caru' cu bere

Prin Centrul Vechi, ce are atatea noutati de oferit

Piata Unirii si magazinul Unirea

Magazinul Cocor si bulevardul I.C. Bratianu

Vom mai scormoni prin arhiva noastra si vom mai posta cateva fotografii...incet-incet.

Cele bune tuturor,
Cristina si Cristin DUMITRU

Bucuresti - "diverse"

2011-12-19T10:45:00.011+02:00

In Bucuresti un simplu drum la serviciu, o iesire cu prietenii, o plimbare in parc - toate acestea pot fi prilej de luat aparatul foto.

Aceasta este o postare pe care o voi actualiza ori de cate ori voi avea ocazia, asa ca ramane un subiect deschis.

O intalnire cu prietenii: la statia de metrou Politehnica. Cu cateva zile inainte o prietena imi trimisese pe e-mail textul de mai jos. L-am citit cu interes si apoi am profitat de intalnirea cu prietenii pentru a face cateva fotografii chiar in locul despre care aflasem.

Textul despre care aminteam mai sus il redau ca atare:

"Postat de Gruia in Locuri de vizitat (www.metropotam.ro) |17 Octombrie 2011 |8 comentariiPentru un nou episod din aceasta rubrica ne-am aventurat in subteranele Bucurestiului, pentru o calatorie in timp cu... metroul. Nu multi stiu ca in Bucuresti o calatorie in timp, pana in Cretacicul superior, in urma cu 180 de milioane de ani, costa cat o cartela de metrou. Asta pentru ca statia de metrou Politehnica, inaugurata in 1983, este pavata cu placi de marmura pline de fosile, care au trait cand pe Pamant nu exista viata decat in apa. Acest lucru transforma statia de metrou intr-un adevarat muzeu sau intr-un sit paleontologic spectaculos, pentru cei care au curiozitatea de a se uita pe unde calca. La Politehnica mii de bucuresteni pasesc zilnic peste un ocean pietrificat, fara sa stie.
Se pare ca in marea graba de a da in folosinta statia de metrou, pe constructori nu i-a mai interesat ce fel de marmura folosesc. Asa ca marmura extrasa din muntii Apuseni, de la Rosia, a fost intinsa pe jos ca un covor rosu plin de "firmituri" mai vechi de 80 de milioane de ani vechi. Aspectul interesant al marmurei nu i-a facut pe constructori sa banuiasca ca fiecare bucata continea fosile de scoici si animale marine. Acestea poarta numele "vaccinites" si "hippurites" si provin din perioada cretacica, iar vechimea lor a fost estimata la 65 si 180 de milioane de ani. Astfel ca in statia de metrou de la Politehnica se gaseste un intreg recif de Rudisti, dar si din alte specii acvatice.
Specialistii in geologie de la Universitatea Bucuresti au confirmat ca in placile de marmura din statie exista fosile cu o valoare paleontologica inestimabila. Avand in vedere acest lucru, ne gandeam ca statia de metrou ar putea fi transformata in muzeu, cu panouri care sa explice formele ciudate din marmura de pe jos si ecrane pe care in loc de reclame si stiri despre vedete, sa se difuzeze documentare despre "oceanul pietrificat" si despre creaturile care au trait aici, in podea, pentru ca oamenii sa stie pe ce "comoara" pasesc.
Din cate stim, intentia de a pune in valoare statia Politehnica exista de prin 2003, dar probabil ca si aceasta ideea s-a "fosilizat".

O plimbare in Parcul Herastrau, intr-o zi mohorata de noiembrie: la tot pasul intalnesti amatori de sporturi mai mult sau mai putin extreme.

Biciclisti, skateri si, mai nou, doritori de bungee jumping. La aceasta din urma distractie erau doi amatori, o fata si un baiat. In cele din urma, doar fata a sarit; baiatul a urcat pe platforma, si dupa cateva minute de negociere, a decis ca vrea sa coboare in acelasi fel in care a urcat!

Joi in jurul orei 18.00, statia de metrou Piata Unirii. Ora de varf, aglomeratie, oameni care merg acasa dupa o zi de serviciu. Uneori ma uit la fetele lor, unele obosite, altele vioaie...fac acelasi lucru si dimineata, cand parca sunt toti obositi!
Schimb magistrala si ma intalnesc cu Cristi: ne convocase la o intalnire scurta Andrei Birsan, de la Asociatia "Bucurestiul meu drag". Schimbam o vorba, si deodata incep sa se auda acorduri de tango.

Peronul aglomerat incepe sa sa elibereze treptat in jurul unor perechi ce danseaza: partenerii sunt in cizme, cu gentile pe umar si chiar imbracati cu paltoane. Calatorii pana atunci plictisiti se aseaza in locuri de unde pot vedea mai bine spctacolul surpriza. Unii uita si de metroul pe care il asteptasera minute in sir, cu ochiii pe ceas. Cei batrani zambesc nostalgic, cei tineri zambesc strengareste, copiii incep si ei sa topaie, iar cei ca noi incearca sa traga cateva cadre pe care apoi sa le arate si altora, asa cum am facut si noi.
https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/BucurestiDiverse#

In fiecare toamna, in Bucuresti incep targurile. Pe la Muzeul Satului, pe la Muzeul Taranului Roman, prin piete... peste tot! Unoeri nu reusim sa tinem pasul cu ele, alteori se mai si suprapun.

De mentionat in mod special targul de produse traditionale de la Agronomie. De obicei, iarna de aici de luam vin, dar si carnati, slanina, miere. In plus, au tot felul de evenimente: ultimul a fost "Pomana porcului", la care insa nu am ajuns din pacate. Il plus, multi comercianti gatesc tot felul de bunatati chiar la fata locului. E celebra fasolea la cazan....

In timp, speram sa surprindem cat mai multe imagini din viata de zi cu zi a Bucurestiului. Cu bune si cu rele. Speram sa si reusim!

Cele bune tuturor,
Cristina si Cristin DUMITRU

Parada de 1 Decembrie

2011-12-19T10:12:00.005+02:00

Cu intarziere, reusim sa postam si noi cateva fotografii de la Parada de 1 Decembrie. Ceva mai multe puteti vedea aici: https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/ParadaDe1Decembrie02#
Ca in fiecare an, ne-am intalnit cu ceilalti fotografi din Asociatia "Bucurestiul meu drag" si am pornit prin Herastrau catre zona Pavilionului H, unde se afla detasamentul de cavalerie ce participa la defilare.
De aici am pornit pe jos catre Arcul de Triumf, de unde ne-am pierdut de ceilalti. Oricum, era imposibil sa te tii de grup, pentru ca era foarte multa lume.
La sfarsitul defilarii am mers la metrou, unde era o mare de oameni; am stat minute bune la rand, doar ca sa ajungem la intrare.

Noi speram sa va placa si sa ne vedem sanatosi la parada din 2012!
Cristina si Cristin DUMITRU

La Multi Ani, Romania!

2011-12-01T00:00:00.000+02:00

Ca in fiecare an, asteptam ziua de 1 Decembrie: suntem cu ochiii pe ceas pentru a fi siguri ca vom spune, la momentul exact: La Multi Ani, Romania! La Multi Ani, romani!

Maine vom fi la parada, ca de fiecare data. Pana dimineata, insa, postam la loc de cinste pe blog-ul nostru Imnul Romaniei, dar si alte cateva cantece de parada, foarte dragi noua.

Sa nu va fie rusine sa va iubiti tara! Sa nu considerati patriotismul o "chestie" desueta! Sa va bucurati de tot ceea ce Romania are si va avea de oferit! Si sa ne vedem cu bine la parada de 1 Decembrie, si in anii ce vor veni!

Cristina si Cristin DUMITRU

Intoarcerea acasa

2011-11-04T14:15:00.003+02:00

De cateva zile ma tot gandesc la un post care nu are deloc legatura cu drumetiile sau calatoriile. Are doar putina legatura cu fotografiile si ceva mai multa legatura cu amintirile mele. Si cu ale lui Cristi, dar mai putin.
Oricum, pana la urma m-am decis sa-l scriu, mai ales ca tocmai ne-am petrecut acolo un sfarsit de saptamana: cu borcane de muraturi, compoturi, conserve de iarna de toate felurile si varza pregatita pentru murat. Nu-i un loc turistic, e un loc de suflet...
Desigur, daca vreodata veti dori sa-l vedeti, sunteti invitatii mei!

Este vorba despre locul pe care intotdeauna il voi numi "acasa", si anume la Rosiorii-de-Vede: casa si gradina unde acum ma asteapta mama si bunica... iar pana acum 5 ani, ma mai astepta si bunicul.
La sfarsitul saptamanii trecute am fost iarasi acasa: fiecare anotimp are farmecul lui atunci cand, in fata si in spatele casei, ai si cate o gradina!
La noi e o impartire mai ciudata a locului; in aceeasi curte sunt doua case si trei familii: bunica mea si sora ei mai mare, cu urmasii... Ceea ce a fost un avantaj cand eram toti mici, ca aveam cu cine sa ne jucam.

In curtea din fata casei imi amintesc nucul mare si plecat intr-o parte. In el se catarau toate pisicile, noi insa mai putin ca nu aveam voie! Acum cativa ani insa nucul a inceput sa se usuce si ai mei l-au taiat. A mai ramas din el doar un ciot, o buturuga pe care mai stam si acum, din cand in cand. Dupa disparitia nucului, curtea a inceput sa se umple, treptat, cu flori.

Geamurile camerei dinspre strada se acopera vara cu florile inmiresmate ale Lonicerei Japonica, sau Palma-Maicii-Domnului.

De vreo doi ani am plantat si zorele, asa ca in diminetile de vara soarele razbate in camere printre florile violete si roz, ce dau intregii curti un aspect vesel.

In primele zile de primavara curtea din fata casei este colorata de palcurile de ghiocei si micsunele. Ceva mai tarziu, totul este invaluit in parfumul zambilelor si narciselor. Saxifraga se iteste si ea cand zapada nu-i cu totul dusa.
Iar in apropierea Pastelui intreaga curte este plina de culori si miresme: infloresc toti copacii ornamentali (rosii, galbeni, roz), infloresc discretele si elegantele lacramioare, si, mai ales, infloreste liliacul: si cel mov, si cel alb.

Infloreste si vita-de-vie, bolta sub care stam in dupa-amiezile fierbinti de vara si bem cafea - un acoperis al carui miros te imbata, pur si simplu!

Odata cu apropierea verii, incep sa inloreasca petuniile, regina-noptii, ochiul-boului, garofitele japoneze, nemtisorul, crinii, gura-leului, carciumaresele.
Incep sa se parguiasca si caisele mari, din caisul dinspre strada; copiii sar mereu sa le culeaga, asa ca numai cele din varf ajung sa se coaca.

Din drumetiile noastre am adus acasa fel de fel de seminte de flori, de curte sau de ghiveci. Iar cand nu am reusit sa adunam seminte, ne-am intors cu fotografii si am inceput sa cautam pe la noi prin tara lastarii plantelor respective. Asa se face ca acum, vara, in gradina din fata casei imi infloreste frumoasa si colorata Lantana, iar in casa astept sa infloreasca inca o data Boungavillea. Muscate curgatoare am luat tot in timpul calatoriilor noastre.

Cautarea florilor ne-a adus intalniri cu oameni deosebiti, iubitori de natura, pentru care trecerea dincolo de gardul gradinii cu flori insemna uitarea tuturor problemelor si pasirea intr-o alta lume. De la o astfel de persoana am Boungavillea si multe alte flori, printre care si un trandafir alb, Road-Runner. L-am adus la Rosiori cand deja era planta matura... si caracteristica lui sunt tepii!!!! Multi, foarte multi, de toate marimile (daca vrei sa apuci floarea printre spinii cei mari, nu ai nici o sansa, caci nimeresti in cei mici!), si asezati peste tot! Cu greu am incaput si noi doi in masina, pentru ca era cam toata plina cu fel de fel de plante, inclusiv trandafirul tepos si Boungavillea!
L-am plantat langa cais, in speranta ca va descuraja copiii ce sar gardul sa fure caise!

Serile de vara vin cu farmecul lor... miros de regina-noptii, de noptite, de trandafiri si de canalii. Intotdeauna, cand merg acasa vara, dorm cu geamurile deschise. Dupa cantatul cocosilor imi dau seama cand e miezul noptii si cand se crapa de ziua. Cand eram mica, in fiecare zi de vineri, inainte a se lumina cat de cat de ziua, ma trezeau din somn carutele ce mergeau la oborul de la marginea orasului. Incarcate cu saci de grau, de porumb, cu oi si capre, cu vite legate la spatele carutelor greoaie, treceau fara graba pe drumul catre targ. Imi amintesc de zgomotul rotilor lor pe drumul pietruit, cand inca nu era asfaltat; mai apoi, ne-am modernizat si noi: canalizare si asfalt... insa carutele nu si-au pierdut farmecul. Doar ca acum sunt din ce in ce mai putine. Oamenii mai merg vineri dimineata la targ, insa cu masinile.
In vacantele de vara, dupa ce strada ne-a fost asfaltata, principala distractie era sa umplem baloane cu apa si, dupa ce le faceam un nod strans, le puneam in sir colorat de-a latul strazii. Majoritatea soferilor opreau, amuzati: cei care reuseau sa treaca fara sa sparga vreun balon aveau parte de un ropot de aplauze din partea noastra!
Niciodata nu ne-a fugarit sau injurat vreun sofer, asa cum probabil s-ar intampla acum...

Dar sa continui "plimbarea" pe la mine pe-acasa: un gard desparte gradina cu flori, de cea cu pasari. Cand eram mica nu erau atatea acareturi construite (unele goale acum, deci total inutile....), ci era o gradina mare-mare, umbrita de duzi si salcami. Am crescut printre gaini, rate, gaste si purcei. Cu unele dintre ele in casa: nu am sa uit niciodata gainusele pitice pe care iarna le mai tineam in casa, iar vara, obisnuite asa, intrau si ouau dupa soba!

Cand m-am facut ceva mai mare, mi-am dorit si am avut si caini, si pisici. Si acum mai am: doi caini, pe Labus si Patrocle (sunt de treaba amandoi, numai ca se imprietenesc mai greu cu strainii).

Eu ma inteleg cel mai bine cu Labus: oricat ar fi de greu si de murdar, nu sta decat la mine in poala ori de cate ori ma joc cu el!

Am si doua pisici (pe Maimutica si pe Jimmy), care acum, ca s-a racit vremea, nu-i mai dezlipesti de soba calduroasa! Sunt cu totii niste "figuri", care imi bucura si imi inveselesc sederile acasa!

Cel mai amuzant este Jimmy, care sta ca un bibelou pe masina de cusut a bunica-mii, uitandu-se pe geam...iar dincolo de geam, sare in lant Patrocle, de ciuda ca motanul e in casa la caldura, iar el afara, in frig si in lant!

Acum, duzii au disparut demult...la fel si salcamii, desi inca pastrez in amintire mirosul brebeneilor. Intr-unul dintre salcami a cuibarit o vreme o familie de ciocanitori: prin intrarea perfect rotunda scoteau capul, spre sfarsitul verii, cate doi-trei puisori. O furtuna de vara a retezat partea de sus a pomului, iar cuibul a ramas descoperit. Bine ca puii erau deja mari! Vara ce a urmat familia de ciocanitori si-a disputat "domiciliul" cu o familie de grauri: chiar si in lumea pasarilor se poate intampla sa castige cei cu gura mai mare, drept pentru care la noi in salcam au inceput a cuibari graurii galagiosi si pestriti. Parinti si cantareti desavarsiti, ne incantau in fiecare primavara si vara cu trilurile lor: masculul era cel care venea primul, aranja cat de cat cuibul si apoi se punea pe cantat! Toamna insa, cand se strangeau stolurile de grauri in gradini si incepeau a se pregati de migratie, era o galagie de nedescris! Inca mai este asa, in fiecare toamna.
Acum, ambii salcami au fost taiati: ultimul asta-vara, cand l-a frant in doua o furtuna puternica. Locul lor a fost luat de un cires pus de mama si un visin rasarit cine stie cum.
Gradina pasarilor a devenit pe jumatate si gradina de flori: gardul ce imprejmuieste locul unde stau gainile se umple vara de zorele, si langa ele infloresc tot felul de flori de vara. Acum un an am pus si cativa lastari de liliac alb, batut - au inflorit de Paste! Am prins si un lastar de maces, cu borcanul (asa cum am plantat si trandafirii), iar anul asta e plin de bobite rosii. Abia astept sa vina zapada si sa le vad ca pe niste picaturi de sange! In plus, sper sa atrag si pasarile, sa ciuguleasca macesele inmuiate de ger.

Cat despre gainile noastre...asta e alta poveste: in fiecare inceput de vara sau sfarsit de toamna, in masina noastra se rabateaza bancheta din spate si pornim cu ea la cumparat pui de gaina. E distractie maxima cand se umple cu pui de gaina galagiosi si mai ales cand ii vedem cum se balangane toti la curbe!
Avem un "furnizor" in Mihailesti, de la care am luat anul trecut zece pui mari, frumosi, iar anul asta, desi mama imi spusese sa iau asa, vreo cincisprezece pui, am luat treizeci si cinci de pui de gaina! Acum sunt gaini in toata regula!

Insa personajul care face legea este cocosul Floricel. Maica-mea a pus si o closca pe 17 oua, in vara. Am asteptat cu sufletul la gura sa vedem ce va iesi din gaoci: si a iesit un singur puisor, crescut de maica-mea in poala. O frumusete de cocosel, cu capsor motat si picioare incaltate!
Bine, masina noastra s-a umplut asta-vara si cu pisoi: 12 animalute aduse pentru adoptie de la Rosiori la Bucuresti... Erau efectiv peste tot: pe banchete, pe sub banchete, pe tetiere, pe bord, pe sub pedale, pe mine, pe Cristi...si asta desi nu i-am adus pe toti odata!

Ei, si din gradina pasarilor, ajungem in gradina cea mare, cu zarzavat, flori si pomi fructiferi. Aici fiecare anotimp aduce bogatia lui de culori, miresme, gusturi. In fiecare an astept cu nerabdare ciresele galbene, pietroase, si capsunele gustoase si dulci. Asta-primavara am plantat un cires nou, eu si Cristi. Sa vedem cand va voi sa si rodeasca!
Unul dintre visini e uscat complet, insa mai pastreaza cateva cuiburi de ciocanitori destul de jos incat ma pot uita in ele: sunt perfect cioplite!
Aici avem in fiecare anotimp ceva care ne face sa ne bucure simturile: primavara se coc capsunele! Astea-s in top: multe, colorate, parfumate. Apoi ciresele galbene si pietroase. Apoi visinele, iar acum merele.

Avem si doi meri: unul pus de mama, altul de mine. Avem si un gutui: cu toane, ca nu rodeste in fiecare an...insa reusim sa fotografiem din cand in cand cate o galbena gutuie.
Productia de legume e cam slabuta...desi in fiecare an sapam razoare, si eu si mama (eu de obicei caut si rame, pentru puii de gaina!): cateva rosii, ceva ceapa verde, castraveti, ardei, salata. De anul asta: praz!

Insa aici am si multe flori, adunate de prin toata tara, cumparate, comandate prin posta... Zambile si lalele superbe venite de la Iasi, aconitum albastru si cam intarziat venit de la Bacau, trandafirii rosii si roz de la Brasov. Despre unele dintre ele nu-mi mai amintesc de unde le am. Cert este ca de primavara devreme, si pana toamna tarziu, in gradina infloreste si creste ceva. Pacat doar ca pamantul nu prea e roditor... Zilele fierbinti de vara il usuca si il crapa de fiecare data.

Primavara asta am avut o mare bucurie: au inflorit Muscari. Si tufa de levantica. Iar bujorii au avut flori multe si parfumate anul asta.

Anul trecut am avut un razor cu ardei ornamentali; superbi, in culori vesele: rosu, galben, portocaliu, mov. Anul asta, am avut dovleci ornamentali: catarati pe gard si in pomi, aveau cele mai ciudate si mai frumoase forme pe care le-am vazut vreodata.
De doi ani sunt cu ochiii si pe un pui de tei: in fiecare primavara ma bucur sa vad ca-i dau frunzele. Doar ca e mic-mic, asa ca o sa am destul de asteptat pana cand ma voi delecta iarna cu ceai din florile lui.

Gradina este si locul de unde iau o parte din mirodeniile pe care le folosesc la diverse mancaruri: cimbru, busuioc, leustean, patrunjel, menta, hrean, marar. Pentru ca imi place tare mult sa gatesc: este o placere pentru care renunt la multe altele! Desigur, amandurora ne place sa mancam... nu neaparat mult, dar gustos si bun!

Cu ani in urma, spre sfarsitul vacantelor de vara, stateam sub nucul din gradina, citeam si mancam mieji de nuca pusi in miere. Anul asta sau primavara viitoare probabil il vom taia si pe el: e batran, plin de uscaciuni. Doar legiuni de furnici isi gasesc adapost sub scoarta lui, in fiecare vara. Umbla repede si incarcate cu fel de fel de bobite, in siruri ordonate, pe drumuri bine stiute. Nucul asta si un par sunt in gradina noastra dinainte de a ma naste eu...deci au peste 34 de ani!

In crengile lor si ale celorlalti pomi sunt mereu fel de fel de pasari. Gugustuci, ciocanitori, grauri, sticleti, scatii, pitigoi.

Saptamana trecuta m-am ascuns dupa niste glugi de coceni si am fotografiat cativa dintre guresii vizitatori:un pitigoi cu pieptul galben si dunga neagra (despre ei stiu ca se sinucid daca sunt tinuti in captivitate, bagandu-si ghearele in gat...), o ciocanitoare ce nu cauta larve sub scoarta nucului, ci chiar miez de nuca, un gugustiuc tare curios, si o pasare aproape minuscula si tare bine camuflata, insa cantareata nevoie mare: ochiul-boului.

Acum la mine in gradina nu mai zboara fluturi desupra carciumareselor pestrite, nu mai canta greierii, nu se mai aseaza calugarite si nazicorni uriasi pe frunze, dar incep sa infloreasca extraordinarele crizanteme.

Si visinii...care anunta toamna lunga. Uneori, prin octombrie, cand este foarte cald, infloreste si liliacul!

Acum la mine in gradina este toamna, colorata de macesele rosii ca focul, de cosmosul inalt si mov, de trandafirii tarzii si atinsi de bruma.

Cand va ninge, nu se vor mai zari decat macesele. Si gherutele pasarilor care cauta cu disperare infrigurata ceva de mancare; am sa le pun grau, ca in fiecare an si sper ca ma vor tolera in apropierea lor.

Si promit sa fac inca un om de zapada care sa semene cu toti oamenii de zapada pe care mama mi-i facea iarna, la geam!

...de toamna...

2011-10-30T23:21:00.007+02:00

Ne-am umplut sufletele de culorile toamnei. Si numai melodiile lui Tudor Gheorghe pot intregi fotografiile, cand cuvintele sunt de prisos.

Tudor Gheorghe - Niciodata toamna...(Tudor Arghezi)

Asculta mai multe audio diverse

Tudor Gheorghe - Muge-un Cerb

Asculta mai multe audio diverse

Tudor Gheorghe - Octombrie

Asculta mai multe audio diverse

Tudor Gheorghe - Toamna

Asculta mai multe audio diverse

Romania, tara vinurilor: podgoria si crama LacertA de la Fintesti, regiunea viticola Dealu Mare

2011-10-14T18:50:00.001+03:00

Duminica, pe 9 octombrie 2011, suna ceasul pe la 7.30. Afara, innorat si ploaie mocaneasca... asa ca ne culcam la loc! Ne trezim cand se mai lumineaza afara si ne pregatim micul dejun. La plecare luam de la gazda noastra, d-na Claudia, doua borcane cu miere de albine de la stupii din spatele casei. Trecem apoi pe la Diana, calauza noastra in Muntii Buzaului, dar cum ploaia tot nu se oprise, am stat in masina de vorba.

Cateva fotografii din drumul care a urmat:
https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/LacertaWineryFintesti

Drumul nostru a continuat, cu doua opriri pe drum: o data ca sa ne luam catina, pe care s-o punem pentru iarna in borcane cu miere (este un excelent vitaminizant si stimulator al sistemului imunitar), si inca o data pentru a ne cumpara o sacosa plina cu ghebe pentru pus la murat.

Astfel aprovizionati, vazand ca cerul s-a mai inseninat putin si ploaia s-a oprit, ne-am indreptat catre regiunea viticola Dealu Mare, o zona faimoasa pentru vinurile rosii. Din punct de vederea geografic, se intinde pe teritoriul judetelor Prahova si Buzau, si este situata la aceeasi latitudine cu podgoriile din Bordeaux, fiind strabatuta de Paralela 45.
Relieful subcarpatic si de campie, orientarea sudica a viilor se imbina cu climatul temperat-continental cu influente sporadice ale maselor de aer cald mediteraneean. Tipicitatea si varietatea solurilor confera o structura viguroasa si complexa vinurilor.
Printre crengile copacilor si abia zarindu-se, depasim un indicator ce arata "Drumul Podgoriilor".

De data aceasta ne-am limitat doar la o vizita si o degustare la Crama LacertA.
Asa ca din Sahateni cotim la un moment dat dreapta catre Fintesti, pe un drum destul de prost dar cu ceva urme de asfalt. Oricum, zarisem si indicatorul Cramei LacertA, conform caruia mai avea de parcurs aproximativ 6,5 km. Trecem de depozitul si viile celor de la Hallewood (deja incepem sa simtim miros de must, de struguri zdrobiti si de vin) si continuam drumul, printre vii. Timpul pare sa tina cu noi: nu mai ploua, se insenineaza si privelistea din vii este superba! Oprim din loc in loc pentru fotografii: in vii mai sunt cativa struguri negri, iar pe margine macesele explodeaza in rosu aprins. Jur imprejur e liniste, doar cintezele ne privesc de pe pamant si de prin ierburi cu maxima curiozitate. Oriunde ne indreptam prinirea zarim dealuri molcome, colorate in toate nuantele posibile de maro, galben si rosu, dealuri brazdate de randurile simetrice ale viilor.

Numai ca incantarea noastra in fata peisajului, a naturii si a toamnei dispare brusc, odata cu disparitia si a ultimei fasii de asfalt... Intram pe un drum cu pietris si pamant. Bine ca nu era nimeni in spatele nostru, pentru ca ploaia de cu seara si de dimineata inmuiase drumul si sareau pietre in toate partile. Si cum nu ne puteam astepta la mai bine... la un moment dat dispare si pietrisul si drumul incepe sa urce intr-o panta nu foarte accentuata, dealul. Masina incepe sa patineze in namol, rotile se invart in gol si in loc sa urcam dealul, ne proptim intr-un damb mai inalt de pamant, in timp ce rotile masinii incep sa se scufunde, incet dar sigur, in noroi. Bine, deja aveam noroi pe parbriz, pe capota... Insa cand am coborat din masina pentru "evaluarea" situatiei, ramanem surprinsi de cum aratau rotile: adica nu mai aratau deloc, erau complet acoperite cu paman rosiatic! Mda... sunam la crama, sa le spunem ca probabil nu vom ajunge, pentru ca suntem blocati... Doamna Beatrice, foarte draguta, ne promite ca incearca sa gaseasca pe cineva care sa vina dupa noi sa ne recupereze. Pana cand urma sa ne sune dansa cu raspunsul, ne gandim sa incercam totusi sa iesim de-acolo, mai ales ca pe langa noi, pe jos, trece un nene care ne spune ca, pentru a ajunge la LacertA, trebuie sa trecem dealul iar drumul este si mai prost (chiar ma intrebam cat de "mai" prost putea fi...). Asa ca, usurel, usurel, soferul experimentat Cristi scoate masina din namol, mergand sau, mai bine zis, alunecand cu spatele catre o portiune de drum unde sa putem intoarce. Intre timp, suntem sunati de dl Mihai Banita, de la crama LacertA: i-am spus ca am iesit din namol, si ne-a indrumat pe un alt drum. Deci noi chiar ne doream sa ajungem la crama, asa ca ne intoarcem catre Naeni, iar de acolo, prin sat, catre Fintesti.

Si nu am regretat deloc! Am fost primiti de catre d-na Beatrice si de catre dl Mihai Banita, oenolog al cramei LacertA. Vizita a durat peste doua ore, timp in care am degustat 6 vinuri, plus degustarea unui vin alb si unul rosu chiar din cisternele de inox in care inca fierbeau. Ni s-a prezentat intregul drum al bobului de strugure, de cand era pus in ladite si pana la sticlele de vin prezentatea intr-o maniera exceptionala.

Am fost si in sala baricurilor, unde, spre surpriza noastra, vinurile erau si in butoaie lucrate la Rosiorii-de-Vede! Se pare ca stejarul ce provine din Romania imprima vinurilor nuante mai aromate, de fructe. Bineinteles, acum ne dorim sa ajungem si la fabrica unde se fac respectivele butoaie!
Crama este absolut superba, mai ales terasa unde se pot organiza diverse prezentari si conferinte. Privelistea este absolut superba: prin geamurile imense pot fi vazute dealurile si viile, senzatia de spatiu si de relaxare, dar si de rafinament si eleganta fiind prezenta in permanenta. De pe terasa am coborat scara de lemn in spirala pana la barul unde am continuat degustarea.
Dl Banita ne-a descris caracteristicile vinurilor respective, anul acesta "laudandu-se" cu vinuri albe superioare celor rosii, desi zona este celebra datorita acestora din urma. Insa podgoria este noua, asa ca va fi interesant de urmarit evolutia in timp.
Deoarece descria unele vinuri in termeni foarte concisi (aroma de piper verde, spre exemplu), l-am rugat sa ne dea detalii despre cum sunt culese aceste informatii pe care le regasim, ulterior, pe eticheta sticlei de vin. Ei bine, perioadic este degustat vinul din butoaie de catre o intreaga echipa de specialisti; fiecare scrie in fisa ce arome au regasit in vinul degustat, fara a sti insa numarul butoiului din care provine. Periodic se reia procedeul, astfel incat atunci cand acesta se incheie se stabilesc aromele cel mai des intalnite la un anumit vin degustat. Sper ca am reusit sa va descriu cu claritate intregul proces...
Asa cum la crama Stirbey am aflat de vinul Novac, aici am degustat pentru prima data vinul Chabernet Sauvignon Shiraz; denumirea lui ni s-a parut exotica...asa ca ne-am intors cu o sticla si acasa. Desi noi pe piata, vinurile LacertA au obtinut deja o multime de premii la competitiile de profil.

Si cum eram curioasa sa aflu de unde provine numele de "Lacerta", ei bine am aflat ca este cuvantul latinesc pentru "soparla", acestea fiind prezente in numar mare in zona. In plus, modelul de pe eticheta reprezinta pielea micutei reptile.

Iata cateva detalii despre podgoria si crama LacertA, preluate de pe http://www.lacertawinery.ro/ro/
"Vinurile obtinute de-a lungul paralelei 45, paralela pe care se pozitioneaza si podgoria Dealu Mare alaturi de zone precum Bordeaux, Saint-Emilion si Toscana, sunt recunoscute pentru gustul bogat, complex si catifelat. Vinurile noastre sunt pastrate in conditii strict controlate, in crama recent inaugurata. Cand este cazul sunt maturate exclusiv in butoaie barrique din esente de stejar de cea mai buna calitate provenind din Franta, SUA, Rusia, Ungaria sau Romania.
Normarea succesiva a productiei pe parcursul anului pana la obtinerea a maxim 1 kg de struguri pentru fiecare butuc de vita si selectia stricta a strugurilor care intra in procesul de vinificatie asigura vinului nostru un nivel calitativ ridicat.
Cinci milioane de euro au fost investiti anul trecut in noua unitate de productie ce foloseste o tehnica de vinificare moderna, bazata pe principiul gravitational, limitandu-se astfel nevoia folosirii pompelor. Partea de productie este completata de un salon de degustari, un magazin de vinuri si o camera de conferinte, toate beneficiind de o arhitectura eleganta si un design rafinat.
In asemenea imprejurari evenimentele organizate aici se vor transforma in experiente de neuitat."

Intr-adevar, daca aveti drum in zona, sau daca doriti sa organizati un eveniment special, sau daca aveti pur si simplu pofta sa degustati un vin de calitate, merita sa ajungeti la crama LacertA. Date de contact: Fine Wine s.r.l., LacertA Winery
Adresa: 434 Fintesti, RO-127392, Jud. Buzau, Romania E-mail: office@lacertawinery.ro
Tel: +40-378-600 244 sau http://www.lacertawinery.ro/ro/

Anul viitor vom incerca sa nu ratam Sarbatoarea Tamaioasei, de la Pietroasele, la inceputul lui septembrie. Pentru detalii despre acest eveniment puteti vizita si http://www.turismbuzau.ro/turism-buzau.html

Pana la urmatoarea vizita la crama si in podgorie, noi va dorim sa va bucurati de un pahar de vin alaturi de cei dragi si de melodiile lui Benone Sinulescu!

BENONE SINULESCU - Crasmarita din Buzau

Asculta mai multe audio diverse

Cum am ajuns noi in Tara Luanei

2011-10-12T16:20:00.004+03:00

Si acum sa continui firul povestii excursiei noastre din 8 octombrie 2011, asa cum am promis.

Cateva fotografii din Tara Luanei, pentru ca acolo ne poarta pasii:
https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/TaraLuanei#

Pe la ora 9.30 dimineata ne dam seama ca suntem in intarziere: la ora 10.00 trebuia sa fim in Colti, la Muzeul Chihlimbarului, unde trebuia sa ne intalnim cu Diana, ghidul nostru pentru drumetia pe care urma sa o facem in muntii Buzaului, la asezarile rupestre. De la manastirea Ratesti GPS-ul ne arata 33 km, insa ne baga pe un drum imediat la dreapta, drum ce cobora in panta, neasfaltat si care arata foarte rau. Inainte sa ne ducem pe-acolo, intrebam pe cineva din sat daca pe acolo ajungem la Colti; ne spune ca da, insa drumul e foarte prost, asa ca ar fi bine sa ne intoarcem. Ceea ce si facem, si ne indreptam catre Berca, iar de acolo prin Patarlagele spre Colti. Imediat ce viram dreapta spre Colti (pana unde mai aveam 7 km) drumul se strica: asfalt cu cratere...ar fi fost de preferat un drum forestier neted!

Ajungem la Muzeul Chihlimbarului din Colti in jurul orei 10.30. Acolo ne-am intalnit cu Diana Gavrila, care urma sa ne fie ghid pe cararile de munte din Muntii Buzaului, dar, mai ales, urma sa ne fie calauza intr-un tinut incarcat de povesti, de evenimente misterioase si de multe alte lucruri care pentru noi au fost si inca mai sunt neintelese si nedescoperite.
Dar inainte de a patrunde in ceea ce vom cunoaste sub numele de Tara Luanei, am sa va spun cate ceva despre Muzeul Chihlimbarului. Taxa de vizitare pentru grup este de 3 lei/persoana, iar taxa foto este de 20 lei/persoana.
Acesta se afla intr-o casa donata de catre unul dintre localnici, cu o singura conditie: pastrarea stilului arhitectonic al locului. Si intr-adevar, cladirea muzeului este primitoare ca o casa taraneasca, simpla si eleganta in acelasi timp. La parter se afla un magazin unde se pot admira si de unde se pot cumpara bijuterii din chihlimbar natural, provenit din zona Colti si prelucrat la Baia Mare. Deasupra, la etaj, se gasesc trei camere unde sunt expuse obiecte din chihlimbar, dar si bulgari neprelucrati, in stare naturala. Se pot vedea si instrumente de prelucrare a chihlimbarului. Mansarda muzeului nu este deschisa accesului vizitatorilor: aici a fost o expozitie etnografica, insa din cauza faptului ca s-a stricat acoperisul si incaperile s-au deteriorat in timp, acum incaperile sunt inchise.
Desi parerile legate de muzeu sunt impartite pe net, unii spunand ca nu ai ce sa vezi, noua ne-a placut foarte mult si ne-am bucurat sa am putut vedea chihlimbar de toate formele, marimile si culorile, atat prelucrat cat si bulgare.
Chihlimbarul este o rasina fosila provenita din unele specii de pin (pinus succiniferia) avand culoarea caracteristica galben ca mierea sau ca ceara, fiind uneori brun-roscat sau verde-negru. Se topeste la temperaturi de 300 gr.Celsius, arde cu flacara, se dizolva in agenti solventi organici si se electrizeaza prin frecare. Prezinta incluziuni diverse (gazoase, pamantoase, lichide, insecte, plante fosile) bine conservate, fenomen ce s-a produs acum 60-40 milioane de ani.
Cele mai cunoscute varietati de chihlimbar sunt: succinitul (chihlimbarul de Baltica), simetitul (chihlimbarul sicilian), rumanitul (chihlimbar din Carpatii Romaniei si din insula Sakhalin), burmitul (rasina extrasa in Burma Superioara si prelucrata in China), ajkaitul (rasina fosila din Ungaria), precum si valchovitul (rasina fosila din Moravia).
Chihlimbarul, ca materie prima pentru fabricarea de amulete si podoabe este folosit din Paleoliticul tarziu (acum aprox. 12.000 de ani). Cele mai vechi artefacte au fost descoperite in situl de la Meiendorf, in cultura Hamburg (Paleoliticul tarziu).
In Era Mezolitica, chihlimbarul era folosit la prelucrarea de figurine zoomorfe, utilizate ca amulete. Majoritatea obiectelor din chihlimbar din aceasta perioada provin din descoperiri izolate.
Era Neolitica a reprezentat o perioada de inflorire a mestesugului prelucrarii chihlimbarului. Primele podoabe de chihlimbar aveau ca model bijuterii cunoscute anterior, realizate din alte materiale. Pe masura acumularii de cunostinte referitoare la proprietatile chihlimbarului si la arta prelucrarii acestuia apar modele noi, deosebite, margele rotunde sau margele in forma de topor cu doua taisuri. In Neoliticul tarziu chihlimbarul devine foarte raspandit.
In perioada timurie a Epocii Bronzului, in locurile unde au trait grupari neolitice, productia de articole din chihlimbar infloreste si se dezvolta in continuare.
In anul 340 i.Hr. filozoful grec Aristotel elaboreaza teoria prin care chihlimbarul isi are originea in sucurile secretate de arbori. In 1751 mineralogul J.Behman stabileste ca aceasta piatra pretioasa este de fapt o rasina fosila.
Geologul Oscar Helm denumeste chihlimbarul romanesc rumanit. Ca vechime geologica rumanitul are intre 60-40 milioane de ani. Ceea ce il deosebeste de celelalte tipuri este provenienta rasinei din care s-a constituit. Descoperirile acestei rasine semipretioase au fost intamplatoare.
Exploatarea organizata a chihlimbarului din spatiul romanesc s-a efectuat numai in zona Sibiciilor si colti. In 1828 la punctul "Fota Budei" din zona Colti trupele rusesti aflate in Tarile Romane au incercat o exploatare de scurta durata. In 1865 exploatarea se efectueaza sub indrumarea subprefectilor de Buzau: Nae Iarcu si C.Paltineanu, in spatiul Colti-Sibiciu cu ajutorul localnicilor. Din 1920 incepe exploatarea sistematica in 39 de puncte, efectuata de inginerul Dumitru Grigorescu care obtine concesionarea terenului din judetul Buzau. Rezultatele bune ale exractiei (in 1923 s-au scos 67 kg de chihlimbar; in 1924 s-au scos 130 kg; in 1925 s-au scos 120 kg) il determina pe Dumitru Grigorescu sa obtina concesionarea si arendarea unor terenuri ambrifere din judetul Buzau pentru 50 de ani, pana la 28 martie 1973. Exploatarea s-a desfasurat cu sapatori din zona si de peste munti, pana la moartea accidentala a lui Dumitru Grigorescu, in 1935. Dupa aceasta data, extractiile s-au facut cu intreruperi pana la 3 februarie 1948, cand Ministerul Minelor hotaraste inchiderea definitiva a lucrului.
Intre 1981 - 1986, Ministerul Minelor si Petrolului din R.S.Romania organizeaza o exploatare sistematica, condusa de inginerul Liviu Draganescu de la salina Slanic Prahova. Materialul extras a fost distribuit la mai multe institutii si mare parte din el "s-a pierdut", ajungand si in colectii europene. Rumanitul, prin raritatea si frumusetea sa, a devenit tot mai scump si mai cautat. Chihlimbarul romanesc este cel mai valoros, atat prin vechimea lui, cat si prin diversitatea de culori (160 de nuante).
In 1981 este deschisa Colectia Muzeala Colti, sectie a Muzeului Judetean Buzau, singura colectie de chihlimbar din tara.
Frumusetea coloritului, luciul, transparenta si raritatea au plasat chihlimbarul in randul pietrelor magice, devenind amuleta. Este greu de trasat o granita intre functia atotputernica de amuleta si rolul lui in ocrotirea sanatatii, de unde isi trag obarsia practicile medicale populare. Credinta bazata pe puterea tamaduitoare a chihlimbarului a inceput sa existe concomitent cu magia. In prezent inca se mentine credinta in puterile tamaduitoare ale chihlimbarului.
Locuitorii din zona Sibiciu si Colti cauta si astazi, precum stramosii lor, bulgari de chihlimbar, pe cursul apei dupa fiecare ploaie si cu regularitate primavara, cand cad malurile si se trezeste la viata toata vegetatia. Conform traditiei nimeni nu spune exact locul in care a gasit o piatra sau alta, ca sa nu poarte blestemul de a nu mai gasi si altadata.
Desi tare mult mi-ar fi placut sa pornim si noi in cautarea bulgarilor de chihlimbar macar petru a simti emotia momentului, ne-am multumit a admira intr-o fotografie cel mai mare bulgare de chihlimbar gasit vreodata in lume(aproximativ 3,5 kg, gasit la Colti), iar intr-o vitrina a muzeului cel mai mare bulgare aflat in colectia acestuia in acest moment (cu greutatea de aproape 2 kg). In muzeu mai era candva expusa si o bucata de chihlimbar prin care se putea zari o furnica; respectivul exponat era de fapt doar inchiriat de la o persoana privata, care si-a retras piesa respectiva dupa expirarea contractului... din pacate pentru noi!

Dupa vizitarea Muzeului Chihlimbarului din Colti ne organizam putin diferit: Diana ne-a cuplat pe noi doi cu alte grupuri ce urmau sa parcurga un traseu asemanator celui dorit de noi. Un grup de vreo 33 de spanioli, plus un grup de vreo 10-15 turisti romani (care aveau cu ei si 3 copii cu varste cuprinse intre 3 si 4 ani...o sa vedeti mai tarziu de ce am specificat si acest aspect). De la Colti la Alunis este o distanta de cca 3 km, insa drumul este foarte prost: prima jumatate mai are ceva urme de asfalt, insa cea de-a doua parte a drumului urca accentuat, in serpentine stranse, este fara asfalt si are bolovani si gropi. Am urcat totusi, cu viteza 1 si cu mult avant...altfel riscam sa ne oprim in panta si acolo sa ramanem.

In trombe de praf, ajungem cu totii la poarta primului obiectiv pe care urma sa-l vizitam: biserica rupestra din Alunis. Aceasta este situata in satul Alunis, la o altitudine de 665 m. Biserica cu hramul "Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul" este una dintre cele mai vechi biserici de pe teritoriul Romaniei. Ea dateaza din anul 1274, fiind una din putinele biserici cu aceasta vechime in care se mai savarsesc sfintele slujbe.

Potrivit legendei, biserica a fost sapata intr-un masiv stancos de catre doi ciobani, Vlad si Simion, care-si pasteau turmele prin aceste parti. Se spune ca unul dintre ei a auzit in timpul somnului o vocecare-l indemna sa sape in stanca, deoarece va gasi icoana Maicii Domnului. Om credincios, ciobanul face intocmai si gaseste, intr-adevar, icoana. Acest fapt l-a determinat sa sape incaperea bisericii impreuna cu celalalt pastor si cu ajutorul nemijlocit al satenilor.
S-a zamislit astfel sfantul lacas, iar numele celor doi ciobani se gasesc daltuite in piatra, in inscriptia din Sfantul Altar, in stanga, langa Proscomidiar.
In stanga si in dreapta bisericii se afla trei incaperi sapate, de asemenea, in stanca si care au servit drept chilii pentru calugarii bisericii.
Biserica se aseamana cu bisericutele crestine din complexul din Dobrogea, prin arhitectura, prin inscriptiile gravate in stanca, precum si prin existenta chiliilor.Asemanarea se poate face si cu schitul Agaton si biserica de la Nucu, din apropiere. Probabil intre acestea si schitul Alunis existau legaturi stranse. Daca atestarea bisericii se face in jurul anului 1274, satul Alunis este mai vechi deoarece, potrivit legendei, satenii dau ajutor la saparea bisericii, deci exista un sat bine intemeiat si care, probabil, avea un alt lacas de cult. Asadar, satul Alunis se inscrie in randul celor mai vechi asezari din tara noastra.
In anul 1578 Doamna Stanca face o danie, improprietarind schitul cu o mosie. Intre anii 1840 - 1850, la inrarea in biserica si perpendicular pe aceasta, a fost construit un pridvor din lemn, deasupra caruia se afla clopotnita cu turla mica. Aceasta constructie din lemn, anexa, a fost ridicata prin stradaniile staretului Antonie Ciolaneanu. Biserica propriu-zisa (constructia d epiatra) are forma de nava cu tavan boltit. Absida Altarului este mica, prevazuta cu Sfanta Masa, Proscomidiar, firida pentru vasele de cult si fereastra. Si Naosul are fereastra pentru iluminarea stranei cantaretului si pentru aerisire. Dimensiunile bisericii sunt de 8,80 m lungime, 4 m latime si 2,80 m inaltime.
In anul 1870 s-a asezat o catapeteasma din lemn de stejar cu icoane din tabla de zinc, dupa Erminia Ortodoxa. In timp, aceastea au suferit diferite modificari, fiind nevoie de intretinerea lor deoarece s-au deteriorat din cauza conditiilor meteo.
Biserica din Alunis se afla intr-un cadru natural de o rara frumusete.
Este inconjurata de un micut cimitir, de cruci mai noi si mai vechi, unele din lemn incrustat cu diverse motive populare. Textele pe care le-am zari sunt emotionante: "Ca o floare ce se trece / Este omul pe pamant. / Astazi canta si petrece, / Maine zace in mormant."

De aici urcam pe abruptul de deasupra complexului rupestru, numit si Culmea Martiriei, pe o boteca abia ghicita, sprijinindu-ne de bolovani si radacini de copac. Oricum, nu va descurajati: chiar si eu, cu ajutorul Dianei, am ajuns pana sus. Ce voiam sa vedem odata ajunsi in varf: locul unde, in vremea dacilor, aveau loc sacrificii umane. Cel ales pentru a ajunge la zei parcurgea poteca strabatuta de noi intr-o stare euforica, pentru ca urma sa intalneasca zeii. In piatra inca se mai pastreaza urmele a sapte trepte (cifra cu anumite semnificatii in ritualul de purificare) pentru sprijinirea piciorului si facilitarea accesului catre jiltul unde cel ce urma sa fie sacrificat se purifica, isi deschidea canalele corpului si urma sa primeasca informatii si energii de la zeii atotputernici. Chiar in varf exista un jilt in piatra, pe care, daca te asezi, ai in fata haul unde altadata erau asezate in triunghi trei sulite ascutite. Cel ales, dupa indeplinirea ritualului de purificare, era aruncat de la inaltime, gasindu-si sfarsitul infipt in sulitele ascutite. Se presupune insa ca ii era taiat gatul chiar in momentul in care se afla pe jilt, deoarece stanga prezinta urmele unor santuri prin care se scurgea sangele celui sacrificat.
De aici coboram pe un versant la fel de abrupt, insa mai scurt decat cel pe care am urcat. Majoritatea au coborat pe fund....procedeu la care am subscris si eu cu draga inima!

Odata ajunsi in locul de unde am inceput plimbarea noastra, pornim pe un drum nisipos de tara, printre gospodariile oamenilor, catre restul obiectivelor de vizitat. Cum eram multi si formam un grup cat se poate de eterogen, ne-am insirat pe o distanta destul de mare, asa ca din cand in cand ne opream pentru strangerea randurilor. Lucru ce ne-a permis sa admiram in voie brandusele de toamna, ce isi inaltau cupele mov printre frunze maronii si ierburi uscate. Superba combinatie a naturii intre flori ce parca aminteau de primavara, ivite pe pasuni acoperite de covorul toamnei. Cateva detalii stiintifice despre aceste minunate flori: fac parte din familia Colchicaceae, genul Colchium, specia Colchium autumnale. Cert este ca nici nu stiam pe care sa le fotografiem mai intai. Calcam cu grija, ca nu cumva sa strivim brandusele ce ne ieseau in cale la tot pasul. Strabatem pasuni, livezi si stane ingradite. Poteca urca si coboara, uneori lin, aproape orizontal, alteori in pante abrupte ce imi taiau respiratia. Soarele ce ne primise la biserica rupestra din Alunis incepe sa se ascunda treptat, si in locul lui isi fac simtita prezenta un vant rece, cativa nori si chiar stropi de ploaie. Ne bucuram insa de vestmantul de iarna al copacilor si de lumina ce razbate totusi prin frunzele galbene, rosii, maronii. Solul padurii este si el acoperit de un covor de frunze urcate si care miroase a toamna cand este calcat de atatia pasi. Din cand in cand ne oprim pentru fotografii.

In cele din urma ajungem intr-o poiana cu o priveliste absolut superba: in departare se vedeau coamele dealurilor si ale muntilor, ce capatau nuante de albastru datorita departarii.

In fara zarim extraordinare coloane verticale. Le vazusem anterior in fotografii si as fi bagat mana in foc crezand ca sunt coloane de bazalt. Ei bine, aceste coloane in forma dreptunghiulare si asezate vertical, formau adevarate ziduri ciclopice, si sunt formate din gresie intrepatrunsa cu ciment silicios si calcare, dar si cu marne si pietris. Cat priveste formarea lor, parerile pot fi impartite. Fie au fost ridicate in pozitie verticala de o incretire a scoartei terestre, fie au fost create de mana omului. Oricum ar fi, privelistea este spectaculoasa!
Adunati in poiana, constatam ca o parte din grupuri s-a ratacit; in plus, grupul de turisti spanioli voia sa faca cale-ntoarsa pentru ca aveau un anumit program de urmat si erau in intarziere. A urmat un interval destul de lung in care spaniolii au fost condusi pe drumul de intoarcere, iar ceilalti recuperati de pe poteca gresita pe care mersesera - toate acestea facute de Diana intr-un timp record, daca ma gandesc la dificultatea traseului. Am profitat de acest interval pentru a manca ceva si pentru a ne odihni putin. Desi vantul se intetise si se racise brusc, ne-am intins pe pamantul cald si mai-mai sa atipim! Ne-am adapostit de vant langa o tufa de maces, intre crengile caruia am zarit un cuib parasit de pitigoi sau vrabiute. Insa au ajuns si cei care se ratacisera: grupul de turisti romani veniti cu copiii. A trebuit sa mai stam o vreme in poiana pentru ca trebuia sa manance si ei... si ca orice familie cu copii, s-a intins masa. a fost primul moment in care n-am fost prea fericiti pentru ca ne-am dat seama ca nu vom putea ajunge la toate obiectivele propuse pentru a le vizita. Bineinteles, ne-am reamintit de ce noi nu mergem decat singuri in excursiile noastre...si ne-am promis ca, de acum inainte, in cazul in care vom fi nevoiti sa calatorim alaturi de un grup, sa ne informam din timp daca vor fi si copiii mici. Personal, nu-i invinovatim pe cei care au ales a-si aduce copiii de 3-4 ani intr-o drumetie de peste 8 ore, cu vreme ce se anunta instabila, pe traseu cu poteci abrupte si catarari pe stanci. Dar era de asteptat faptul ca unul dintre baietei a adormit pe traseu, si vreo patru excursionisti au pornit cu el in brate inapoi catre sat; era de asteptat si faptul ca in a doua parte a drumului mititeii au inceput sa spuna ca nu mai pot merge, au inceput sa planga si sa nu mai aiba astampar. O fetita chiar a inceput sa mearga in genunchi pentru ca o dureau talpile picioarelor. Din cand in cand parintii in duceau in carca, se mai poticneau, mai schimbau intre ei... Noi nu suntem parinti, insa parca altfel as vrea sa transmit copiilor dragostea de drumetie si de munte; parca as vrea sa le faca placere plimbarea de la un capat la altul, parca as vrea sa nu le pun siguranta in pericol in zone unde nici macar acoperire telefonica nu exista. Si parca nu mi-as lua copiii in excursii unde stiu ca vor merge si alti oameni al caror traseu probabil nu include atatea opriri. In fine, probabil ca parintii asa isi caleau copiii. Noi insa ne-am invatat lectia!
Adevarul e ca timpul petrecut alaturi de acest grup a fost o experienta in sine; pe langa promisiunea pe care ne-am facut-o de a nu mai merge cu grupuri ce includ si copii mici. Dansii venisera sa simta energia locurilor, sa mediteze stand in cerc si cu mainile intinse; vorbeau de initieri in diverse ritualuri, de viziuni... Recunosc, pe noi ne-au depasit conversatiile lor. Si nici nu prea am putut sa ne incarcam cu energie in locuri pe care altadata erau sacrificati oameni...sau se ne intindem pe pietre ce reprezentau altare pentru sacrificiile animale. Adevarul este ca de la o vreme, obositi fiind, daca ne asezam pe vreo piatra sau chiar jos pe pamant simteam cu capatam ceva mai multa energie!
Le-am respectat insa opiniile asteptand cuminti mai intr-o parte, bucurandu-ne insa de natura, de toamna, de culorile copacilor. Am incercat sa aflam de la Diana cat mai multe detalii despre locurile vizitate, si sa surprindem cu aparatele de fotografiat toata frumusetea ce ne inconjura. Pur si simplu ne-am indragostit de acele locuri! Si deja ne dorim sa le revedem. Ne-am dori sa aflam si mai multe despre dacii care au trait aici, despre viata lor de zi cu zi, despre tot ce ii individualiza in lumea de demult.

In fata stancilor verticale, ne povesteste Diana despre Tara Luanei.
De cand am aflat despre acest tinut de basm, mi-am imaginat ca Luana este o printesa sau o regina; ei bine, nu prea este chiar asa... Spun batranii ca, in vremuri de demult uitate, pe aceste meleaguri stapanea un rege batran si intelept, numit Luana. El era stapan al unei cetati cu ziduri ce atingeau cerul. Cetatea era strajuita zi si noapte de un soare ce stralucea aidoma astrului zilei. Locuitorii cetatii erau oameni viteji si fara frica de moarte. Luana era cel care ii vindeca pe ranitii intorsi din razboaie cu apele fermecate, apele vii si moarte din Valea Izvoarelor. Numai el avea puterea de a le folosi, si numai cu multa cumpatare. Ei ar fi trait ani multi si fericiti, insa vrajmasi inzauati au venit in care de foc si au doborat Soarele Luanei. Pamantul s-a cutremurat din temelii, iar locul cetatii si imprejurimile au fost arse pana sub scoarta terestra. Multa vreme au ramas pustii, nici pasarile in zbor nu au mai trecut pe acolo, nici om sau animal salbatic. Intreaga intelepciune a Luanei se va fi afland in Pestera Inteleptului, situata undeva in apropiere, dar ramasa inca ascunsa ochilor nostri.
Numele de "Luana" il regasim doar in mitologia sumeriana, in izvoarele acestui foarte vechi popor, figurand drept divinitate (vine de la Annu = Creatorul Zeilor). Mai exista un termen ce se apropie de numele "Luanei": cel de-al treilea rege pamantean, unde termenul de Rege se traduce prin sumerianul Ensi, un intelept, o titulatura acordata doar semizeilor. Povestea isi deapana firul in vremuri in care pamantul era populat de uriasi: nu intamplator in anii '60, la Scaieni, un sat din aceasta zona, taranii au gasit oseminte de giganti in timp ce isi sapau livezile de meri.
Poteca isi continua drumul prin padure, urcand si coborand. Uneori panta este abrupta, insa cu incaltamintea potrivita si cu putin ajutor, am urcat pana si eu!

Ajungem apoi in Poiana Cozanei. Aici avem parte de alte povesti. Chiar si peisajul te face sa-ti imaginezi pitici, uriasi, si alte fiinte fantastice. Diana intregeste atmosfera amintind despre frumoasa Ileana Cosanzeana, dar si indemnandu-ne sa privim catre zidul stancos si aproape vertical din fata noastra. In varful lui exista un cub de piatra care, spun localnicii dar si oamenii de stiinta, se roteste dupa soare. Ei bine, chiar dupa soare nu se roteste el, dar se pare ca o echipa de la Discovery Chanel i-a inregistrat miscarea de-a lungul catorva zile! Orice este posibil, avand in vedere ca zona este incarcata de magnetism!
Pasii ne poarta catre stanga, pe langa un zid de stanca ce are o forma ciudata: parca ar fi fost o lava inghetata in timp ce curge. Ne oprim apoi si in dreptul unei formatiuni destul de ciudata, ce se asemana cu o poarta uriasa. In partea de sus am deslusit un fel de prag; Diana insa ne-a explicat ca este vorba de un horn: distanta dintre acesta si zid facea posibila patrunderea luminii. Primavara pe stancile acestea acum golase infloresc garofite de munte!

De aici ajungem apoi, dupa un urcus sustinut, la Chilia lui Dionisie Torcatorul sau Pestera lui Dionisie. Este situata la o altitudine de 715 m si dateaza din perioada medievala timpurie, fiind atestata documentar in anul 1639. Pustnicul ce s-a nevoit in aceste locuri a sapat-o in stanca, stand atarnat cu o franghie deasupra unei prapastii de 10 metri!
Accesul in chilie se poate face cu ajutorul unei scari de lemn. Eu m-am multumit sa-mi trag sufletul la picioarele acesteia, pentru ca urcusul pe cele cateva trepte ale scarii a dat cateva emotii unora dintre noi, mai ales la coborare. Cristi insa a urcat pana in chilie: din pacate, fotografiile arata interiorul acesteia plin de scrijelituri, nume, desene...
Dionisie avea ca principala indeletnicire torsul lanii, castigandu-si astfel existenta, dar si numele.
Pe stancile de la baza lacasului se vad scrijelite cateva cruci malteze. La cativa pasi departare Diana ne arata o piatra uriasa, cu forma unui falus.

Cea ce-a doua piatra cu aspect de falus o zarim la grota Fundul Pesterii (Profiru), datarea acestuia din urma fiind din sec. al XVI-lea sau al XVII-lea (1639). Accesul in interior nu este posibil, intrarea fiind ingradita, deoarece inca nu sunt incheiate cercetarile in zona. Grota are o deosebita importanta in randul asezarilor rupestre nu numai pe plan national, ci si international: aspectul general sugereaza ideea de nastere (aspect vulvar) si mergand pe aceasta idee este posibil ca aici sa fi existat un templu dedicat Cultului Fertilitatii. Cum in aceasta zona totul se leaga si se imbina perfect, se poate face o legatura intre aspectul si utilitatea grotei cu falusul imens, cioplit din piatra autohtona, ce se afla la baza potecii care urca pana la grota si care pare a strajui stravechea asezare. Grota se remarca si prin incizia foarte multor arme, ce denota practicarea si a unui cult al armelor, ca urmare a trecerii de la armele rudimentare, confectionate din diverse material, la cele fabricate din metal.

Diana ne conduca apoi catre o poiana unde trecem pe langa un disc solar, asemanator celui de la Sarmisegetuza Regia, inca ceva mai mic si mai neslefuit. Tot in aceasta zona avem parte de un lucru ce ne bucura nespus: zarim urma ale unor frunze preistorice, imprimate in piatra. Forma si nervurii acestora sunt clar evidentiate si mi se pare emotionant de avem ocazia de a vedea ceva ce a existat cu mult timp inainte de nasterea noastra.

Ajungem si la ultimul obiectiv al traseului nostru: Pestera lui Iosif unde a fiinţat schitul Ioan Bogoslav. Este situata la poalele unui impresionant zid masiv si abrupt, la altitudinea de 876 m. Este datata ca fiintand in sec. III-IV d. Hr, mentionata documentar in epoca medievala de catre Dan al II-lea, la data de 5 ianuarie 1588.
Interiorul lacasului rupestru avea doua destinatii: imediat in partea stanga era amenajat altarul, in prezent aici aflandu-se icoane aduse de credinciosi. Destul de ciudat este faptul ca are orientare spre nord. In partea dreapta a intrarii era amenajat spatiul de locuit. Ici, colo, lumina razbate in raze subtiri, prin gaurile din perete. Diana ne povesteste aici despre crestinismul care se manifesta in aceasta zona a Muntilor Buzaului, intai prin prezenta celor care fugeau din calea persecutiilor si care gaseau in scobiturile din burta stancilor un adapost(cazul si al parintelui spiritual al Buzaului, Sava Gotul, care probabil se nevoia la Alunis-Colti, si care a fost martirizat la 12 aprilie 372, prin inecare in raul Mousaios, denumirea arhaica a raului Buzau). Odata cu reorganizarea religiei in imperiu de catre imparatul Theodosiu I, aceste spatii rupestre au fost amenajate ca bisericute pe langa schiturile de monahi infiintate acolo si au fiintat pana tarziu, in sec. al XIX-lea, cand, datorita procesului de secularizare instituit de catre Cuza-Voda la 1863, viata monahala din zona aproape ca dispare.
La plecare ne oprim langa pinul din fata intrarii in pestera: pe trunchiul lui urias se scurge rasina cu miros de mir.

Pe drumul de intoarcere in sat pasii ne poarta prin padure ca printr-o imensa catedrala. Diana isi deapana povestile, relatandu-ne despre plimbari pe care le-a facut in padure si in timpul carora a auzit zgomote ciudate, despre baterii care se incarca de la energia degajata in aceste locuri. Ne mai povesteste si despre tuneluri ale timpului, despre porti prin care poti patrunde in lumi necunoscute noua. Despre fenomene stranii, despre teleportari (se pare ca doi tarani din zona au intrat intr-o grota ce parea a inlesni comunicarea cu alte lumi si au disparut, fiind teleportati la Targoviste unde a trebuit sa cerseasca bani de tren pentru a se intoarce acasa). Ne povesteste si despre Varful Turtudui si despre locul unde s-au inregistrat disparitii ale oamenilor. Despre experimente care s-au facut si probabil inca se mai fac prin muntii aceia. Ne povesteste despre spirite ale locului, spirite ce simt uneori slabiciunile sufletesti ale drumetilor ce indraznesc sa le calce taramurile si pe multii ii sperie si ii descurajeaza in drumurile de munte, acestia facand cale intoarsa.

La un moment dat, in padure, Diana ne arata o piatra uriasa, cu forma unui cap de animal preistoric. Partea mai inalta era plina de scrijelituri: aici se pare ca aveau loc sacrificii animale, ritualice, si pentru a inlesni scurgerea sangelui erau sapate in piatra santuri. Stam cu totii in jurul pietrei, ne uitam la ea din toate partile. Lateral, Diana ne arata o stea sumeriana stilizata, care abia se mai zarea. Ceea ce ne-a surprins insa in mod cu totul exceptional este ca, in partea dreapta a capului animalului, pe gatul ce cu siguranta facea legatura cu corpul ingropat in pamant, simtim o zona ce degaja caldura, de parca o vena prin care trece sange ar fi fost acolo. M-am uitat ca nu cumva piatra sa fi inmagazinat caldura soarelui, insa nici vorba de asa ceva: zona calduroasa era bine ascunsa de lumina astrului zilei!

Cateva cuvinte despre semnificatia acestei zone ce se caracterizeaza prin suprafete de padure inca virgine.
In nordul judetului Buzau, la altitudini cuprinse intre 650-1100 m se gaseste cea mai mare concentrare de schituri si locuinte monahale din spatiul romanesc. In zona Alunis-Nucu-Fisici Ruginoasa, aflate pe raza comunelor Colti, Bozioru, Braiesti, precum si in localitatile Cozieni, Catina sau Pietroasele, au fost descoperite un numar mare de complexe rupestre, unele locuite din preistorie, altele folosite drept chilii de catre sihastri, sau amenajate ca locasuri de cult crestin.
Cateva dintre aceste complexe rupestre au fost sapate intentionat in blocurile masive de stanca pentru a se construi mici biserici sau chilii. Acestea au devenit adevarate centre cu o intensa activitate crestina.
Populatia nord-dunareana (daco-romana) a primit crestinismul pe cale "populara" neoficiala si a mentinut legaturile cu Imperiul Roman de Rasarit. Din imperiu au venit aici misionari - despre activitatea acestora in Scythia Minor si in rasaritul Daciei, aflam de la Epiphanie de Samotrace (320-403 d. Hr) care ne transmite amanunte despre activitatea sectei audienilor in aceste locuri.
Cele mai vechi stiri despre viata monahala din aceasta zona le avem din consemnarile documentare din sec. al XVI-lea care se refera la donatii si inchinaciuni catre Schitul Agaton, un document de la Mihnea Turcitul din 18 iulie 1587 si altul din 29 august 1582, donatia lui Stabciu catre manastirea Pinu sau documente care se refera la judecata dintre Antonie (egumenul de la Schitul Alunis) si Sibiceni.
Cea mai veche atestare documentara a schiturilor de pe raza comunei Bozioru se afla intr-un document din 1580 de la Mihnea Turcitul, care vizita aceste meleaguri in vederea casatoriei cu Doamna Neaga din Cislau.
Aici a existat o bogata viata religioasa continuata fara intrerupere pana la mijlocul sec. al XIX-lea cand, prin reforma de improprietarire, populatia din Pinu a primit pamant in Baragan, satul devenit comuna Munteni-Buzau. Au luat si biserica cu hramul Sf. Gheorghe, aflata azi in judetul Ilfov. Acest mod de viata pustnica a continuat in zona Buzaului pana in anii 1985, ultimul calugar cunoscut fiind Ambrozie de pe dealul Istrita, comuna Pietroasele.

Printre tufe de macese si catina ajungem in sat, cand aproape era complet intuneric. Strabatem stradutele pietruite, printre casele oamenilor dincolo de gardurile carora zarim femei ce curata porumbul, mulg vacile si dau sare la capre. Liniste. Diana ne mai spune o ultima poveste, cea a Lanei de Aur de la Colti.
In vremuri indepartate, in muntii Buzaului aurul, diamantele, si alte nestemate nu ar fi putut pretui atat de mult precum chihlimbarul. Se credea ca in luminile sale salasuieste insusi Dumnezeu. In indepartata antichitate, magicele minerale erau asezate pe o blana de berbec, poate ritualic, dar poate si cu un scop practic (in lipsa sitelor), erau duse la rau si spalate. Din firele lungi de lana si cu efect electrostatic, pietrele nu se risipeau, si astfel puteau fi spalate in numar foarte mare. Dupa acest procedeu, in lumina soarelui, avand in vedere transluciditatea chihlimbarului de Colti, data de vechimea geologica, acestea puteau conferi aspect de aur blanii de berbec.

Am plecat cu toate aceste povesti in minte, din Alunis catre Colti, unde urma sa ne petrecem noaptea. Initial ne gandisem sa punem cortul chiar in curte la Diana, pentru ca aveam planuri frumoase si pentru a doua zi. Din pacate, tocmai cand am plecat din Alunis, a inceput o ploaie mocaneasca, de toamna. Si brusc s-a facut chiar mai frig decat ni se paruse noua pana atunci. Asa ca ne-am cazat tot in Colti, dar la pensiunea Nica, unde pentru 60.00 de lei/camera dubla/noapte am primit o incapere superba la mansarda, cu dus, toaleta si apa calda, cu tv si dormitor separat, precum si acces la bucataria complet utilata. Am mancat din ce ne adusesem la pachet... si ce-ar mai fi mers o visinata dupa asa o zi dr drumetie si destul de friguroasa!

Desi toata noaptea am nadajduit ca ploaia se va opri pana a doua zi, n-am avut norocul asta! Ba dimpotriva, s-a intetit si mai tare, asa ca ne-am amanat drumetia de duminica pentru urmatoarea noastra vizita in Muntii Buzaului.

Pana atunci, noi vom pastra legatura si o vom recomanda tuturor celor care vor sa strabata potecile de munte din Muntii Buzaului pe Diana Gavrila, ghidul nostru si reprezentanta a muzeului din Colti: http://calauzainmuntiibuzaului.blogspot.com/ contact: telefon mobil 0749.680.580, telefon fix: 0238.522.750 sau e-mail: dianaliana25@yahoo.com

Despre duminica, o zi cu ploi de toamna, am sa povestesc data viitoare - nu ne-am intors direct spre casa, ca doar in zona se afla viile de pe Dealul Mare!

Numai bine tuturor,
Cristina si Cristin DUMITRU

Manastiri din tinuturi buzoiene: Berca si Ratesti

2011-10-11T01:05:00.001+03:00

Sambata, 8 octombrie 2011, vremea ne-a dat ceva batai de cap: stiam prognoza meteo (ploi si frig), dar ne-am decis sa nu ne abatem de la planurile de calatorie deja facute. Urma sa mergem in judetul Buzau, locul preferat de calatorie toamna: copacii isi coloreaza frunzele si dealurile parca se aprind. In plus, este perioada in care, in zona localitatilor Ciuta si Berca putem gasi catina, macese, coarne si ciuperci (anul asta ne-am luat catina pentru pus cu miere si ghebe pentru murat).
Cateva fotografii din aceasta prima parte a excursiei noastre:
https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/ManastiriDinTinuturiBuzoieneBercaSiRatesti

Prima oprire am facut-o la Schitul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil din localitatea Berca. Este situat pe platoul Cetatuia - un deal de pe care pare ca strajuieste toata Valea Buzaului si, in plus, este usor vizibil din orice punct al localitatii. Intram la o statie GPL pentru a cere cateva lamuriri despre cum ajungem acolo: il zaream de jos, insa nu prea stiam incotro s-o luam. Este insa foarte simplu daca urmati indicatorul pe care scrie "Schitul Sf. Mihail si Gavriil". Trecem de biserica noua din oras si de piata si facem stanga din drumul principal, pe un drum de tara neasfaltat, destul de prost si in panta accentuata. Ajungem insa sus si aici privelistea este incantatoare: micutul schit se afla in mijlocul ruinelor unor ziduri ce il incadreaza de jur imprejur. Atat a mai ramas din fosta fortificatie: este singurul asezamant monahal fortificat din Valea Buzaului, aici fiind adapostite de catre localnici odoare si lucruri de pret in vremuri de rastriste.
Aceasta este ctitoria boierilor Gandesti, in anul 1694. In anul 1672 insa, stolnicul Mihalcea, spatarul Draghici si calugarii din Manastirea Berca cumparau impreuna o parte din mosia Plescoiu de Jos. Aici va functiona, pentru o bucata de vreme, Seminarul Teologic din Buzau. Dupa anul 1864 Manastirea Berca devine biserica de mir. Intre anii 1986-1989, locul va fi consolidat si ingrijit, iar asezamantul monahal reinfiintat in 2003.
Interiorul schitului este in plin proces de renovare, plin cu schele si altele asemenea. Dar chiar si asa am putut admira superbele coloane interioare din piatra, sculptate cu motivul vitei-de-vie.
Ocolim schitul pe afara, trecem pe langa zidurile vechi (ici, colo este cate o placuta ce avertizeaza asupra preicolului de prabusire), admiram privelistea oferita de sus spre Valea Buzaului si apoi plecam, idreptandu-ne catre urmatorul punte de oprire din traseul nostru.

Ajungem apoi la Manastirea Ratesti din satul cu acelasi nume, comuna Berca. Nu este foarte greu de gasit, pentru ca sunt indicatoare inca din Berca. Interiorul manastirii are printre cele mai frumoase picturi pe care le-am vazut pana acum; cupola, mai ales, este impresionanta! Pentru ca la manastire nu am aflat un istoric al acesteia si nici nu era nimeni cu care sa putem sta de vorba, am sa redau mai jos cateva informatii istorice preluate de pe: http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-ratesti-67793.html
"La sfarsitul sec. al XVI-lea, actuala asezare monahala de la Ratesti, ctitorie a boierului Dragomir si a sotiei sale, era numai un schit de calugari, avand o biserica mica de lemn, inchinata Sfintei Treimi. Asezarea monahala va aparea mentionata ca "schit" pana in anul 1868.
Prima mentionare a Schitului din Ratesti se pastreaza din data de 6 mai 1634, cand acesta este amintit intr-un act de danie al monahului Sofronie de Gomesti. Un alt document care aminteste de Schitul Ratesti dateaza din 21 ianuarie 1652; in acesta, mai multi barbati dau marturie despre faptul ca "mosia Ratesti apartine lui Dragomir Capitanu", printre care se numara si "Damaschin calugarul, Daniil calugarul si Popa Dumitru calugarul, vietuitori in schitul ctitorit de capitanul Dragomir".
Potrivit documentelor, in anul 1752, locasul monahal din Ratesti va ajunge parasit, fie din pricina unor greutati ale vremii, fie din pricina lipsei de monahi. In anul 1760, schitul este reinfiintat, ca urmare a donatiei facute de boierii Scarlat si Alexandru Hrisoscobu, de asta data, schitul primind o obste de maici.
In anul 1784, pentru nevoile schitului se va construi o noua biserica, tot din lemn, inchinata Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir. Pe temelia acestuia se va ridica, mai tarziu, in anul 1844, biserica cea mare de zid, purtand ambele hramuri ale celor doua biserici vechi de lemn: "Sfanta Treime" si "Sfantul Mare Mucenic Dimitrie".
Odata cu zidirea bisericii celei mari, in cimitirul manastirii va fi zidita inca o bisericuta mica, tot din zid, cu o singura turla, avand drept hram "Invierea lui Lazar"; aceasta va fi zugravita in fresca in anul 1874.
Cateva cutremure (1940, 1977, 1986) au dus la necesitatea absoluta de a renova zidurile si pictura bisericii celei mari, precum si ale unora dintre cladirile cele vechi.
Interiorul a fost imbracat in fresca intre anii 1843-1844, de catre renumitul pictor Nicolae Teodorescu, conducatorul Scolii de zugravi de la Episcopia Buzaului, ajutat de nepotul sau, Gheorghe Tattarescu, elev al Scolii. Din pictura lui Nicolae Teodorescu se mai pastreaza astazi doar catapeteasma. Octavian Teodorescu renoveaza pictura intre anii 1973-1974. Dupa cutremurul din 1977, tot edificiul s-a fisurat, drept pentru care, intre anii 1978-1979, pictura a fost din nou renovata.
In anul 1861, in Manastirea Ratesti s-a infiintat o Scoala pentru maici si pentru fetele sarace din comunele invecinate, infiintata si finantata de Preasfintitul Dionisie Romano. Traditia scolii de la Ratesti a fost reluata aici prin Scoala de Adulte, in anul 1912, si prin Scoala de Cantari Bisericesti, din anul 1922; de asemenea, prin actualul Seminar Teologic, infiintat in anul 1996, prin grija Preasfintitului Epifanie Norocel."

Aici am sa intrerup relatarea despre prima zi a excursiei noastre: ceea ce va urma ne va purta pasii intr-un taram fantastic, de legenda, caruia doresc sa-i acord o pagina separata. Mai ales pentru ca doresc sa fie o relatare ce se incheie cu "Va urma".

Cele bune,
Cristina si Cristin DUMITRU

Romania, tara vinurilor: podgoria si crama Stirbey de la Dragasani

2011-10-04T00:27:00.002+03:00

Maria Tanase - Bun e vinul ghiurghiuliu

Asculta mai multe audio diverse

In drumurile noastre facute in strainatate, avem grija sa includem o vizita la cate o crama din zonele viticole cele mai cunoscute din tara respectiva.
Pana acum nu am facut acest lucru si in Romania, desi vinurile romanesti ne-au atras cel mai mult. Ne-am gandit sa deschidem o serie de articole care sa ofere informatii despre Romania, tara vinurilor. Probabil multi dintre noi au vazut, pe marginea drumului, indicator cu "Drumul Vinului", dar noi cel putin nu am descoperit pana acum nici macar o agentie de turism care sa promoveze aceasta idee de circuit.
Personal, cred ca vizitarea podgoriilor si cramelor trebuie sa se faca mai ales toamna: explozia de culori si de arome isi atinge cotele maxime.
Pana acum, vizitele la crame au fost pentru noi ocazii de a intalni nobletea si eleganta, bunul simt si bunul gust.
Vizita la podgoria si crama Stirbey din Dragasani, in acest sfarsit de saptamana, ne-a adus o astfel de sansa.

Iata cateva fotografii:
https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/DomeniulStirbeyDragasani

Frumusetea dealurilor la Dragasani si parfumul vinului de Dragasani nu cred ca pot fi descrise in cuvinte: trebuie sa mergeti acolo, sa vedeti si sa gustati.
Despre numele localitatii Dragasani exista o legenda care spune ca la Belona, o veche carciuma pe Dealul Viilor, era o frumoasa crasmarita pe care o chema Sani.
Toti cei care ajungeau aici, obositi si insetati, intrau la carciuma si o rugau sa cante, spunandu-i "Draga Sani..." si de aici numele de Dragasani.
Aceasta legenda este intr-adevar frumoasa, dar mai mult pentru folclorul local. Singurul sambure de adevar al acestei legende este existenta Vilei Belona (probabil candva carciuma), situata pe Dealul Viilor, la vreo 7 km in dreptul satului Calina.

Insa cel mai bine ar fi sa incep relatarea cu prima noastra oprire din Dragasani: Muzeul Viei si Vinului. Se afla intr-o cladire monument istoric, iar intrarea si fotografiatul in interior costa 1 leu/persoana. Ghid ne-a fost d-na Ancuta Maria si a reusit sa ne faca a vedea muzeul si exponatele intr-o alta lumina: sa nu va surprinda daca, imediat ce veti pasi in muzeu, va va considera prieteni si chiar va va imbratisa daca va simti acest lucru. Ne-a primit cu vin (Cramposie), cozonac, lipie si struguri.

Cateva detalii despre istoricul muzeului:
"Cladirea a fost construita inainte de anul 1920 de catre Dumitru C. Popescu, un prosper comerciant al urbei, in stilul arhitectonic neo-romanesc, stil dominant in arhitectura romaneasca a inceputului de secol XX. De-a lungul anilor, cladirea a servit ca sediu pentru mai multe institutii. La inceput spatiu comercial, mai tarziu post local de militie, iar din anul 1974 a fost transformat in muzeu al Viei si Vinului. A fost deschis vizitatorilor abia la data de 30 aprilie 1983, director al Muzeului Judeţean Valcea fiind istoricul Sergiu Purece (1981-1992).
Muzeul cuprinde o bogata colectie de instalatii traditionale pentru prelucrarea strugurilor, dar si dovezi ale practicarii viticulturii si ale continuitatii acestei indeletniciri pe aceste meleaguri. In vitrinele muzeului pot fi observate rezultatele concursurilor internationale de vinuri de peste hotare. Sunt expuse medaliile castigate la concursul desfasurat la Bordeaux (1898) si la Expozitia Mondiala de la Paris (1900), unde vinurile de Dragasani au obtinut recunoasterea internationala, odata cu primirea Diplomei de Onoare si a medaliei de aur. Aici se regasesc vechi rasaduri de vita-de-vie cum ar fi Braghina, Gordan sau Crâmpoşia. Vinurile albe sunt si ele reprezentate prin soiurile Sauvignon, Tamaioasa, Crâmpoşie, Riesling Pinot Gris, Feteasca Alba, Feteasca Regala, dar si mostre din vinurile rosii: Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, Merlot, Burgund Mare si Novac."
Prof. dr. Florin EPURE, director executiv
Directia Judeteneană pentru Cultura si Patrimoniul National Valcea

Multe legende inconjoara vita-de-vie. Una dintre ele ne-a fost spusa de catre d-na Ancuta: ne-a povestit despre vita-de-vie care era intinsa pe pamant si plangea. Plansul ei a incetat atunci cand un om a ridicat-o de jos si a trebuit sa o ajute sa ramana mereu asa. A privit la copacii din jur si din ei a dat vitei-de-vie sprijin: carceii ei s-au rasucit pe araci si astfel vita-de-vie nu a mai plans niciodata intinsa pe pamant.

Legendele sunt insa completate de istorie: datorita informatiilor oferite de harta din vechime, cunoscuta sub numele de Tabula Peutingeriana, se stie ca un drum roman din Oltenia urma cursul Oltului de la Sucidava (Celei - jud. Olt) pana in Transilvania. Prin Dragasani drumul trecea prin partea de rasarit a orasului, fiind construit din pietris de Olt cu o grosime de 50 cm, bombat la mijloc pentru scurgerea apelor.

Imi amintesc si acum de lectia de istorie in care am aflat despre Burebista, Deceneu si starpirea viilor. In lumea dacilor, Deceneu, in calitate de mare preot si vicerege, a dispus de dubla autoritate, morala (starpind viciul betiei) si politica (organizeaza triburile si casta sacerdotala), el considerand ca viitorul si stralucirea poporului sau depind numai de inalta tinuta morala. Sprijinit de Burebista, a infaptuit o profunda reforma sociala si religioasa a poporului geto-dac. In "Geografia" sa istoricul antichitatii Strabon, contemporan cu regele dac Burebista, scrie ca "...in semn de supunere, getii s-au lasat induplecati sa taie vita de vie si sa traiasca fara vin". Este, totusi, greu de crezut ca dacii care "beau vin neamestecat deloc cu apa" si il mai si "imprastiau pe hainele lor, socotind ca este o deprindere frumoasa si aducatoare de fericire", au dat curs atat de rapid drasticei masuri dictate de Burebista, indiferent de cat zel ar fi depus, in acelasi timp si Deceneu, marele sau preot, care stia "anumite semne prevestitoare prin care deslusea vrerile divinitatii".
Viile ce cresteau aici au fost dorite si de cotropitori, de multe ori de-a lungul istoriei.
Inca din atichitate, consumul vinului este recomandat a fi facut cu moderatie. Asta deoarece se spune ca in vin a fost picurat sangele a patru animale al caror comportament se regaseste la consumatorii de vin, in functie de cantitatea de licoare consumata. Asfel, vinul consumat cu masura, te transforma in mielusel (cine nu s-a simtit mai relaxat dupa un pahar cu vin?!), apoi devii maimuta (deja dupa cateva pahare unii incep sa fie un subiect de amuzament pntru cei din jur), apoi daca vei continua sa bei, vei deveni leu (un adevarat pericol pentru ceilalti pe care ii poti rani, cu vorba sau cu fapt), pentru ca in final sa te transformi in animalul al carui sange a fost picurat ultimul in vin: un porc!

Muzeul nu are decat trei sali care sunt destinate accesului publicului. Trecerea catre ultima sala se face printr-un fel de curte interioara frumos amenajata. Aici, din cimentul potecii care ne conduce pasii catre ultima incapere, a rasarit o vita-de-vie. Fara a fi fost intentionat cultivata, a rasarit intr-o crapatura si si-a intins joardele pana sus. D-na Ancuta banuia ca este un lastar al viilor stramosesti, crescute candva pe aceste meleaguri.

Respectul si dragostea acestei femei pentru vita-de-vie au dat un farmec extraordinar povestilor ei. Ne-a sfatuit a cauta in drumurile noastre zilnice o vita-de-vie: s-o cautam cu privirea, chiar si in cele mai ascunse cotloane, si s-o aratam si altora, sa se bucure la vederea ei. Mi-am amintit atunci de vita-de-vie pe langa care trec aproape zilnic: acopera intrarea intr-o casa veche, de la Piata Romana, iar in perioada asta miroase a struguri de nu-ti mai vine sa pleci de langa ea! Mi-am amintit si de bolta cu vita-de-vie de la mine de-acasa, sub care in fiecare primavara te invaluie parfumul suav al florilor ei.
D-na Ancuta ne-a povestit si despre o vizitatoare a muzeului: creatoare de parfumuri, si-a dorit intotdeauna sa surprinda in sticlutele ei mireasma vite-de-vie insa niciodata nu a reusit; dupa o vizita la muzeu, si-a dat seama ca ar fi comis un sacrilegiu pentru ca a vrut a se compara cu Dumnezeu. Doar in natura si doar la Dumnezeu totul este perfect! Sa nu uitam si de prima minune savarsita de Isus pe pamant: la nunta din Cana Galileii, cand, terminandu-se vinul, apa din vasele de piatra a fost transformata in vin.
Tot d-na Ancuta ne-a povestit despre respectul ce trebuie aratat vite-de-vie si vinului: langa butoaiele in care fierbe vinul trebuie sa vorbesti in soapta (vinul si stejarul isi spun unul altuia povestea si nu trebuie sa-i deranjam), trebuie sa ai sufletul eliberat de rautate, de invidie si de problemele zilnice. Via trebuie ingrijita cu mana, pentru ca doar atunci comuniunea cu ea este perfecta: poti vorbi cu ea, o poti mangaia. Iar primavara, cand se taie via si din joardele ciuntite incep sa curga lacrimi, sa nu ne gandim ca plange de durere, ci sa ne gandim ca plange de bucurie ca au inceput muncile campului si asta inseamna ca isi va vedea mai des stapanul...omul care, candva a ridicat-o de la pamnat si ea nu a mai plans!

Am plecat de la muzeu bucurandu-ne ca am facut aici prima oprire, inainte de a merge in podgorie: vita-de-vie ne-a aparut ca o fiinta vie, cu sentimente, bucurii, regrete si suparari.
Drumul urca, serpuind, pe dealurile Dragasanilor. Vremea este excelenta: cerul albastru, patat ici-colo de nori albi si pufosi, iar soarele bate in frunzele rosii ale viilor si in boabele de aur ale strugurilor.
As fi vrut sa pastram aceste momente cat de mult as fi putut!

Trecem de crama Iordache, apoi de crama Isarescu. Odata ajunsi pe domeniul Stirbey (http://www.stirbey.com/), suntem asteptati de catre d-na Raluca Bauer (dansa este responsabila de partea de marketing, PR) si sotul dansei, dl Oliver Brauer (oenolog al domeniului Stirbey).
Cei doi ne primesc zambind si dornici sa ne arate toata frumusetea viei ce se intindea in dreapta noastra, in siruri ordonate sub soarele dulce de toamna. Mergem o bucata de drum pe jos, iar in apropierea cladirilor administrative suntem intampinati de catre proprietarii actuali ai domeniului Stirbey: Baronul Jakob von Kripp si Baroana Ileana von Kripp-Costinescu (descendenta a printului Barbu Stirbey). Ne-am aflat pentru prima data in compania unor reprezentanti ai nobilimii de altadata si am simtit acest lucru prin respectul impus de gesturile lor simple, de strangerea de mana sincera si deschisa. In compania unor astfel de personalitati nu poti sa te porti si sa te simti altfel decat se simt si ei: parca simpla lor prezenta a dat intalnirii un aer princiar, prin cuvinte simple, prin atitudinea deschisa, ne-au ridicat si pe noi deasupra conditiei noastre de oameni obisnuiti si ne-au innobilat pentru cateva minute. Au avut apoi o deoasebita placere sa ne invite in partea stanga a podgoriei: aici erau cateva randuri de vita-de-vie cultivate in mod traditional, pe araci si cu multi struguri lasati pana pe joardele de mai sus ale butucilor. Aici erau struguri din soiul Novac, soi de care eu personal nu am auzit pana atunci. Atat Baronul Jakob von Kripp, cat si Baroneasa Ileana von Kripp, au avut amabilitatea de a raspunde tuturor intrebarilor noastre si, mai ales, de a nu refuza placerea de a-i fotografia in vie. De la dansii am aflat cat le sunt de apreciate vinurile atat in tara, cat si in strainatate. Vinurile marca "Printul Stribey" nu sunt destinate vanzarii in magazine gen supermarket. Accentul este pus pe calitate, si nu pe cantitate - dovada si premiile obtinute la diferite competitii internationale de acest gen. Ne-au povestit despre anotimpurile in podgorie, despre iernile inzapezite, despre linistea deplina de aici, din varful dealului, dar si despre concertele pasarilor din copacii de pe coastele dealurilor. Mai apoi ne-au invitat pe terasa unde dansii obisnuiesc sa ia masa: de o parte dealuri si Oltul albastru, iar de cealalta parte alte dealuri, cu randuri de vita-de-vie si drumuri serpuitoare. Dupa ce am admirat peisajul si ne-am bucurat de aerul curat, de ciripitul pasarilor si de culorile toamnei, ne-am despartit de Baronul Jakob von Kripp si de Baroneasa Ileana von Kripp.

Iata cateva detalii despre istoricul podgoriei si cramelor Stirbey: "Familia princiara Stirbey, aparind in documente din secolul XV, de origine din Valahia, a dat amprenta sa prin mai multe generatii dezvoltarii politice si economice a tarii.
Asa sub Domnitorul Barbu Stirbey (1795 – 1869) Tara Romaneasca se transforma – dupa revolutia din 1848 – de stat bazat pe agricultura si feudalism, subordonat imperiului ottoman, intr-un stat national independent, cu primele intreprinderi industriale, cu un sistem scolar modern si o retea de drumuri si de comunicatie moderna.
Nepotul domnitorului, Printul Barbu Alexandru Stirbey (1873 – 1946) era una din cele mai importante personalitati al Romaniei in prima jumatate a secolului XX. Influenta Printului Stirbey se arata in politica – Barbu Stirbey era consilierul principal al regilor Carol I si Ferdinand – precum si in economie – era administrator al Domeniilor Coroanei si presedintele ale mai multor intreprinderi industriale si bancare.
De la inceput a ridicat nivelul economic al propriilor mosii prin investitii in prelucrarea produselor agricole. La Buftea a infiintat prima fabrica de conserve din tara. In pivnita imensa sub Palatul Stirbey din Bucuresti se invecheau vinurile din domeniile familiei situate in Moldova si Valahia, inainte sa fie distribuite in tara si in toata Europa.
La inceputul secolului XX, dupa distrugerea viilor prin filoxera, Printul Barbu Stirbey era proprietarul celei mai mari pepiniere din tara, cu ponderea principala pe altoirea soiurilor autohtone, amenintate de raspandirea soiurilor internationale din strainatate.
Printesa Maria Stirbey mostenea in 1946 de la tatal ei domeniile viticole din Dragasani. Dupa nationalizarea in 1949 au fost preluate de IAS Dragasani. In 2001 viile si crama au fost restituite mostenitorilor. Baroana Ileana Kripp ca nepoata Printesei Stirbey, cu dorinta sa renasca aceasta traditie a familiei, impreuna cu sotul ei a renovat viile si redotat crama cu tehnologia moderna, cu scopul de a oferi clientilor vinuri de inalta calitate din Domeniile Stirbey din Dragasani." http://www.stirbey.com/index.php?lang=ro

In drum spre crama, am strabatut mai multe parcele cu diferite soiuri de vita-de-vie. Bineinteles, am fost invitati sa gustam cati struguri dorim! Adevarul este ca la cat erau de aromati si de frumosi, nu puteam rezista tentatiei! D-na Raluca Bauer ne-a aratat cum se testeaza strugurii, pentru a se vedea cat sunt de copti: boabele se zdrobesc in mana si daca siropul lor ramane lipicios, atunci sunt suficient de copti. Desigur, cantitatea de zahar din boabele de struguri este testata si cu ajutorul unor aparate speciale.

Dupa plimbarea prin podgorie am mers in crama. Am vizitat si incaperile unde strugurii sunt separati de ciorchine, incaparea unde vinul este imbuteliat, dar si incaperea unde parca se odihnesc butoaie din lemn de stejar, in unele dintre ele aflandu-se baricurile. Un butoi de vin din lemn de stejar care sta o perioada gol, nu mai este folosit ulterior.
Am facut drumul invers al strugurilor in podgorie: de la vin la intrarea ciorchinilor pe usa.

Am mers apoi pe terasa, pentru degustare, impreuna cu familia Bauer, Raluca si Oliver. A fost o experienta extraordinara, din mai mult puncte de vedere. In afara faptului ca simturile noastre s-au imbatat cu aromele celor doua vinuri rosii si trei vinuri albe (Cramposie selectionata, Feteasca Regala, Tamaioasa Romaneasca, Merlot si "Cuvee Constantin"; acesta din urma este denumit dupa fondatorul domeniului Bratianu din Dragasani, si este un cupaj produs din struguri de soiuri rosii) am avut parte si de compania deosebita a familiei Bauer, care ne-au oferit detalii despre calitatile vinului, despre cum se produc anumite vinuri, dar ne-au invatat si cum sa degustam corect vinul. In cele din urma, ne-au prezentat si ne-au oferit pentru degustare si un vin spumant: imbuteliat cand inca fermenteaza, in sticle asezate la aproximativ 45 de grade si rotite manual pentru a se decanta drojdia, acestea ajung in final in pozitie veritcala, du dopul in jos. Drojdia de depune pe dop; gatul sticlei este inghetat printr-un procedei special, facand astfel posibila scoaterea dopului cu tot cu drojdie. Desigur, se pierde si vin in timpul acestui proces: de obicei vinul din fiecare a zecea sticla se foloseste pentru a le completa pe celelalte noua.

De la crama puteti cumpara vin imbuteliat, plata putandu-se face atat numerar, cat si cu card de credit. Bineinteles, nu am plecat nici noi cu mana goala: am achizitionat o sticla de Cramposie selectionata, si o sticla de Novac. Referitor la acest ultim vin, aici, la crama Stirbey, se face vin Novac pur, fara a fi combinat cu alte soiuri (aceasta combinare a strugurilor pentru a realiza un anumit buchet al vinului se numeste cupajare). Asadar, la crama Stirbey veti gasi vin Novac necupajat. Noi inca nu am deschis sticla, insa dupa recomandarea Baronului von Krupp este un vin elegant, fin, foarte mult apreciat de toti cei care l-au baut. Asa ca abia asteptam sa desfacem sticla de Novac!
Vinurile "Prince Stirbey" se pot cumpara din magazinele specializate din tara sau din Horeca (nu suntem prezenti in supermarket, hypermarket. etc).

Plecam de la podgorie dupa-amiaza, cu parere de rau: vremea este perfecta, acel soare caldut de toamna, cer senin si in jurul nostru aroma strugurilor inca neculesi.

Mai facem o ultima oprire in Dragasani, la restaurantul Casa Verde; aici am mancat o delicioasa "tigaie picanta" (piept de pui, carne de vita, rosii, ardei si sos de curry) si o "friptura haiduceasca".
Apoi am pornit inapoi catre Bucuresti, in vreme ce in urma noastra cerul etala superbe culori de toamna.

Pana la urmatoarea vizita la crama si in podgorie, noi va dorim sa va bucurati de un pahar de vin alaturi de cei dragi si de melodiile lui Gica Petrescu!
GICA PETRESCU - UITE ASA AS VREA SA MOR

Asculta mai multe audio diverse

Cristina si Cristin DUMITRU

Camping in Romania

2011-09-30T22:10:00.004+03:00

Pentru ca am remarcat un interes tot mai mare in randul turistilor romani pentru campinguri si locuri de campare cat de cat amenajate, si pentru ca ne place si noua acest gen de turism, ne-am gandit ca ar fi util un astfel de articol pe blogul nostru.

Vom posta detalii despre campingurile si locurile de campare pe care le-am "testat" personal, cu fotografii si date de contact. Preturile pot varia, asa ca pentru a avea informatii exacte trebuie sa le verificati personal inainte.

Am sa enumar mai jos campingurile in care am stat, in ordinea alfabetica a judetelor in care acestea se afla.

Judetul Brasov:

1. Vampire Camping, din judetul Brasov, loc. Bran
http://www.vampirecamping.com/
Adresa: Str. Principala, nr. 77 C, Bran, jud. Brasov.
Contact: tel.fix 0268.238.430.
Coordonatele GPS ale campingului, luate de noi de pe net, erau gresite...ratam si indicatorul cu campingul, destul de mic si de prost pus. Luati ca punct de reper statia Rompetrol de pe drumul principal. Localnicii nu prea stiu sa va indrume.
Pana la urma ajungem: ca toate campingurile din Romania in care am stat pana acum, si acesta este foarte fain: curatenie la toalete, la dusuri, la locurile de spalat vase si rufe...apa calda non-stop. Se ajunge foarte usor la Castelul Bran.
Exista si o terasa unde eu mi-am baut cafeaua de dimineata, servita alaturi de cateva prajiturele de catre proprietara campingului.
Noi am stat aici in 2011 si am platit 60 lei/noapte total.

2. Camping Darste
Adresa: judetul Brasov, loc. Brasov, Calea Bucuresti, nr.285, DN 1, km 160.
Contact: tel. fix: 0268.339.967.
http://www.campingdirste.ro/ro_files/localizare.html
Este un camping mare, cu locuri de campare si casute de lemn de diferite marimi - deci variante pentru toate buzunarele! Este curat, grupuri sanitare si dusuri destule (sunt doua cladiri destinate acestui scop). Bine pozitionat, linistit. Puteti ajunge usor in Brasov, dar si la Dambu' Morii de unde puteti ajunge la Canionul 7 Scari (denumirea corecta este Cheile 7 Scari). Ii gasiti si pe facebook!
Noi am stat aici in 2011 si am platit 26 lei/noapte total.

Judetul Caras Severin

3. Camping Trei Ape
Adresa: judetul Caras Severin, loc. Brebu Nou, statiunea Trei Ape.
Contact: 0724.910.270
Este un camping foaarte mic: doar cateva locuri de pus cortul si poate ar incepea cu greu si cateva rulote. Sunt si casute de lemn, cu etaj, care pot fi inchiriate. Exista o terasa acoperita, cu masa si canapele din lemn, unde va puteti pregati mancarea, iar alaturi este o terasa unde puteti cumpara ceva de mancare si de baut. Sunt si cele necesare unui gratar. Dusuri si grupuri sanitare foarte curate, apa calda non-stop. Este singurul camping din toate cele incercate de noi, si in tara si in strainatate, unde turistii au la dispozitie o bucatarie mare, complet utilata: oale, cratite, ulcele, pahare, tacamuri, frigider si congelator, doua aragazuri cu butelii.
Noi am stat aici in 2011 si am platit in total 24 lei/noapte.

4. Camping Sapte Izvoare
Adresa: judetul Caras Severin, statiunea Baile Herculane.
Contact:
Desi este situat intr-un peisaj extraordinar (langa rau, cu acces la izvoare termale), campingul este cel mai prost vazut si incercat de noi pana acum. Dusurile si toaletele sunt murdare si rudimentare (la dus este un furtul si cam atat), apa calda lipseste cu desavarsire. Este foarte aglomerat si foarte galagios, mai ales in zilele de la sfarsitul saptamanii. Din pacate nu am avut alta optiune. La receptie nu era nimeni, insa a doua zi dimineata a venit o doamna la noi si i-am achitat taxa de 10 lei / cort / noapte. Pentru ca accesul in camping este foarte abrupt, a trebuit sa ne lasam masina in afara lui, pe marginea soselei - destul de incomod, avand in vedere ca a trebuit sa ne caram cortul, saltelele, sacii si restul bagajului de camping.
Noi am stat aici in 2011 si costul total a fost de 10 lei/noapte.

5. Parcul National Cheile Nerei-Beusnita: loc de campare in apropierea pastravariei, la Districtul Silvic Valea Beului, judetul Caras Severin. Nu exista toaleta, dusuri. Locul este ingradit si are un chiosc cu masa si canapele. Puteti face focul pentru a va incalzi/prepara mancarea. Este amplasat langa un rau asa ca puteti face o baie (rece!!!) si puteti avea apa pentru spalat vasele.
Nu avem date de contact, nu se face rezervare. Pe un panou din apropiere scrie ca taxa pentru campare este de 10 lei/cort/noapte. Noua nu ne-a cerut nimeni banii: am inteles de la ceilalti turisti ca trebuia sa faca acest lucru cineva de la ocolul silvic.
Locul de campare este ideal pentru traseele catre lacul Ochiul Beului, Cascadele Beusnitei si Cheile Nerei.
Noi am stat aici in 2011.

Judetul Hunedoara:

6. Camping Aurel Vlaicu
http://www.campingaurelvlaicu.ro/index2.html
Adresa: judetul Hunedoara, loc. Aurel Vlaicu, str. principala, nr. 155.
Contact: tel.fix: 0254.245.541, tel. mobil: 0722.548.499 si 0722.963.930.
De la acest camping nu avem fotografii pentru ca am ajuns foarte tarziu, noaptea, si am plecat dimineata devreme, pe intuneri...abia incepusera sa cante cucii! Nu-i un camping foarte, foarte mare, dar este loc suficient si pentru rulote, si pentru corturi; in plus, gasiti si doua camere la dispozitia turistilor. Grupul sanitar si dusurile sunt in regula, apa calda non-stop. Pentru cei care stau mai mult de o noapte este si o mini-piscina superba! Proprietarii sunt tineri (un olandez stabilit in Romania si o romanca) si foarte primitori: pe noi ne-au invitat la o bere, un suc, un vin sau o tuica...la alegere! Este inca un camping pe care il recomandam!

Judetul Ialomita:

7. Camping Amara
Adresa: judetul Ialomita, loc. Amara.
Contact: tel.mobil: 0732.898.105 (d-na Viorica) si 0732.898.106 (d-nul Victor).
Este un camping destul de nou; aici a existat loc de campare, insa in primvara, cand l-am vzaut noi, finisau dusurile si una-alta pe la casute. Pentru ca aici sunt casute, dar si locuri de pus cortul, la alegere. Alimentarea dusurilor se face vara cu apa calda din lac, la discretia turistilor. In plus, proprietarii campingului au populat lacul cu pesti, astfel ca oaspetii campingului pot pescui gratuit. Este si o terasa imbracate in iedere absolut superba!

Judetul Mures

8. Mustang Camping
http://www.mustangcamping.ro/ROM/index.htm
Adresa: judetul Mures, loc. Campu Cetatii, nr. 16.
Contact: tel. mobil 0744.684.121.
Este foarte curat, foarte ingrijit si ofera o priveliste superba, fiind inconjurat de dealuri impadurite. In apropiere curge un izvor al carui susur il veti auzi noaptea, daca veti sta cu cortul. Cand am fost noi aveau si doua casute de lemn si voiau sa mai construiasca si altele. Tot atunci avea loc si o intalnire a rulotistilor. Proprietarii sunt tineri si foarte primitori! De aici puteti face drumetii catre Lacul cu Arini, dar si ceva mai departe, catre salina Praid. Toamna se organizeaza la Campu Cetatii "Parada baloanelor cu aer cald"; la aceasta am fost si noi in 2009, foarte frumoasa experienta!
Noi am stat aici in 2009.

Judetul Sibiu:

9. Camping Salisteanca Camping Salisteanca http://www.salisteanca.com/
Adresa: judetul Sibiu, pe strada Baii, nr. 13, loc. Saliste.
Contact: dl. Iulian Parau, tel. fix: 0269.553.121, mobil: 0744.374.537.
Este un camping excelent din toate punctele de vedere: punctul sanitar si dusurile - cele mai faine vazute pana acum, liniste, copaci si flori. Proprietarii sunt extraordinar de primitori!
Campingul nu este foarte mare, insa are loc si pentru corturi, si pentru rulote, spatiu pentru spalat vase, spatiu pentru spalat rufe si chiar masa de ping pong. In aceeasi curte exista si pensiunea Salisteanca.
Foarte aproape de camping sunt ruinele cetatii dacice Tilisca pe care va recomandam sa le vizitati!
Noi am stat aici in 2011.

Judetul Tulcea:

10. Dolphin Camping din Delta Dunarii.
http://www.dolphincamping.ro/home_ro
Adresa: judetul Tulcea, loc. Sfantu Gheorghe.
Contact: Receptie - 0749.187.551
Informatii si rezervari - tel.fix: 021.230.05.07, 021.230.05.08; luni-
vineri: 09,00 - 17,00; e-mail:info@deltasfantugheorghe.ro
Campingul este situat cam la jumatatea distantei dintre debarcader si malul marii. Are loc de campare foarte mare, insa in mare parte la soare. Sunt si casute cu doua paturi unde va puteti caza. Exista in camping si o teresa unde se poate manca peste si se pot cumpara diverse bauturi. Seara se pot urmari filme in cinematograful in aer liber de langa terasa. Exista dusuri (sunt separate pentru baieti si fete, dar inauntru comune, nu cabine) si toalete. De la an la an insa, cei care au mers acolo, mi-au spus ca se cam degradeaza: incepand de la curatenia la grupurile sanitare, si pana la linistea din camping - anul acesta am inteles ca au facut si discoteca in cateva seri.
Noi am stat aici in 2009.

Pe masura ce vom mai merge in alte campinguri, am sa actualizez si am sa readuc pe prima pagina aceasta postare. Noi speram sa fie cat mai multe astfel de actualizari, dar mai ales sa fie de folos si altora ca noi.

Cristina si Cristin DUMITRU

Vacanta 2011, ziua 12

2011-09-29T16:50:00.002+03:00

Ziua 12, 24 august 2011: Nucet-Avrig, Palatul Brukenthal-Carta, Biserica Cisterciana-Cartisoana, acasa la Badea Cartan-Transfagarasan-Bucuresti

Fotografii: https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DeLaNucetLaCartaCartisoaraSiInapoiLaBucurestiPeTransfagarasan#

Prima oprire dupa plecarea de la Nucet am facut-o in Avrig, la palatul Brukenthal. Am gasit indicatoare, asa ca nu e foarte greu de ajuns aici. Cu portile la strada, pare o cladire a unei institutii oarecare. Insa dupa ce intri te afli intr-o curte ce ofera o priveliste superba: la capatul unor scari se afla o fantana arteziana albastra (care, din pacate, nu functiona), iar in departare se vad brazi superbi. Intrarea era libera si in afara de noi doi mai erau inca doua nemtoaice asezate pe scarile gradinii. In rest, pustiu...iarba crescuta dezolant, frunze cazute pe alei. Ne-a dat impresia unui loc putin ingrijit, pustiu, desi aici se organizeaza diferite evenimente festive. Cat priveste cladirea, accesul a fost imposibil, fiind totul incuiat. Unele ziduri exterioare erau in renovare, asa ca speram din tot sufletul ca in viitor, cand vom reveni la Palat, sa il vedem in toata splendoarea lui. Si mai ales ne-am dori sa vedem frumoasele si celebrele gradini readuse la viata!
Iata cateva detalii mai putin cunoscute despre acest Palat, preluate de pe:
http://www.brukenthal.org/ro/index.php
"In jurul anului 1760, odata cu constructia unei locuinte la nivelul solului impreuna cu anexe gospodaresti si gradina in mica localitate Avrig, baronul Samuel von Brukenthal a asezat piatra de temelie a resedintei sale de vara, care poate fi considerata punctul culminant al activitatii sale in domeniul constructiilor.
Pe baza unui contract de arenda incheiat intre el si baronul von Buccow, celui din urma ii revine, incepand cu anul 1761, dreptul de folosinta si dezvoltare a domeniului. Baronul von Buccow a initiat transformarea locuintei intr-un mic palat in stil baroc cu gospodarie aferenta. Achizitionarea altor terenuri a facut posibila extinderea gradinii si amenajarea unei gradini ornamentale terasate in maniera baroca. In acelasi timp s-a amenajat o gradina cu fazani. In anul 1764 baronul von Buccow a decedat pe neasteptate, fara a lasa vreun testament. Constructiile si gradinile nu erau inca finalizate. A urmat o procedura judecatoreasca care a durat mai multi ani in vederea clarificarii situatiei juridice, pentru a asigura descendentilor lui Buccow partea de mostenire. Dupa aplanarea litigiului, incepand cu anul 1768, au putut fi reluate lucrarile de amenajare.
Brukenthal, ramas in Transilvania mai multa vreme in interes de afaceri, s-a canalizat asupra finalizarii proiectului: in jurul anului 1770 a putut fi incheiata constructia palatului format dintr-o cladire principala cu doua etaje si doua aripi laterale la nivelul solului.
Micul palat gazduia un numar mare de incaperi de locuit, spatii administrative, anexe gospodaresti, camere de oaspeti precum si o galerie, de pe atunci foarte cuprinzatoare, continand 212 tablouri si 129 de gravuri in arama.
Langa constructiile senioriale existau doua curti taranesti cu cladirile aferente.
Pentru Brukenthal care, in urma extinderilor realizate de Buccow, gasise in Avrig un teren de gradina vast si o agricultura dezvoltata, aceasta proprietate a devenit punctul de plecare al unei activitati economice tot mai extinse si un lacas de cultivare a artei horticole.
Din perioada activitatii sale la Viena era familiarizat cu parcurile imperiale si cu tendintele actuale ale modei din domeniul amenajarii gradinilor. Parcurile de la Schonbrunn si Laxenburg i-au servit drept model la amenajarea gradinilor din Avrig. Brukenthal era preocupat permanent de un nivel de calitate cat mai inalt. Comanda special de la Viena semintele, bulbii, puietii de pomi fructiferi si arbustii ornamentali.
Marea sa pasiune de colectionar s-a reflectat in marea varietate de plante cultivate la Avrig, printre care se regasesc si multi arbusti si copaci exotici: lista plantelor si arbustilor se aseamana cu inventarul unei gradini botanice.
Pentru continuarea lucrarilor de la Avrig, Brukenthal a angajat personal un gradinar de la Viena, a pus sa se faca modificari in portiunile de parc existente si sa se amenajeze si alte gradini pe terenurile nou achizitionate.
Gradinii italiene/franceze (Gradina Baroca) i s-au adaugat pe la 1770 Gradina de zarzavat (Gradina Olandeza) si în jurul anului 1775 Gradina Englezeasca. Orangeria datand inca de prin 1765, a fost completata cu sere.
In plus au fost construite accesorii ornamentale – un ermitaj (pavilion de gradina in parcurile din perioada barocului tarziu) , o glorieta (chiosc din lemn sculptat, de obicei din chiparos) si o ruina artificiala (constructie decorativa romantica in stilul gradinilor englezesti).
Cand Samuel von Brukenthal a murit in 1803 a dispus prin testament pastrarea constructiilor, gradinilor si colectiilor sale, si cultivarea mostenirii sale culturale.
Dupa ce linia de descendenti ai familiei Brukenthal cu drept de mostenire s-a stins, resedinta de vara a ajuns in mainile a diversi proprietari.
In cele din urma, in 1908, Consiliul Bisericii Evanghelice din Sibiu, reprezentata de Fundatia Brukenthal, si Asociatia de Igiena a Districtului Sibiu a obtinut domeniul, amenajand mai intai un sanatoriu si mai apoi o clinica de hidroterapie dupa modelul preotului Kneipp (Wörishofe).
In anul 1999 minoritatea germana a redobandit proprietatea care fusese nationalizata. De atunci Fundatia Brukenthal se straduieste sa pastreze si sa dezvolte mostenirea lui Brukenthal in spiritul testamentului sau."

Din Avrig ne-am indreptat catre Biserica Cisterciana din Carta. O stiam doar din fotografii: superba! In mintea mea nu o pot compara decat cu Biserica din Densus: acelasi mister mi se pare ca le invaluie pe amandoua, si aceeasi frumusete stranie, obsedanta, a fiecareia dintre ele, te face sa iti doresti sa revii si sa le mai vezi inca o data, de parca ochiii si-ar dori sa descopere mereu alte taine ascunse intre zidurile lor.
Biserica era inchisa, insa am mers in curtea alaturata, la cel care o are in grija, si am platit biletele pentru intrare; tot dansul ne-a spus ca trebuie sa mai asteptam putin, deoarece daduse cheile unor vizitatori care erau deja in incinta bisericii, si imediat ce ieseau ei urma sa intram noi. Numai bine ca sa mai invartim putin in jurul bisericii si peste drum de ea: oricum am fi privit-o, este de o rara frumusete.
Odata intrati in curtea ei, ne-au atras atentia straturile de flori si crucile aliniate, statuia de piatra si toate celelalte vestigii. Interiorul ei ni s-a parut mai putin spectaculos fata de exterior, insa am profitat cu placere de racoarea gasita intre zidurile ei. Pe banci erau asezate in ordine cartile de cantari si pernutele.
Iesiti din nou la lumina soarelui, am mers catre spatele bisericii, de unde privelistea asupra constructiei este la fel de frumoasa.
Iata si cateva detalii istorice despre biserica, preluate de pe: http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/manastirea-cisterciana-la-carta-67531.html
"Ruinele manastirii cisterciene reprezinta unul dintre cele mai vechi si importante monumente ale stiului gotic timpuriu din Transilvania. Cistercienii sunt un ordin calugaresc originar din Franta, si raspandit in mai multe tari.
Manastirea Carta, fosta manastire cisterciana din Tara Fagarasului, actualmente biserica evanghelica a comunitatii locale germane, este situata pe malul stang al Oltului, intre municipiile Sibiu si Fagaras.
Manastirea a fost fondata in anii 1205-1206 de regele Andrei al II-lea al Ungariei, fiind desfiintata la 27 februarie 1474 de regele Matei Corvin. Abatia cisterciana Carta a detinut un rol major in istoria politica, economica si culturala a Transilvaniei medievale, cat si in introducerea si raspandirea artei gotice in spatiul intracarpatic.
Data fondarii manastirii Carta nu este cunoscuta. Un document emis la Konstanz, la 17 aprilie 1418, de regele Sigismund I al Ungariei, aminteste ca abatia a fost intemeiata, construita si dotata cu drepturi si privilegii de catre predecesorii sai. Calitatea de ctitorie regala maghiara rezulta si din actul desfiintarii sale, la 27 februarie 1474, efectuata da Matei Corvin. Izvoare scrise din intervalul secolelor XIII-XV, provenite din ambianta ordinului cistercian dateaza actul fondarii manastirii Carta intre anii 1202-1203.
Datarea relativ exacta a intemeierii acestei manastiri cisterciene este facilitata de un document emis in cancelaria regala maghiara in anul 1223. Din textul acestei diplome regale rezulta ca teritoriul pe care a fost fondata si construita abatia Carta, i-a fost donat de catre regele Andrei al II-lea al Ungariei pentru mantuirea sufletului sau, prin intermediul lui Benedict, pe cand acesta era voievod al Transilvaniei - permite datarea intemeierii intre anii 1202-1209.
Intervalul de timp in care s-a putut consuma actul fondarii manastirii poate fi restrans si mai mult pe baza unei informatii oferite de statutul 21 al Capitlului General al ordinului cistercian din anul 1206. Cu aceasta ocazie este confirmata prezenta unui abate cistercian de Carta, la manastirea Citeaux, in Burgundia, abatia-mama a ordinului cistercian.
Coroborand semnificatiile acestor informatii istorice, se poate constata ca manastirea Carta a fost fondata de regele Andrei al II-lea intre 29 mai 1205 si 14 septembrie 1206 (cand este atestat documentar primul abate cistercian la Carta).
Conventul colonizator stabilit la Carta a provenit de la abatia-mama Egris, din Campia Banatului, situata azi in judetul Timis. Raporturile de filiatie intre cele doua manastiri sunt atestate documentar in mai multe randuri.
Partile de piatra ale manastirii vor fi ridicate intre anii 1220 si cel mai tarziu 1230. Edificarea manastirii s-a realizat in doua faze principale de executie, intercalate cronologic de marea invazie tatara din anul 1241.
Turnul alipit fatadei a fost construit ulterior, pe la mijlocul secolului al XV-lea, iar transformarea lui in clopotnita a avut loc si mai tarziu.
Luptele aprige cu otomanii din anii 1421-1432 si decaderea ordinului au facut ca biserica si manastirea ei sa ajunga o ruina. Lucru ce a determinat si inchiderea acesteia.
Cativa ani mai tarziu, in imediata vecinatate a cladirilor provizorii de lemn a fost construita o capela de piatra, asa-numitul oratoriu. Fundatiile acestei capele, cu dimensiuni reduse si ziduri masive, au fost scoase la lumina in primavara anului 1927, prin cercetarile arheologice.
In prezent, manastirea nu mai detine toate cladirile si anexele initiale, multe dintre acestea prabusindu-se. Boltile imensei biserici s-au prabusit si au mai ramas numai cateva ziduri exterioare si doua travee din interior (in partile de sud si de nord). La sud se mai pastreaza o singura coloana romanica, iar navele laterale, conform planului cistercian, se termina intr-un mic cor patrat. Nava principala nu mai are tavan - pe locul ei se afla un cimitir in memoria soldatilor germani cazuti in primul razboi mondial."

De la Carta ajungem si la Cartisoara, la Casa Memoriala badea Cartan. Prima mea amintire legata de numele "badea Cartan" este foarte veche: eram inca eleva in clasele primare si o strada laturalnica din Rosiorii-de-Vede avea acest nume. Mi-a ramas in cap, avea o anumita rezonanta, dar habar nu aveam despre cine e vorba; pe atunci nu aveam habar nici de internet, toate informatiile le gaseam la scoala, la biblioteca sau prin cartile cumparate. De atunci au trecut cativa ani, si in liceu am aflat cine a fost badea Cartan: la istorie am avut o doamna profesoara care depasea limitele manualului prin informatiile pe care ni le dadea, si ei ii datorez foarte multe din cunostintele mele de istorie (din ce in ce mai putine, din pacate, pentru ca am uitat destul de multe).
Treptat, am mai aflat cateva informatii despre badea Cartan de pe internet. Iar in vara asta am trait cu intensitate momentul in care am ajuns acasa la badea Cartan: una dintre cele mai frumoase si mai emotionante amintiri ale drumurilor noastre. Sa vedem desagii si opincile care au apartinut lui! Vorbeam cu Cristi si ne gandeam oare cum ar fi fost sa il intalnim asa, fata in fata. Oare cum o fi fost el de fapt, un cioban, un intelectual, un patriot, un visator?! Cred ca toate la un loc! Din povestile aflate despre el mi s-a parut a fi un om ce are raspunsuri la toate intrebarile, hotarat, dezinvolt, curajos si mare iubitor al unor valori care, in zilele noastre si pentru majoritatea dintre noi, sunt cazute in desuetudine.
Nascut in 24 ianuarie 1849 intr-o familie cu sapte copii, in casa unor tarani saraci, fosti iobagi, Gheorghe Cartan a muncit de mic pentru o bucata de paine: tatal sau l-a luat de mic la oi. Cand erau ei pe varful muntilor si vedeau pana departe, in campie, l-a intrebat el pe tatal lui cum ii zice la locul acela, pe care-l vedeau de-acolo, de sus. Si tatal lui i-a spus ca acolo este Romania in care traiesc romanii. "Si noi ce suntem? Nu suntem tot romani? De ce aici nu-i tot Romania?". Erau vremuri ale ocupatiei austro-ungare.
Nu a putut urma scoala, insa cand a mai crescut si a inceput a merge cu oile pe pasunile alpine, a fost invatat sa scrie pe pietre si sa citeasca de tovarasul lui, Ion Cotiga (fiu de subprefect, a urmat liceul si doi ani universitari). Impreuna cu el, Gheorghe Cartan a trecut muntii cu oile in Arges, nesimtit si nevazut de catanele ungare.
Treptat, el a inceput a aduce in tinuturile romanesti ocupate de austro-ungari carti romanesti, reviste din toate domeniile. Le impartea apoi cu greutate catre comunitatile locale. Strabatea astfel muntii, nestiut de nimeni; el spunea ca "numai cucului plateste vama", de cele mai multe ori noaptea, pentru a nu fi surprins de patrulele granicerilor. In desagi purta cartile, neobosit: neori isi lasa unul dintre desagii plini in vreo ascunzatoare, ducand doar unul si intorcandu-se apoi si dupa celalalt. Nu a primit niciodata sprijin, toate aceste drumuri fiind facute cu efortul lui personal.
Cea mai cunoscuta intamplare din viata lui badea Cartan este legata de prima lui calatorie la Roma (a fost la Roma de trei ori): a mers pe jos, vreme de 42 de zile, pornind din satul lui natal cu opinci, cu cojoc mitos, cu desaga. Ajuns la Columna a presarat in jurul ei un strat de tarana luat din ogorul de-acasa, si in el a semanat un pumn de grau romanesc. Peste noapte el a dormit langa Columna, trezindu-se a doua zi inconjurat de politisti, de precupete, de ziaristi sau de simpli curiosi. Cineva din multime a exclamat: "A coborat un dac de pe Columna!" si acesta a fost titlul de a aparut in toate publicatiile din acea zi.
Badea Cartan a ajuns si la Paris. Ajuns in gara, nu stia incotro s-o porneasca, asa ca a inceput sa strige "Vive la France, vive la France". Un politist l-a arestat si la dus la sediu, unde s-a aflat povestea lui. A fost contactat ambasadorul Romaniei in Franta, si acesta i-a dat un ghid care l-a plimbat prin tot orasul. Intr-o librarie din Paris o vanzatoarea l-a intrebat ce doreste: si badea Cartan a ales cartile lui Moliere, pe care le-a adus in desagi pana acasa la el.
Nimeni nu stie de cate ori a trecut muntii cu desagii lui plini cu carti. Dar asta nu-i singurul lucru pe care el l-a facut pentru tara pe care atat de mult a iubit-o: s-a inrolat ca voluntar in razboiul de independenta, si pentru armata romana si-a donat toate cele 800 de oi ale lui. Dar omul asta a fost parca facut numai s apatimeasca pentru patriotismul lui: fiind roman din zonele ocupate de austro-ungari, impartind carti si tinand vie dragostea pentru Romania, el a fost considerat agitator. Zeci de mii de carti aduse de el cu spinarea au fost arse, iar badea Cartan a fost arestat si batut. Pentru eliberarea lui a intervenit chiar si regele Carol I.
Oare cum l-or fi vazut oamenii timpului sau? Unii dintre ei l-au vazut ca pe un persoanj excentric si exotic: am citit ca numele lui figura pe invitatii la diferite sindrofii ca un fel de atractie a serii.
A fost invitat si in parlament de cateva ori unde, in jurul anului 1907, i-ar fi intrebat pe inaltii preoti si parlamentari de ce are nevoie un taran ca sa faca un gard. I s-a raspuns: de cuie, de lemne, de scanduri. Badea Cartan le-a replicat: "De pamant are nevoie, ca sa aiba unde-si pune gardul".
Am citit cateva randuri emotionante scrise de badea Cartan dupa ce s-a intors de la Roma: "Una rugaminte la Ministrii cultelor am avut si nu s-a implinit. Daca nu as avea povara in spinare, as merge pe jos. M-am rugat de un bilet de tren. N-am capatat. Zice ca nu sunt acum bani. N-am la cine sa ma rog de un bilet de tren pana la Predeal si retur."
Oare in zilele noastre, cand sunt atatea mijloace de transport s-ar mai gasi cineva care sa duca manuale, carti, unor oameni care nu le-ar avea? S-ar mai gasi cineva care sa le citeasca si sa le aprecieze valoarea insutita de efortul celui care le aduce?
Oare copiii care invata la computer, cu lumina electrica (!), vor intelege vreodata si vor ajunge sa aprecieze efortul unui om care a invatat sa scrie scrijelind pietre, care citea la lumina opaitului, si care iubea cartile carate in desagi, cu spinarea? Cat de mare sa fie dragostea de invatatura, de carte si de popor a unui astfel de om?!
Iata un pasaj dintr-un articol aparut in Formula AS: "Intr-un interviu pe care l-a dat cu cativa ani inainte de moarte revistei "Poporul roman", isi povestea viata zbuciumata: "Mama traieste, tata e mort de trei ani, insurat n-am fost. 17 ani am fost cioban, am pazit pe Baragan cate 3-4 sate de oi. In 77 ma uitam cum se bat romanii pe malurile Dunarii. Acolo, pe campurile Baraganului, am citit "Istoria romanilor" si alte carti. In 78, am venit acasa, am tras sort si am jurat. Am catanit in Bosnia. In 81, m-am liberat. Era tocmai conferinta la Sibiu, ca se luase iara pricina intre romani si unguri. Pana in 93 am stat pe-aci, pe la noi, apoi iar m-am dus in tara. Vine 94, si cu el, Memorandul. Eu urmaream din doasca in doasca daravelile si eram necajit ca, ziceau ei intruna, suntem neam rau de oameni noi, romanii. Ceteam eu, nu-i vorba, multe bune si frumoase, da nu le prea credeam. Is eu asa, un fel de Toma. De-aceea mi-am zis: "Tu trebuie sa te duci la Roma, sa vezi: ai tu tata, ai tu mama?". Si-apoi am vazut, dragii mei... De trei ori am fost la Maica Roma. Ultima oara, eu am dus coroana de bronz pana la Columna si mergeam in fruntea tuturor, asa imbracat de cioban, cu hainele mele. Mi-au cumparat un costum, da le-am spus sa nu cheltuiasca, ca si-asa nu umblu cu saracii de acelea nemtasti. La Bucuresti am fost de peste o suta saptezeci de ori. Bucurestiul si Roma ar trebui sa le vada tot romanul, ca daca nu stie de Mosu-sau si de Tata-sau, zici de el ca-i orfan."
In primavara lui 1911 a fost surprins pe munte de o avalansa. Avea in spate desagii incarcati cu carti. Cu greu a iesit de acolo si a ajuns la Sinaia, unde s-a refugiat la familia Lahovary. Dupa aceasta intamplare insa nu-si mai revine, si moare la 7 august 1911. Conform ultimei lui dorinte, a fost inmormantat la Sinaia, in pamant liber!
Ceva mai multe informatii puteti regasi aici:
http://www.formula-as.ro/2006/716/societate-37/urme-de-opinci-in-istorie-badea-cartan-6977
si aici
http://www.jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/redescoperirea-romaniei/a-dus-plocon-la-columna-lui-traian-un-pumn-de-tarana-romaneasca-512309.html
Foarte mult de dorim sa ne intoarcem la Cartisoara. Si mai ales intr-un 7 august, cand se comemoreaza, prin diverse evenimente, trecerea in nefiinta a lui badea Cartan. Si ne-am dori sa mergem si la Sinaia, sa-i vedem mormantul si sa punem pe el un buchet din flori de camp!

Discutand despre patriotism, cultura...la timpul trecut, ne indreptam catre crestele muntilor Fagaras si catre Transfagarasan: acesta urma sa fie drumul nostru inapoi spre casa, spre Bucuresti. Poate pentru unii Transfagarasanul este plictisitor, aglomerat, "expirat". Pentru noi, pentru mine nu-i asa: il revad de fiecare daca cu aceeasi placere cu care as revedea un prieten drag. Si cred ca niciodata nu ma voi satura sa-i privesc serpentinele, piscurile si pantele abrupte, turmele de oi si petele lasate de nori pe versanti. Cat despre lacul Balea...da, m-a enervat tampitul care inota ca sa-si impresioneze prietena (l-am vazut de la teresa cabanei, unde savuram o ciorba de vacuta), dar cu greu imi iau ochiii de la oglinda lui, in care se reflecta varfurile muntilor.
Drumul DN7C – Transfagarasan incepe in comuna Bascov, judetul Arges de langa orasul Pitesti, in directia orasului Curtea de Arges si se termina la intersectia cu drumul DN1 intre Sibiu si Brasov, in apropierea comunei Cartisoara, cu o lungime de 151 km.
Pornit din comuna Bascov, dupa 61 km dincolo de comuna Arefu incepe portiunea asa numitului Transfagarasan, pe o lungime de aproximativ 91 km.
Transfagarasanul (de la prefixul „trans” + Fagaras) face parte din DN7C si este unul din cele mai spectaculoase drumuri din Romania, numit si „drumul din nori”, care leaga regiunea istorica a Munteniei cu Transilvania.
Drumul construit peste Muntii Fagaras, cel mai inalt lant muntos din Romania, care face parte din Carpatii Meridionali, este un drum asfaltat care in apropierea tunelului de langa Lacul Balea, ajunge la altitudinea de 2042 m. Transfagarasanul este situat pe locul al doilea ca altitudine in Romania dupa soseaua Transalpina (DN67C), cu 2145 m din Muntii Parang.
Primul segment al Transfagarasanului trece prin fata hidrocentralei de la Vidraru amplasata subteran in masivul Cetatuia. De aici, in apropierea cetatii Poenari, drumul urca pe serpentine si viaducte, trecand prin trei tunele mai scurte ajungand pe Barajul Vidraru, care cu ai lui 307 m leaga Muntii Pleasa si Vidraru. Trecand barajul, drumul continua in partea stanga de-a lungul lacului Vidraru pana la inceputul acestuia. In continuare drumul incepe sa urce in serpentine, trecand pe la Cascada Capra, pana la partea sudica a tunelului de la Capra la Balea Lac, unde pe o lungime de 887 m strabate Muntii Fagaras. Tunelul Balea, cel mai lung tunel din Romania, cu o inaltime de 4,4 m, 6 m latime si un trotuar cu o latime de 1 m, neiluminat si neaerisit, face legatura cu partea nordica a Transfagarasanului.
In partea nordica a drumului, dupa Tunelul Balea, Transfagarasanul trece prin rezervatia naturala Golul Alpin si pe langa lacul glaciar Balea, urmat de o coborare abrupta in serpentine. Trece prin apropierea cascadei Balea, care este o cascada in trepte de aproximativ 68 m, cea mai mare de acest fel in Romania, si se afla la altitudinea de aproximativ 1230 m.
In timpul iernii, de obicei de la 1 noiembrie pana in 30 iunie (sectorul cuprins intre kilometrul 104 de la Piscu Negru si kilometrul 130 la cabana Balea Cascada), cand Transfagarasanul este inchis circulatiei rutiere, la Lacul Balea se poate ajunge cu telecabina, de la cabana „Balea Cascada” din apropierea cascadei Balea.
Unul din tronsoanele cele mai dificile ale Transfagarasanului, este cuprins intre Lacul Balea si Balea Cascada pe o lungime de 13 km. De la Balea Cascada pana la intersectia cu drumul DN1 sau si drumul european E68 in apropierea comunei Cartisoara, mai sunt 21 km.
Transfagarasanul trece peste 830 podete, 27 viaducte; pentru constructia lui a fost necesar sa fie dislocate mai multe milioane de tone de roca; pentru aceasta s-au folosit de exemplu: 6520 tone de dinamita, din care 20 de tone numai la tunelul Capra – Balea si multe alte materiale de constructii.
Transfagarasanul a fost construit intre anii 1970 – 1974 in timpul lui Nicolae Ceausescu, care a vrut sa asigure un drum strategic peste munti. Inaugurarea a avut loc in data de 20 septembrie 1974.
Drumul peste Muntii Fagaras, s-a realizat cu eforturi materiale considerabile si cu pretul multor vieti de soldati si muncitori care au contribuit la constructia lui. Oficial se vorbeste de 40 de oameni decedati pentru ca acest drum sa strabata muntii, dar oameni care dupa 36 de ani mai sunt in viata vorbesc de sute de vieti omenesti pierdute. Raspunzand unui interviu, un martor al timpului spunea: "Numai la baraj au murit vreo 400 de baieti".

http://ro.wikipedia.org
http://www.transfagarasan.net/

Lacul Balea este un lac glaciar (format in circ glaciar) situat la o altitudine de 2.040m, in Muntii Fagaras, Judetul Sibiu.
Dimensiunile lacului sunt: 360 m in lungime, suprafata de 46508 mp si adancimea de 11,35 m. O suprafata de circa 180 de hectare in jurul lacului Balea a fost declarata rezervatie stiintifica inca din 1932, ce adaposteste numeroase plante (printre care floarea de colt – Leontopodium Alpinum, bulbucii – Trollius Europaeus, Vartejul Pamantului – Pedirularis Oederi) si animalele ocrotite (capra neagra – Rupicapra rupicapra, rasul, acvila de munte).
In anul 2006 a fost construit in apropierea lacului Balea primul hotel de gheata din Europa de Est.
http://www.descopera.org/lacul-balea-un-lac-in-varf-de-munte/

Drumul pana la Vidraru a fost intr-o stare groaznica: intr-un timp destul de scurt (ceva mai mult de 1 an de la ultima noastra vizita) a ajuns intr-o stare groaznica, plin de gropi, unele dintre ele adevarate cratere!

Cum si cand am ajuns in Bucuresti, nu mai stiu... A durat ceva pana ne-am carat tot calabalacul din masina. Apoi am dormit si atat.

Si in loc de incheiere:

A fost una dintre cele mai frumoase vacante. Chiar a fost ceva de genul "vacanta mare". Am primit de fiecare data mai mult decat ne-am asteptat: si din partea oamenilor, si din partea naturii. Ne-a bucurat de fiecare lucru vazut, gustat, incercat.
Am ramas datori cu o bere rece domnului de la Ponoare, ne-am distrat pe cinste ca soldati de vacanta la Arsenal Park, ne-a prins bine oboseala capatata pe carari de munte si ne-am bucurat sa ne jucam cu cainele John la Nucet, am savurat fructele de padure, branza de oaie (am avut si acasa de-o mamaliga cu branza) si conservele Scandia, dar mai ales am avut ceva de invatat de la fiecare om intalnit in drumurile noastre. Am ajuns prin locuri in care de mici ne-am dorit sa ajungem si am revazut altele dragi noua. Au fost momente in care chiar am trecut de la agonie (cand am ramas fara bani), la extaz (cand am ajuns in Cheile Tasnei). Si ce m-a bucurat foarte tare a fost ca majoritatea celor cu care am intrat in vorba s-au purtat cu noi ca si cum am fi fost oameni de-ai locului.
Am realizat ca trebuie sa ne imbogatim cunostintele despre natura, despre plante, animale, insecte, dar si despre geografie; e chiar pacat sa nu stii ce minunatii te inconjoara. Am ramas cu regretul de a nu fi vazut o vipera, de a nu fi vazut stana din Cheile Tasnei, si de a nu fi muls vacile intr-un sat, la lasarea serii.
Ne bucuram ca am ajuns intregi acasa, doar cu vanatai si zgarieturi (bine ca viesparul ala care l-a intepat pe Cristi dupa ceafa a fost cam nepriceput si totul s-a terminat doar cu pielea iritata!).
Am revazut prieteni si colegi de scoala, am facut plaja si am baut bere (doar la Balea am baut eu visinata, excelenta, de anul asta, de la un prieten de-al lui Cristi).
Ca de fiecare data am reusit sa ne intoarcem cu multe fotografii, dar mai ales cu multe, multe amintiri: cu siguranta mi-au scapat cateva din povestile spuse pe blog!
Inca o vacanta in care, desi am stat non-stop impreuna, nu ne-am certat deloc: pentru ca uneori ne mai si certam, normal...unul hais, altul cea! Bine, supararea tine pana incepe unul dintre noi sa rada! Un lucru e sigur: ne simtim bine impreuna!

Asa ca a fost o vacanta care ne-a priit, ne-am simtit excelent si ma bucur din tot sufletul ca am petrecut-o acolo unde v-am povestit!

Pana la urmatoarea reintalnire pe paginile blog-ului nostru, va uram cele bune si va multumim de vizita!
Cristina si Cristin DUMITRU

Vacanta 2011, ziua 11

2011-09-26T22:50:00.000+03:00

Ziua 11, 23 august 2011: Camping Salisteanca - ruinele cetatii dacice Tilisca "Catanas" - Muzeul icoanelor pe sticla din Sibiel - Muzeul Astra din Sibiu - Nucet

Va invitam sa vizitati si albumele foto on-line despre ziua ale carei intamplari le voi povesti mai jos:

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DeLaRapaRosieLaMuzeulAstraDinSibiu

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DeLaNucetLaCartaCartisoaraSiInapoiLaBucurestiPeTransfagarasan

Dupa micul dejun langa cort, am pornit catre ruinele cetatii dacice Tilisca. Drumul pana acolo era in reparatii, dar usor-usor am ajuns. Dupa ce va fi terminat, accesul va fi mult mai usor.
Valentele strategice ale dealului Catanas cu altitudinea sa de 716 m, ce asigura o vizibilitate maxima asupra celor doua depresiuni invecinate, si cu pantele sale abrupte pe trei laturi - au fost de timpuriu remarcate si exploatate de locuitorii acestor meleaguri. La inceputul primei epoci a fierului (cca 1050 i. Hr) o comunitate locala de traco-daci a ridicat primul sistem de fortificare, construind valul exterior in lungime de aproximativ 1260 m si transformand astfel jumatatea superioara a Catanasului intr-o cetate, ce a dainuit cca 500 de ani. Vestigiile civilizatiei faurite de ei constand din locuinte, unelte, arme, vase ceramice, desi au fost in mare parte deranjate de locuirile ulterioare, sunt deosebit de bogate.
Dupa o intrerupere de aproximativ doua secole, in jurul anului 300 i. Hr., vechea cetate din prima epoca a fierului va fi din nou locuita de o comunitate dacica. Perioada de maxima dezvoltare a ei incepe insa in sec. I i.Hr. si continua neintrerupt pana la razboaiele daco-romane de la inceputul celui de-al doilea secol al erei crestine. In aceasta perioada a fost consolidat si inaltat valul exterior, a fost amenajat un al doilea sistem de fortificare prin realizarea unei borduri consolidate cu piatra la marginea platoului superior, in lungime de aproximativ 730 m., a fost amenajata intrarea in cleste de pe latura de nord si au fost construite doua turnuri-locuinta. Spatiul interior al cetatii a fost terasat amenajandu-se peste 20 de terase pe care s-au cosntruit zeci de locuinte si ateliere. Astfel cetatea devine un important centru politic si militar-strategic dar si unul de productie mestesugareasca si de schimburi. Cucerita si distrusa in timpul razboaielor daco-romane, ea nu va mai fi locuita in epocile urmatoare.
Ne plimbam cateva minute in jurul zidurilor vechi de mii de ani. Acestea par bine intretinute, si chiar protejate prin acoperisurile ridicate deasupra lor. Ne amintim de celelalte cetati dacice vazute de noi in anii trecuti: Costesti, Blidaru si Sarmisegetuza Regia.
Ne mai plimbam apoi pana cand gasim niste tufe de mure...si mai intarziem o vreme pe langa ele...

De aici mergem catre Sibiel, unde am facut o singura oprire, la Muzeul icoanelor pe sticla. Aici nu am avut parte de o oprire prea placuta. Am ajuns in acelasi timp cu un grup de patru persoane care pareau ceva stabi pe la vreo institutie de stat si inca de la poarta muzeului povesteau cu voce tare despre mese si hore cu diverse personalitati autohtone si straine. Noi platim intrarea, intrebam daca foto-jurnalistii au reducere (noi suntem si colaboratori si revista Vacante si Calatorii, asa ca avem legitimatiile aferente valabile pentru anul in curs). Ne spune doamna de la intrare ca nu avem reducere, asa ca platim integral si taxa foto pentru 1 singur aparat si 1 trepied. Dupa ce ne ia banii, tanti incepe sa ne spuna ca nu putem face fotografii cu trepied. Ceea ce ni s-ar fi parut ok si de inteles, daca o facea pe alt ton. Dar pur si simplu s-a isterizat, a inceput sa tipe la noi ca sigur vrem sa facem ceva cu fotografiile, ca sigur o sa scriem cine stie prin ce publicatii neadevaruri si minciuni... Degeaba am incercat sa-i spunem ca nu publicam nimic in revista fara acordul lor scris, ca asa si pe dincolo... Ea o tinea pe-a ei ca sigur o sa scriem minciuni, ca se vor face cercetari si se va descoperi ca a fost tura ei, si ea va plati pentru minciunile noastre... Pana la urma, am facut fotografii chiar si cu trepied, pentru ca am platit taxa foto, nu ni s-a spus inainte in ce conditii putem fotografia, asa ca...
Oricum, nu inteleg panica si atitudinea total deplasata a unora de la intrarea in muzee sau mai stiu eu pe unde: fratilor, cine vrea sa fure fotografii, le va face si cu telefonul mobil; la cat sunt de performante acestea in ultima vreme, nu are nevoie de un aparat foto DSLR ca sa faca o fotografie si s-o publice intr-un ziar oarecare.
Insa povestea cu tanti nu s-a oprit aici: in timp ce vizitam muzeul, ea care ne supraveghea, noi doi si grupul de patru persoane cu care ne nimerisem la intrare, incep acestia din urma sa povesteasca iarasi, cu voce tare ca si la poarta muzeului, despre mesele si horele pe care le faceau cu diverse personalitati. Apoi, fiecare din grupul respectiv, au inceput s-o intrebe daca nu ar putea face si ei o fotografie...sau mai multe. Bineinteles ca lor le-a permis fotografiatul, si gratis, si fara scandal!
In plus, desi ne-a insotit tot timpul cat am vizitat muzeul, nu ne-a oferit informatii despre icoanele pe care le vedeam: o singura data ne-a spus din ce zona provin icoanele de pe peretele respectiv...oricum, informatia aceasta era scrisa in dreptul exponatelor. In rest, nu a facut decat sa stea cu ochiii ca pe butelie pe mine si pe Cristi, facandu-ne sa ne simtim ca niste infractori, de parca urma sa furam ceva sau sa facem ceva rau!
Asadar, ne-a cam stricat toata placerea de a vizita un muzeu cat se poate de interesant, pe care aveam de gand sa-l promovam si sa-l vorbim de bine!
Redau mai jos cateva informatii regasite pe site-ul: http://www.sibiel.net/Home_RO.html
"Crearea Muzeului se datoreaza in intregime, din punct de vedere al conceptiei, Parintelui Zosim Oancea, sustinut pe plan material de locuitorii din Sibiel si de alti donatori.
Ajuns la Sibiel ca preot al satului in ianuarie 1964, parintele Oancea a avut ideea de a crea un Muzeu de icoane pe sticla dupa ce, in 1965, a restaurat vechea biserica a satului (1765), valoroasa prin frescele realizate intre 1774 si 1775 de pictorii Stan si Iacob din Rasinari si declarata din acest motiv monument istoric national. Urmarind sa imbogateasca patrimoniul pentru a inlesni includerea satului intr-un itinerar cultural de larg interes, in 1969 parintele Oancea a indemnat locuitorii Sibielului sa doneze icoanele pe sticla adapostite in casele lor (de multe ori in poduri intunecate si pline de praf, daca nu uneori chiar degradate sau bucati) pentru a le aduna intr-un Muzeu de interes public. Pornind de aici, multumita donatiilor personale ale locuitorilor din Sibiel si a icoanelor achizitionate, s-a constituit prima colectie de icoane (intre 150 si 200 exemplare), gazduita in primul sediu al Muzeului, o veche magazie situata in spatele bisericii si reconstruita complet intre 1970 si 1971. Marirea progresiva a colectiei si cresterea numarului de vizitatori chiar si din strainatate au determinat, gratie unor donatii internationale (in primul rand din partea Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Geneva), realizarea celei de-a doua cladiri, inceputa in 1976 si incheiata in 1983, astazi principalul sediu al Muzeului."
Una peste alta, daca ajungeti in zona si daca faceti abstractie de atitudinea personalului muzeului, este un loc ce merita vizitat. Este foarte interesanta tehnica folosita pentru realizarea icoanelor: practic este vorba, mai degraba, de un desen sub sticla, decat pe sticla. Pe mine personal ma atrag cel mai mult icoanele ce au ca subiect infatisarea Mantuitorului si a vitei de vie: cromatica, reprezentarea, totul mi s-a parut extraordinar de bine realizat.

De la Sibiel ne-am indreptat catre Sibiu, mai precis catre Muzeul ASTRA din Dumbrava Sibiului. In toate calatoriile noastre la Sibiu ne propuneam sa vedem acest muzeu, insa abia acum am reusit. Acum, dupa ce l-am vizitat, putem spune ca pe noi nu ne-a impresionat in mod extraordinar, mai ales dupa ce l-am comparat cu Muzeul Satului "Dimitrie Gusti" din Bucuresti sau cu Muzeul Satului din Baia Mare, spre exemplu. Nu am regasit aici atmosfera sateasca, prieteneasca si calda de la muzeul din Bucuresti. Poate si datorita faptului ca multe case taranesti erau inchise, unele avand chiar si portile incuiate; poate si pentru ca muzeul are o suprafata foarte mare, de multe ori mergand pe alei printre copaci, fara a vedea case; nu sunt foarte multe flori care sa inveseleasca aspectul general al muzeului.
Ce ne-a placut foarte, foarte mult - si asa ceva nu am mai vazut pana acum, este zona muzeului in care sunt morile de vant: absolut superbe! Chiar si numai pentru ele, nu am regretat ca am vizitat muzeul ASTRA!
Avand in vedere suprafata mare a muzeului, la ASTRA va puteti plimba cu trasura si se pot organiza diverse evenimente, mai ales ca in cadrul muzeului este si o superba terasa. Aici am stat si noi la o cafea si un suc.
De la inntrarea in complexul muzeal se pot achizitiona diferite suveniruri: noi ne-am luat un ornament pentru pomul de iarna. Foarte mult ne-au placut si iile si costumele populare, la tarife accesibile fata de cele cunoscute de noi de pe la targuri.
Pentru mai multe detalii legate Muzeul ASTRA din Dumbrava Sibiului puteti vizita si site-ul http://www.muzeulastra.ro/

Din Sibiu am plecat tinta catre pensiunea Bio Haus din Nucet.
http://www.bio-haus.ro/
Satul este superb, pensiunea la fel! D-na Cioran ne-a servit cu cateva carafe de suc natural, facut de dansa. De altfel, asa cum spune si numele pensiunii, totul este natural: incepand de la mancare, bautura si atmosfera. Am fost tot timpul insotiti de cainele John, un ciobanesc mioritic frumos, flocos si jucaus, nevoie mare!
In fata pensiunii era un loc de pe care tocmai fusese cosit fanul; alaturi, o livada cu pruni si doua hamace...In partea opusa livezii, un nuc de ramurile caruia atarna un leagan. Mai departe un solar cu rosii, castraveti, dovlecei, iar apoi grajdul unde-si facea veacul Puiu, calul familiei. D-na Cioran ne-a povestit de tinerii veniti de prin toata lumea aici, intr-o tabara de supravietuire - isi carau alimentele cu Puiu. Dupa grajdul lui Puiu se sfarsea gradina familiei si incepea urcusul pe deal.
Ne-am luat in primire camera, la etaj, din lemn si cu vedere spre pasune si spre deal. Apoi ne-am pregatit masa de pranz spre seara sub nuc, insotiti in permanenta de John, care bineinteles a profitat din plin de proviziile noastre. Apoi ne-am relaxat cu cate o bere rece, iar pe seara ne-a dus sa-l cunoastem mai de-aproape pe Puiu: l-am servit cu iarba proaspata si cu lucerna, asa ca ne-am imprietenit destul de repede, desi, initial, recunosca faptul ca am avut o oarecare teama vazand cat de repede voia sa se apropie de noi.

Am mers impreuna cu John sa vedem magarusii: pe coasta dealului erau magarusii satului. Am fi putut sa ne plimbam pe magarusi, insa baiatul care ii pazea n-a fost de gasit. Si cum noi eram si cu John, acesta oricum si-a facut de lucru si i-a imprastiat... bine ca am reusit sa facem cateva fotografii inainte sa inceapa cainele sa-i alerge!
In vale am vazut si stana: familia Cioran ne prevenise sa nu ne apropiem, pentru ca au doi caini rai, unul alb si altul negru. I-am auzit latrand doar.
Seara ar fi trebuit sa mergem sa mulg vacile, la o vecina, insa am stat cam mult de vorba cu d-na Cioran, si cand ne-am uitat la ceas, era deja prea tarziu.

A doua zi de dimineata, dupa un mic dejun copios cu tot felul de bunataturi iesite din mainile d-nei Cioran (inclusiv o dulceata de dovlecei cu lamaie, despr ecare noi am fi jurat ca-i de pere), am pornit-o, cu caine cu tot, peste dealul de dupa gradina pensiunii. Din varful dealului urma sa vedem toata Valea Oltului. Bineinteles, dupa asa un mic dejun, dealul devenise un munte cat toate zilele... Dar incet-incet, printre margarete, ciulini, macesi si alte ierburi frumos mirositoare, am ajuns pana sus. Privelistea a meritat pe deplin tot efortul! Valea Oltului era invaluita intr-o ceata groasa, fiind inca destul de dimineata. Am mai zabovit o vreme pe-acolo, fara John care disparuse fara urma. Numai ca la un moment din vale, de langa stana, incep sa se auda latraturi...si vedem cum, de pe coasta dealului vecin, alearga doi caini, unul alb si unul negru. Hait, cainii de la stana!!! Sigur John ii stranise el cumva! Incepem sa-l strigam si vazand viteza cu care alergau cei doi si viteza cu care alergau, ne-am gandit ca n-ar fi rau sa o luam si noi la picior. Intre timp, apare si John, cu limba scoasa de-un cot, plin de scaieti si cooara si el repejor, cu noi. Ne oprim din noi la Puiu si-l servim cu o mana de lucerna, il mai mangai pe cap, pe fruntea tintata si pe langa ochiii blanzi si umezi.
Inainte de plecare, ma dau in leagan, ma mai joc cu John, care e tot numai veselie: numai cand oboseste se tranteste pe jos cu o bufnitura de satisfactie!

Ziua ne-o continuam pe un traseu putin modificat fata de cel stabilit initial; dar despre locurile prin care am trecut, voi povesti in urmatoarea relatare.

Cele bune,
Cristina si Cristin DUMITRU

Vacanta 2011, ziua 10

2011-09-24T15:20:00.005+03:00

Ziua 10, 22 august 2011: Ponoare-Pades-Tismana-Hobita-Transalpina-Rapa Rosie-Camping Salisteanca

Intai va invitam sa vedeti albumele foto ale zilei:

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DePeValeaCerneiLaPonoareSiHobita

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011Transalpina

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DeLaRapaRosieLaMuzeulAstraDinSibiu

Dimineata ne-am inceput-o (dupa mic dejun si o scurta plimbare la Podul lui Dumnezeu, de la Ponoare) cu o preumblare dupa bancomat. Era luni si, dupa doua zile cu buzunarele in care nu sufla vantul, ci crivatul, trebuia sa vedem ce facem mai departe. Gasim intr-un final un bancomat, si reusesc sa scot bani!!!! Ura, intrase salariul si ne puteam continua linistiti vacanta (am fi continuat-o noi cumva, dar cu o oarecare intarziere). Oricum, deja parca vedeam lumea cu alti ochi... ce ti-e si cu banii astia! In masina chiar vorbeam cu Cristi: daca i-am fi dat totusi in judecata pe cei de la Sky Trip (http://www.skytrip.ro/) care ne-au folosit fotografiile din vacante fara acordul nostru, ba chiar ne-au amenintat ei pe noi (cica le denigram imaginea daca ii demascam ca sunt niste habarnisti si niste hoti de imagini si informatii, pe munca si pe banii altora), poate am fi primit destui bani cat sa nu ne mai stresam acum ca nu avem bani de benzina; am totusi incredere ca cineva, de-acolo de sus, o sa le dea candva o rasplata pe masura nesimtirii lor.

Buuuun... prima oprire: Pades. Numele localitatii probabil este tuturor mai bine cunoscut daca este amintit astfel: Proclamatia de la Pades, 1821. Aceasta reprezinta documentul principal al miscarii conduse de Tudor Vladimirescu, avand in cuprinsul ei numeroase revendicari ale taranilor: impartirea pamanturilor boierilor si manastirilor, dreptate si slobozenie pentru tarani, desfiintarea privilegiilor boieresti.
In partea stanga a drumului zarim poarta ce permite accesul pana la Monumentul memorial Tudor Vladimirescu: acesta se afla la capatul unei alei, in mijlocul unei zone ce ar putea trece drept parc, daca nu ar fi cai, vaci si destul de multa mizerie in jur.
Iata un fragmet din Proclamatia de la Pades:
„Fratilor locuitori ai Tarii Romanesti, veri de ce neam veti fi! Nici o pravila nu opreste pe om a intampina raul cu rau! Sarpele cand iti iasa inainte, dai cu ciomagul sa-l lovesti, ca sa-ti aperi viata, care mai de multe ori ni se primejduieste din muscarea lui. Dar pe balaurii care ne inghit de vii, capeteniile noastre, zic, atat cele bisericesti, cat si cele politicesti, pana cand sa-i suferim a ne suge sangele din noi? Pana cand sa le fim robi? Veniti dar, fratilor, cu totii, cu rau sa pierdem pe cei rai, ca sa ne fie noua bine!
Veichiul lui Dumnezau, prea puternicul nostru imparat, voeste ca noi, ca niste credinciosi ai lui, sa traim bine. Dar nu ne lasa raul ce ni-l pun peste cap capeteniile noastre!
[...]Sa sa aleaga capeteniile noastre cei care pot sa fie buni. Aceia sunt ai nostri si cu noi dinpreuna vor lucra binele, precum ne sunt fagaduiti.
Nu va leneviti, ci siliti da veniti in graba cu totii; care veti avea arme, cu arme, iar care nu veti avea arme, cu furci de fier si lanci; sa va faceti de graba si sa veniti unde veti auzi ca se afla adunarea cea oranduita pentru binele si folosul a toata tara.
Si ce va vor povatui mai marii Adunarii aceia sa urmati si unde va vor chema ei acolo sa mergeti. Ca ne ajunge, fratilor, atata vreme de cand lacramile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.
Si iar sa stiti ca nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca sa sa atinga macar de un graunti, de binele sau de casa vreunui negutator, orosan sau taran sau de al vreunui lacuitor, decat numai binele si averile cele rau agonisite ale tiranilor boieri sa sa jertfeasca: insa al carora nu vor urma noua - precum sunt fagaduiti - numai al acelora sa sa ia pentru folosul de obste!”

Istoria se cam repeta... si cuvintele astea nu-s cliseu, din pacate!

Acum, cateva informatii despre Tudor Vladimirescu, preluate de pe wikipedia:
"Tudor Vladimirescu (n.1780, Vladimiri - d.7 iunie 1821, Targoviste) a fost conducatorul Revolutiei de la 1821 si al pandurilor.
S-a nascut in satul Vladimiri (Gorj), dintr-o familie de mosneni. A invatat carte si limba greaca in casa boierului aroman Ionita Glogoveanu, din Craiova, care a facut din inteligentul si destoinicul baiat administrator de mosie si negutator.
Tudor Vladimirescu si-a constituit o avere prin cumparare de pamant, facand comert pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrand in randurile pandurilor (armata cu obligatii semipermanente) si participa la razboiul ruso-turc din 1806-1812, recompensat de oficialitatile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.
In 1806 a fost numit vataf de plai la Closani (administrator al unui district de munte), functie pe care o va detine pana in 1820. In perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o calatorie la Viena, in perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida mostenirea sotiei lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ionita Glogoveanu), decedata la Viena, si pentru a-i aduce in tara fetita.
Cunoscator al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut sa urmareasca problemele politice care se dezbateau in presa in capitala Imperiului Austriac. Intors in tara la inceputul anului 1815, Tudor a aflat ca garnizoana otomana din Ada-Kaleh, care pradase judetele Mehedinti si Gorj, distrusese si gospodaria lui de la Cerneti si ii luase toate bucatele.
Prezent apoi in capitala tarii pentru sustinerea unui proces de mosie in fata Divanului, Tudor afla de hotararea Eteriei de a porni miscarea de eliberare a Greciei. Considerand momentul prielnic pentru a ridica poporul la lupta, are unele discutii cu reprezentantii Eteriei pentru cooperare militara, pentru ca „pandurii sa inlesneasca trecerea lui Ipsilanti peste Dunare.
A semnat o intelegere cu Comitetul de obladuire prin care Tudor urma sa ridice „norodul la arme“, avand drept obiectiv inlaturarea regimului fanariot. Continutul prea revolutionar al „Proclamatiei de la Pades“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresandu-i-se lui Nicolae Vacarescu, unul dintre cei insarcinati cu infrangerea ostirii pandurilor, Tudor arata ca „pesemne dumneata pa narod cu al caror sange s-au hranit si s-au poleit tot neamul boieresc, il socotesti nimic, si numai pe jefuitori ii numeri patrie...Dar cum nu socotiti dumneavoastra ca patria se cheama poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigura in permanenta pasalele de la Dunare si Poarta Otomana ca poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce sufera din partea unirii pamantenilor boieri, cu cei dupa vremi trimisi domni si ocarmuitori acestui norod“.
Intrand in Bucuresti in fruntea „adunarii poporului“, este primit cu entuziasm de catre masele populare din capitala. Preia de fapt, in primavara anului 1821, conducerea tarii, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezenta lui Alexandru Ipsilanti la Bucuresti in fruntea unei armate nedisciplinate, dupa ce actiunea lui fusese dezavuata, ca si a romanilor de altfel, de catre Rusia, l-au pus intr-o situatie dificila. Tudor ii cere conducatorului Eteriei sa treaca Dunarea, asa cum promisese initial, pentru ca Tara Romaneasca sa nu fie transformata in teatru de razboi.
Conducatorii eteristilor au pus la cale un complot pentru a-l indeparta pe Tudor Vladimirescu. Ridicat prin tradare de la Golesti, la 21 mai 1821, Tudor a fost ucis de sefii eteristilor la Targoviste, in noaptea de 27 spre 28 mai, invinuit probabil de colaborare cu otomanii impotriva eteristilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodata."

Plecam de la Monumentul ridicat in memoria lui Tudor Vladimirescu si iesim in strada, la sosea: de stalpii de telegraf erau legate mici steaguri ale Romaniei si ale Uniunii Europene, iar pe sub ele, fara graba, trecea o caruta la care erau injugate doua vaci. Langa ele mergea, fara graba, un batran, iar in caruta isi odihnea picioarele baba lui. Superba imagine! Ramanem cateva minute privind si facand cateva fotografii. Amandoi batranii se mira de incantarea noastra in fata unui lucru atat de obisnuit pentru ei: la urma urmei, ne spun ei, vacile sunt mai blande decat caii! Ok...

Ajungem apoi la Manastirea Tismana (sa nu uit: vedem in drum un magazin, in Tismana, un atelier al Cooperativei Mestesugaresti - nici nu stiam ca mai exista asa ceva; intram, bineinteles, si stam cateva minute sa vedem cum se mai lucreaza inca, la razboi de tesut, carpete si covoare. Interesanta experienta, ca de fiecare data ma fascineaza rabdarea si iuteala de mana ale celor ce creeaza astfel de minunatii).
La Manasirea Tismana nu am mai venit de mai bine de zece ani. Ca pe la mai toate manastirile de pe la noi, regasim liniste si multe, multe flori.
Imi aminteam vag silueta alba a manastirii, insa de data aceasta m-au impresionat si mi-au atras atentia mai mult picturile interioare: raul de foc al iadului din valurile caruia ingerii incercau sa mai salveze cate un suflet de la pieire; Judecata de Apoi unde, langa balanta ce cantarea faptele bune si cele rele un suflet de om astepta verdictul final: era evident ca talgerul mai greu era cel cu fapte bune, insa cativa dracusori nu voiau sa renunte asa usor, drept pentru care se agatau si trageau cu toate puterile de talgerul in care erau puse faptele rele, insa in zadar, tot faptele bune aveau mai multa greutate!
Cateva informatii despre aceasta manastire, preluate de pe www.crestinortodox.ro:
"Manastirea Tismana este "cea mai veche si mai mareata dintre manastirile de peste Olt" (cum a numit-o Grigore Alexandrescu), "maret cuib al Basarabilor" (cum a socotit-o George Cosbuc), "o lume de inchipuiri, de basme" (cum a deslusit-o Alexandru Vlahuta), “fara seaman nici in aceasta tara, nici in alta, prin frumusetea locului si a asezarii, prin multimea apelor sale si intarirea naturala pe care o are, ajutata si de ocrotirea zidurilor sale inconjuratoare" (cum a descris-o celebrul calator Paul de Alep - arhidiaconul si insotitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei in calatoria din 1657).
In stanca din sudul bisericii se afla si pestera Sfantului Cuvios Nicodim (26 dec. 1406), care a dus viata de schimnic. Acesta a intemeiat manastirea in secolul al XIV-lea cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi, Radu I (1374-1385) al fiilor sai, Dan I (1385-1386) si Mircea cel Batran (1386-1418), fiind ridicata pe locul unui schit din lemn."
Date concrete despre istoricul lacasului monahal puteti gasi aici:
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-tismana-67962.html
sau
http://www.manastirea-tismana.go.ro/

De la Tismana noi ne-am indreptat catre Hobita, pentru a vizita Casa-Muzeu Constantin Brancusi.
Mai intai cateva detalii despre Brancusi, multe prea putine, insa le consider necesare macar ca un minim de cunostinte:
"Nascut in data de 18 februarie 1876, este al saselea copil al lui Nicolae si Maria Brancusi. Prima clasa primara o face la Pestisani, apoi continua scoala la Bradiceni. Copilaria ii este marcata de dese plecari de acasa si ani lungi de ucenicie in ateliere de boiangerie, pravalii si birturi.
Dupa ce a urmat Scoala de Arte si Meserii din Craiova (1894 - 1898) vine la Bucuresti unde termina Scoala de Belle-Arte in 1902. In timpul studentiei, chiar in primul an, in 1898, lucrarea sa "Bustul lui Vitellius" obtine „mentiune onorabila”, "Cap al lui Laocoon" din 1900 obtine medalia de bronz, iar "Studiu" din 1901, castiga medalia de argint. Timp de doi ani, intre 1900 si 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizeaza Ecorseu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare careia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrari va face ca Ecorseul sa fie folosit in scolile romanesti de medicina, dupa ce se vor face cateva copii, iar Marcel Duchamp va include fotografia Ecorseului in expozitia pe care o va organiza la sfarsitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.
In 1903, primeste prima comanda a unui monument public: bustul generalului medic Carol Davila, care va fi instalat la Spitalul Militar din Bucuresti si care reprezinta singurul monument public al lui Brancusi din Bucuresti. Pleaca in 1904 la studii la Munchen, dar dupa sase luni o porneste pe jos prin Bavaria, Elvetia pana la Langres, in Franta, de unde ia trenul pana la Paris. In 1905 reuseste la concursul de admitere la prestigioasa Ecole Nationale Superieure des Beaux-Arts, unde lucreaza in atelierul lui Antonin Mercie pana in 1906 cand, atingand limita de varsta, paraseste scoala. Refuza sa lucreze ca practician in atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creste nimic).
Expune pentru prima data la Societe Nationale des Beaux-Arts si la Salon d'Automne din Paris in 1906. Creeaza in 1907 prima versiune a Sarutului, tema pe care o va relua sub diferite forme pana in 1940, culminand cu Poarta Sarutului - parte a Ansamblului Monumental din Targu-Jiu. In 1907 inchiriaza un atelier in Rue de Montparnasse si intrs in contact cu avantgarda artistica pariziana, imprietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Leger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. Va incepe lucrul la "Rugaciunea", o comanda pentru un monument funerar ce va fi expusa in Cimitirul „Dumbrava” de la Buzau. In 1909 revine pentru scurt timp in Romania si participa la „Expozitia oficiala de pictura, sculptura si arhitectura”. Juriul Expozitiei, prezidat de Spiru Haret acorda premiul II ex aequo lui Brancusi, Paciurea, Steriadi, Petrascu, Theodorescu-Sion. Colectionarul de arta Anastase Simu ii cumpara sculptura "Somnul", iar bustul in ghips al pictorului Nicolae Darascu este achizitionat de Ministerul Instructiunii Publice.
Pana in 1914, participa cu regularitate la expozitii colective din Paris si Bucuresti, inaugurand ciclurile "Pasari Maiestre", "Muza adormita", "Domnisoara Pogany".
In 1914, Brancusi deschide prima expozitie in Statele Unite ale Americii, la Photo Secession Gallery din New York City, care provoaca o enorma senzatie. In 1915, incepe sa execute primele lucrari in lemn. In acelasi an, ministrul de interne al Romaniei respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an inainte. Brancusi va pastra lucrarea in atelier si o va intitula "Fantana lui Narcis".
Participa la o mișcare de protest contra lui Andre Breton si in apararea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expozitie internationala a gruparii „Contemporanul” din Bucuresti. Pana in 1940 activitatea creatoare a lui Brancusi se desfasoara in toata amploarea ei. Operele sale de seama din ciclul "Pasarea in vazduh", ciclul Ovoidului precum si sculpturile in lemn dateaza din aceasta perioada. Brancusi participa la cele mai importante expozitii colective de sculptura din SUA, Franta, Elvetia, Olanda si Anglia.
Muzeul National de Arta Moderna din Paris (Centre Pompidou) are un numar important de lucrari ale lui Brancusi, lasate prin testament mostenire Romaniei, dar acceptate cu bucurie de Franta, impreuna cu tot ce se afla in atelierul sau, dupa refuzul guvernului comunist al Romaniei anilor '50 de a accepta lucrarile lui Brancusi dupa moartea sculptorului.
In decembrie 1956, la Muzeul de Arta al Republicii din Bucuresti s-a deschis prima expozitie personala Brancusi din Europa.
In anul 1957 Brancusi il cheama pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxa, se spovedeste si se impartaseste, apoi ii marturiseste ca moare „cu inima trista pentru ca nu ma pot intoarce in tara mea”.
Pe data de 16 martie 1957, Constantin Brancusi se stinge din viata la ora 2 dimineata, iar in data de 19 martie 1957 este inmormantat la cimitirul Montparnasse din Paris."

La Casa-Muzeu Constantin Brancusi se ajunge destul de usor, fiind indicatoare mai peste tot. Impresioneaza prin simplitate, arhitectura si mirosul de "casa a bunicilor", de pamant ud.
Candva am urmarit la Antena 3 o emisiune interesanta, din care am aflat ca adevarata casa a lui Brancusi zace in paragina, printre barnele ei cazute pascand caprele oamenilor. Acum, ca tot am ajuns si noi la Hobita, ne-am gandit sa vedem si "adevarata casa", nu doar cea muzeu. Si am aflat cateva lucruri destul de interesante: cea prezentata drept "adevarata casa" in care s-a nascut si a crescut Brancusi este de fapt casa surorii artistului; a existat la un moment dat interesul ca ea sa fie vanduta, bucata cu bucata, in Franta si, normal, valoarea ei ar fi fost mult mai mare daca se prezenta drept "casa lui Brancusi". Pana una-alta, a ramas pe loc, ruinandu-se treptat. "Adevarata casa" a lui Brancusi se pare ca nu mai exista: unii spun ca, dupa moartea parintilor, fratii Brancusi au impartit-o barna cu barna, altii spun ca ar fi ars complet intr-un incendiu; cert este ca nu mai eista. In locul ei este prezentata casa identica a unui om din sat, care, in schimbul casei de lemn, a primit o casa din caramida. Tocmai de aceea este casa-muzeu si nu casa memoriala: Brancusi nu a dormit nici macar o noapte in casa pe care tocmai am vizitat-o. Nu stiu daca pot spune ca am fost dezamagiti sau nu...putin confuzi dupa toata povestea da, am ramas... Oricum ar fi, ne-a placut sa stam pe buturugi, in curtea casei, sa ne uitam la jugul pentru boi atarnat intr-un cui, sa fotografiem muscatele din pridvor.

Ei, si dupa ce am plecat din Hobita, ne-am indreptat catre Novaci, iar de acolo am ajuns pe Transalpina.
Ok, anul asta mai toata lumea a mers pe transalpina; s-a tot anuntat ca e gata, asa ca "a rasarit soarele si pe strada noastra", a astora cu masini mai mici. Si cum ne manca de mai multa vreme in talpa sa mergem sa vedem si noi Transalpina, am zis ca nu putem rata ocazia!
Transalpina (DN 67C), cunoscuta si sub numele de "Drumul Regelui" sau "Poteca Dracului", este cea mai inalta sosea din Romania, avand punctul cel mai inalt in Pasul Urdele (2.145 m). Drumul porneste din Bengesti-Ciocadia (jud. Gorj, localitate aflata pe drumul national dintre Tg. Jiu si Ramnicu Valcea, la aproximativ 35 km de Tg. Jiu) si ajunge la Alba Iulia prin Sebes, traversand muntii Parang. Este inchis pe toata perioada de iarna.
Inceputurile acestui drum sunt neclare. Unele surse sustin ca a fost construit prima data de legiunile romane in timpul razboaielor cu dacii, motiv pentru care pe hartile istorice este trecut sub denumirea de "coridorul IV strategic roman".
Potrivit altor surse, drumul a fost construit si pietruit de nemti in timpul Primului Razboi Mondial, din ratiuni militare, insa a fost foarte putin folosit. Transalpina a fost reconstruita in perioada interbelica si data in folosinta in 1935, cand a fost inaugurată de regele Carol al II-lea, motiv pentru care i se mai spune si "Drumul Regelui".
Drumul a mai fost reabilitat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand nemtii aveau nevoie de aceasta cale de acces din motive militare.
O serie de harti foarte utile puteti gasi aici:
http://portalnovaciranca.ro/harti-novaci-ranca.html

Peisajul mi se pare greu, aproape imposibil de descris in cuvinte: caldari si varfuri montane, soseaua serpuind printre ele in bucle cand mai largi, cand mai stranse. Am profitat de fiecare refugiu intalnit pentru a ne opri si a fotografia sau, pur si simplu, pentru a admira peisajul. Din loc in loc intalneam cirezi de vite sau turme de oi. La un moment dat chiar am facut o oprire mai lunga pentru ca vazusem o turma de oi cu cioban sprijinit in ciomag si caine flocos alaturi - asa ceva nu prea vezi des... Undeva in spate cativa cai, niste vite si un vitel dragalas si frumos, care se pierduse de mama lui. Am intalnit si cativa vanzatori de ciuperci de padure - din pacate mai aveam cateva zile de mers cu masina, asa ca nu am luat: abia astept sa cumpar odata niste ciuperci de padure si sa le pun la murat!

Bineinteles, am avut parte si de momente amuzante: la un refugiu al soselei am oprit langa o masina de Dolj, din care au coborat un barbat pe la 40 de ani cu sotia si soacra. Erau cu totii entuziasmati de peisaj, mai ales ca dimineata facusera si cateva drumetii in zona, dupa cum ne-au povestit; adevarat, sotia si soacra erau cam transpirate si cam fara vlaga, dar olteanul nostru era tare in forma. Ma intreaba daca stiu ca putem vedea Lacul Galbenu' "ca ii spuse lui cineva ca se vede de pe motul ala di colo". Pai nu stiam... pai hai cu noi sa-l vedem. Bun, impreuna cu Cristi, soacra si sotia doljeanului, pornim catre un punct mai inalt. Nenea asta nu mai are rabdare, asa ca o rupe la fuga si ajunge primul pe varfuletul unde urma sa ajungem si noi in cateva minute; si numai ce-l auzim ca ne striga de-acolo: "Gresii motul! Nu-i asta, e motul alalalt, hai dincolo!". Bineinteles, s-a lovit de protestele soacrei si sotiei. Ne apropiem si noi, si reusesc sa fotografiez lacul si barajul cu obiectivul tele. Doljeanul incepe sa se minuneze ca fotografiai barajul, ca avusei obiectiv puternic, asa ca bine ca vazu si el barajul!
Noi doi mai ramanem in locul ala, ne tolanim in iarba si mai facem cateva fotografii, timp in care "familia vesela" s-a indreptat catre masina ca sa-si continue drumul. Erau destul de departe, cand am avut ocazia sa constatam cat de excelenta este acustica: doljeanul nostru facea pipi, cu fata spre noi, si le zicea insotitoarelor care il lasasera putin in urma: "Cred ca astia ma vad cu obiectivul ala!". Ei, hai ca fusesi la inaltime; bine, il vedeam si cu ochiul liber destul de bine, desi nu in detaliu cum, intr-adevar, l-am fi vazut cu obiectivul! Noi ne-am amuzat de personaj, cu limbajul si umorul oltenesc. Nu ne-a socat prea tare gestul lui, am vazut destui soferi (si nu numai) care nici macar nu se departeaza de drum pentru a-si face necesitatile.
Ne continuam drumul, mai incetisor asa, ba din cauza peisajului superb, ba din cazua unor pante mai accentuate: de obicei vedeam de la distanta pana, ne luam avant si "Hai cu Corsa, hai cu Corsa" accelera Cristi si masinuta noastra mica si arhiplina ajungea pana sus!
Dupa Obarsia Lotrului noi am continuat sa mergem catre Sebes: in zona aceasta inca se mai lucreaza, se asfalteaza, se fac pasaje de traversare, se sparge piatra. Deci se merge destul de greoi, si este mult, mult praf. Si la un moment dat, ne iese in fata, din sens invers, dintr-un nor dens de praf, o masina decapotabila bineinteles, decapotata, la volan cu un individ cu ochelari de soare (gen aviator), ceafa groasa si cateva lanturi de gat, iar in dreapta o duduita blonda, tot cu ochelari de soare (de fapt de sudura, la cat erau de mari); nu stiu ce vizibilitate aveau cu ochelarii de soare si cu tot praful care era pe ei! Noi aveam si geamurile inchise, si tot simteam praf peste tot, si pe buze, dar astia cred ca ajungeau statui pana sus, cu tot cimentul si nisipul din aer! Cred ca daca ar fi zambit vreunul dintre ei, le-ar fi stralucit dintii si pe obraji ar fi facut dungi de praf! Chiar ne-am amuzat copios la asa imagine!
Ultima parte a Transalpinei serpuieste prin paduri de brazi, asa ca nu este foarte spectaculoasa (bine, puteti intalni personaje ca cele intalnite de noi, si atunci ramaneti cu amintiri memorabile).
Este un drum pe care as mai merge de nenumarate ori, si de fiecare data cu aceeasi placere, satisfactie si incantare. Sunt convinsa ca de fiecare data ne-ar parea diferit si nu ar inceta sa ne uimeasca prin frumusete. Fiecare colt, fiecare curba, fiecare nor ce arunca o alta umbra asupra muntilor aduce un plus de farmec peisajului.

Transalpina ne-a incantat prin tot ceea ce ne-a oferit: peisaje, aer curat, asfalt perfect (prin unele locuri nu sunt inca parapeti, dar nu aveti nici o grija in privinta asta!), lungime si durata (am facut 5-6 ore, cu multe opriri pentru foto). Asadar, abia asteptam sa o revedem!

Ne-am indreptat apoi catre Sebes, din Sebes catre Daia Romana pentru a vedea Rapa Rosie. Aceasta este pe teritoriul comunei Daia Romana, dar mai usor este daca, dupa iesirea din Sebes, intrebati localnicii. La un moment dat noi vedeam de la distanta Rapa Rosie, dar cum nu exista indicatoare, ne-am invartit ceva vreme pe strazi pana cand am gasit unitatea militara, de acolo am urmat drumul (prost) tot inainte printe lanuri de porumb, si, in cele din urma, am iesit de pe drum si am mers tot inainte pe urmele altor roti pe o pajiste cu iarna uscata.
Rapa Rosie este spectaculoasa, fie ca o vedeti de la distanta, fie ca mergeti cele cateva sute de metri pana sub peretii ei rosii, ce au forme dintre cele mai ciudate: turnuri, balcoane, piramide si drugi care parca au fost special impletiti.
Cateva informatii preluate de pe http://www.rapa-rosie.ro/
Rapa Rosie este o rezervatie geologica (are acest statut din anul 1950) ce are o suprafata de 10 ha. Peretii au inaltimi de 80 - 100 m. Apa a sapat pe un substrat variat (pietrisuri, nisipuri cuartoase, gresii) forme ciudate, toate de culoare rosiatica.
Hauri adanci se deschid in stanga si dreapta, iar apa de ploaie formeaza paraiase sangerii, care se pravalesc in fundul vagaunilor cu un zgomot sinistru. Pasarile au sapat in lut zeci de gauri. Tunelurile sapate de apa de ploaie cu timpul se surpa formand santuri enorme.
Nici nu stii unde sa te uiti mai intai... mi s-a parut un peisaj coplesitor! Merita revazut in toate anotimpurile, pentru contrastul dintre culoare rosie a peretilor si capacii din jur.
Aici ne-am intalnit cu doua cupluri de slovaci. Urcasera si ei masina langa a noastra, dupa ce vazusera ca am reusit sa ajungem destul de sus cu a noastra si erau uimiti ca noi am ajuns cu Corsa atat de repede pe un "drum" atat de prost (mai degraba o poteca). Obisnuinta drumurilor proaste...din pacate. Am stat o vreme de vorba cu ei; voiau sa campeze peste noapte chiar pe pajistea de la poalele rapei. Ne-au cerut sfatul cu privire la traseul pe care urmau sa-l parcurga prin Romania in urmatoarele lor doua saptamani de vacanta. Pe urma le-am spus si despre vizita noastra in Slovacia, la Bratislava si castelul Devin si erau incantati ca am apreciat timpul petrecut acolo.

Dupa ce ne-am despartit de slovaci, cum venea seara, ne-am indreptat catre locul unde urma sa ne petrecem noaptea: Camping Salisteanca http://www.salisteanca.com/
Un camping excelent din toate punctele de vedere: punctul sanitar si dusurile - (cele mai faine vazute pana acum!), liniste, copaci si flori. Ca sa nu mai pun la socoteala si primirea facuta de Iulian Parau: cu un pahar de tuica si o ora de vorba prietenoasa! Campingul nu este mare, insa serviciile oferite sunt peste asteptari.
Am pus cortul cand deja era intuneric afara. Cand ne pregateam de culcare, auzim niste fosnaituri si crengi trosnite dincolo de gardul ce imprejmuia campingul... Ca sa nu mai repetam jocul de-a v-ati ascunselea cu lighioana de la camping Trei Ape, ne decidem sa cercetam locul: dincolo de gard era o alta curte, unde pasteau o iapa si manzul ei. Aaaaa, prietenii nostri! Ne-am bagat in saci si cred ca am dormit neintorsi pana a doua zi dimineata!

Ce bine e in vacanta, nu-i asa?!
Cristina si Cristin DUMITRU

Vacanta 2011, ziua 9

2011-09-22T17:20:00.004+03:00

Ziua 9, 21 august 2011:
Statiunea Baile Herculane-Parcul National Domogled-Valea Cernei (Cheile Tasnei-Cheile Corcoaia)-Izverna-Ponoare

Cateva fotografii:
https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DeLaBaileHerculaneInCheileTasneiSiCheileCorcoaia#

https://picasaweb.google.com/113624766008335450942/Vacanta2011DePeValeaCerneiLaPonoareSiHobita#

Plecam din Camping 7 Izvoare din Baile Herculane nu foarte devreme, desi initial asa ne propusesem. Din pacate nu avem timp de zabovit pe cararile traseelor ce pornesc din statiune.
Cu cei 10 lei in buzunare pornim plini de voiosie, de altfel, catre cea mai frumoasa zi a vacantei noastre: ziua in care vom vedea minunile din Cheile Tasnei si Cheile Corcoaia.

Pe marginea dreapta a drumului, cum veneam dinspre Baile Herculane, vedem pensiunea Dumbrava. Vizavi este o parcare gratuita, unde am lasat masina. De langa pensiune porneste traseul pe care il vom urma si noi in Cheile Tasnei. Chiar la inceputul drumului ne-am intalnit cu o familie de tineri pensionari, care coceau pe un gratar vinere si ardei capia... ce de arome!!!! Bineinteles, stam cateva minute de vorba: domnul lucrase la ocolul silvic (iarasi, ce noroc pe noi!), asa ca stia ca in palma drumurile; doamna era tare simpatica, la plecare ne-a dat doua pere de munte sa ne mai racorim pe drum si ne-a povestit cate ceva despre satul ei de dincolo de munti. Ne-au povestit cu multa insufletire despre frumusetile pe care urma sa le vedem. Cred ca totusi pe chipurile noastre era destul scepticism... adica, dupa celebrele Chei ale Nerei, ce putea fi mai frumos?!
Cateva minute poteca urca lin, intrand in padurea de foioase. Apoi, brusc, incepe un urcus abrupt de aproximativ 30 minute. Si cand zic abrupt, inseamna abrupt. Bine, nu va imaginati ca este vertical sau ca trebuie coarda pentru escaladare! Mie mi-a trebuit doar Cristi, care m-a ajutat sa nu o iau de-a busilea... Poteca este foarte bine marcata (cruce albastra) si pentru parcurgerea ei ne-am ajutat de radacinile copacilor si de bolovani; a carat Cristi rucsacii, aparatele foto si pe mine, bineinteles. Cica o sa ne luam bete de trekking data viitoare...
Dupa jumatate de ora poteca iese in stancarie, se ingusteaza si iti deschide in fata privelisti de o rara frumusete! Se pare ca ar fi fost sapata de legionarii romani. Interesanta poveste, insa cu prea putine detalii!
Inaintam cu grija, avand in stanca zidul muntelui, iar in dreapta prapastii carora nu le vedem sfarsitul.

Foioasele devin din ce in ce mai rare, facand loc extraordinarului Pin Negru de Banat. Este prima data cand vedem un astfel de copac la noi in tara si ne-a surprins exotismul lui. Unicat in Romania, se regaseste doar in cateva zoe din Banat si Oltenia. Este foarte frumoasa coroana lui, care atunci cand arborele trece de maturitate incepe sa se lateasca. Pe cele mai inalte stanci, pe colturi de piatra, il vedeam la orice pas, dand imaginilor ce ne apareau in fata ochilor un aer de veche pictura chinezeasca. Cu o silueta delicata, ne miram de fiecare data cand il vedeam agatat de vreun stei, parca fara radacini, ci pur si simplu aparut din piatra seaca.
Ajungem la un moment dat la o cotitura a potecii, marcata de o cruce; ne oprim din nou pentru fotografii. Drumul se ingusteaza uneori, alteori serpuieste domol sau urca accentuat pe langa prapastia din care ar fi trebuit sa auzim susurul paraului Tesna. De cateva ori poteca a iesit in zone cu putina umbra si verdeata, si atunci am vazut albia secata a apei.
Zona este salbatica si de o rara frumusete. Sincer, noua ne-au placut mai multe Cheile Tasnei decat Cheile Nerei. Cu varfuri ascutite, cu pini atarnati de ele desupra haurilor, ne-a impresionat mai mult decat am fi crezut ca o vor face. Acum vorbele si descrierile familiei cu care ne-am intalnit inainte de pornirea pe traseu capatau inteles si justificare.
Noi am ajuns pana la Gaura Fetii. Nu mai aveam mult si ajungeam la Moara Dracilor, iar de acolo poteca se continua pana intr-o poiana, unde era si stana ale carei oferte le gasisem mai jos. Din pacate pentru noi soarele si caldura ne-au ingreunat mult mersul, si ca "peisajul" sa fie complet, am avut o cadere de calciu si a trebuit sa ne oprim. Am savurat perele pe care le primisem, ne-am tras putin sufletul si am facut cale intoarsa. Bineinteles, iarasi cu multe opriri pentru fotografii si pentru a sta cu picioarele in firicelul de apa care era paraul Tesna si care pana mai jos disparea lasandu-si albia goala si complet uscata.

Intr-una dintre opriri am avut si o intalnire mai putin asteptata: cu un scorpion negru si care voia sa ne evite! L-am retinut cateva minute pentru fotografii cu un bat de care apuca furios cu clestii si pe care incerca sa-l intepe cu acul din coada. Bineinteles, dupa ce ne-am ales cu cateva cadre in prim-plan, i-am dat drumul: veninul lui nu ucide un om, insa nici sanatos nu-l lasa... Ne-a facut placere sa-l vedem, mai ales ca noi tot asteptasem sa zarim macar coada unei vipere...dar sa vedem un scorpion in intregime a fost chiar interesant!
Si la intoarcere portiunea cea mai dificila a fost abruptul din poala padurii: cu ajutorul lui Cristi nu am mai luat-o la vale pe fund, asa ca nu mi-am mai sacrificat si cea de-a doua pereche de pantaloni! Familia Brandusoiu, cu care statusem de vorba la plecare, erau tot acolo: terminasera de copt vinetele, mai aveau cativa ardei, asa ca ne-a poftit sa mai stam de vorba, eventual si la o cafea. Bineinteles, le-am spus cat de impresionati eram de frumusetea celor vazute: in spatele padurilor de foiase, sa descoperim asa stanci, varfuri si, mai ales, pini de Banat!
Cele doua ore de drumetie petrecute in Cheile Tasnei au fost cele mai frumoase din toata vacanta asta! Deja ma gandesc la o revenire in zona, insa cel mai bine ar fi o cazare la pensiunea Dumbrava de la inceputul traseului ceea ce ar permite o plecare pe traseu dimineata devreme si astfel am evita caldura ce vine si de sus si de jos de la pietrele fierbinti. Mi-a parut rau ca n-am putut ajunge pana la stana, insa am preferat o scurtare de traseu in locul unei imprudente (nu aveam nici semnal, in cazul ca s-ar fi intamplat ceva de rau).
Cu familia Brandusoiu am schimbat date de contact, mai ales ca ne-au rugat sa-i sunam cand mai ajungem in zona, ba chiar voiau sa ne trimita un brad de Craciun, sau sa ne vanda o casa pe care tocmai o terminasera de construit si copiii lor nu voiau sa o ia in primire ca "era la tara".
Ma gandesc atunci la cei 10 lei pe care ii mai aveam...

Sa nu uit: ne-a placut foarte mult invitatia ciobanilor de la stana pe care ar fi trebuit sa o vizitam daca reuseam sa parcurgem tot traseul pe care ni-l propusesem in Cheile Tasnei!

Nu mai zabovim multa vreme, si pornim catre Cheile Corcoaia. Ajungem in Cerna Sat, un loc parca uitat de lume. Drum neasfaltat, case langa care leneveau capite de fan, flori salbatice pe marginea drumului si multa, multa liniste.
Tinem drumul si la un moment dat, nu departe de locul unde se termina casele, vedem panoul ce ne indica faptul ca am ajuns la Cheile Corcoaia sau Cheile Corcoaiei. Se pare ca numele acestei forme de relief vine de la o fiinta mitologica, un balaur care si-a lasat in piatra urma cozii, cand a trecut pe-aici.
O alta legenda povesteste despre Iovan Iorgovan, un tanar puternic si frumos, care a dus aici o lupta crancena cu un balaur cu sapte capete, care voia sa-i rapeasca iubita si care teroriza oamenii locului. In Cheile Corcoaiei a avut loc ultima lupta dintre cei doi, incheiata prin uciderea balaurului de catre viteazul Iovan Iorgovan. Acesta din urma, vrand sa ucida balaurul, a lovit cu sabia locul unde banuia a fi ascuns monstrul, si a despicat muntele, creand astfel Cheile Corcoaia.
Cu o lungime destul de mica (cca 300 m), unde este permis accesul vizitatorilor, cheile sunt destul de bine amenajate: un fel de tunel cu o lungime de aproximativ 50 de m, prin care se poate merge, este marginit pe o parte de stanca, iar in cealalta parte de un abrupt ce se termina in apa raului. Aceasta zona este insa delimitata de o balustrada care se intrerupe brusc, fiind rupta; bineinteles, erau destui viteji care fie treceau dincolo de ea, fie treceau dincolo de zona unde aceasta era rupta. Sunt impresionante si foarte frumoase: nu se compara cu celelalte chei pe care le-am vazut pana acum in tara. Mi-a parut rau ca au fost atat de scurte, insa merita orice efort pentru o vizita!
Din pacate, cateva grupuri de grataragii afumau atmosfera, si la propriu, si la figurat...Ba mai si pescuiau, desi aceasta activitate este interzisa. La iesirea din chei este si un excelent loc de campare.

Acum, spre final, cateva detalii despre Parcul National Domogled-Valea Cernei: cu o suprafata totala de 61.211 ha, se intinde pe suprafata a trei judete: Caras-Severin, Mehedinti si Gorj. Cateva reguli de comportament obligatorii pentru toti cei ce viziteaza zona, aplicabile pentru a mentine biodiversitatea, a conserva valorile naturii si a pastra integritatea ecosistemelor trebuie sa respectam niste reguli fara de care aceste valori ar fi distruse:
- accesul pe traseele nemarcate si pe cele de alpinism se face cu acordul prealabil al Administratiei Parcului National Domogled-Valea Cernei;
- intretinerea marcajelor turistice,deschiderea de noi trasee si amplasarea panourilor indicatoare si informative se face numai cu acordul Administratiei Parcului National Domogled-Valea Cernei;
- camparea este permisa in zonele special amenajate si in alte locuri marcate;
- saparea de santuri in jurul corturilor este interzisa;
- focul este interzis pe teritoriul Parcului National Domogled-Valea Cernei, exceptie facand locurile amenajate pentru campare;
- pentru foc se foloseste material lemnos pregatit, in prealabil, la locul de campare;
- este interzisa abandonarea deseurilor de orice fel pe teritoriul Parcului National Domogled-Valea Cernei; turistii au obligatia de a evacua deseurile pe care le genereaza;
- se interzice colectarea de specii de flora si fauna;
- se interzice distrugerea panourilor informative sau a altor obiective de interes turistic.
Camparea pe teritoriul Parcului National este permisa in zonele special amenajate si in alte locuri marcate cum sunt: Poiana Cociului, situata la confluenta Cernei cu Ogasu lui Roset; Poiana Musuroaie (Musuroane); de asemenea sunt locuri bune de campare pe malul stang, in Poiana Tesnei, inainte ca paraul Tesna sa ajunga la sosea, dar si pe malul Cernei, la circa 150 de metri in aval de panoul ce delimiteaza judetele. Chiar langa locul de unde incepe traseul in Cheile Tasnei exista si o imensa poiana proprietate privata, loc unde se poate campa cu acordul proprietarilor.
Si mai multe informatii puteti gasi aici: http://www.domogled-cerna.ro/index.htm

Parasim Cheile Corcoaia si mai facem o oprire scurta in Cerna Sat, ca sa vedem lacul cu nuferi roz; nu este vreo ciudatenie a naturii, ci este creat de mana omului, insa asta nu inseamna ca nuferii sunt mai putin frumosi, sau mai putin delicati...ci sunt absolut superbi! Mai facem cateva fotografii si unor case care ne-au placut in mod special, ca asezare si ca arhitectura taraneasca.
Parasim astfel zona Parcului National Domogled-Valea Cernei, pentru a patrunde intr-o regiune ce ne va surprinde din nou, prin frumusetea oamenilor si locurilor.

Pornim mai departe, cu ochiii pe bordul masinii, sa vedem cam pana unde putem ajunge cu benzina pe care o aveam in rezervor. Strabatem sate ce ne incanta privirea si sufletul: trecem de Izverna si ajungem in Ponoare. Aici facem o oprire mai lunga, pentru ca avem de vazut cateva ciudatenii ale naturii.

Nu este greu de gasit Podul lui Dumnezeu: o uriasa arcada de piatra peste Valea Pragului, masiva (30 m lungime, 22 m inaltime, 9 m deschiderea arcadei), reprezinta unul dintre cele trei poduri naturale din lume, cel mai mare pod natural din Romania, al doilea ca marime din Europa si unicul functionabil, fiind traversat de drumul judetean Turnu Severin - Baia de Arama.
Legenda spune ca de mult aici locuia Necuratul, chiar in pestera Ponoare. Saturandu-se de raul pe care acesta il facea, oamenii i-au cerut lui Dumnezeu sa-i scape de el. Astfel Dumnezeu a lovit cu palma tavanul pesterii si acesta s-a prabusit peste intrare.
Cu toate acestea, Necuratul a scapat, iesind pe sub deal, pe cealalta gura a pesterii, cea care duce spre Lacul Zatonul Mare. Nervos, Aghiuta s-a agatat cu ghearele de varful Dealului Pesterii, formand santuri in calcar, locurile numindu-se Campiile de lapiezuri Afrodita si Cleopatra. Dracul s-ar fi urcat apoi pe Stanca Diavolului, loc de unde vegheaza la oamenii care intra in pestera si pe care uneori ii ineaca in Lacul Zatonul Mare.
Alte legende spun ca podul ar fi fost construit de Dumnezeu pentru ca Sfantul Nicodim sa treaca spre Tismana dupa ce oamenii l-au alungat din comuna, loc unde a vrut sa construiasca o manastire. Legenda lui Nicodim chiar se potriveşte intr-o oarecare masura. Calugarul Nicodim cauta cascada care i s-a aratat in vis, deasupra careia trebuia sa construiasca o manastire. S-a oprit la Ponoarele, la izbucul de unde izvoraste acest parau, insa doua familii l-au facut sa plece. I-au pus in traista o gaina taiata si un cutit, apoi l-au acuzat de furt. A trebuit sa plece rusinat de pe aceste meleaguri. A lasat in urma un blestem: ca apa sa se zbuciume, sa fie fara pesti si sa o inghita pamantul. Lucru care s-a si intamplat: de-a lungul ei s-au construit opt mori care au fost abandonate, iar in apa nu traieste nici o vietate. Apa este inghitita la propriu de pamant: este inghitita de pestera, care o aruncă afara atunci cand ploua indelungat.
Alte legende vorbesc despre faptul ca podul ar fi fost construit chiar de legendarul Hercule sau de Iovan Iorgovan, personaj de basm care urmarea balaurul ce-i rapise iubita.
Frumoase legende, unele cu un sambure de adevar...

De aici coboram pana la una dintre intrarile in Pestera Podului. Aceasta este o rezervatie speologica a Academiei Romane, cu o lungime totala de 734 m. Face legatura intre Podul lui Dumnezeu si Lacul Zaton, gazduind si o importanta colonie de lilieci ce este alcatuita din doua specii unice in Europa.
Din pacate, intrarea in pestera dinspre Podul lui Dumnezeu este un fel de loc de aruncat gunoiul: multe pachete de tigari, hartii, si multa, multa hartie igienica... Datorita mirosului, dar si faptului ca nu exista iluminat in pestera sau indicatoare, nu am vizitat-o.

Am urmat indicatorul si am urcat dealul pentru a ajunge la Campurile de Lapiezuri. Nu le-am gasit din prima, mai ales pentru ca ni le imaginam altfel: am urmat indicatorul si am tot mers, pana am ajuns pe un platou scaldat in soare. Cand ne-am intors si am privit in spatele nostru, am zarit si minunatele lapiezuri.
Lapiezurile sunt forme de suprafata, incretituri ale calcarelor, caneluri adanci de pana la 1 m; sunt unice in Europa, formate fiind sub altitudinea de 600 m.
Deasupra galeriei de la iesirea din pestera spre Zaton se afla mai multe campuri compacte orientate in directia nord-est si sud-vest cu caneluri adanci de 5-10 cm, chiar de peste 1 m.
"Campul Cleopatrei, cel mai compact si mai frumos camp de lapiezuri este situat acolo unde panta este mai inclinata, campul avand aspectul unei adevarate cetati. Are o parte de lapiezuri adanci de 1,5-2 m, printre care a izbucnit vegetatia. Prin aceste adancituri apa incarcata cu calcar dizolvat coboara in tavanul Pesterii Ponoarele, regasindu-se in diferite concretiuni.
"Campul Afroditei" este cel de-al doilea camp de lapiezuri, aflat la o distanta de circa 200 m spre sud, pe un teren plin de vegetatie, nu atat de compact si de extins ca cel al Cleopatrei. Unele caneluri au o adancime de peste 2 m. Lapiezurile sunt orientate dupa inclinatia pantei.

De pe coasta dealului cu lapiezuri am vazut foarte bine Lacul Zaton, sau Depresiunea Zaton este sapata sub nivelul de 350-370 m si se desfasoara pe o suprafata de aproape 2 kmp. Toponimul "a zatoni" in limbajul local desemneaza oprirea curgerii unei ape, baltirea apei.
Depresiunea Zaton este localizata in sud-vestul Dealului Pesterii, formata la jonctiunea calcarelor cu granitele de Tismana. Ca fenomen carstic, Lacul Zaton este cel mai mare lac carstic din Romania. In primaverile ploioase, imediat dupa topirea zapezilor, el poate atinge dimensiuni impresionante: 2 kmp, 2,5 km lungime, 20 m adancime in punctul cel mai adanc al sorbului. Lacul prezinta un sistem complex de drenare in forma unei palnii ce cuprinde cateva avene si pesteri.
Vara, peisajul devine dezolant prin ariditate, iar Lacul Fantoma cum a fost numit de catre Cristian Lascu, seaca, pe fundul sau afluentii sapand in substratul argilos meandre adanci (-10 m in apropierea ponorului), in timp ce in partea terminala a depresiunii apar palnii de 10-20 m. Calcarele inchid depresiunea printr-o vale in fund de sac cu pereti abrupti ce prezinta numeroase pesteri (Pestera Zaton, Pestera Podului). Acesta, in functie de sezon, uneori e plin cu apa, oferind privirii oglinda unui lac brazdat de carduri de rate, alteori e sec, pustiu, uscat si rosiatic - un peisaj asemanator planetei Marte, datorita oxizilor de fier. Lacul isi pastreaza apa si in perioada iernii, cand ingheata.
Lacul Zaton comunica permanent prin nivelul subteran cu partea aflata dincolo de pod, numita Depresiunea Ponoarele.

Dupa ce am terminat noi de vazut una-alta, am inceput sa ne gandim unde am putea ramane peste noapte. Cu fabulosul nostru buget de 10 lei, era clar ca nu puteam sta decat cu cortul. Dar unde sa campam, ca nu vedeam pe nicaieri vreun rau, ca sa putem avea o sursa de apa. Chiar unde incepe Podul lui Dumnezeu si unde sunt toate indicatoarele catre celelalte atractii din zona, am gasit o pensiune si am intrat sa vedem unde am putea gasi un loc de campare. Ne-a primit un domn in varsta, foarte amabil si care ne-a cam retezat sperantele... nu prea erau locuri de pus cortul, mai ales langa o apa unde am fi putut si noi sa ne spalam putin dupa o zi in care ne prafuisem bine de tot! Domnul respectiv se uita la noi, ne intreaba de unde venim, incotro mergem... si ne ofera o camera la pensiune. Bineinteles, nici n-am intrebat cat costa, pentru ca noi nu aveam decat 10 lei in buzunar. Pana la urma l-am refuzat politicos si i-am spus si motivul pentru care nu am fi putut ramane peste noaspte la pensiune: nu mai aveam bani. Cand a auzit, ne-a spus ca nu ne va costa nimic daca stam o noapte la pensiune, ca avem unde sa facem un dus cu apa calda, plus acces la bucatarie sa ne pregatim ceva de mancare. Am ramas perplecsi: pai stiti, noi chiar nu avem bani, nu putem sta gratis... Ne-a spus insa ca si dansul este intelectual, ca intelege situatia si vrea sa ne ofere un ajutor. I-am cerut un numar de cont unde sa-i putem achita contravaloarea cazarii la intoarcere; ne-a spus ca dansul are un singur cont, obrazul! Ne-a dus la mansarda pensiunii, sa vedem camera, sa fim multumiti, ne-a dat cheia de la camera dar si de la usa mansardei pentru ca doar noi stateam acolo, apoi ne-a dus la bucataria complet utilata si ne-a lasat cheile si de acolo. Camera era peste asteptarile noastre, normal... cu vedere spre Podul lui Dumnezeu si Pestera Podului, complet imbracata in lemn, cu acces pe terasa (unde am si mancat, la aer), cu acces la baie si dus (comune pentru toate camerele de la mansarda). Ne-a dat gratuit si pliantul localitatii Ponoarele, unde am gasit detalii despre toate atractiile din zona.
Ce sa mai spunem, am ramas fara cuvinte! Chiar nu ne-am fi asteptat la un astfel de gest! La Podul lui Dumnezeu omul lui Dumnezeu.
L-am intrebat cum il cheama... ne-a spus ca-i regasim numele pe pliantul pe care ni l-a dat: noi credem ca este vorba despre d-nul Vasilica Borloveanu.
Seara ne-am petrecut-o la terasa mansardei: conserve si bere mai aveam in masina, asa ca n-a trebuit sa mai cheltuim vreun ban.
Dimineata, o placere sa luam micul dejun in bataia primelor raze ale soarelui. In sat, oamenii isi manau animalele la pascut, cantau cocosii...Am coborat din nou la Podul lui Dumnezeu, pe partea pe care nu o vazusem cu o seara inainte: era scaldat in lumina soarelui si oferea o priveliste excelenta pentru fotografii.

Am multumit apoi, din nou, d-lui Borloveanu, care ajunsese la pensiune. Ne-am incarcat masina si am plecat mai departe...urma momentul adevarului: sa ajungem la un bancomat si sa vedem daca nu cumva imi intrase salariul pe card. Ca altfel, urma sa vedem ce putem face ca sa castigam un ban si sa ne continuam drumul...

Cristina si Cristin DUMITRU