"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

joi, 23 decembrie 2010

SARBATORI FERICITE!



Dragii nostri prieteni,

va multumim ca sunteti si acum alaturi de noi!

Eu si Cristin va dorim sa aveti Sarbatori Fericite, sa fiti sanatosi in anul ce vine si sa ne fiti alaturi si in 2011.
Anul ce se incheie a fost pentru noi un an plin, in care am cunoscut oameni, am vazut locuri si am facut muuuulte lucruri.
Noi va trimitem gandurile si urarile noastre de bine printr-o felicitare si va invitam sa ascultati cateva colinde si cantece de iarna, pe versurile lui Adrian Paunescu.

Octavian Bud - De-a copilaria

Asculta mai multe audio diverse



Ninsoarea de Adio - Beatrice Cristea

Asculta mai multe audio diverse



Majay Gyozo - Ding dang ding

Asculta mai multe audio diverse



Nica Zaharia - Colindul gutuii din geam

Asculta mai multe audio diverse



Cu drag,
Cristina si Cristin DUMITRU

O scrisoare


de J.R.R.Tolkien

Draga Mos Craciun, ma iarta ca-ndraznesc sa-ti scriu ravas!
Si taticu si mamica sunt la teatru, in oras.
Si cum stau acasa, singur, si e seara si-i tarziu,
M-am gandit sa iau hartie, Mos Craciune, si sa-ti scriu....
In orasul nostru mare, vii in fiecare an,
Darul tau inveseleste pe bogat si pe sarman,
Si, desi pe tine, nimeni, pana azi nu te-a vazut,
- Cata lume fericita bunatatea-ti n-a facut?!...
Uite...am gasit o fila, desfacuta din caiet
Si cu toate ca-mi bat capul, ca sa-ti scriu incet-incet-
Si s-astern in slove drepte, tot ce vreau sa-ti scriu acum,
Scrisul meu e sovaielnic...
Mos Craciune,-nu stiu cum,
Am un soi de teama,-parca ma codesc...Oare fac rau?!
Daca te-ai uita o clipa, colo-n catalogul tau,
- Stii? In cartea aia mare, unde scrii despre copii,
Ai vedea...ce multe lucruri ai vedea dac-ai privi!
Ai vedea ca-nvatatorul este foarte multumit,
Ca in timpul lectiunii, nici n-am ras, nici n-am glumit,
Nici nu m-am jucat sub banca in penite sau bricege!
Ai vedea ca sunt cuminte... Ai vedea si-ai intelege
Pentru ce in clipa asta mana-mi tremura cand scrie,
Mie, care am, la scoala, zece la caligrafie!...
Unii spun ca ai o barba lunga pana la pamant,
Ca in noaptea cea mai sfanta vii pe lume, ca un sfant,
Insa nimeni, pana astazi, n-a putut sa mi te vada.
Pasul tau nu lasa urma, cand paseste pe zapada,
Si prin usa incuiata, tu razbati oriunde-ai vrea!
- Cum de poti sa duci in spate, cate ai in traista ta?!
Ai sa vii si anul asta,- nu-i asa? Si-ai sa ne dai
Carti frumoase, vreo papuse, ori soldati de plumb, ori cai,
Ori vreo alta jucarie...
Uite: ninge ne-ncetat,
Valurile de zapada se astern pe camp si-n sat
Si-i un ger de crapa piatra...
Oare n-ai sa ratacesti?
Mos Craciune, Mos Craciune, - vezi sa nu ne ocolesti!...
....Poate ca in anul asta cu ceva sa fi gresit!
Iarta-ma! Din vorba mamei niciodata n-am iesit,-
Am facut intotdeauna ce m-a sfatuit taticu'
- Doar o data, asta vara, m-am batut, la joc, cu Nicu,
Dar a doua zi,-vezi bine!- m-a iertat, caci el e bun!...
M-am cait o vara-ntreaga...
Daca vii iar, Mos Craciun
Si de-i vrea sa-mi dai si daruri,- altceva as vrea sa-mi dai!
(Cum sa-ti spun?)... De asta data, nu vreau nici papusi, nici cai,
Nici soldati de plumb, nici poze...
Daca nu te-ai supara,
Vreo hainuta calduroasa, Mos Craciune, tu mi-ai da...
Pentru mine, tata, mama, au ei grija amandoi,
Insa un orfan de mama si de tata, langa noi;
- Un copil, il cheama Gheorghe si-i cu mine intr-o clasa...
Cat de bine i-ar mai prinde o hainuta calduroasa!
Daca crezi ca se cuvine sa i-o duci chiar tu,- mai bine!!!
- N-as voi sa stie Gheorghe c-o primeste de la mine!
(Eu m-asi multumi cu gandul ca-mi fu dat sa il ajut!)
...Mi se termina hartia - si-i tarziu...
A inceput
Sa ma copleseasca somnul...
Asta-i tot ce vream sa-ti spun:
Asadar, inchei scrisoarea...
Noapte buna, Mos Craciun!
Ionel

(Realitatea Ilustrata, 21 decembrie 1939)

miercuri, 22 decembrie 2010

Obiceiuri de Craciun: Vascul si Craciunita


In vremea copilariei mele, in afara de bradul de Craciun, nu imi amintesc alte flori sau plante care sa aduca in case simbolul Craciunului. Dupa Revolutia din 1989 peste tot au aparut, cu ocazia Sarbatorilor de Iarna, vascul si craciunitele (florile acelea rosii, pe care le vedeam in filmele americane despre "X-mas").

De cativa ani incoace si noi avem in casa, de Sarbatori, vasc si craciunita. Si iata cateva detalii interesante despre aceste plante destul de "misterioase" pana incepi sa cauti cateva informatii.

Vascul este o planta parazita, ce creste pe ramurile altor copaci. Prima data am vazut vasc in stare naturala in Delta Dunarii. Fructele lui sunt niste bobite mici, albe, pline de gelatina, si care, pe cat sunt de frumoase si de ornamentale, pe atat sunt de toxice. Se pare ca toxicitatea lor depinde si de pomul pe care il paraziteaza. Restul vascului insa are proprietati vindecatoare, fiind o foarte apreciata planta medicinala. Pentru siguranta este bine sa il achizitionati de la magazinele tip Plafar.
Bobitele sunt cele care dau tot farmecul ramurilor de vasc; asa cum am spus, acestea au in interior o substanta gelatinoasa, albicioasa, chiar scarboasa pentru ca se aseamana cu un gainat. Comparatia au facut-o si strabunii nostri, si o gasim chiar si in numele plantei: viscum album (viscus = vascos, lipicios), iar in engleza cuvantul "mistletoe" (care se raduce "vasc") e si mai explicit: in engleza veche mistel = balega, tan = creanga, deci... gainat pe craca.
In "Creanga de Aur" (The Golden Bough) antropologul James Frazer, care il citeaza pe Plinius, spune ca: "druizii -caci asa isi numesc ei vrajitorii- au cel mai profund respect pentru vasc si pentru copacul pe care a crescut, cu conditia sa fie stejar. [...] tot ce creste pe stejar e trimis din ceruri si este un semn ca divinitatea insasi a ales acel copac."

Calitatea vindecatoare a vascului se regaseste si in povestile cu Asterix si Obelix, in care, daca mai tineti minte, vascul era ingredientul principal din potiunea magica a tribului, pe care druidul Panoramix il taia cu securea de aur.

Una dintre primele povesti legate de vasc e tot de origine nordica. Se spune ca zeita Frigga, sotia lui Odin, temandu-se pentru viata fiului sau Baldur, a conjurat toatele elementele naturii sa il protejeze si sa nu-i produca vreodata vreun rau... omitand insa sa i se adreseze vascului, pe care il considera neinsemnat. Aceasta vulnerabilitate a lui Baldur a ramas secreta, ca un calcai al lui Ahile... pana cand ajunge la urechile zeului Loki, care -invidios pe aparenta invincibilitate a lui Baldur- reuseste prin uneltirile sale sa faca in asa fel incat Baldur sa fie omorat de o sageata cioplita din vasc (sau otravita la varf cu zeama de vasc, in alte variante). Frigga e neconsolata, il plange amarnic pe Baldur, lacrimile ei se transforma in bobite de vasc, Baldur invie, iar Frigga, de bucurie, binecuvanteaza vascul, dorindu-i ca oricine va trece pe sub el sa se sarute, pentru noroc. De aici a derivat obiceiul occidental al sarutatului sub vasc.


Craciunita sau Floarea Craciunului sau Steaua Craciunului sau Poinsetia sau Euphorbia Pulcherrima sau Poinsettia pulcherrima (numele stiintific) este originara din Mexic si se intalneste sub foarte multe specii. Numita stiintific Euphorbia pulcherrima sau Poinsettia pulcherrima, aceasta planta a devenit cunoscuta mai ales sub denumirea de "Steaua Craciunului". De ce? Pentru ca frunzele sale, viu colorate sunt dispuse in forma de stea si, nu in ultimul rand, pentru ca poate inveseli, ca element deocorativ, orice casa ce se pregateste pentru sarbatoarea Nasterii Domnului. Poinsetia sau Steaua Craciunului a fost prima data remarcata in 1825 de primul ambasador al SUA in Mexic, tara de origine. Era, pe atunci, cultivata in regiunile mexicane montane si umede de catre azteci, care obisnuiau sa o foloseasca pentru combaterea febrei si obtinerea unor tincturi. Mai tarziu, in secolul XVII, preotii franciscani foloseau florile de Poinsetia la diverse ceremonii religioase. Cultivarea si popularizarea Poinsetiei a inceput abia in anii 1960. Totusi, a devenit curand foarte populara, devenind nelipsita din decorurile de Craciun.
Creste sub forma de arbust ale carei frunze se coloreaza, in luna decembrie, in rosu, galben, roz sau crem si tin pana primavara, tarziu. Desi este numita "floare", inflorescenta Poinsetiei, este, de fapt, un "buchet" al frunzelor terminale (numite "bractee"), care sunt asezate sub forma de stea - de unde si numele de Steaua Craciunului. Adevaratele flori ale Poinsetiei sunt mici, ca niste bobite, colorate, si ele, in rosu si galben. La ruperea frunzelor, curge o seva alba laptoasa.

Legenda Craciunitei incepe in Mexic, unde locuiau doi frati, Maria si Pablo. Cei doi copii provenau dintr-o familie foarte saraca. In satul in care locuiau in fiecare an de Craciun avea loc festivalul traditional, la care se oferea cadouri. Craciunul era sarbatoarea preferata a micutilor, insa erau mult prea saraci sa isi permita daruri. Isi doreau insa foarte tare sa ii poata duce ceva in dar micului Isus, dar nu aveau nimic. In ajunul Craciunului, Maria si Pablo se pregateau sa merga la slujba din noaptea sfanta. In drumul lor spre biserica, copii au adunat cateva plante verzi, in semn de pretuire pentru micul Isus. Au fost luati in deradere de ceilalti copii, ca au venit fara nici un dar, insa Maria si Pablo au asezat plantele in jurul noului nascut. In mod miraculos plantele verzi s-au tranformat in plante cu frunzele in forma de stelute rosii, asa cum o intalnim si astazi. Indiferent ca o primim sau o facem cadou, indiferent daca mai credem sau nu in povesti, Craciunita exista si ar trebui sa existe in casa fiecaruia dintre noi. Si un mic secret, se spune ca aduce noroc celor care o daruiesc.

Sarbatori de Iarna in Bucurestiul de odinioara


Odata cu venirea iernii, Bucurestii erau amintiti adesea ca fiind invaluiti de ninsori dese si imbelsugate, motiv serios de bucurie pentru cei mici, dar si pentru cei mari, mai ales ca acest anotimp insemna pe langa zapada si venirea sarbatorilor.

Dupa Craciun, intampinat cu mare piosenie, colinde, mancare si bautura din belsug, venea noaptea Anului Nou, noaptea petrecerii si a bucuriei. Atunci, potrivit vechilor datini, sunt indeplinite acte ritualice de bun augur pentru anul care vine, caci exista, si exista si acum, credinta ca el va fi asa cum incepe. Importante sunt urarile, simple sau exprimate prin colinde. Mancarea, bautura si veselia au si ele rolul lor bine definit.

Cu regele Carol I a inceput - si a sfarsit - obiceiul ca, de Anul Nou, sa aiba loc la Palatul Regal un mare bal al Curtii. Se povesteste ca in anul 1876, tanarul domnitor a fost invitat la balul de "Revellion", dat de catre sotii Otetelesanu, in casele lor atat de primitoare de langa Teatrul National. Petrecerea a fost extrem de reusita, iar printul a fost atat de incantat, incat a hotarat ca, de atunci, sa faca, in fiecare an, un mare bal al Curte. Ideea ca asa isi va putea apropia mult mai lesne supusii a fost cea care a cantarit si mai mult in luarea deciziei.

La inceput, balul s-a dat in seara zilei de 24 ianuarie, zi in care intregul popor sarbatorea aniversarea Unirii Principatelor Romane, dar dupa cativa ani balul s-a mutat la 1 ianuarie.

Corpul diplomatic, odata cu monarhul

Balul Curtii a inaugurat petrecerile oarecum publice, spre deosebire de primirile, balurile, receptiile, exclusiviste din randul nobilimii bucurestene. Este amintita, intr-o notita din 31 decembrie 1869, o desfasurare succinta a acestui bal. Principele Carol si proaspata sa sotie au putut fi vazuti alaturandu-se bucuros perechilor de dansatori. La miezul noptii s-a servit sampanie, iar la ora unu, inaintea supeului, la care participau 700 de persoana, printesa s-a retras.

Odata cu adoptarea unei etichete stricte, sarbatorirea Anului Nou si a Sfantului Vasile se desfasura conform protocoalelor stabilite. Eticheta de la Curtea Regala impunea ca de sarbatoarea Sfantului Vasile regele sa mearga la biserica, pentru a asista la serviciul divin, la orele 10.30, insotit de intreaga Curte, atat cea civila, cat si cea militara. Pe langa ministri si inalte personaje apartinand Curtii de Casatie, Inaltei Curti de Conturi si celorlalte tribunale, participau si primarul Capitalei, consilierii municipali si ofiterii de garnizoana. Trasura regelui era escortata de un escadron de cavalerie. Dupa slujba, regele mergea in apartamentele mitropolitului primat, pentru a primi felicitarile inaltului cler, iar la plecare trecea in revista trupele insirate in curtea Mitropoliei.

In codul de ceremonii al Curtii Regale se arata ca la Palat, in acea zi, nu era stabilita nicio receptie, decat daca exista un ordin special, iar cei care doreau sa transmita felicitari familiei regale aveau la dispozitie registrele de inscriere ad-hoc. Balul a devenit un obicei, fiind precedat si de o receptie. In acest cadru, corpul diplomatic, ministrii, membrii ambelor Adunari Legiuitoare, reprezentantii Inaltelor Curti de Casatie si de Conturi, consilierii Capitalei, functionarii superiori, sefii de serviciu ai diferitelor ramuri ale administratiei publice, armata, reprezentanti ai comertului si un numar de notabilitati, din toate straturile sociale, erau chemati sa prezinte felicitarile lor capului statului.

Invitatiile pentru bal erau facute de maresalul Curtii, din ordinul regelui, dupa listele puse la dispozitie de fiecare autoritate, si duse la cancelaria suveranului. Invitatiile contineau, pe langa numele celui invitat, ora la care incepea receptia, locul pe care trebuia sa-l ocupe in apartamentele de receptie ale Curtei Regale, tinuta in care urma sa se prezinte, precum si intrarea pe unde avea sa vina la Palat.

Existau ofiteri special insarcinati cu primirea invitatiilor de seama si conducerea acestora in sala care le era destinata. Privilegiat, corpul diplomatic venea cu o ora mai tarziu decat ceilalti invitati, pentru a nu astepta pe Majestatile Lor, care apareau si ele tot atunci. Corpului diplomatic ii erau rezervate o intrare si o iesire speciala, iar Politia avea grija ca sefii de misiuni, dupa vechime si rang, alaturi de sotiile lor, cat si intregul personal diplomatic sa ajunga repede si in siguranta la Palat. Protocolul cerea ca regele si regina sa-si faca prima data aparitia in mijlocul lor, timp in care usile incaperii ramaneau permanent deschise. Alaturi de salonul diplomatilor era un altul, rezervat mitropolitului, ministrilor statului si ministrilor regelui in strainatate, aflati in Capitala. Tot acolo erau invitati presedintele Senatului, cel ai Adunarii Deputatilor, presedintele Curtii de Casatie, cel al Curtii de Conturi, primarul Capitalei, inaltii functionari, toti cu sotiile lor. O alta incapere era destinata membrilor Corpurilor Legiuitoare, iar un al patrulea apartament, generalilor, coloneilor, sefilor de corpuri de armata. Restul invitatilor, deloc putini, ocupau Sala Tronului sau Sala Serbarilor, dupa mentiunea facuta pe invitatie.

Dueluri pentru invitati

Dupa terminarea vizitei regelui si reginei, corpul diplomatic era condus de un ofiter in Sala Serbarilor, unde ajungeau si Majestatile Lor, dupa ce strabatusera pe rand celelalte saloane. De-abia acum balul putea incepe.

Erau invitati reprezentanti ai tuturor paturilor sociale, care se incadrau in limitele unei anumite etichete, nu prea severa. Invitatiile erau in numar de 1.000, mult pentru acele timpuri. Pe langa cei de strirpe nobila ori foarte bogati, dintre care faceau parte oameni politici, ministri, senatori, deputati, inalti functionari si ofiteri superiori, primeau invitatii si reprezentantii profesiilor liberale, ai industriei si comertului, dar si un numar mare de ofiteri inferiori, chemati anume ca dansatori. Balul regal reprezenta si un prilej pentru acordarea distinctiilor si decoratiilor de catre suveran slujbasilor tarii si ofiterilor.

Invitatiile la balul regal dadeau multa bataie de cap maresalului Curtii, deoarece in unele cazuri se puteau ajunge la certuri care, degenerand, se transformau in dueluri. Regele era foarte sever cu moralitatea doamnelor, unele fiind sterse de pe listele de invitati. Asa a patit Nika Nenciu, fiica unui foarte bogat negustor bulgar, sotia avocatului Petrache Gradisteanu, boier de vita veche. De fapt, Nika a avut de-a lungul vietii trei soti si nenumarati amanti.

Cu toate ca lumea buna trata cu oarecare dispret balurile Palatului, din cauza, considera ea, prea multor invitati si a lipsei de selectie, nimeni n-ar fi lipsit, iar orice doamna cu pretentii s-ar fi simtit lezata daca, a doua zi, nu si-ar fi vazut numele in cronica mondena a lui Misu Vacarescu, Claymoor, cum se semna acesta in L'Independance Roumaine.

Toate evenimentele legate de Anul Nou si Sfantul Vasile la Curtea Regala aveau in afara Palatului o multime de spectatori. Bucurestenii de rand, doritori sa le vada pe Majestatile Lor si sa le aclame, ieseau pe orice vreme, oricat de rea, sa intampine cortegiul regal spre Mitropolie. Prezenti erau si in drumul demnitarilor ce veneau sau plecau de la Palat. Seara, oamenii se adunau in Piata Palatului si priveau cu nesat la calestile, cupeurile ori saniile invitatilor, dar si la invitatii infofoliti in blanuri scumpe, iar cand balul incepea, nu puteau decat sa viseze la toata frumusetea si luxul ce se desfasurau inauntru, privind spre ferestrele stralucitor iluminate ale Palatului si ascultand crampeie din discursurile barbatilor, intrerupte de rasetele ori remarcile femeilor, totul acoperit de acordurile violonistilor.

La mahala

Dintre colindele si traditiile specifice Anului Nou fac parte Sorcova, Vasilca si Plugusorul. Cu sorcova mergeau mai mult copiii. Sorcova era confectionata din flori din hartie colorata cu care sorcoveau mai intai pe cei din casa: parinti, bunici, unchi si matusi, iar apoi se duceau si pe la vecini si cunoscutii din mahala. Ca rasplata pentru sorcovit, primeau covrigi, prajituri, cozonac, mere si portocale.

Dimitrie Pappasoglu (in Istoria fondarii orasului Bucuresti) povestea ca de Anul Nou se primeau copii in casa "cu buchete de flori" si atingeau pe cei din casa cu buchetul, urandu-le "toate fericirile". "In aceasta zi a Anului Nou, se imparteau recompensele la toti slujbasii, precum si la servitorii caselor noastre."

In mahalale, odata cu venirea Anului Nou, copiii mergeau cu Plugusorul, considerat a fi unul dintre cele mai vechi si mai frumoase obiceiuri. Se povesteste ca, odinioara, pe la barierele Capitalei veneau cei din satele din jur cu cate un plug impodobit cu crengute de brad si cu "stegulete din stergare". Plugul era tras de boi cu coarnele aurite si legate cu panglici de diferite culori si mergea alene prin oras, oprind din loc in loc spre a ura targovetilor an imbelsugat si cu fericire, In acelasi timp, doi-trei flacai pocneau naprasnic din bici, iar un altul manevra un buhai. Colinda Plugusorului era un fel de balada in care se proslavea asezarea stramosilor nostri romani pe aceste meleaguri, precum si diversele munci ale pamantului, impreuna cu urarea de recolta imbelsugata. Bucurestenii de pe drum ori din curtile in care intrau cei cu Plugusorul se bucurau de trecerea alaiului.

In Bucuresti exista obiceiul ca tiganii sa umble de Anul Nou, in ziua de Sfantul Vasile, cu o capatana de porc cu un mar in gura, asezata pe o tava plina cu oglinzi, cu panglici, verdeata, bani si flori de hartie colorata. Se mergea la casele oamenilor, care daruiau cu bani pe purtatorul acestui trofeu.

Acesta era un obicei vechi, de care astazi nu se mai stie si care pomenea de taierea porcului si judecarea lui inn cer. Cu el umblau doar lautarii tigani si bucatarii domnesti, care erau tot tigani. Se spune ca acest obicei al etnicilor tigani reprezenta o incercare a lor de integrare. De altfel, se considera ca e specific culturii lor orale. Daca, inainte, urarea se rostea in tiganeste, treptat a inceput sa fie spusa in romaneste. Este povestea scroafei, care, judecata de Maica Domnului si de Fiul Sfant de ce este asa grasa, raspunde ca mai intai s-a hranit la munte cu jir si ghinda, apoi a coborat, a baut apa si a mancat doua verze dintr-o gradina, pana cand romanii au vazut-o. Au prins-o si au omorat-o, luand ei slanina, iar tiganii capatana, pe care au imbodobit-o frumos si au adus-o boierilor, pentru a fi daruita cu bani, cu un colac si cu o vadra de vin.

Toate aceste obiceiuri de Anul Nou, de care cei de odinioara se bucurau din plin, ori au disparut, ori inca dainuie destul de palid si denaturat la oras. Acum Revelionul e noaptea in care nimeni nu doarme. Este noaptea petrecerii si a bucuriei, in care Noul An trebuie intampinat cum se cuvine. Cu sampanie, veselie, focuri de artificii si masa cat mai imbelsugata. Ori, in ton cu noua moda, in strada.

http://razvratirea.blogspot.com/


Obiceiuri de Craciun: Cadourile


Initial, cuvantul cadou, ce provine din termenii latini caput si derivatul sau capitellus (varianta provensala capdel), desemna capul, seful unei comunitati si nu avea deloc vreuna dintre conotatiile de astazi. Mai apoi, la inceputul secolului al XVII-lea, definea infloriturile ce infrumusetau un discurs si, mai tarziu, o mica atentie (chiar o serbare) acordata unei doamne dupa care iti suspina inima.

Printre cele mai timpurii atestari ale obiceiului de a oferi un mic dar se numara traditiile romane dedicate sarbatorii Saturnaliilor. Inchinata zeului Saturn, vechiul ocrotitor al agriculturii, era celebrata in luna decembrie si dura, la inceput, o singura zi (dupa marturia autorului latin Macrobius), respectiv 17 decembrie. Din timpul lui Cezar s-a extins la trei zile (17-19 decembrie).

Se pare ca traditia oferirii de cadouri in perioada Saturnaliilor coboara in indepartatele timpuri ale epocii Sabinelor, cand se obisnuia sa se taie ramuri verzi pentru a fi daruite. Cei bogati oferea daruri celor saraci, iar servitorii - stapanilor. Uneori, comunele ramuri erau inlocuite de unele mai rare, precum cele de vasc, ramuri de maslin sau de laur.

Membrii aristocratiei ofereau si alte mici atentii: amfore pline cu vin, cosuri cu bunatati, dulciuri sau flori. Daca, initial, acestea erau date fara niciun fel de pregatire sau decorare, incetul cu incetul, a aparut si obiceiul de a infasura fructele in foite de aur sau chiar a oferi medalioane pe care era gravata urarea: Anul care vine sa fie unul fericit! Numeroase alte cadouri, ca si simbolicele opaite de argila, bogat decorate, au fost descoperite in mormintele celor bogati. Si cu prilejul unei alte sarbatori - Matronalia - dedicata zeului Marte, fetele si femeile primeau mici cadouri.

Odata cu trecerea vremii, prinsi de magia sarbatorilor, romanii de rand continua petrecerea, celebrand Sigilariile, vremea cand ii ofereau zeului Saturn mici figurine de lut.

Crestinarea a adus si alte conotatii obiceiului pagan de a oferi daruri: primele ofrande aduse Maicii Domnului de cei Trei Magi: aur, tamaie si mirt.

Apoi, legenda Sfantului Nicolae (secolul al IV-lea) din Patara, cunoscut pentru generozitatea sa, in special, fata de copii, a contribuit la raspandirea traditiei. Pentru a salva trei fete din cetatea Mira, pe care parintele dorea sa le casatoreasca doar pentru bani, a umplut cu trei pungute pline cu aur perechile de sosete ce stateau la uscat deasupra unui foc.

O veche legenda ruseasca povesteste ca, intr-o seara geroasa, o batrana se incalzea in fata unui foc, cand i-au batut la usa trei drumeti straini, care i-au explicat ca urmaresc steaua de la Bethleem pentru a merge sa aduca ofrande copilului-rege care avea sa se nasca. Babusca (bunica in limba rusa) le-a raspuns ca e prea batrana pentru a-i insoti si a ramas langa foc. A doua zi, cuprinsa de remuscari, a umplut un cos cu jucarii si a plecat sa-i gaseasca. Insa zapada, gerul si vantul puternic le strersesera urmele. Asa ca, de atunci, ea depunea un cos plin cu jucarii la usa fiecarei case pentru a cinsti nasterea lui Iisus.

Si alte popoare au traditii asemanatoare. De exemplu, in prima zi a anului, persanii isi ofereau oua simbol al fertilitatii, in timp ce egiptenii mici recipiente. La druizi, se obisnuia sa se ofere plante considerate miraculoase.

Si nasterea reprezenta un bun prilej de daruri. Dupa cum povesteste poetul grec Eschil, inca din secolul al VI-lea i.H., copiilor li se faceau, de ziua lor, cadouri.

Originea sarbatorii Hanuka vine din secolul al II-lea i.H., perioada in care imparatul Siriei, Antiochus (242-187 i.H.) a vrut sa le impuna evreilor celebrarea zeilor greci. Evreii s-au revoltat, iar, ca pedeapsa, soldatii au varsat ulei intr-un templu ce a luat astfel foc. Valvataia a tinut, ca prin minune, opt zile. Iar evreii au reusit sa se razbune pe asupritori. In amintirea acelor momente, pana in ziua de astazi, aprind lumanari pe un candelabru cu opt brate si isi ofera cadouri timp de opt zile.

Despre zeul nordin Odin legendele spun ca impartea, la adapostul noptii, daruri copiilor cuminti. In Norvegia, rolul acestuai le revenea gnomilor, care ieseau din pesterile lor pentru a-si onora sarcina.

In spatiul nipon, obiceiul denumit miyage se refera la oferirea unor mici cadouri cam tot timpul anului persoanelor pe care le intalnesti pentru prima oara sau colegilor, prietenilor sau vecinilor, la intoarcerea din concediu. Inventivii japonezi au in toate magazinele din gari sau aeroporturi pachetele deja pregatite! In general, ele contin specialitati locale, dulciuri sau traditionalul sake. Dar si celor ce fac o calatorie mai lunga trebuie sa li se ofere mici daruri - este obiceiul numit sembetsu. In plus, la intoarcere, cel care a primit trebuie sa ofere celui care i-a dat darul unul de aceeasi ... valoare!

Apoi, de doua ori pe an - in iulie-august, cu ocazia sarbatorii Ohugen si, respectiv, in decembrie, de O-Seibo -, persoanelor fata de care ai o obligatie, ca, de pilda, sefilor, trebuie sa le oferi un mic cadou. Este mai simplu de ales, in general, bauturi alcoolizate, produse alimentare care se pot pastra mult timp, precum ceaiul, zaharul sau uleiurile mirositoare. Dar, niciodata, nu se ofera lucruri in numar par si, niciodata, patru, deoarece simbolul acestei cifre (shi) este un sinonim al mortii.

In limba chineza, ideea de cadou este exprimata prin doi termeni foarte interesanti li, ce desemneaza un ritual, si wu - un lucru material.

Pana spre sfarsirul secolului al XIX-lea, cadourile schimbate intre persoanele adulte in spatiul european erau reprezentate in mare de produse alimentare, precum branza sau ciocolata. Aceasta din urma reprezenta un dar de afectiune sau de pasiune. Precursoarea ciocolatei, bautura asteca xocoatl (un amestec de apa, mirodenii si cacao), era oferita zeilor, ca si conducatorilor, semintele de cacao fiind considerate mai pretioase decat aurul! Se spune chiar ca un sef indian i-ar fi oferit lui Cristofor Colomb un cos cu seminte de cacao, cu care insa navigatorul nu prea a stiut ce sa faca...

Mai tarziu, in 1615, Anna de Austria i-a oferit sotului, lui Ludovic al XIII-lea, un cadou facut din ciocolata. Imparatul Franz Joseph i-a cerut cofetarului sau sef sa-i creeze un tort special, cu cinci etaje, pe care i l-a oferit sotiei.

In 1765, producatorul Cadbury a prezentat pentru prima oara bucatele de ciocolata frumos inchise in cutii elegante, ce au devenit, de atunci, unul dintre cele mai oferite cadouri in lume.

Din a doua jumatate a veacului al XIX-lea, dupa cum o demonstreaza gazetele vremii, au inceput sa fie oferite si alte tipuri de cadouri: lampi, covoare, mic mobilier sau articole de imbracaminte.

Fapt divers: La popoarele germanice, inca din timpul Evului Mediu, exista obiceiul de a oferi sotiilor care au reusit sa ramana alaturi de soti 25 de ani bijuterii de argint, nobilul material reprezentand armonia in care traia cuplul, iar celor care au atins venerabila cifra de 50 - bijuterii de aur.
Prin secolul al XIX-lea se sarbatoreau si primii cinci ani de casnicie - cadoul perfect fiind realizat din ... lemn!

http://razvratirea.blogspot.com/

Obiceiuri de Craciun: Bradul impodobit


Împodobirea pomului de Crăciun este un obicei venit din Occident, cel mai probabil de la popoarele germanice. Încetul cu încetul, acesta a intrat în tradiţia creştină pe la jumatatea mileniului trecut, cu diferite semnificatii - forma triunghiulara amintind de Sfanta Treime, iar podoabele simbolizand cunoasterea si bogatia, precum pomul sacru din Eden.
Impodobirea bradului sau impodobirea caselor cu crengi de brad este de asemenea un obicei preluat de catre crestini. În Evul Mediu, case împodobite cu pomi de Crăciun apar în provinciile Alsacia şi Lorena, dar nu cu ocazia Crăciunului, ci mai degrabă ca cea a Anului Nou. De aici tradiţia se extinde în întreaga Franţă, Spania, Italia şi Elveţia.
De asemenea, este posibil ca pomul de Crăciun să provină de la nordici, care obişnuiau să-şi împodobească casele cu ramuri de brad şi de vâsc. Pomul de Crăciun a pătruns mai târziu şi în Orient, prin intermediul catolicismului.
În Rusia europeană Ajunul Crăciunului era sărbătorit în pădurile de brazi, unde era ales unul ca cel mai frumos dintre toate şi împodobit cu lumânări aprinse, bomboane si jucării.
Bradul împodobit se întâlnea ca pom de Crăciun doar în oraşele din Germania sfârşitului de secol XIX, dar odată cu Primul Război Mondial s-a răspândit pe întreg teritoriul acestei ţări.

Mult inaintea crestinatatii, plantele si pomii care ramineau verzi peste iarna aveau o semnificatie speciala pentru oameni in sezonul rece. In vremuri stravechi, oamenii atirnau crengi deasupra usilor si a ferestrelor, pentru a-i feri de vrajitoare, stafii, spirite rele si boala.
In emisfera nordica, cea mai lunga noapte si cea mai scurta zi cad pe 21-22 decembrie, fenomen numit solstitiul de iarna. In trecut, oamenii credeau ca soarele este un zeu, si ca iarna vine in fiecare an pentru ca soarele s-a imbolnavit si a slabit in putere. Ei celebrau solstitiul pentru ca insemna ca soarele, in sfirsitm, va creste din nou si ca vara se va intoarce.
In Roma antica, solstitiul se sarbatorea printr-o manifestatie numita Saturnalia, in onoarea lui Saturn, zeul agriculturii. Romanii stiau ca solstitiul insemna faptul ca in curind ogoarele vor fi verzi si roditoare. Pentru a marca momentul, ei isi ornau casele si templele cu buchete de plante vesnic verzi.
In nordul Europei, misteriosii druizi , preotii anticilor celti, isi decorau templele cu crengi vesnic verzi ca simbol al vietii vesnice, si impodobeau stejarii cu mere aurii.
Germaniei i se atribuie inceputul traditiei impodobirii brazilor de Craciun asa cum o cunoastem noi, cind in secolul 16 crestinii devotati aduceau pomi impodobiti in casele lor. Unii construiau piramide din lemn, le decorau cu crengi de brad si le impodobeau cu luminari.
Se crede ca Martin Luther King, protestantul revolutionar al secolului al 16-lea, a fost primul care a aprins luminari intr-un pom. Mergind intr-o seara spre casa, a fost uimit de frumusetea stelelor care stralucau printre ramurile padurii de conifere, si ajungind acasa, a vrut sa recompuna scena pentru familia sa, inaltind un brad in mijlocul casei si impodobindu-l cu luminari.
Dar traditia pomului de Craciun a fost tirziu adoptata pe continentul american, datorita puritanilor. Primele dovezi ale pomilor impodobiti dateaza din anii 1830 cind imigrantii germani din Pennsylvania au impodobit brazi, aducind traditia din tara lor natala, Germania. Pentru americani bradul de craciun era un simbol pagin si era greu de acceptat.
Europenii preferau brazi mici, de cca 120 cm, pe cind americanii il decoreaza din podea pina in tavan. Traditia germana impunea impodobirea bradului cu mere, nuci, marzipan, pe cind in statele americane se foloseau prajiturele de casa. Pina recent, brazii de Craciun proveneau din paduri. Acum, exista plantatii speciale. Sunt necesari 7 pina la 10 ani pentru a produce un brad de Craciun.
Luminitele pentru brazii de Craciun au fost ideea lui Edward Johnson, asistentul lui Thomas Edison, in anul 1882, si au inceput sa se produca in masa in anul 1890.
In anul 1900, marile magazine au inceput sa isi impodobeasca brazi mari, iluminati.

Bradul se regaseste in numeroase traditii, nu numai de Craciun. Fiind un pom mereu verde, oamenii l-au asociat cu viata, trainicia, siguranta, prietenia si l-au inclus in toate evenimentele importante ale vietii.
La nastere, se obisnuia ca fiecarui copil sa i se daruiasca un brad, in natura, care ii devenea "frate" si pe care trebuia sa il ingrijeasca pana la moarte.
La nunta, inca exista obiceiul impodobirii unui brad cu ornamente din hartie si fructe, de obicei in curtile casei de la tara. In jurul bradului se organizeaza o mica petrecere care are menirea de a le ura casa de piatra celor care se casatoresc.
In prezent este cel mai indragit obicei de Craciun, datorita simbolurilor care i se asociaza: iubire (pentru ca este impodobit de intreaga familie), bucurie si fericire (pentru ca sub el sunt puse cadourile), magie (se spune ca Mos Craciun nu vine in casele unde nu e brad), viata, trainicie si sanatate (pentru ca este mereu verde, chiar si cand afara e zapada). Practic, bradul a devenit centrul sarbatorilor.

Este de putini cunoscut insa, ca si dacii aveau un cult pentru brad, dar cu inteles total diferit. Bradul era un copac ritual care era taiat la moartea cuiva. Obiceiul inca s-a pastrat in regiuni din Oltenia si sudul Banatului.
Dacii nu faceau asta din tristete, ci din contra, pentru ei moartea era o sarbatoare iar nasterea, prilej de tristete. Prin moarte ei treceau dincolo, la Zamolxis, iar bradul era un semn al "nuntii mortului", care poate fi interpretat drept unirea raposatului cu natura.
Pomul, impodobit aidoma cu cel germanic (adica fructe, flori, panglici) are cam acelasi inteles, de pom al vietii. Simbolul se regaseste de altfel in foarte multe piese de arta populare, precum covoarele sau alte tesaturi.

Simbolurile sacre servesc atât la evocarea principiilor de credinţă, cât şi la istoria credinţei. Ele sunt instrumente puternice de devotament iar prin cristalizarea elementelor religiei credincioşilor, ajută la focalizarea şi dezvoltarea credinţei. De asemenea, ele sunt şi o formă internaţională de comunicare ce depăşeşte barierele de limbă, naţionalitate sau cultură.

Originea cuvântului simbol derivă dintr-un obicei grecesc antic, în care se spărgea în bucăţi o tăbliţă din lut, fiecărui membru revenindu-i, la despărţire, o bucată, pentru ca, la viitoarea întâlnire, aceste bucăţi să se reasambleze, pentru confirmarea identităţii grupului. Astfel a luat naştere cuvântul grecesc sumbolon - "semn de recunoaştere", dezvoltîndu-se de aici şi latinescul symbolum - "simbol". Confucius spunea că "simbolurile reglementează lumea, nu cuvintele sau legile". Însuşi Universul s-a identificat cu OUL, care s-ar fi născut din apa originară izvorâtă din Rai şi pe Pământ, sau POMUL VIEŢII, AXIS MUNDI - "axa lumii", cu rădăcinile pe celălalt tărâm şi cu ramuri ce dădeau flori pe Pământ, vârfurile ajungând până în Rai.
Pomul de Crăciun a devenit un simbol universal şi în zilele noastre este înălţat şi decorat de oameni de orice religie, indiferent de clima ţării de baştină. Originile lui se întind până la păgânism. În tradiţiile norvegiene şi scandinave, copacii veşnic verzi erau decoraţi, iar bradul lui Wotan/Odin a fost ars în onoarea solstiţiului de iarnă (25 decembrie) pentru a sărbători renaşterea Soarelui, pentru a simboliza puterea vieţii care triumfă chiar şi în lunile plictisitoare de iarnă şi pentru a marca sfârşitul vechiului an şi începerea unui alt an. În timpul "nopţilor ciudate" din vremurile păgânilor (25 decembrie - 6 ianuarie), ramuri veşnic decorate cu lumânări erau agăţate în locuinţe pentru protecţie. În antichitate, pinul dedicat lui Attzis şi Cybelei era adesea decorat cu ornamente.

Pomul de Crăciun a devenit un simbol doar în secolul al XIX-lea, simbolizând naşterea şi nemurirea. Pomul de Crăciun îl simbolizează pe Christos ca fiind Pomul Vieţii, în timp ce lumânările îl reprezintă pe Christos însuşi ca fiind Lumina Lumii - şi uneori sufletele şi Soarele, Luna şi stelele Pomului Cosmic. Merele (înlocuite de jucării) au fost folosite pentru decor simbolizând mărul Pomului Cunoaşterii.

Dacă tradiţia copacului de Crăciun, bradul, este relativ recentă, ea rezultă totuşi din fuziunea mai multor tradiţii vechi, dintre care credinţa în puterile naturii reprezentate de verdele etern. Iniţial decorat cu mere roşii, apoi cu flori de hârtie şi ghirlande, el este copacul de sărbătoare şi de speranţă. În aceeaşi zi, o altă tradiţie, cea a buşteanului aprins în cămin şi destinat să ardă vreme de trei zile, exprimă mai multe credinţe, conjugând simbolul copacului cu cel al focului. De cele mai multe ori, acest buştean trebuia să provină de la un copac fructifer şi să fie aprins, în mod ritual, de cel mai tânăr membru al familiei, cu o sursă de lumină nouă, deseori udată cu apă sfinţită, vin sau ulei. Trosnetul acestor flăcări era un mijloc de divinaţie. În plus, cărbunii şi tăciunii lui aveau calităţi protectoare: îndepărtau de casă şi ogor animalele dăunătoare şi te fereau de farmecele vrăjitoarelor; un cărbune mic pus în sicriul unui defunct facilita călătoria spre lumea de dincolo.

În Europa, pe acest fond de credinţe vechi s-au grefat sărbătorile creştine, producând un calendar festiv unde se amestecă cele două aspecte: conţinutul profan şi conţinutul religios se confruntă deseori în sărbătorile familiale şi comunitare cu caracter mixt. În spatele sentimentului de sărbătoare se află experienţa sacrului; prin exaltarea colectivă, sărbătoarea ar fi mijlocul cel mai direct şi cel mai comun tuturor pentru atingerea acestei experienţe. Unul dintre aspectele esenţiale ale timpului sărbătorii - întrucât aceleaşi ritualuri revin la aceleaşi date - este acela de a fi comun unui întreg popor, de a aduna la un loc o întreagă comunitate.

Obiceiuri de Craciun: Colindatorii




Termenul "colinda” este de origine latina si provine de la cuvantul latin "calendae“, derivat din verbul "calare“ ("a vesti“). Astfel, "a colinda" inseamna "a vesti". In vechime, se colinda din seara de 24 decembrie, pana in 25 decembrie. Amintim ca in unele parti se mergea cu colindul pana in Ajunul Anului Nou. Sunt zone unde se colinda mai mult la Anul Nou, cum ar fi Moldova, in timp ce in Transilvania se colinda mai mult la Craciun. Colindatorii sunt chipul ingerilor care au vestit Nasterea Domnului. La colindat se pleaca in ordinea inversa varstei: cei mai mici mai intai, cu Mos-Ajunul: "Buna dimineata la Mos-Ajun...“, ca dupa-amiaza pana pe inserate, cei mai in varsta, mai in puterea noptii sau chiar "noaptea pe la cantatori".

Colindatorii poarta diferite denumiri: ceata de colindatori, ceata de feciori (in Transilvania), ceata de juni (in tinutul Sibiu-Fagaras), bute, butea feciorilor (junilor) (in tinutul dintre Olt si Tarnave), beze (in Campia Transilvaniei si Nasaud), dubasi (in Hunedoara vestica si tinutul Halmagiu-Beius), preuca (in Tara Lovistei), zoritori (in Tara Barsei), caluseri (in zona dintre Sibiu si Strei, intrucat colindatorii ureaza si joaca jocul cu acest nume), etc.

Prin Banat si prin unele parti din Ardeal, copiii care colinda se numesc pitarai. Sunt impartiti pe cete sub con­ducerea unui vatav de ceata. Ei umbla prin sat de la casa la casa, poftind ziua lui Ajun cu adausul: "ca-i mai buna a lui Craciun." E datina ca pitereii, intrand in casa, sa scormone focul din vatra cu betele pe care le poarta in mani.

Prin Muntii Apuseni, in zorii zilei de Ajun, copiii de la 12 la 14 ani, formati in cete de la 5 la 40 de persoane, pornesc in strigari a co­linda pe la case. Cand ajung in curtea gospodarului rostesc :
- Bun ajunul lui Craciun!

iar iesind :
- Noi iesim, Dumnezeu intra!

Prin unele parti din Oltenia, copiii isi fac un steag alcatuit dintr-o prajina lunga, in varful careia leaga o basma, un ban de argint, cateva fire de busuioc si putina tamaie, inchipuind darurile pe care magii le-au adus la nasterea Mantuitorului.

La fiecare casa, urarea este aceasta:
- Buna dimineata la Mos-Ajun!
Ca-i intr-un ceas bun!

Noapte de Ajun este noaptea bucuriei, caci este momentul cand se naste Mantuitorul. Acesta este motivul pentru care colindatorii exclama: "Sculati, sculati boieri mari!", "Ca nu-i vremea de dormit,/ da-i vremea de'mpodobit".

Fiecare gospodar din sat trebuia sa primeasca ceata colindatorilor. Nici o casa nu trebuie sa ramana necolindata, oricat de rea ar fi fost vremea. Se credea ca atunci cand nu se vor mai auzi colinde pe pamant vor iesi diavolii si vor pune stapanire pe lume. Pentru cei care nu deschideau usa colindatorilor, a aparut si o forma de descolindat, care consta intr-o serie de actiuni negative asupra acestora: rosteau formule de urari negativ-umoristice, ori luau poarta si o mutau din loc.

Misiunea copiilor nu se termina odata cu colindatul din zilele de Ajun si de Craciun, caci urmau Steaua, Sorcova si Plugusorul.

Colindele sunt creatii anonime si exprima pe intelesul tuturor invatatura Bisericii despre intruparea Domnului. Este adevarat ca limbajul colindei este unul vechi. Intalnim cuvinte care, din punct de vedere etimologic, nu au inca o semnificatie clara, asa cum este si cazul cuvantului "ler“. Cu toate acestea, mitropolitul Antonie Plamadeala afirma ca "se prind asa de usor si se transmit cu usurinta de la o generatie la alta, tocmai pentru ca au reusit sa prinda cuvintele in cele mai adecvate melodii care raspund sensibilitatii noastre celei mai adanci“.

Ar fi minunat sa fim cu totii in randul vestitorilor, asa cum ne indeamna un colind din Ardeal:
"Voi, acum, copiilor, / Si, voi, buni, parintilor,
Laudati Si cantati, Si va bucurati.
Ca ni s'a nascut Hristos, / Sa ne fie de folos".

Reproduc mai jos un articol foarte interesant, de pe www.muzeultaranuluiroman.ro

Sărbătorile de iarnă
De: Şerban Anghelescu

Perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează a amalgamat vechi sărbători păgâne (Dionisiacele Câmpeneşti, Brumulia, Saturnalia, Dies Natalis Salis Invictis) reinterpretate în perspectivă creştină, ţărănească şi teologală. Un „creştinism cosmic“ după fericita formulă a lui Mircea Eliade, prezidează cele douăsprezece zile unind fervoarea odinioară păgână cu invenţii ludice recente şi cu reprezentanţii dramatice ale Occidentului germanic şi anglo-saxon. Solemnitatea formulelor aulice întâlnite în textele colindelor coexistă cu ilaritatea şi chiar cu obscenitatea, retorica rafinată stă foarte aproape de frenezia mascaţilor. Se produce astfel uniunea rituală între ordine şi dezordine, între superior şi inferior.
În noaptea Sfântului Andrei lupul îşi poate vedea coada, spune o credinţă. Ce era înţepenit devine mlădios. Libertatea lupului, privită simbolic, vorbeşte despre timpul sărbătorii transparent şi flexibil spre deosebire de timpul opac şi rigid de fiecare zi. Numai timpul sacru al sărbătorii permite aflarea rodului, a ursitei, a norocului sau a lunilor ploioase din anul viitor. Doar în acest timp străveziu şi fraged care abia se naşte urările de abundenţă şi strălucire se pronunţă cu şansa împlinirii. Spaţiile separate comunică între ele. Cerurile se deschid fulgerător, duhurile şi morţii umblă printre vii, ard comorile îngropate, vorbesc animalele. Suntem într-o lume deschisă spaţial şi temporal. Domeniul este al comunicării maxime şi aceasta este probabil minunea centrală a sărbătorii. Tot ceea ce era învrăjbit şi separat comunică în întregul sărbătoresc. Distanţele şi diferenţele reapar după încheierea riturilor, dar acum, în plină sărbătoare se creează un An Nou perfect, agrar în cea mai mare măsură fiindcă vorbim despre interesele ţărăneşti, dar agrarul este scânteietor, netrudnic, privit în lumina sacrului. Grâul măcinat în moara fabuloasă a Pluguşorului nu se preface în făină ci în aur, argint şi mărgăritar, iar în actul ritual al semănatului grâul şi secara răsar şi se coc cu o viteză miraculoasă. Comunitatea risipită în treburile cotidiene se concentrează în vremea sărbătorilor şi se arată sieşi într-un imens spectacol. O lume nouă, proaspătă şi superbă construită ritual de toţi pentru toţi se arată şi se aude. Dacă geneza s-a înfăptuit în absenţa omului, fără martori, acum în facerea Anului Nou toţi membrii comunităţii sunt actori şi martori ai începutului sfânt.

În practică, formele de colindat ocupă aproape întreg teritoriul celor douăsprezece zile. Numim colindat orice deplasare a unui grup (ceată) de obicei din centrul satului spre periferia lui, cu obligaţia de a vizita fiecare gospodărie înstărită sau umilă dăruind efectiv vestea Naşterii Domnului, prosperitatea umană, animală şi vegetală, şi primind în schimb din partea gazdelor daruri. Grupuri mobile ating în acest fel locurile fixe conferindu-le sacralitatea în sens originar, şi anume puterea, sănătatea, întregimea.

Colindatul cu măşti

Puterea unei măşti de animal îl scoate pe actorul ritual din rândul oamenilor şi îl include în sfera unei puteri aparent străvechi, divinitatea animală, revelată probabil strămoşilor vânători. Să nu uităm totuşi că în cortegiile rituale de iarnă ursul, capra (brezaia), cerbul sunt conduse în mod explicit de oameni care le laudă, le ironizează, le îndeamnă să joace. Sălbăticiunea ascultă de om aşa cum, în textele pronunţate de colindătorii nemascaţi, tinerii vânători supun sau ucid leul şi cerbul şi aduc prada în sat.
În Moldova şi Muntenia se umblă cu capra de Anul Nou, iar în Transilvania de Crăciun, fără să fie o regulă absolută. Întâlnim şi denumirile turcă şi boriţă care atestă etimologic taurul sau bourul, deşi masca actuală reprezintă capra. O construcţie simplă şi ingenioasă de lemn sau, în mod excepţional, din fire şi bare metalice constituie suportul, „coloana vertebrală“ a caprei care susţine capul cornut cu maxilarul superior mobil. Mânuitorul caprei ascuns sub o pânză de care atârnă fâşii de hârtie colorată sau fire vegetale face să clămpăne fioros, ritmic, botul caprei, ameninţându-i pe spectatori. Salturile acrobatice ale jucătorului de capră, zgomotul fălcilor lovite, sunetul clopoţelului atârnat de maxilar, sclipirea oglinzilor fixate deseori pe „blana“ textilă a caprei, compun o imagine voit ţipătoare, fioroasă şi comică în acelaşi timp, în care preoţii vedeau poate pe drept cuvânt figura diavolului. Textele rostite de purtătorii caprei sunt complet neînsemnate faţă de comportamentul actual al măştii. Moartea simulată a animalului şi bocetul parodic al însoţitorului care comandă jocul i-au determinat pe unii cercetători să creadă în originile dionisiace ale ritului. Ei văd în jocul caprei şi în cel al ursului dramele rituale străvechi în care divinităţile mureau pentru fecunditatea pământului.

aici imi permit o completare: tin minte cateva din versurile colindului cu capra:
"Ta, ta, ta caprita ta,
Vine capra de la munte,
cu steluta alba-n frunte".

Ursul, cunoscut numai în Moldova, implică în cazul cel mai simplu prezenţa omului mascat în urs, condus de un ursar şi de un fluieraş. Ursul mormăie, joacă în două labe sprijinit de un ciomag, simulează moartea şi învie. Ceata ursului (banda) poate fi mult mai numeroasă, atrăgând puiul de urs, ursăriţa, turcul, popa, ţigani, doctor, draci etc.
Căiuţii sau căluşeii sunt construiţi dintr-o covată de lemn găurită la mijloc, articulată cu un cap cabalin tot din lemn, acoperită cu un cearceaf împodobit sau cu lăicere colorate, ornate cu salbe de mărgele şi clopoţei, nasturi galbeni, cordeluţe etc. Jucătorul, îmbrăcat soldăţeşte sau în costum ţărănesc de sărbătoare, intră până la brâu în spărtura covatei pe care o va călări. Căiuţii dansează în casa gazdei în seara de ajun a Crăciunului. Se înscenează o vânzare a calului la care participă un cumpărător bufon şi un doctor veterinar. Ceata sau „echipa calului“ aglomerează îndeobşte într-un amestec carnavalesc turci, harapi, evrei, miri, ciobani, babe.
Malanca din Moldova şi Bucovina reuneşte într-un cortegiu ritual toate măştile şi travestirile din ziua Anului Nou: capră, urşi, căldărari, draci, turci, moşnegi şi babe, cazaci, căiuţi, bungheri, miri şi mirese, boieri, împăraţi, miniştri şi generali, doctori, urâţi, păpuşari, Jieni.

Colindatul propriu-zis

În jocurile cu măşti, cuvântul este dominat de culoare, muzică, zgomot, dans, iar ceata relativ amorfă, nestructurată, impresionează prin figurile exotice, de carnaval. Alogenii (turci, evrei, cazaci, harapi) stau alături de haiduci, demnitari şi diavoli, întrupând tot ce este diferit de omul normal, aşezat, şi invadând brusc lumea obişnuită. Sunt jocurile carnavaleşti ale alterităţii. Cetele colindătorilor propriu-zişi propagă, dimpotrivă, puterea şi rafinamentul cuvântului care nu exclude gestul, dar se situează deasupra lui. Spre deosebire de alaiurile mascaţilor, cetele de feciori colindători sunt structurate ierarhic. Totul se petrece ca şi cum mascaţii ar reprezenta straniul şi haoticul, iar colindătorii cosmosul în sensurile lui primordiale: ordine şi podoabă.
Între 15 noiembrie şi ajunul Crăciunului cetele se organizează şi învaţă (repetă) colindele. Este ales un conducător numit diferit în funcţie de zonă: vătaf, primar, jude, primar, birău etc.
Purtătorul darurilor primite este numit iapă sau cal, desăgar, purcică, măgarul băieţilor. Casierul poartă numele de sameş, cămăraş etc. Organizatorul jocului este fetelarul sau feteluşul. Acestora li se adaugă în unele locuri focarul, supraveghetor al focului din casa gazdei de ceată şi stegarul, care duce steagul cetei.
De obicei se colindă întâi la fereastră, în afara casei, apoi în casă, unde membrii cetei cântă antifonic. Colacul, bucata de carne sau cârnat, sticla cu băutură sunt daruri tradiţionale pentru care colindătorii mulţumesc legănând fiecare dar în parte şi pronunţând urări de mulţumire. Urmează jocul în casă şi ieşirea, şi ea ceremonială, marcată uneori de ,,colinda uşii“. Petrecerea comună a colindătorilor, ospăţul, reuneşte în mod ideal întreaga comunitate. Colindul este fără îndoială un dar făcut gazdelor, care dăruiesc în schimb alimente rituale. Puterea alimentelor constă în istoria pe care o încorporează, în prepararea lor. De aceea „urarea colacului“ conţine, asemenea Pluguşorului, chiar procesul de facere a pâinii. La sfârşit, colindătorii devin ei înşişi gazde şi îi invită pe cei colindaţi să mănânce şi să bea împreună, aşa încât darurile intră efectiv în substanţa fizică a comesenilor şi le întăresc nu numai simbolic comuniunea. Desfacerea cetei, numită „spartul buţii“ sau „îngroparea Crăciunului“, este şi ea ceremonială. Un simulacru de înmormântare a unui flăcău sau a unui buştean prohodit şi bocit de feciorii cetei aduce aminte de îngroparea turcii. Probabil că moartea şi învierea unor vechi divinităţi agrare este încă sensibilă în actul final al colindatului.
Cu excepţia unor urări de prosperitate explicite, textele colindelor rămân enigmatice. O tânără fată moare în holda de grâu după ce culege o floare miraculoasă, tinerii vânători de cerb fac o casă din casele animalului vânat şi o zugrăvesc cu sângele lui, morile subpământene macină argint. Mitologia iniţierii juvenile a alimentat în bună măsură materia colindelor. Atmosfera generală din colinde nu este ţărănească, ci boierească, de curte îmbelşugată. Colindele explicit creştine imaginează naşterea Mântuitorului ca înviere a pădurilor şi câmpiilor uscate, sfinţii ospătează prezidaţi de Dumnezeu şi Crăciun, iar Fecioara îşi caută printre cai şi boi liniştea necesară sfintei Naşteri. Într-un cuvânt, departe de a fi urări directe, colindele propun un limbaj simbolic rafinat al morţii şi învierii, al victoriei în luptă, dar şi a eşecului dramatic în compoziţii apropiate ca sens şi valoare de literatura Evului Mediu occidental.

Colindatul copiilor

Copiii sunt cei care deschid colindatul în ajunul Crăciunului umblând în grupuri cu Moş Ajunul. În unele regiuni, piţărăii, cum sunt numiţi micii colindători, aţâtă focul din vetrele gazdelor şi ocolesc ritual casa, pentru a-i asigura protecţia împotriva răului. Ei urează simplu şi direct, chemând asupra gospodăriilor fecunditatea măsurată în miei, purcei, grâne şi copii.
În dimineaţa Anului Nou se petrece Semănatul. Copiii aruncă în casele colindate boabe de porumb, de grâu şi orez. Eficacitatea este a gestului magic care proiectează seminţele, trezindu-le din latenţă.
Sorcova. În dimineaţa Anului Nou copiii în genere preşcolari sau şcolari în ciclul primar colindă cu o crenguţă numită sorcovă. Cuvântul, de origine bulgară, înseamnă „verde, fraged“. La început, sorcova a fost o ramură de pom înflorit: măr, zarzăr, vişin, păr, gutui. Cei colindaţi sunt atinşi ritmic pe umăr cu nuiaua înflorită şi li se comunică astfel vigoarea şi prospeţimea vegetală. Sunt sorcovite câteodată şi vitele. Gazdelor li se urează să semene cu pomii roditori înfloriţi, cu trandafirul şi cu viţa de vie, să aibă duritatea pietrei şi a fierului dar şi, surprinzător, viteza ucigaşă a săgeţii şi a oţelului.
Steaua. Ritul poartă, ca şi sorcova, numele obiectului emblematic cu care se colindă : steaua, alcătuită din speteze de brad lipite cu hârtie. În centrul stelei apare Ieslea, pictată sau sculptată, care îi adăposteşte pe pruncul Iisus, pe Maica Domnului, pe Sfântul Iosif, păstorii şi magii. Într-un stadiu mai vechi, colidătorii cu steaua purtau costumele orientale adecvate rolului de „crai de la răsărit“. Astăzi, copiii umblă cu steaua fără vreo îmbrăcăminte specială. Textul cântecului elogiază naiv apariţia stelei miraculoase care i-a călăuzit pe regii magi spre Betleem.
Chiraleisa. Deformare ţărănească a sintagmei greceşti „Kyrie eleison“, Chiraleişa sau Chiralexa este un colind al copiilor din regiunile nordice (Maramureş, Crişana, Moldova) şi se petrece în preajma Bobotezei. Gospodarilor li se urează să aibă grâu şi secară de dimensiuni fabuloase, iar peţitorii fetelor să fie numeroşi ca penele pe găină.
Darurile primite de copii, indiferent de natura colindei pe care o pronunţă, sunt aceleaşi: colăcei special preparaţi (colindeţi), mere, nuci, alune, bani.
Vasilca. Eroul-victimă al sărbătorilor de iarnă, porcul, are un prestigiu ritual extrem de palid dacă judecăm după frecvenţa apariţiilor în actul colindatului. Nici mascaţii nu arborează chipuri de porc, nici colindele atât de bogate în scene de vânătoare nu înregistrează porcul. Într-o singură circumstanţă căpăţâna de porc, împodobită cu mărgele şi panglici, aşezată pe o tavă, este purtată de ţiganii fierari, rudari sau lăutari. Vasilca, spune colindul, este scroafa sălbatică atacată de întreaga obşte ţărănească, ucisă şi împărţită după rangul social. Ţiganii se aleg cu căpăţâna, pe care o împodobesc transformând-o astfel, vom spune noi, dintr-un obiect inferior într-unul superior, simbolic, în stare să le procure carnea, darul obligatoriu primit de colindători, de care au fost lipsiţi.
Pluguşorul. Uratul cu plugul sau cu pluguşorul practicat de copii şi de feciori în grupuri separate implică uneori prezenţa fizică a plugului (miniatural sau de dimensiuni normale), buhaiul, instrument care produce sonorităţi amintind mugetul, biciul şi clopotele. Textul, o istorie versificată a facerii de pâine (colac) întruneşte trăsăturile necesare mitului. Recitat în timp sacru, pluguşorul povesteşte despre naşterea pâinii la care participă succesiv aproape toţi membrii comunităţii, iar în cele din urmă colacul este împărţit tuturor. Satul întreg se adună în colacul care îi conţine simbolic pe toţi şi se desface apoi în bucăţile împărţite egal. Trupul pâinii va trăi identic în fiecare dintre actorii şi martorii ritului.
Iordănitul. Flăcăii constituiţi în ceată colindă pe 7 ianuarie, de Sfântul Ion. În fiecare casă iordănitorii ridică fetele de măritat şi copiii simulând magic creşterea, iar unul dintre ei îi stropeşte pe toţi ai casei cu un mănunchi de busuioc. Ceata udă cu apă din râu sau din fântână toţi oamenii întâlniţi în drum. Primesc aceleaşi daruri ca în zilele de Crăciun şi Anul Nou: carne de porc, colaci, băutură. Ritul se încheie cu un ospăţ la care sunt invitate şi fetele.
Teatrul popular
Vicleimul. Vicleimul sau Irozii, după cum consemnează Mihail Kogălniceanu, erau scene religioase reprezentate de fiii marilor boieri la începutul secolului XIX. De provenienţă germanică, Vicleimul (Viflei, Viflain), în versiunile adoptate de ţărani, aduce în joc, cu o solemnitate naivă, scenele evanghelice ale naşterii lui Iisus. Apar Regii Magi care îl înfruntă pe Irod, draci, îngeri, ciobani, Fecioara Maria şi Sfântul Iosif. Conflictul dintre adversarii şi adoratorii Naşterii se exprimă ca într-o dispută infantilă prin exhibarea verbală alternativă a forţei „îngrozitoare“.
PăpuşileJocului grav al Vicleimului îi urma în registrul comic jocul „cu perdea şi fără perdea“, decent sau obscen, al păpuşilor purtate în ladă. Conflictele dintre personaje au miză derizorie de această dată, iar adversarii, spre deosebire de cei din Vicleim, se batjocoresc reciproc. Iscusinţa rezidă în înjosirea oponentului, nu în etalarea puterii. O lumea pestriţă, cu Moş, Babă, Marioara, Vasilache, căldărari, bragagiu, iaurgiu, băieţi, cucoane, soldat, ursar, întrupată în păpuşi, alcătuieşte un amestec carnavalesc al vârstelor, etniilor şi rangurilor similar cu cel al mascaţilor.

Obiceiuri de iarna in judetul Teleorman: au o larga raspandire,incep la 24 decembrie si se termina la 7 ianuarie, marcand trecerea de la anul vechi la anul nou, si fiind legate de activitatea productiva, de bunastarea individului, a familiei si a colectivitatii.
’’Colindatul ’’se desfasura, mai intai, in seara si noaptea dinspre 24 spre 25 decembrie, fiind cunoscut si sub numele de ‘’Mos Ajun’’. La casele cu fete de maritat, flacaii erau cinstiti cu vin, iar fetele ofereau «colacul lui Mos Ajun» unuia dintre flacai, ceilalti colindatori (colindeti sau bolindeti)primind covrigi si nuci. Colindatorii urau gazdelor sanate, belsug si voie buna.
Mai aproape de noi, colindatul a ramas mai ales pe seama copiilor. Colindatul se desfasura apoi, in dupa-amiaza si seara zilei de 31 decembrie, de Anul Nou. Copiii si tinerii in cete mici umblau pe la case cu ‘’Badica Traian’’, cu ‘’Buhaiul’’ si cu ‘’Steaua mascata’’. Ei cantau colinde la ferestre iar inainte de revarsatul zorilor copii mergeau cu ‘’Sorcova ‘’, confectionata dintr-o creanga de pom inmugurit sau busuioc.

O manifestare specifica unor sate teleormanene este cea cunoscuta sub numele de ‘’Cloapetele’’, care se practica si in seara de Anul Nou, cand baietii de scoala, in cete de cate 2-3, trosnesc din bice si suna din clopote in fata caselor.
‘’Plugusorul’’este un alt obicei care a imbracat, in timp, forme complexe, spectaculoase. Caracterul sau agrar prin excelenta este marcat prin recuzita folosita(plug, buhai, talangi, bice). Textul ‘’Plugusorului’’, lung de peste 500 de versuri, evoca cultivarea pamantului si muncile agricole: aratul, semanatul, seceratul, legatul snopilor, treieratul, sfarsind cu macinatul si coptul painii.

Tot in seara de Anul Nou,in timp ce satul era rascolit de colinde, tinerii umblau pe la case pentru ’’Pusul caciulilor’’, ’’Invartirea inelului’, ’’Insemnatul oilor’’. Cei batrani incercau acum sa afle cum va fi timpul in anul nou, asezand 12 foi de ceapa(corespunzatoare celor 12 luni ale anului), pe care puneau putina sare.

In contextul obiceiurilor de iarna se inscriu si cele de tip spectacular, practicate atat de Craciun, cat si de Anul Nou. Este vorba, in primul rand, de spectacolele cu masti de animale si pasari: ’’Capra ‘’, ’’Ursul’’, ’’Calutul’’, ’’Barza’’. Intre acestea, ’’Capra’’ este cel mai raspandit(in localitatile Plosca, Contesti, Bragadiru, Rosiorii de Vede). Un spectacol de masti este si ‘’Brezoiul’’, intalnit la Tiganesti, Poroschia si Branceni. De o factura asemanatoare este si ‘’Vasilica’’, cu care se umbla de Anul Nou.
‘’Irodul’’, ‘Jianul’’si ‘’Curcanii’’sunt manifestari de tipul teatrului popular, Teleormanul ocupand un loc aparte in zona Munteniei. Cu ‘’Irodul’’umbla un grup format din 9 flacai, cu o costumatie pentru acest obicei cu care se umbla de Craciun, Anul Nou, Boboteaza si de Sf.Ioan Botezatorul. Obiceiul are un subiect religios, in centru caruia se afla regele Irod, cel care a incercat sa-l omoare pe copilul Christos.
Cu ‘’Jianul’’se colinda de Craciun si Anul Nou, el fiind un spectacol de teatru haiducesc, de regula cu 9 sau 12 personaje (in localitatile Plosca, Buzescu, Poroschia, Cervenia). Cu ‘’Curcanii’’ se umbla de Anul Nou, fiind vorba de un spectacol inspirat din Razboiul de Independenta de la 1877-1878. Originea piesei este una livreasca, ea aparand pe la 1900.
La Boboteaza, pe 7 ianuarie se desfasoara ‘’Iordanitul’’, initial o practica cu caracter religios, dar astazi este doar un pretext de apropiere intre fete si flacai. Un alt obicei, a carui origine se plaseaza in antichitatea traco-getica, fiind legat de cultul vitei-de-vie si al vinului, este’’Zarezeanul’’, care are loc in fiecare an in ziua de 1 februarie. Caii sunt impodobiti cu zurgalai si vita-de-vie,iar locul de desfasurare este la camp.

luni, 20 decembrie 2010

Obiceiuri de Craciun: Taierea Porcului


De Craciun porcii se taie in ziua de Ajun, in intaia zi de Craciun sau chiar intr-a doua, cum se intampla prin unele sate din jud. Tecuciu. Prin Muscel sunt sate unde porcii se taie intre Craciun si Sf. Vasile, pazindu-se ca ziua de taiere sa nu fie Lunea ori Vinerea, mai cu seama cand ramane prasila de porci in urma. Altii - satenii obriciti - nu taie porcii decat dupa Sf. Vasile, ca sa nu zaca de lingoare. Prin unele sate din jud. Dolj, porcii se taie de cu noapte, asa ca pan' la ziua totul sa fie gata. Cand injunghe porcul, cel ce-l taie, cei din jur si copiii, isi fac cruce cu sange de frunte si pe obraji, ca sa fie sanatosi si rosii peste an, si zic:

- La anul si la multi ani cu sanatate!

In ziua aleasa, dis-de-dimineata incep sa se auda prin sat tipatul si guitatul porcilor. Toata partea barbateasca din casa - si pe unde nu-i decat barbatul, se ajuta cu cineva din vecini - sar si prind porcul, il culca pe o parte, iar unul care-i mai mester, ii infige cutitul in gat, in asa fel incat pielea sa nu se spintece decat atat cat este latimea cutitului; cu varful cutitului se taie bine venele, ca sa se scurga tot sangele.

La taiere nu trebuie sa stea prin jur dintre acei care sunt milosi din fire, caci se crede ca porcul moare cu mare greutate ; carnea unui asemenea porc nu va fi buna. Pe porc sa nu-l vaiete nimeni, sa nu-i zica "saracul", caci aceasta supara pe Dumnezeu.

Cel ce taie porcul, nu trebue sa criste (sa scrasneasca, sau sa stranga din dinti), ca sa nu iasa carnea porcului tare si sa fiarba anevoie.

Prin unele sate din jud. Neamt, pe unde porcii se taie in ziua de Ignat, se aduna la taiatul porcilor mai multi oameni, da'ntre ei e unul mai bun, de pe a carui mana carnea se fragezeste. Aduna paie, gateje si tuleie de haldan, cu cari fac foc. Apoi, c-un juvat, scot porcul din cotet si acel care e bun de mana, il taie. Unii ii vara cutitul la inima; altii ii taie gatita sau inghititoarea (beregata).

Dupa ce porcul a murit, se pregateste de parlit. Se aduc doua radacini, doua reteveie sau doi butuci, se pun aproape unul de altul la un pas si peste ele se pune porcul culcat pe-o parte. Gospodina vine indata si ii smulge parul de pe coama, de pe gat si de pe spinare, si daca este destul de mare, parul se smulge si de pe coaste, facandu-l apoi manunchiuri: acest par va fi folosit la facerea bidinelelor sau va fi vandut.

Prin Muscel, ca sa nu se stinga samanta porcilor, manunchiurile de par astfel smulse se leaga, se moaie in sangele porcului si apoi se pun la pastrare. Pe-alocuri, picioarele porcului se leaga inainte de a fi asezat la parlit.

Dupa asezarea porcului, se da foc paielor, ciocanilor sau pusderiei de dedesubt, ca sa se parleasca parul; prin unele sate din jud. Valcea, cand se aprinde focul sub porc, se pun intr-insul si cateva graunte de tamaie, ca sa fuga Diavolul departe.

Focul se intretine mereu, dar intr-o masura potrivita, ca sa nu fie prea puternic, caci fiind "prea tare", arde nu numai parul ci si pielea sau soriciul porcului, ajungand astfel la slanina, care se topeste si curge in foc. Parul arzand, se face scrum; acest scrum este dat jos de pe porc cu un bat, ca sa se descopere partile neparlite spre a se parli si acelea.

Cand o parte s-a parlit, focul se muta in cealalta parte, sub pantece, pe spinare, pe gat, pe picioare si pe celelalte parti ale porcului, cu multa bagare de seama, pana cand nu mai ramane nici un fir de par. Daca din greseala a plesnit pielea in vreun loc, acolo se uda indata cu apa rece, ori mai adesea se freaca cu omat, ca sa nu se arda si mai tare.

De caldura, gazele din porc se umfla si pielea se intareste. In chipul acesta, porcul este curatit de par, insa saricul, doricul, cioriciul sau soriciul ii este negru de rapan sau de scrum. De aceea, pentru ca porcul sa se curate de aceasta negreata, se muta pe un strat curat de paie, sau pe niste scanduri,- cum ar fi scoartele carelor, - se uda bine cu apa calda si astfel, dupa ce se inveleste bine cu saci, toale sau alte lucruri, se lasa ca sa se moaie.

Asupra acestui lucru, iata ce inseamna Ion Creanga in Amintirile sale :

"La Craciun, cand taia tata porcul, si-l parlia, si-l oparia, si-l invalia iute cu paie, de-l inadusii, ca sa se poata rade mai frumos, eu incalecam pe porc deasupra paielor si faceam un chef de mii de lei".

Si zilele noastre insa porcul se parleste cu aparate speciale, alimentate cu gaz, astfel incat dispare aproape complet negreata, fumul...dar si farmecul "parlirii" porcului.

Cand se socoteste ca pielea s-a muiat bine, gospodarul incepe sa o rada cu cutitul, dupa care o clateste cu apa calda; si tot astfel, iar se rade si iar se spala, pana cand pielea ramane curata si galbena. Dupa aceasta se pregateste alt strat de paie, dar mai ales alte scanduri, pe care porcul se pune cu pantecele in jos.

Acum incepe grijitul, curatitul, cinatuitul, ciopartitul sau periatul. Intai i se face porcului in frunte o taietura cu cutitul in chip de cruce, zicandu-se ca si la facerea semnului Sf. Cruci :
- In numele Tatalui, al Fiului si al sfantului Duh, Amin!

In unele parti din jud. Teleorman, dupa ce i se face crucea in cap, se presara cu sare, crezandu-se ca numai astfel ii fuge sufletul din cap.

Prin Muscel, dupa ce-i taie picioarele, si i le aseaza pe pantece, i se face porcului la ceafa, in dreptul sirei spinarii, o taietura in chip de cruce pe care altul o presara cu sare urand celor de fata:
- Sa mancati porcii sanatosi !

Prin zona Romanului, crestatura, in forma de cruce se face la spate, si se presara cu sare, ca sa fie carnea bine primita, de Dumnezeu, daca dintr-acel porc se va da de pomana, si ca sa nu se strice.

Dupa aceasta i se taie porcului coada si urechile si se dau copiilor, care asteapta prin jur.

- "Mie are sa-mi deie coada porcului s-o frig, zice Creanga. Si intr-adevar, daca porcul este batran, coada are sub soric si o catime de carne, care nu se poate manca cruda. De aceea copiii ieau aceasta coada, o scrijala cu cutitul din loc in loc si apoi o pun pe jaratec. Dupa ce o frig, o impart intre dansii. Tot astfel fac si cu urechile porcului batran. Daca insa porcul este tanar, purcel, godac, godacel, grasun, grasunel, urechile i le mananca cu totul si tot astfel fac si cu coada, dupa ce o strujesc de pe oase, ramanand astfel in mana cu conul de soriciu numai".
Prin unele parti se crede ca daca se da copiilor care fac pipi noaptea in pat, sa manance coada porcului, vor scapa de aceasta slabiciune.

Porcului i se taie intai picioarele de la genunchi in jos si de la coate in jos, apoi urechile si coada din radacina, daca aceste doua parti din urma n-au fost taiate mai dinainte. Ele se dau gospodinei. Din ele se vor pregati raciturile, aiturile sau piftiile. Dupa acestea se scot soldurile, catesi patru, taindu-se din stinghii, astfel ca din porc nu ramane decat trunchiul cu capul, invelit in slanina. Slanina se despica de-a lungul spinarii si de-a lungul gatului, desfacandu-se cu incetul de pe carnea trupului, ca sa nu se taie din carne. Desfacerea aceasta urmeaza pana sub pantece. Cand insa slanina nu-i groasa, astfel incat pe pantece sa aiba macar grosimea unui deget, cele doua slanini, adica cele doua parti sau jumatati de slanina, se desprind cu totul de pe la mijlocul coastelor.

Dupa desprinderea slaninii se curma capul. Acesta se desface in doua parti, fiecare cu cate o falca. Falcile se taie si dansele in doua bucati, ramanand intinate catre sfarla, avand grija la falca deasupra, care-i la olalta cu capul, sa se scoata creierii nesfaramati.

Prin Muscel, capul se taie inaintea soldurilor si se duce in casa cu ratul in urma, pentru ca sa nu se sparga oalele gospodinei, iar prin alte parti se face acelas lucru, "ca sa fie bine si sa aiba gazda noroc la porci".

Dupa cap, urmeaza sa se scoata :

- iepurele, alcatuit din osul pieptului cu cei doi muschi dinainte;
- iepurasii, cei doi muschi ai spinarii;
- rarunchii;
- cele doua coaste ce se curma din osul spinarii;
- celelalte parti cari mai raman.

Se scot astfel de-o parte maruntaiele, din care se desprinde cu bagare de seama fierea, ca sa nu se sparga, si care se leapada sau se pastreaza pentru leacuri; apoi se cauta chisita, chisitoarea sau besica,- basica udului,- pe care copiii o asteapta, cum spune Creanga, "ca s-o umplu cu graunte, s-o umflu si s-o zuraesc dupa ce s-a uscat, si apoi vai de urechile mamei, pana mi-o spargea de cap". Se dau apoi de-o parte matul, ficatul, bojogii sau plamanii, splina, pecia (invalitoarea de grasime a maruntaielor care la miei se chiama jighir, iar la vitele mari prapur), osanda (lespezile de untura creata), matele si chisea sau stomacul.

Cand sparge bardanul sau bardahanul, toata bagarea de sama a celui ce grijeste este la splina, caci splina arata felul cum va fi iarna si partea (directia) dincotro vine.
Daca partea subtire a splinei este indreptata de pilda spre miazazi, inseamna ca iarna vine de la miazanoapte. Daca splina este mai umflata catre coada, aceasta insemneaza dupa credinta poporului, ca iarna, catre sfarsitul ei, va fi mai grea. Daca-i groasa la mijloc, asta insemneaza ca asprimea iernii va fi in lunile din mijloc. Daca splina este lunga si subtire, si iarna va fi lunga, dar gerurile nu vor fi aspre. Si tot astfel fac gospodarii fel de fel de socoteli.

Cine vrea sa stie greutatea unui porc taiat, sa-i cantareasca numai capul: restul de carne va fi de zece ori mai grea decat capul.

Prin unele parti, gospodarii cred ca pot prooroci si alte lucruri. Astfel prin Muscel se spune ca "din felul cum se arata o bucata de carne asezata in osanza, unii sateni cunosc daca in viitor nevestele lor le vor naste fete ori baieti. Daca in inima se va gasi mult sange inchegat, aceasta insemneaza bani, adica stapanul va avea noroc de multi bani, fie ca va gasi vreo comoara, fie ca-i va castiga in vreo afacere".

Dupa ce maruntaiele "s-au pus la cale", se spala slanina si in urma se curata de bucatelele de carne, care intamplator s-ar fi luat pe dansa. Slaninile se pun intr-o covata sau albie cu apa rece, ca sa iasa sangele dintr-insele; carnurile se spala si se pun cu sare. Intr-alta covata se pun maruntaiele: maiul, bojogii, splina se aseaza intr-alt vas. Barhaiele adica matele, cu chisca, sunt luate de femei, de obicei dupa masa, la curatat, scurtandu-se, spalandu-se pe fata, apoi intorcandu-se si pe dos cu ajutorul unei tevi de trestie ori a unui bat lung aproape de un cot. Prin jud. Valcea acest bat se pastreaza, crezandu-se " ca e bun de intorsuri".

Bezaraul (grasimea de pe mate) daca-i mult, se desface cu incetul; daca-i putin, se lasa pe mate ca acestea sa fie mai grase la mancare.

Matele subtiri vor sluji la umplutul carnatilor sau trandafirilor, facuti cu tocatura de carne si slanina, usturoiata si piperata cu piper rosu pisat si cu piper negru.

Matele groase vor sluji la umplutul galbasilor (calbasi, caltabosi, calmoi, bosometi), cu tocatura amestecata cu pasat facut in chiua. Chisca, adica stomacul porcului, se spinteca, se intoarce pe dos, se curata, se spala, se opareste si apoi i se ia pielita launtrica, dupa o truda nu tocmai mica. Ea se pune in urma la sare si obisnuit se pastreaza pentru ziua de Boboteaza, cand se fierbe si se mananca cu otet.
Prin alte zone stomacul porcului se curata si se pastreaza intreg, pentru ca in el va fi pregatita toba (se va umple cu carne, ficat, sorici, si apoi se va prea bine).

Daca se vede prin carne si prin slanina un fel de basicute, albe ca mazarichea si care pleznesc cand carnea se pune pe jaratec, este semn, pentru cei din casa, dupa credinta lor, ca porcul a mancat zoaie spurcate, cum de pilda ar fi zoaiele de la rufe, care au sapun. Se zice ca acea carne este spurcata. Prin urmare in graba se cheama preotul care citeste si o sfinteste cu agheasma.
Linti face porcul si atunci cand i s-a dat mancare cu ciurul sau cu sita.

A treia sau a patra zi, carnea se scoate de la saramura, se pune la uscare sau la pastrare in pod, sau se afuma, dupa datina si invatatura care o are fiecare gospodar. Prin unele parti, gospodari nu mai parlesc porcii, ci ii jupoaie de piele ca pe vitele mari. Acestia vor folosi pielea de porc pentru facutul opincilor cu par, sau o vor vinde.

La grijitul porcului ia parte indeobeste si gospodina.

Creierii se prajesc pe vatra fierbinte si neteda, dupa ce s-au dat carbunii deoparte.

Rarunchii si cateva bucatele de carne macra se pun in frigare ori se face mancarea obisnuita, care se numeste tochitura sau topitura, si care consta in prajirea din tigaie, cu ceapa marunt taiata, a bucatelelor de carne macra desprinsa de pe slanina. Deci tochitura este foarte grasa si satioasa si prin urmare, multumita ei, se poate linge bietul crestin pana la urechi!

Cei straini de familie si care ajuta la taiatul porcilor, sunt ospatati la aceasta pomana a porcului, cand se si cinsteste cum trebuie!

Taierea porcului este legata si de Ignat (ziua de 20 decembrie): se spune ca in aceasta noapte porcii viseaza cutitul.

Sfantul Ignatie Teoforul este sarbatorit pe 20 decembrie. Se crede ca a fost pruncul luat in brate de Hristos si dat ca exemplu de smerenie ucenicilor Sai (Matei 18, 2-4). Numele "Teoforul” vine de la marturia sa din epistole, unde scrie ca „Il poarta pe Hristos in inima”. Potrivit traditiei, Ignatie a fost episcop de Antiohia, al treilea in succesiune la scaunul episcopal, primul fiind Sf. Apostol Petru, iar al doilea Evodiu, conform marturiilor lui Eusebiu, Origen si Ieronim. Pentru ca nu a lepadat credinta in Hristos, Sfantul Ignatie a fost aruncat in arena si sfasiat de lei, in jurul anului 110, in timpul domniei imparatului Traian (98-117). Particele din moastele sale se afla in Catedrala episcopala din Galati, la Schitul Darvari din Bucuresti si la Manastirea Tismana.

Din nefericire, ceea ce se retine din aceasta zi este doar taierea porcilor. Nu se stie care este originea acestui obicei. Potrivit unor cercetatori, acest ritual al injunghierii porcului nu era facut pentru indestularea familiei cu hrana, caci el amintea de jertfele aduse in antichitate zeitatilor care se nasteau si mureau in perioadele de innoire a timpului calendaristic. De aceea, in ziua de Ignat, fiecarui membru al familiei i se facea o cruce cu sangele porcului si se spunea ca e bine sa vezi sange in aceasta zi.

Iata si cateva explicatii oferite de catre etnolog Ion GHINOIU:

Sacrificarea porcului de Ignat

In vechiul Egipt, desi porcul era considerat un animal dezgustator, oamenii il jertfeau si il mancau, ritual in cinstea zeului Osiris, intr-o anume zi din an. Dupa multe milenii de la atestarea porcului ca divinitate, romanii pastreaza multe elemente ale cultului: il sacrifica ritual la Ignatul Porcilor (20 decembrie), i se imita glasul cu un instrument special, numit surla, apare in folclorul si in jocurile de copii (De-a Poarca, Purceaua) si, mai ales, are o colinda Siva, probabil numele marelui zeu indian, Shiva. Cunoscuta masca a colindatorilor, imbracata si jucata de un fecior (Capra, Turca, Cerbul etc), este inlocuita in colindul Siva cu capul impodobit al porcului jertfit la Ignat. Obiceiul a fost atestat in Europa numai la romani si aromani, iar in Asia la indieni. Important este ca noi ii pastram anumite elemente de cult. Porcul nu se taia numai pentru ca avem nevoie de hrana. Se sacrifica intr-o anumita zi, intr-un anumit fel, iar sacrificiul este ritualizat etapa cu etapa.

Prin ce filiera (greaca, romana, orientala) a ajuns porcul sa fie sacrificat ritual in spatiul etnic romanesc are mai putina importanta. Semnificativ este faptul ca urme extrem de vechi ale ritualului sunt pastrate de romani la cea mai insemnata sarbatoare traditionala, Anul Nou. Ritualul taierii porcului aminteste de jertfele aduse in antichitate zeitatilor care apareau si dispareau, se nasteau si mureau in perioadele de innoire a timpului calendaristic.

Taierea porcilor avea loc intr-o anumita zi, la Ignat (20 decembrie), si intr-un anumit moment al zilei, de obicei in zori sau dimineata. Credinta ca porcul isi viseaza moartea in noaptea de Ignat, prinderea si injunghierea animalului, efectuarea diferitelor semne rituale pe corpul neinsufletit, jumulirea parului pentru confectionarea bidinelelor, parlirea sau jupuirea pielii pentru opinci, taierea corpului in bucati etc. ofereau suficiente momente pentru savarsirea practicilor rituale menite sa preintampine stingerea "semintei" porcilor, sa asigure sanatatea gazdei in noul an, sa alunge spiritele rele, sa prezica vremea pe o perioada mai indelungata de timp, sa fertilizeze ogoarele pentru a obtine roade bogate.

De altfel, functia rituala a sacrificiului este bine evidentiata de informatiile etnografice: "La taiere nu trebuie sa stea nimeni primprejur dintre cei care sunt milosi din fire, caci se crede ca porcul moare cu mare greutate; carnea unui astfel de porc nu va fi buna. Pe porc sa nu-l vaite nimeni" (Pamfile, 1914, p. 118) si altele.

Ignat este, se pare o divinitate solara care a preluat numele si data de celebrare a Sfantului Ignatie Teoforul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor. Sacrificiul sangeros al porcului si ritul funerar de incinerare (parlitul porcului) in ziua de Ignat (Ignis = foc) este o practica preistorica care supravietuieste in tinuturile romanesti extracarpatice. Perechea lui feminina, Inatoarea, este de asemenea asociata cu focul si rugul funerar. Femeile care lucreaza in ziua de Ignat sunt torturate si oparite cu apa clocotita, asa cum procedeaza si Joimarita la Joimari (Radulescu-Codin, Mihalache, 1909, p. 93-95).

A se vedea si http://www.crestinortodox.ro/

Iata si cateva explicatii ale d-nei Prof. dr. etnolog Doina Isfanoni: "ne gandim la porc nu numai ca la animalul care ne hrăneşte, ci şi ca expresie a zeităţii Demeter, zeitatea pămăntului in mitologia greacă şi expresie a fertilităţii, pornind de la prolificitatea extraodinară a animalului. Aceste credinţe vechi au generat in sudul ţării obiceiul Vasilca. La Crăciun se umblă cu capul de porc impodobit pe o tavă şi se colindă. Porcul devine expresia-simbol a tuturor acestor calităţi.
De asemenea, sangele porcului este considerat expresia regenerării, iar in unele sate din Banat sau din Transilvania este adunat intr-un vas in momentul sacrificiului, pentru a face din el fie sangeretele (produs alimentar), fie a face acele pomezi tămăduitoare, pentru a combate diversele beteşuguri la animale precum bovinele, care vor ieşi in primăvară la păşunile de pe platourile alpine".

Imi amintesc inca destul de bine vremea cand veneau colindatorii cu Vasilca: pe o tava era pus capul porcului, parlit si impodobit cu beteala, ramuri de brad si fasii de hartie colorata. Cantau cam asa:
" Silcolo Vasilcolo,
Ce-ai mancat de te-ai ingrasat?
Si ce ghinda am mancat,
Si de-aia m-am ingrasat".

Din pacate nu tin minte mai multe versuri ale colindului, iar atunci cand le-am auzit pentru prima data nu le-am notat sau inregistrat.....

joi, 9 decembrie 2010

Poiana Stanii si Cabana Secuilor


Toate buletinele meteo anunta venirea iernii "pe bune", adica lapovita, ninsori, frig. Daca am sta sa ne gandim putin la primavara, ce-ar fi?! Bine, un fel de primavara cu dinti, cum am vazut noi prin 2005, cand am fost intr-un scurt tur de week-end pe la Poiana Stanii Regale din Sinaia si pe la Cabana Secuilor din Predeal. A fost in aprilie si inca mai erau petice intinse de zapada. Insa peste tot infloreau ghioceii si brandusele!
http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/SinaiaSiPredeal#
Din Sinaia am trecut obligatoriu pe la Cabana Schiorilor (pauza de papanasi) si am urcat catre Poiana Stanii pe o poteca pietruita. Drumul este foarte lejer si cat se poate de placut. bineinteles, am facut nenumarate opriri pentru fotografii si pentru a admira brandusele: unele erau de-a dreptul uriase!
O oprire obligatorie a fost la Stancile Franz Iosef: este un punct belvedere ce nu trebuie ratat. De aici ai la picioare Poiana Tapului si Sinaia. Mie cel mai mult imi place sa urmaresc cu privirea trenurile serpuind pe calea ferata!
"Stancile "Franz Joseph" sunt situate langa cabana Poiana Stanii. Acestea au fost amenajate in timpul domniei familiei regale, cu trepte si cu balustrade, iar de pe terasa acestora se poate admira un segment intins din valea superioara a Prahovei. La stanci se poate ajunge din Poiana Stanii pe o poteca. Sunt considerate un punct de belvedere." http://www.primariasinaia.ro/1_94_Stancile_din_Poiana_Stanei_372.html
"Poiana Stânii Regale face parte din ceea ce se numea Domeniul Regal, adică teritorii deţinute de statul român, date în administrarea Casei Regale. Prin exploatarea echilibrată a acestor domenii, Casa Regală a României se autofinanţa, fără a greva bugetul ţării cu propriile cheltuieli, principiu care se aplică şi astăzi atunci când vorbim despre monarhiile europene.
În Poiana Stânii Regale existau grajduri, o cireadă de 60-70 de vaci selecţionate, de rasă nemţească, locuinţele angajaţilor o cabană mică în stil austriac şi o bisericuţă maramureşană din lemn adusă de Carol II, strămutată la Tekirghiol (unde se află şi astăzi). Poiana era destinaţia favorită a plimbărilor, pe jos sau călare, a membrilor Casei Regale, un loc retras de odihnă, linişte şi meditaţie, dar funcţiona şi pentru protocol, caz în care distinşii invitaţi luau contact direct, în cadrul unor serbări câmpeneşti româneşti, cu tradiţiile, obiceiurile, oamenii locului, dar şi cu mâncărurile specifice (aşa cum s-a întâmplat de pildă la aniversarea din anul 1933, a 50 de ani de la ridicarea Castelului Peleş)." http://www.rotarybvp.ro/belvederile-din-sinaia-poiana-stanii-regale/
Cand am ajuns noi la Poiana Stanii deja incepusera a fi construite vile, vilisoare...spatiile erau ingradite... Asta fata de anul 2000 cand am fost prima data acolo. Nu pot decat sa-mi imaginez cum arata astazi...
De la Poiana Stanii am coborat la Sfanta Ana. Aici am gasit un grup de cativa turisti destul de alarmati...tocmai trecuse ursoaica pe-acolo. Am stat si noi cateva minute, sa ne mai tragem sufletul, si am pornit la drum catre Sinaia; o buna parte din drum este de fapt soseaua care urca din Sinaia catre Cota 1400.
"La baza stancii sfanta Ana, se afla o mica poienita. Peretele cuprindea odinioara icoane din care se mai pastreaza si astazi urme. Mica grota existenta acolo a constituit odinioara adapostul unui pustnic. Stanca se gaseste la intersectia dintre drumul spre Cota 1400 si drumul auto spre Poiana Stanii." http://www.primariasinaia.ro/1_94_Stancile_din_Poiana_Stanei_372.html
A doua zi am petrecut-o in Predeal, de fapt mai mult pe drum catre Poiana Secuilor. Drumul a fost foarte placut...cred ca a durat cam 1 ora si jumatate, pe jos. Am Stat ceva timp la Cabana Poiana Secuilor (alt. 1070 m). Peisajul este superb, relaxant. Iar mancarea de la cabana, servita afara, pe mesele de lemn....o minunatie!!!
Chiar, ar trebui sa mai mergem pe-acolo, candva.....

Cristina si Cristin DUMITRU

luni, 6 decembrie 2010

Traditii si Obiceiuri de Sfantu' Nicolae




Mos Nicolae este o personificare la varsta senectutii, a timpului imbatranit care a preluat din Calendarul crestin numele si data de celebrare ale Sfantului Nicolae (06 decembrie), personaj real (episcop de Myra, mort probabil in anul 342), aparator al dreptei credinte in Isus. In traditiile romanesti Mos Nicolae are atributii straine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zapada care cade la inceputul iernii, pazeste Soarele care incearca sa se strecoare pe langa el spre taramurile de miazanoapte pentru a lasa lumea fara lumina si caldura, este iscoada lui Dumnezeu pe langa Drac, ajuta vaduvele, orfanii si fetele sarace la maritat, este stapanul apelor si salveaza de la inec corabierii, apara soldatii pe timp de razboi, motiv pentru care este invocat in timpul luptelor. In noptile marilor sarbatori, cand se deschide cerul pentru o clipa, oamenii pot sa-l vada stand la Masa Imparateasca in dreapta lui Dumnezeu.
Mos Nicolae imparte astazi, asemanator lui Mos Craciun, daruri celor mici. Mai veche este insa traditia pedepsirii copiilor neascultatori cu nuielusa lasata in incaltarile lor in noaptea de 5/6 decembrie. Ca sfant, Mos Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele decat cu recompensele. Conform traditiei crestine, el pedepsea pe cei care se abateau de la dreapta credinta lovindu-i cu nuiaua peste maini.
Ziua de 6 decembrie incheie ciclul de sarbatori si practici magice, dedicate in special lupilor si spiritelor malefice; acest ciclu a inceput la mijlocul lunii Noiembrie (Filipii de Toamna, Filipul cel Schiop, Ovidenia, Lasatul Secului de Craciun, Noaptea Strigoilor si Santandrei) si incheiat la inceputul lunii decembrie (Zilele Bubatului, Varvara, Mos Andrei), specific unui stravechi inceput de an autohton, probabil Anul Nou dacic.
Santandreiul este plasat intr-un timp sumbru, invaluit de spiritele malefice care devin extrem de violente in "Noaptea Strigoilor". Puterea fortelor potrivnice incepe sa scada dupa miezul noptii, la cantatul cocosilor. Lumea ce parea ca merge spre prabusire este salvata insa in fiecare an de Sannicoara, personaj mitologic imaginat ca un mos cu barba alba, calare pe cal, a carui atributie principala era vegherea portii cerului dinspre apus, pe unde incearca soarele sa se strecoare in tinuturile de miazanoapte.






Sfantul Ierarh Nicolae s-a nascut in localitatea Patara din Asia Mica, in a doua jumatate a secolului al III lea. Participa in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325. Sinodul a condamnat erezia lui Arie, conform careia Isus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. La acest sinod este recunoscut drept un mare aparator al ortodoxiei. Atat de puternic a argumentat Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea o joarda in semn de avertisment.
In colindele romanesti se canta, in plina iarna, despre florile dalbe, flori de mar. Daca ne intrebam de ce de mar, trebuie sa stim ca batranii nostri cunosteau ca acea joarda a Sfantului Nicolae trebuie sa fie una de mar, iar daca aceasta, pusa in apa, va inflori pana la Nasterea Domnului, insemna ca sfantul a mijlocit pentru iertarea celui caruia i-a dat crenguta flori albe.
Sfantul Nicolae a avut masura lucrurilor atat de buna, incat a stiut ca dupa mustrare se cere mangaiere si ca incercarile vietii pot fi pentru unii prea apasatoare. A daruit mult saracilor, a linistit pe intristati, a vindecat cu putere de la Dumnezeu pe bolnavi, aratand lumii slava Tatalui Ceresc. A ramas in seama ierarhul Nicolae o poveste adevarata, dureroasa si miscatoare. Zic cei vechi ca, intr-o zi, a aflat Sfantul Nicolae despre un tata din cetatea Mira care, de durere ca nu are zestre suficienta sa-si marite cu cinste fiicele, planuia sa le ia zilele si apoi sa se omoare, ca nu cumva fetele sale sa fie nevoite sa ajunga batjocura barbatilor avuti. Miscat de durerea tatalui si ingrijorat de soarta fetelor si a batranului, Sfantul Nicolae a poruncit slugilor sale sa ia cateva pungi cu galbeni si sa le strecoare in casa familiei aceleia.

Moare in anul 340, iar din anul 1087, moastele sale se pastreaza la Bari, in sudul Italiei.

Sfantul Nicolae - etimologia

Nicolae este unul dintre numele personale cele mai indragite si mai raspandite. El este format din cuvintele grecesti: nike - victorie, biruinta si laos - popor, si are intelesul de "om ce face parte dintr-un popor victorios". Sarbatoarea lui are si numele de Sin Nicoara, o posibila derivatie din "Sanctus Nicolaus".




Sursa: "Sarbatori si Obiceiuri Romanesti" de Ion Ghinoiu