"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

marți, 30 noiembrie 2010

De Sfantu' Andrei


Speram ca nu ati uitat asta-noapte sa va puneti grau la incoltit! Noi ne-am pus, dupa ce l-am ales de neghina; acum asteptam sa dea coltul graului si sa vedem ce semne are pentru noi anul ce vine.
Dorim sa uram si noi La Multi Ani! tuturor celor care isi sarbatoresc astazi ziua onomastica.
Pentru ca de acum incepe o perioada incarcata de simboluri, traditii si superstitii dorim sa va recomandam un articol foarte interesant, pe site-ul http://www.crestinortodox.ro/, articol ce apartine cunoscutului profesor Ion Ghinoiu.
O sa citit mai jos despre superstitiile legate de aflarea ursitului, de catre fete, in Noaptea de Sfantu' Andrei.
La mine in zona era obiceiul de a-ti pune sub perna un lacat cu cheita, in noaptea de Sfantu'Andrei, urmand sa-l visezi pe cel cu care te vei casatori; recunosc, si eu am pus lacatul, dar n-am visat nimic...cel putin nu pe Cristin, cu care m-am casatorit in 2006.
Dar o prietena a avut o poveste mai interesanta: a facut o turta sarata, asa cum veti citi mai jos; se spune ca cel pe care-l vei vedea in vis ca-ti astampara setea, iti va devenit sot. Ei bine, ea n-a dormit toata noaptea de Sfantu' Andrei, pentru ca s-a dus tot timpul la bucatarie sa bea apa, dupa ce a mancat turta sarata!
Nu stiu daca si voua, dar mie imi plac aceste sarbatori, insotite de traditii si superstitii....
dar il redau si eu mai jos:
"Santandrei este o mare divinitate geto-daca peste care crestinii au suprapus pe Sfantul Apostol Andrei, cel Intai chemat, ocrotitorul Romaniei. El a preluat numele si data de celebrare ale Apostolului Andrei (30 noiembrie), cel care a predicat in primele decenii dupa nasterea lui Iisus pe pamanturile Daciei. El trebuie sa se fi bucurat de mare respect de vreme ce ziua lui de celebrare a inlocuit o importanta divinitate precrestina, personificare a lupului. Numele zeului uzurpat s-a pierdut. Noaptea de Santandrei (29 - 30 noiembrie) si ciclul de innoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristica a Dionisiacelor Campenesti si cu fermentarea vinului in butoaie la popoarele tracice, pastreaza numeroase urme precrestine.
Pana la inceputul secolului al XX-lea se organizau in Colinele Tutovei, in noaptea de Santandrei, petreceri de pomina ale tinerilor, asemanatoare cu Revelionul. Pentru a fi feriti de actiunea malefica a moroilor si strigoilor, tinerii camuflau si ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele si usile casei unde se desfasura petrecerea inainte de lasatul serii. De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, cand strigoii vii (oamenii care se nasc cu caita, cu coada - o vertebra in plus, din legaturi incestuoase etc.) isi parasesc trupurile fara stirea lor, iar strigoii morti ies din sicrie, morminte si cimitire pentru a provoca suferinte oamenilor, pocesc si sug sangele celor vii, leaga sau iau puterea barbatilor, strica taurii, fura sporul vitelor, se joaca cu lupii si ursii etc. In acest timp, petrecerea tinerilor in vatra satului, numita si Pazitul Usturoiului, era in toi. Fetele aduceau cate trei capatani de usturoi, le puneau laolalta intr-o covata pentru a fi pazite de o batrana la lumina lumanarii. Complet izolati de lumea din afara, stapanita de fortele malefice, tinerii se distrau, cantau, jucau, beau, adesea peste masura, mancau, glumeau, ca la un adevarat revelion. Amintim ca aceasta izbucnire de bucurie se desfasura in chiar postul Nasterii Domnului (Postul Craciunului). Dimineata, pe lumina zilei, tinerii ieseau in curtea casei unde covata cu usturoi era jucata in mijlocul horei de un flacau. Se impartea usturoiul si, in mare veselie, se intorceau pe la casele lor. Incepea un nou an. Usturoiul privegheat se pastra ca ceva sfant, la icoana, si se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor si descantecelor etc.
Bocetul Andreiului
La cei vechi, moartea si renasterea divinitatii adorate si deci a timpului anual cu care aceasta se confunda, era substituita de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasare, om si chiar a unui obiect insufletit simbolic). Un obicei care atesta suprapunerea sarbatorii crestine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este obiceiul atestat la romanii din Transnistria numit Bocetul Andreiului. Fetele, dupa confectionarea unei papusi din carpe, numita Andreiu, substitut al anului vechi, o asezau pe lavita (pat) ca pe un mort si o jeleau. Lipseste marele sacrificiu, jertfa rituala a animalului care personifica divinitatea, specifica oricarui inceput de an. Este posibil ca una din traditiile care a migrat din toamna, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstitiul de iarna, sa fi fost sacrificiul porcului. De altfel, unul din numele purtate de lup in zilele lui de celebrare, gadinet, in special la Filipi cand incepe imperecherea pentru inmultire, este purtat si de porcul tanar, numit popular si godin, godinet.
Noaptea strigoilor
Aparitia celor doi sfinti-mosi, Mos Andrei si Mos Nicolae, inceputul iernii si punerea in miscare a haitelor de lupi sunt semne evidente de imbatranire si degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deterioreaza neincetat, ajungand in noaptea de 29 spre 30 noiembrie, in Noaptea Strigoilor, la starea simbolica de haos, cea de dinaintea creatiei. Este o noapte de spaima, intrucat spiritele mortilor ies din morminte si, impreuna cu strigoii vii, "care in aceasta noapte isi parasesc culcusurile lor, fara sa aiba vreo stiinta despre aceasta" (Pamfile, 1914, p. 127), se iau la bataie pe la hotare, raspantii de drumuri si prin alte locuri necurate. Duelurile sangeroase cu limbile de la melite si coasele furate din gospodariile oamenilor se prelungesc pana la cantatul cocosilor, cand spatiul se purifica, duhurile mortilor se intorc in morminte, iar sufletele strigoilor revin in trupurile si paturile parasite fara stiinta lor. In anumite situatii, strigoii se manifestau violent fata de oamenii care nu-si luau anumite masuri de protectie: "Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini. Pentru ca sa nu se poata apropia de case, oamenii, - e grija gospodinelor mai ales -, mananca usturoi in aceasta seara, se ung pe corp tot cu usturoi, sau numai pe frunte, in piept, pe spate si pe la incheieturile trupului. La casa se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea sa intre sau sa se uite in casa, facandu-se semnul crucii si tot astfel urmeaza si la usa si horn, pe unde de asemenea ea crede ca strigoii pot intra si iesi din casa" (Pamfile, 1914, p. 128). Se credea ca sunt si strigoi care nu doreau sa faca rau. Acestia "fac hori pe la raspantiile drumurilor, unde joaca cu strasnicie pana la cantatul cocosilor" (Pamfile, 1914, p. 128). Strigoii sunt de doua categorii: vii si morti. Strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau barbati, care isi parasesc trupurile noaptea, mai ales la Santandrei (Noaptea Strigoilor), Sangiorz si in alte imprejurari. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi in viata sunt diverse: copiii nascuti cu coada (o vertebra in plus), cu tichie, dintr-o legatura incestuoasa, al treilea copil din flori nascut de o femeie etc.
Activitatea lor cea mai intensa este in Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie) cand isi parasesc in somn corpul, ies din casa pe horn sau pe usa, se rostogolesc de trei ori pentru a se intrupa intr-un animal (lup, caine, pisica, porc, berbec, gaina, broasca), incaleca pe melite, butoaie, cozi de matura pentru a merge in locuri numai de ei stiute (intre hotare, raspantii de drumuri, poieni din paduri) unde se intalnesc cu strigoii morti. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de melita, se zgarie, se ranesc pana iese invingator unul din ei, care le va fi conducator un an de zile. Se bocesc unii pe altii, isi vindeca pe loc ranile, se intrupeaza din nou in animale si pornesc spre case inainte de primul cantat al cocosilor. In ajunul Sangiorzului, la Manecatoare (noaptea de 22/23 aprilie), isi parasesc din nou trupurile pentru a merge sa fure mana holdelor, laptele vitelor - sa strice taurii, sa lege sau sa ia puterea barbatilor etc. In cele doua nopti oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, ascundeau melitele, intorceau vasele cu gura in jos, produceau zgomote, ii strigau pe nume, aprindeau focuri, pazeau cu atentie vitele si pasunile etc. In Moldova, noaptea se numea Pazitul Usturoiului si se celebra ca un revelion. Sunt argumente etnofolclorice care sprijina ipoteza ca in aceasta perioada a anului dacii celebrau Anul Nou. Tinerii satului, fete si baieti, se adunau in cete de 10 -12 persoane la o casa mai mare, careia ii ungeau, la lumina zilei, usile si ferestrele cu usturoi. Participantii, care nu paraseau pana dimineata casa, petreceau ca la un revelion: mancau, se cinsteau, adesea peste masura, jucau, glumeau. Dimineata ieseau cu lautarii in curte unde jucau covata cu capatani de usturoi adus de fete si pazit noaptea de o batrana. Petrecerea se incheia cu impartitul usturoiului intre participante care il pastrau la icoana, pentru a-l folosi la vindecarea bolilor, pentru farmecele de dragoste etc.
Strigoii morti sunt spirite ale mortilor care nu ajung in Lumea de dincolo din anumite motive: au fost Strigoi in viata, au fost oameni obisnuiti, dar li s-a gresit sau nu li s-au facut rosturile la inmormantare. Ei se intorc printre cei vii, in special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferinte: aduc moarte, boala, molime in animale, grindina. Dupa locul unde apar si relele care le aduc, strigoii morti pot fi, dupa locul unde actioneaza, de apa si de uscat, de vite si de stupi, de ploi si de foc. In cazul in care prezenta strigoiului se considera evidenta prin efectele produse de acesta (era auzit, visat, apareau anumite semne pe mormant), se proceda la descoperirea si anihilarea lui prin diferite practici de dres sau de destrigoire. Atmosfera devenea si mai apasatoare datorita unei importante zile a lupului fixata de traditie pe data de 30 noiembrie, la Santandrei. In aceasta zi lupul isi poate indoi gatuI teapan, devine si mai sprinten, astfel ca prada, indiferent ca este animal domestic sau om, nu mai are scapare (Pamfile, 1914, p. 135-137). Ca urmare, acum trebuia sa se ia masuri suplimentare de paza a vitelor si sa se efectueze diverse practici magice de aparare impotriva lupilor. Se considera ca nici un alt moment al anului nu era atat de prielnic pentru transformarea oamenilor in pricolici, oameni cu infatisare de lupi sau caini, ca in ajunul si in ziua de Santandrei.
Pricolicii sunt suflete ale oamenilor care isi parasesc trupul in timpul noptii, se rostogolesc de trei ori si capata infatisare de lup sau de alta vietate (caine, porc cal, bivol, pisica, sarpe, broasca). Spre deosebire de varcolaci care calatoresc prin vazduh, pricolicii se deplaseaza pe pamant Ei nu se intrupeaza in vietati sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, randunica, albina). Adesea, sunt oameni din sat recunoscuti dupa infatisarea si comportamentul animalului pricolici. Traiesc putin, cat lupul sau animalul in care se metamorfozeaza. Intr-una din legende pricoliciul este un tanar casatorit care, mergand pe drum cu sotia, se face nevazut, revine sub forma de caine si se repede s-o muste. Nevasta sa se apara cu braul si il alunga lovindu-l cu secera. In final, pricoliciul este recunoscut dupa scamele catrintei ramase intre dinti. In alte legende pricoliciul este fratele cel mic care pleaca de acasa si este recunoscut tot dupa scamele hainelor ramase printre dinti. O data pe an, in Noaptea Strigoilor (29 - 30 noiembrie), s-ar intalni cu strigoii morti, care isi parasesc si ei mormintele, pentru a-si alege, prin lupta, stapanul. Pe timp de iarna ar intra in haita lupilor, ia conducerea si ataca oamenii si turmele de vite.
Pentru pericolul inchipuit ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii si lupii la Santandrei, practicile de prevenire si aparare erau asemanatoare cu cele efectuate la Sangiorz. Informatiile etnografice nu atesta insa la Santandrei aprinderea focurilor, fumigatiile, stropitul si scaldatul cu apa, strigatele si producerea zgomotelor, pomenile pentru imbunarea mortilor iesiti din morminte si altele. Lipsesc, in general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale si ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor si a limbilor de melita sunt mai mult actiuni de aparare pasiva. Fortelor malefice nu li se declara razboi deschis, ca la Boboteaza, Sangiorz, Joimari, Sanziene, intrucat sansa de izbanda era minima in conditiile in care puterea aliatilor, intunericul si frigul, crestea neincetat pana la solstitiul de iarna.
Aflarea ursitei
Ca la orice inceput de an, prisoseau practicile magi ce de aflare a ursitei, adica a viitorului sot. Fata de maritat prepara o "Turtuca de Andrei", turtita subtire din faina de grau, foarte sarata, coapta pe plita sobei si o manca inainte de culcare. Baiatul care venea in vis sa-i aduca apa ca sa-si potoleasca setea urma sa o ceara de nevasta in cursul anului. Alte fete, dupa ce soseau acasa de la Pazitul Usturoiului, semanau cate un catel de usturoi privegheat intr-un cocolos de aluat. Dupa modul cum incoltea si crestea usturoiul semanat, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era insa favorabil si pentru observatii meteorologice si astronomice. Unii batrani, nestiutori de carte dar "cititori" in stele, observau cerul in noaptea de Ovidenie sau de Santandrei si noroceau anul, prevestind daca va fi bogat sau sarac, ploios sau secetos, daca va fi pace sau razboi etc. Obiceiul de a semana in noaptea de Santandrei grau intr-o oala de pamant pentru a interpreta rodnicia ogoarelor in noul an este practicat si astazi.
Acte de divinatie
Spiritele mortilor care misunau pretutindeni la Santandrei, favorizau actele de divinatie. Asemanator altor sarbatori sezoniere de peste an, cele mai preocupate sa valorifice ocazia oferita de Noaptea Strigoilor pareau tot fetele, cu nelipsita lor grija, casatoria. Practicile de divinatie efectuate la fantana, la cotetul porcului, la gardul si poarta gospodariei, la masa incarcata cu usturoi etc. aveau unul si acelasi scop: aflarea ursitului, a calitatilor lui (tanar, batran, frumos - urat, bogat - sarac). Aceste acte magice erau savarsite in taina, de fiecare fata in parte, sau "pe fata", cu participarea mai multor fete.
Elemente de ritual specifice renovarii timpului apar, mai ales in Moldova, la Ovidenie. Acum, ca si la Anul Nou, Sangiorz, Paste se credea ca cerul se deschide si vorbesc animalele; se faceau previziuni si pronosticuri meteorologice, se incepeau vrajile si farmecele al caror punct culminant era atins in noaptea de Santandrei.
Covasa. Bautura rituala
Prin Colinele Tutovei, la Ovidenie sau la Santandrei, se prepara din malai si faina, uneori numai din malai de porumb sau de mei, o bautura fermentata numita covasa. Literatura etnografica descrie doua tehnici de preparare a covasei; din malai si faina sau numai din malai. In primul caz se luau malai si faina, in parti egale, se amestecau si se opareau cu apa clocotita pana se obtinea un fel de terci. Dupa doua ore, amestecul acesta se punea intr-o putina si se turna apa calduta pana se obtinea un lichid vascos ce putea trece prin ciurul cu care se cernea malaiul. Continutul se amesteca foarte bine si se lasa apoi sa fermenteze, la loc caldut, pana a doua zi cand se fierbea, la foc potrivit, intr-un ceaun, pana se mai ingrosa. Gustul bauturii era dulce-acrisor, asemanator cu cel al bragii. Covasa se punea prin strachini sau oale si se impartea prin vecini "pentru ca vacile sa fie laptoase, iar laptele sa fie smantanos" (Pamfile, 1914, p. 145). In alte sate covasa se numea braga si se prepara numai din malai, care se oparea si se faceau patru turte; doua turte se coceau, doua ramane au crude. Dupa ce turtele coapte se raceau, erau framantate intr-o putina, se amestecau cu malaiul ramas necopt si se turna apa clocotita. Continutul se amesteca, se puneau cateva felii de lamaie si se lasa sa fermenteze pana a doua zi, cand era bun de baut. In zona Covurluiului din Moldova Centrala se spunea ca fiecare om "este dator sa manance covasa, in aceasta zi, pentru ca sa fie ferit de strigoi" (Pamfile, 1914, p. 146).
Ion Ghinoiu"

miercuri, 17 noiembrie 2010

Baile Herculane


Intr-una din delegatii, Cristi a ajuns si la Baile Herculane... fara mine. Dar sper sa ajung si eu pe-acolo cat mai curand, pentru ca statiunea, desi lasata in paragina, este de o rara frumusete:

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/BaileHerculane#

Statiunea Baile Herculane este situată în partea de sud-vest a României, la o altitudine de 168 m, la 8 km distanta de granita cu judetul Mehedinti si doar 25 de km de frontiera cu Serbia.
Statiune a fost mentionată sub denumirea „Ad aquas Herculis sacras ad Mediam”.
Are climat de depresiune intramontană, cu influente submediteraneene, sedativ-indiferent; ape minerale izotermale si hipertermale (38-60 °C), slab radioactive, hipotone, cu diferite compozitii chimice:
sulfuroase, clorurate, calcice, sodice;
clorurate, sodice, calcice;
oligominerale.
Posibilităti de tratament: aerohelioterapie, băi termale, în bazin descoperit, băi termale sulfuroase si sărate,în vane si bazine acoperite; buvete pentru cură internă cu ape minerale, instalatii de hidrotermoterapie (si saună), electroterapie, chinetoterapie, hidrochinetoterapie, în bazine; inhaloterapie; cură de teren.

Din statiune se pot face excursii la ruinele băilor romane, Pestera Hotilor(Grota Haiducilor), Grota cu Aburi, Crucea alba, si altele.

Originea Băilor Herculane se întinde pe o durată de aproape două milenii. Bazele statiunii au fost puse în anul 102 d.Ch. de Împaratul Traian, romanii introducând cultul balnear preluat de la greci pe care apoi l-au dezvoltat. Numele statiunii vine de la zeul Hercules, fiul Alcmenei, consemnat în mitologia romană ca patron al izvoarelor termale, simbol al puterii si al echilibrului între forta fizică si cea spirituală.

Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente si statui, închinate zeilor Hercules, Aesculap si Hygieia. Atestarea documentară a statiunii datează din anii 153 d.C., fapt consemnat într-o tabulă votivă din băi: „Zeilor si divinitătilor apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimisi ca delegati romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcându-se nevătămati, au ridicat acest prinos de recunostintă”. În perioada civilizatiei romane, statiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atractie pentru aristrocatia Romei antice. Impresionati de exceptionala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sositi în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules.

Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de multumire aduse zeilor pentru vindecare. După 1718 (Pacea de la Passarovitz) începe istoria modernă si contemporană a Băilor Herculane, în cadrul Imperiului Austriac. Din 1736 începe reconstructia si modernizarea băilor, a căilor de acces, grănicerii bănăteni construind aici majoritatea edificiilor din statiune, care poartă amprenta unui baroc austriac impresionant. Se cuvine să pomenim aici de faptul că în anul 1999, Termele Romane cuprinse în monumentala constructie a hotelului Roman au fost redate, după 2000 de ani, în circuitul turistic astfel încât vizitatorii hotelului au posibilitatea să urmeze tratamentul balnear în aceleasi conditii cu cele ale guvernatorului provinciei, generalul roman Marcus Aurelius Pius. După retragerea administratiei si armatei romane, în timpul împăratului Aurelian, sub presiunea populatiilor migratoare, băile au decăzut mult comparativ cu perioada de strălucirile din vremea romană. În 1736, generalul Andreeas Hamilton, guvernator al Banatului din partea regelui Carol, reclădeste băile si mentionează existenta termelor lui Hercules, Higeea si Esculap. Izvorul cu cel mai mare debit este Hercules, care are emergenta sub Hotelul Roman si acolo se înscrie în hartă Baia nr. 9. Statiunea este vizitată de-a lungul timpului de mari personalităti, între care: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I si împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef si împărăteasa Elisabeta. În 1852 împăratul Austriei considera Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă statiune de pe continent”, iar împărăteasa Elisabeta - pasionata, îndrăgita, distincta si armonioasa Sissi - scrie un jurnal intim în care Băile Herculane sunt o prezentă distinctă si încântătoare. În statiune există Muzeul Nicolae Cena, ale cărui colectii au început să fie constituite începând cu anul 1922.

Existenta neîntreruptă de două milenii a statiunii Băile Herculane a fost favorizată de eficacitatea miraculoasă a izvoarelor termale, fiind socotite un „dar al zeilor” dar si de pitoreasca asezare a statiunii într-o vale adăpostită de munti, de o frumusete aparte. Dotarea tehnico-edilitară de prim rang la un confort de înaltă tinută si bogata diversificare a metodelor de tratament de la cura balneară clasică la diverse metode de fizio si electroterapie, masaje, acupunctură, etc. au conferit acestei statiuni un înalt grad de atractivitate. Multiplele mijloace de recreare si divertisment, restaurante, baruri, terase de vară, bazine de înot cu apă termală, saună, masaj, biliard, etc. - precum si posibilitătile de drumetie si excursii în statiune si pe Valea Cernei, constituie o atractie în plus pentru vizitatorii orasului statiune balneară Băile Herculane.

Sursa: wikipedia

Cele bune,
Cristina si Cristin DUMITRU

Cetatea Rasnov


Intr-o plimbare de week-end din anul 2007 ne-am abatut, inainte de a ajunge la Rasnov, pe la Cheile Rasnoavei.

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/CetateaRasnov#

Peisaj spectaculos, il revedeam pentru a doua oara. Intotdeauna am senzatia ca se insereaza cand intram in chei: stancile aproape se impreuneaza asupra capetelor noastre parca vor sa ascunda soarele. Cand am fost noi pe-acolo, in 2007, erau si o mireasa, un mire, insotiti de fotograf si asistentul sau (care pusese manele la telefon pentru a asigura fondul sonor al filmarilor de nunta). Am asteptat pana au terminat ei acel "film and photo shooting" si ne-am bucurat de frumusetea peisajului. Cand nu s-au mai auzit manele zbarnaind in telefoane, am putut auzi si noi susurul raului ce strabate Cheile Rasnoavei. Stancile acestora sunt strabatute de pitoane, aici putandu-se face catarari si, din ceta am vazut, chiar si bunjee-jumping.
In apropiere se afla si o ferma de cai, unde nu am intrat, din pacate. Insa am reusit sa mangaiem poneii si caii, pentru ca erau la pasune si, mai ales, erau foarte doritori de mere si morcovi.

Din Cheile Rasnoavei am mers la Rasnov, unde am si stat peste noapte. Abia a doua zi, duminica, am vizitat Cetatea Rasnov.

Este o cetate tărănească veche din orasul Râsnov (judetul Brasov). Este una dintre cele mai bine păstrate cetăti tărănesti din Transilvania si a fost construită în secolele XIII-XIV de către locuitorii asezării cu acelasi nume, cu scopul principal de se apăra împotriva atacurilor tătarilor. Aici au fost turnate mai multe cadre ale filmului Nemuritorii (1974) în regia lui Sergiu Nicolaescu.
Fiind o cetate tărănească, ridicată în evul mediu de locuitorii Râsnovului cu scopul de a se adăposti si apăra în vremurile invaziilor vrăjmase, trecutul ei este strâns legat de întreaga dezvoltare istorică a populatiei respective.
În timpul sederii cavalerilor teutoni în tara Bârsei (1211-1225) au fost adusi în această regiune primii colonisti sasi, dintre care o parte au fost asezati la Râsnov alături de populatia românească băstinasă, contribuind prin munca lor la dezvoltarea acestei vechi asezări. Din această perioadă datează si portiunea cea mai veche a cetătii.
Datorită relatiilor permanente cu Tara Românească, orasul Râsnov ajunge un important centru economic si cultural, în anul 1384 fiind ridicată biserica de piatră a obstei romanilor râsnoveni, unul din cele mai vechi monumente arhitectonice din Tara Bârsei.
Documentar, denumirea Râsnovului apare prima dată în anul 1331 sub forma româno-slavă de Rosnou, iar ulterior sub formele de Rosnow (1343), Rasnow (1337) apoi, Rosinov (1377), Rosarum (1388). Denumirea de Râsnov are la bază cuvântul „roz” care înseamnă trandafir, atât în limba latină, cât si în limbile slavă si germană, în epoca medievală trandafirul fiind ales ca emblemă a orasului.
În perioada feudalismului dezvoltat (sec. XIV-XVI) orasul Brasov ajunge cel mai important centru economic din Transilvania, iar alături de el Râsnovul devine al doilea târg din Tara Bârsei, fiind mentionat în documentele medievale ca „târg” având juzii si juratii săi.
Pe lângă viaa agricolă, se dezvoltă meseriile care se organizează în bresle pe ramuri de productie. La Râsnov breasla strungarilor în lemn si a tesătorilor au desfăsurat o bogată activitate, produsele lor, alături de produsele breslelor brasovene, au avut o mare cautare pe pietele târgurilor din Tara Românească. În majoritatea privilegiilor comerciale acordate de domnii Tării Românesti brasovenilor la tratative iau parte si delegatii Râsnovului.
Importanta economică a Râsnovului va creste si mai mult după anul 1427, când regele Sigismund de Luxemburg vizitând orasul si cetatea, i-a acordat dreptul de a tine târg.
Românii râsnoveni posedau în Tara Românească diferite proprietăti printre care „stăpânirea asupra muntelui Baiul”, pe care îl obtinuseră de banul Udriste si Toma postelnicul, fapt confirmat si de Mihai Viteazul care numeste Râsnovul „orasul domniei mele”.
Dezvoltarea orasului Râsnov a avut mult de suferit din cauza pozitiei sale geografice.
Drumul comercial care trecea prin trecătoarea Branului era si o importantă cale de invazie pentru ostirile dusmane, acestea pătrunzând in Tara Bârsei, intâlneau ca primă asezare mai importantă orasul Râsnov pe care deseori îl pustiau.
Marea invazie a tătarilor din 1241, când Tara Bârsei a fost pustiită, precum si invaziile care au urmat, au determinat pe locuitorii Râsnovului să se gândească la construirea unui sistem de apărare cât mai puternic.
Asa se explică necesitatea construirii cetătii tărănesti a Râsnovului în care populatia a fost silită de nenumărate ori să se refugieze, istoria cetătii fiind în mare măsură istoria însăsi a orasului.
Cetatea Râsnov a fost construită prin efortul colectiv al locuitorilor din această asezare ajutati de cei din comunele învecinate, Cristian si Vulcan într-o perioadă când principala ocupatie a acestora era agricultura, din care s-a si numit „cetate tărănească”.
Prima mentiune documentară despre cetatea tărănească a Râsnovului datează din anul 1335când cu ocazia unei noi năvăliri a tătarilor în Tara Bârsei, a fost pustiit întregul tinut, în afară de cetatea de pe dealul Tâmpa de la Brasov si de cetatea Râsnovului, care fiind puternic fortificate au rezistat atacurilor, salvând viata locuitorilor refugiati între zidurile lor.
Începuturile zidirii cetătii au fost stabilite la sfârsitul sec. al XIII-lea de către tăranii râsnoveni, nu are un stil arhitectonic pretentios apropiat de constructia caselor obisnuite, adaptat cerintelor de fortificare. Ca materiale au fost întrebuintate piatra si cărămida. Înăltimea zidurilor este de aproximativ 5m, iar lătimea cea mai mare o prezintă zidul sudic, care nefiind dublat ca celelalte ziduri, în unele locuri are 1,5 m. Zidurile ca si turnurile erau acoperite cu tiglă pentru a preveni incendiile provocate de asediatori.
Traseul zidurilor este neregulat, din cauza terenului accidentat de la marginea culmei dealului pe care îl înconjoară, fapt care imprimă zidurilor cetătii profilul unei masive centuri zimtate. Complexul cetătii tărănesti a Râsnovului cuprinde două curti: una exterioară, în fata zidului estic al cetătii, mărginită de un zid fortificat si dotat cu un turn pătrat denumit „turnul vechi”; una interioară, înconjurată de zidurile si turnurile cetătii. Curtea exterioară, situată în partea estecă a cetătii, servea pentru adăpostirea vitelor, constituind în acelasi timp si un avanpost întărit pentru apărarea cetătii. Ca si alte monumente istorice, si Cetatea Râsnovului are legendele sale. Cea mai interesantă fiind legată de fântana din incinta cetătii, adâncă de 146 de metri, construită în decurs de 17 ani, între ani 1623 - 1640 de doi prizonieri turci, fiind asigurati ca vor fi lăsati să plece în caz că vor reusi să termine fântâna. Prin această fântână locuitorii nu au mai fost obligati să se alimenteze cu apă din afară, putând face fată astfel mult timp năvălitorilor.

Sursa: wikipedia

Si in zilele noastre, cetatea a avut o istorie destul de zbuciumata: s-a prabusit un balcon, cetatea a fost inchisa accesului turistilor...i s-au pus termopane, se voia a fi loc de cazare pentru turisti...ba chiar am aflat ca turistii se vor putea caza in incinta cetatii.
Acum stiu ca cetatea se poate vizita, dar n-am mai ajuns pe-acolo de ceva vreme, din pacate!

Acestea fiind spuse, va dorim vacante placute la Rasnov!
Cristina si Cristin DUMITRU

Pe meleaguri dambovitene: Manastirea Dealu si Curtea Domneasca din Targoviste


Prin 2007 am ajuns la manastirea Dealu, de langa Targoviste. Din pacate oprirea a fost mult prea scurt. Mai ales ca in apropiere este si manastirea Viforata, pe care tare mult ne-am fi dorit sa o vizitam.
Abia curand insa ne-am dat seama ca nu am spus si aratat nimic despre un loc atat de minunat cum este Manastirea Dealu. Dar incercam sa "recuperam" timpul pierdut:

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/ManastireaDealuSiTargoviste#

Mănăstirea Dealu, o mănăstire de maici situată pe un deal din apropierea orasului Târgoviste (6 km N). Drumul principal de acces este, pe ultimii 2 km până la mănăstire, o pantă cu înclinatie mare ce serpuieste până în vârful dealului.
O asezare monastică exista la Dealu în anul 1431, asa cum reiese dintr-un document prin care Alexandru I Aldea îi făcea danie mănăstirii două sate. Mănăstirea initială fusese probabil întemeiată de către Mircea cel Bătrân.
Mănăstirea a fost ctitorită de Radu cel Mare în anii 1499-1501.
Constructia ansamblului a fost terminată în timpul domniei lui Vlădut Voievod, între 1510 si 1512.
Aici călugărul sârb Macarie a instalat prima tiparnită din tările române, din ale cărei teascuri a iesit în 1508 prima carte, un Liturghier.
În anul 1598, Mihai Viteazul a depus în biserica mănăstirii jurământul de supunere fată de Rudolf al II-lea.
Matei Basarab a adus aici tiparnita de la Govora în 1644.
În 1863 mănăstirea de călugări a fost secularizată.
În 1877 fosta incintă monastică a fost transformată în lagăr de prizonieri.
În perioada 1879-1883 a functionat aici o scoală divizionară de soldati, înlocuită între 1890 si 1891 de un depozit de munitie.
Din 1902 fosta mănăstire a servit ca scoală a copiilor de trupă
între 1912 si 1940 ea a adăpostit Liceul Militar "Nicolae Filipescu", unde a studiat si Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul nationalismului-crestin românesc. Clădirile acestui liceu, care înlocuiseră edificiile fostei mănăstiri, s-au prăbusit la cutremurul din 1940.
Clădirile actualei mănăstiri si renovarea bisericii datează din perioada 1953-1955.
Prin grija Patriarhului Justinian s-a creat astfel un asezământ de asistentă socială pentru preoti si călugări bătrâni, care a functionat până în 1988.
Biserica Sf. Nicolae, singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu, este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Tara Românească. Edificiul, dispus pe un plan triconc de tip Vodita II, are proportii zvelte; el măsoară 8 metri lătime si 21,20 metri lungime la o înăltime de 24 metri (fără acoperis)[4]. Pe lângă traditionala turlă pe naos apar aici pentru prima oară două turle pe traveea de răsărit a pronaosului prelungit. Această inovatie va fi preluată de bisericile de la Tutana, Brebu si Gura Motrului.
Fatadele sunt în întregime placate cu piatră fătuită si decorate în două registre cu arcaturi de ciubuce. Acest sistem de decorare în două registre separate de un brâu median va caracteriza monumentele de cărămidă ridicate în cursul secolului al XVI-lea în Tara Românească. În decorul turlelor si cel al fatadei vestice se întâlnesc si ornamente caucaziene, care se vor regăsi mai târziu, cu mai mare densitate, pe fatadele bisericii episcopale de la Curtea de Arges.
Pictura care împodobise initial interiorul bisericii, o operă din 1515 a mesterului Dobromir din Târgoviste în colaborare cu Jitian si Stanciu, nu s-a păstrat. În 1985 biserica a fost repictată de arhimandritul Sofian Boghiu.
Pronaosul bisericii adăposteste mormântul lui Radu cel Mare si racla cu capul lui Mihai Viteazul. Sarcofagele din marmură ale acestor voievozi au fost executate între 1912 si 1913 de Frederic Storck.

Sursa: wikipedia

De aici am ajuns si la Targoviste - a fost pentru prima data, de atunci am mai venit aici de inca doua ori, ambele ocazii la Pastele Cailor (despre care am scris aici) impreuna cu Asociatia Foto Bucurestiul meu drag!
Prima marturie documentara asupra fostei capitale a Tarii Romanesti, Targoviste, dateaza din 1396 si se gaseste in jurnalul de calatorie al lui Johann Schiltberger, participant la batalia de la Nicopole. Nucleul Curtii Domnesti a fost construit in timpul voievodului Mircea cel Batran, fiind alcatuit dintr-un complex de constructii destinate locuirii familiei domnitoare, a demnitarilor Curtii si a slujitorilor acestora.
Turnul Chindiei este un turn construit în secolul al XV-lea, în Târgovişte, care face parte din ansamblul de monumente Curtea Domnească. Turnul a fost construit de către domnitorul Vlad Ţepeş, în timpul celei de-a doua sa domnii, iniţial pentru scopuri militare, clădirea servind drept punct de pază, foişor de foc, dar şi pentru stocarea tezaurului. Actualmente clădirea măsoară 27 de metri în înălţime şi 9 metri în diametru. Între anii 1847 şi 1851 turnul a fost complet restaurat de către domnitorul Gheorghe Bibescu, forma actuală datorându-se acestuia, inclusiv înălţarea sa cu circa 5 metri faţă de construcţia iniţiala.

Intotdeauna imi amintesc de biscuitii Chindia....voi?

Numai bine,
Cristina si Cristin

Meleaguri argesene: Manastirea Namaiesti, Manastirea Cetatuia, Manastirea Corbii de Piatra


Dragi prieteni,

zilele trecute am "rasfoit" prin fotografiile mai vechi pe care le avem. Si am gasit cateva imagini a caror poveste inca nu am spus-o aici, pe blog.

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/ManastiriArgesene#

Poate unii dintre voi stiu: noi suntem si foto-reporteri ai revistei "Vacante si Calatorii". Colaborarea cu ei am inceput-o in septembrie 2007, printr-o relatare a mini-excursiei pe care noi am facut-o in judetul Arges, relatare care s-a concretizat in articolul "Triunghiul magic al crestinatatii romanesti".
In plus, tot in 2007 ne-am cumparat si masina, "Furia Neagra".

Redau mai jos cateva fragmente din articolul amintit mai sus:

"Pornim la drum din Pitesti. Se anunta o zi frumoasa, iar drumul ne conduce prin satele argesene, cu case ce stralucesc in soarele diminetii.
Am plecat cu un traseu bine stabilit, si anume vizitarea manastirilor rupestre Namaiesti, Cetatuia Negru Voda si Corbii de Piatra, aflate la o distanta egala una de cealalta, formind un impresionant triunghi echilateral, cu latura de 20 km.

Prima este manastirea Namaiesti. Situata la altitudinea de 800 m, manastirea este la sapte km de Cimpulung Muscel, in satul Namaiesti, ale carui case inca mai au porti vechi si inalte de lemn. Intrarea in manastire este peste drum de casa memoriala "George Topirceanu". Urcind drumul pietruit, alaturi de credinciosii veniti sa se inchine la Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, zarim silueta alba si zvelta a turlei manastirii, cladita pe un colt de stinca. Prima atestare scrisa a locasului este din 1386, intr–un document prin care Mircea cel Batrin daruia satului din vale aceasta manastire de maicute. Date exacte despre aparitia ei nu se cunosc, dar acesta este farmecul locului: legendele sint cele care dau viata trecutului, nu cercetarile specialistilor. Se pare ca trei ciobani au poposit in aceste locuri si trei nopti au avut cu totii acelasi vis: Maica Domnului le–a aratat locul din stinca unde era ascunsa icoana facuta dupa chipul si asemanarea Sa. In locul acela le–a cerut sa zideasca locas de inchinare in slava si cinstirea Intrarii in biserica a Sfintei Fecioare Maria, Izvor de viata si tamaduire. Biserica este, de fapt, un mic locas de inchinare sapat in piatra, cu picturi sterse, dar unde se gaseste si Icoana Maicii Domnului, una dintre cele mai vechi icoane din lumea crestina. Mergand pe firul istoriei, tot legendele spun ca icoana ar fi fost pictata de Sfintul Apostol Evanghelist Luca, deoarece Maica Domnului ii spusese sa picteze 12icoane, dupa numarul celor 12 Apostoli, si sa o lase pe fiecare in locul unde–i va placea mai mult. Se crede ca Icoana de la Manastirea Namaiesti ar fi apartinut Sfintului Apostol Andrei, care ajungind prin aceste locuri ar fi gasit grota ce li s–a aratat in vis ciobanilor. De aici insa istoria merge mai departe in trecut: dupa parerea unor istorici, grota aceasta, in care a fost gasita icoana, ar fi fost un vechi templu pagan, inchinat lui Zalmoxis. Apostolul Andrei voia sa–i crestineze pe slujitorii acestui cult, numai ca a descoperit grota goala si a rostit: Nemo Est (vorbe ce s–au pastrat pina astazi in numele locului, Namaiesti).

Plecam din Namaiesti si ne continuam drumul pina la manastirea Cetatuia Negru–Voda, dupa ce primim citeva indrumari de la maicutele manastirii Namaiesti. Soseaua este in stare foarte buna si drumul serpuit ne duce ceva mai departe, spre munte. Mergem de–a lungul Dambovitei, la 25 km sud–est de Campulung, si, in satul Cetateni, zarim indicatorul catre manastirea Cetatuia. Langa indicator incepe si podul peste rau, iar cateva femei ne imbie cu zmeura, afine si mure. Lasam masina in parcarea improvizata si trecem podul pentru a putea ajunge la cararea care se ingusteaza si incepe sa suie pieptis muntele. Urcam si din loc in loc descoperim locuri de odihna si cruci ce infatiseaza sfintii parinti din zile trecute. Dupa ce reusim sa parcurgem drumul anevoios, descoperim bisericuta formata din doua pesteri, separate de un perete natural. Si aici istoria se completeaza cu legenda si invers. Se pare ca pe aceste locuri se afla cea mai veche cetate geto–dacica, romanii nereusind sa o distruga, deoarece nu au putut patrunde in munti, iar conform descoperirilor arheologice, acesta reprezenta un important centru social si economic geto–dac. Prezenta dacilor in aceste locuri o simti cind urmezi cararea pe buza prapastiei: in fata iti apare, incremenita in stinca, silueta cavalerului trac, aparator de mii de ani al acestor locuri. Foarte bine conservata, imaginea din stanca a luptatorului trac, calare, te face sa crezi toate legendele si povestile acestor locuri: simti cum n–ai fost niciodata atat de aproape de trecut si incerci sa–ti imaginezi cum cineva a stat in fata stancii, chiar in locul unde stai si tu acum, si a cioplit cu unelte primitive piatra. Locul are insa si alte mistere si legende, pe care ti le dezvaluie, incet–incet. Legenda musceleana povesteste despre urmarirea tatarilor pe aceste meleaguri de catre Negru–Voda, care si–a facut oaste de la Fagaras. Pe ruinele vechii cetati dacice, Negru–Voda construieste o noua cetate si o lasa in stapinirea capitanilor sai, Cotea, Badea si Stoian, care au dat nastere satelor vecine, Cotenesti, Badeni si Stoenesti. La curtea domneasca de la Cetatuia construieste o prima biserica, la poalele muntelui, in 1215. A fost prima biserica din totalul de trei ce alcatuiau un complex unicat de biserici mari de zid, distruse insa din cauza intemperiilor.
Manastirea Cetatuia de astazi are doua hramuri: Izvorul Tamaduirii si Adormirea Maicii Domnului. Se pare ca un izvor miraculos incepe sa curga in fiecare an in data de 16 aprilie din spatele Sfintei Mese si se opreste pe 15 august. Comori pentru credinciosii ce urca pina aici sunt si Icoana Maicii Domnului, facatoare de minuni, dar si sala cu sute de candele care, prin credinta celor care ajung pina aici, nu se sting niciodata. Si asta nu este inca tot: manastirea Cetatuia este singura cu doua hramuri, dar si cu doua altare. Legenda spune ca Marghita, sotia lui Negru Voda,
si–a sapat singura, in stanca, un altar catolic, pentru a se putea inchina si ea in acelasi loc cu sotul sau, de credinta ortodoxa. Si atat de fierbinte si de puternica era credinta celor doi, incat urmele pasilor lor se mai vad inca in pietrele pe care acestia urcau la bisericuta.

Parasim acest loc magic pentru a ne indrepta spre urmatoarea oprire: manastirea Corbii de Piatra. In drumul nostru nu putem insa sa nu facem un popas la Mausoleul de la Mateias, inchinat eroilor din Primul Razboi Mondial. Este foarte bine intretinut, scenele din razboi, manechinele care acum infatiseaza ostasii care au rostit cindva: "Pe aici nu se trece" sunt, in continuare, chiar si dupa ani, impresionante. Medalii si inscrisuri vechi, armele unui ofiter alaturi de casca indoita a unui soldat – toate sint frumos asezate in vitrine.

Pornim iarasi la drum pe DN 73C, Curtea de Arges – Cimpulung Muscel, mergem pina la Domnesti (22 km), apoi urmam o ramificatie la stinga spre Nucsoara (Domnesti – Stanesti – Corbsori – Corbi, 11 km). Zarim, de pe drumul de tara, manastirea Corbii de Piatra: un zid de piatra si o pata alba, stralucitoare. In malul de gresie isi faceau adapost, pe vremuri, corbi uriasi, corbi care au devenit mai apoi simbolul Corvinestilor. Urcam la biserica si acolo gasim o parte din informatiile mult asteptate. Ctitorul manastirii este voievodul Basarab I, dar se pare ca biserica dateaza din vremuri mult mai vechi, vremuri de persecutii ale crestinilor, fiind atestata ca locas de cult ortodox catre sfarsitul secolului II d. Hr. Legatura cu exteriorul se facea printr–o deschizatura in partea de nord, prin care nu se putea intra decat de–a busilea. Prima atestare documentara dateaza din 23 iunie 1512, dar nu coincide si cu momentul infiintarii manastirii. Biserica mai pastreaza inca bucati mari de pictura de inspiratie bizantina, cea mai veche pictura rupestra din tara noastra, de la inceput de secol al XIV–lea.
Aici am cunoscut-o si pe Mama Uta, pe nepoata dansei si sotul acesteia din urma. Oameni primitori si plini de buna-vointa fata de turisti, ne-au aratat uriasul adormit ce se profila in zidul de stanca din spatele casei lor. Am vazut clar corpul uriasului adormit, picioarele si talpile acestuia. Povesti ar fi multe de spus, ba chiar povesti stiintifice, pentru ca s-au luat si probe pentru diverse analize...desigur, dupa toata tavatura, nimeni nu a mai dat nici un semn de viata.
Noi oarecum ne-am bucurat: locurile nu prea pareau atinse de picior "turistic". In plus, mama Uta ne-a invitat si in casa batraneasca, una dintre cele mai vechi din sat: avea peste 100 de ani.
Inainte de plecarea noastra, mama Uta isi reluase indeletnicirile de fiecare duminica: pe prispa casei, citea din Biblia cu litere uriase...vazul incepuse sa-i slabeasca, dar asa putea citi pildele sfinte.
Vizavi iesisera vecinele, pe o banca la poarta, imbracate de sarbatoare, in costume populare argesene: era Duminica.

Lasam in urma acest loc cu sufletul plin si cu sentimentul ca va fi greu de descris experienta prin care am trecut. Aceste locuri pot fi, doar cu greu, si nu pe de–a–ntregul, puse in cuvinte. Trebuie sa mergi sa le vezi, dar mai ales sa le simti. Aici afli despre Zalmoxis, despre credintele si actele de vitejie ale geto–dacilor, aici mergi in istorie pina la capat, pina la primii oameni.

Text & foto: Cristina Dumitru

Sursa: http://www.vacantesicalatorii.ro/portal/

vineri, 5 noiembrie 2010

Adio, Adrian Paunescu

Adrian Paunescu - Ultima zi

Daca vei voi
Cea din urma zi
Sa o traim macar pe ea frumos.
Sa plecam in munti
Unde nu sunt punti
Unde merg si vulturii pe jos.

Sa avem niste vin
Sa dormim putin
Sub anestezii de cavernet
Eu sa te ascult
Si tu sa taci mult
Sa ne depanam viata incet.
Dupa atata timp
Nu pot sa ma schimb
Totusi trebuia sa ma cunosti
Si la cap de zi
Pentru a sfarsi
Plangem amandoi ca niste prosti.
Poate ca-s naiv
Dar te mai cultiv
In Antichitati de sentiment
Piesa noastra in doi
Va avea apoi
Un tarziu zadarnic happy-end.
Eram numai doi
Zilnic numai noi
Drum nici inainte nici `napoi
Cum s-a intamplat
De s-a adunat
Si e toata lumea intre noi.
Rani atatea am
Ca un cal in ham
Care trage greu un car de spini
Si am sa merg la targ
Si am sa imi vand cu sarg
Toate ranile la cap de timp.
Ne mintim mereu
Unul tu sau eu
Are in mana ultimul atu.
Trec la suferinzi
Murmur in oglinzi
La adio la adio tu.
Nu se mai aud
Pasari de la sud
Un curent polar le strabatu
Ca-ntr-un trist halou
Iti rostesc din nou
La adio la adio tu.
Ce a fost a fost
Ce va fi va fi
Uite ca a venit
Ultima zi .



























TE SALUT GENERATIE IN BLUGI - CENACLUL FLACARA