"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

duminică, 17 ianuarie 2010

Vacanta in Bavaria si Tirol (partea VIII)


http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977


Ultima zi de vacanta, 07 ianuarie 2010, am inceput-o cu o vizita la Muzeul Clopotelor. Aici poti incerca sunetele diferitelor clopote lovindu-le cu ciocane, poti asculta cutiute muzicale si multe altele. Exista chiar si o topitorie veche de 400 de ani, unde erau modelate clopotele. Muzeul a primit chiar si Premiul Muzeelor Austriei, asa ca nu trebuie ratat. Se pare ca cel mai vechi clopot a fost fabricat in China, in jurul anului 3.000 i.Hr. Deoarece dragostea pentru clopote era considerata pagana, crestinii le-au acceptat abia in sec. al II-lea d.Hr. Primele clopote au fost aduse in Europa de misionarii crestini, in sec. al VI-lea. Incepand cu sec. al XV-lea sunetul clopotului a putut fi influentat prin forma ce i se dadea. In anul 1732 la Moscova a fost creat cel mai mare clopot din lume: 214 tone. Clopotul se numeste Czar Kolokol, iar materialul necesar a fost topit in 19 furnale. Turnul in care urma sa fie adapostit clopotul trebuia sa fie construit in jurul acestuia, datorita greutatii lui Czar Kolokol. Din pacate, in anul 1737 un incediu a distrus mare parte din oras; a fost distrus si turnul, iar o mare bucata din clopot s-a desprins datorita focului si apei folosite la stingerea incendiului. Timp de un secol clopotul nu a putut fi ridicat din groapa in care ramasese: in 1836 constructorul francez Montferrand a fost adus special la Moscova. Acesta a reusit sa-l ridice, cu ajutorul a 20 de cabluri si alte masinarii, iar astazi clopotul Czar Kolokol se afla la Kremlin, pe un piedestal.
Cel mai celebru clopot din Austria este Pummerin. A fost realizat in 1711 prin topirea a 180 de tunuri turcesti, capturate dupa eliberarea Vienei din asediul otoman in 1683. Clopotul era in biserica Sf. Stefan din Viena cand a fost distrus in cel de-al Doilea razboi Mondial.
Muzeul merita vizitat, are exponate foarte interesante iar atmosfera este cat se poate de placuta!

De aici am mers in Turnul Orasului ce a fost construit intre 1442-1450. In timpurile din vechime a servit drept inchisoare, insa in zilele noastre este doar un loc ce ofera o privelista extraordinara asupra orasului: turlele ascutite ale bisericilor, acoperisurile rosii ale caselor si varfurile marete ale Alpilor - aceasta este minunata panorama ce se deschide in fara ochilor, odata ce ai ajuns sus.

Am mers apoi la Catedrala St. James, Domul, situat in Domplatz. A fost biserica parohiala, ridicata la rang de catedrala in anul 1964. Are doua turnuri impunatoare si un dom asupra corului. A fost construita intre 1717 - 1724 dupa planurile arhitectului baroc Johann Jakob Herkommer, si renovata dupa ce a fost grav avariata in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. In interior are stucaturi realizate de fratii Asam. In partea de nord a altarului poate fi admirat un impunator monument, proiectat de catre Hubert Gerhart pentru arhiducele Maximilian, Mare Conducator al Ordinului Teuton.

Am vizitat apoi biserica iezuita a Vechii Universitati. Este una dintre principalele biserici ale orasului. Este inchinata Sfintei Treimi si este biserica oficiala a Universitatii din Innsbruck.
A fost construita intre 1627-1640, insa constuirea turnurilor in forma lor actuala a fost terminata in anul 1901. Intre 2003-2004 a avut loc renovarea interiorului bisericii, ocazie cu care Sanctuarul principal, care a fost distrus in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, a fost reconstruit, si un nou altar a fost asezat in mijloc.
A fost construita si o noua intrare in cripta, in apropierea usii de acces in biserica. In cripta se afla mormintele iezuitilor care au murit in Innsbruck, precum si mormintele lui Leopold al V-lea si al Claudiei de Medici. In turn este cel de-al patrulea clopot ca marime din Austria, cu o greutate de 9.200 kg; mai mari decat acesta sunt Pummerin din catedrala Sf. Stefan din Viena, Clopotul Sf. Salvator din catedrala din Salzburg si "Friedensglocke" din Moersen.

Ne mai plimbam pe strazi, in cautare de suveniruri pentru noi si cei de-acasa: magneti de frigider pentru colectia noastra, vederi si dulciuri.

La ora 14.38 trenul in care eram si noi se punea in miscare din Gara Innsbruck, catre cea din Munchen; din Munchen urma sa luam avionul Lufthansa inapoi catre Bucuresti. Calatoria cu trenul a durat de aceasta data 3 ore (fata de cea de la venire, care a durat 2 ore, ruta fiind acum alta). Peisajul a fost de-a dreptul spectaculos: prapastii, munti si tuneluri, brazi incarcati de zapada, poduri si iarasi munti. Nici nu am stiut cand am trecut din Austria in Germania, atat doar ca am vazut trambulina pentru sarituri cu schiurile de la Garmish-Partenkirchen. Aici au avut loc Jocurile Olimpice de iarna in anul 1936. Data viitoare vom incerca sa o vedem ceva mai de-aproape!!! Dar mai ales sa asistam la una dintre etapele concursului de sarituri cu schiurile!

Acestea fiind spuse, s-a cam incheiat si vacanta noastra de iarna: una dintre cele mai frumoase, plina de partii, muzee, biserici, munti, carnati, artificii, castele, regi si, mai ales, povesti....


Cu drag,
Cristina si Cristin DUMITRU

Vacanta in Bavaria si Tirol (partea VII)


http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977

Pe 06 ianuarie 2010, la ora 09.00, eram in fata Garii din Innsbruck: urma sa mergem la Muzeul Swarovski. Exista o cursa speciala a muzeului, un autocar pus la dispozitia vizitatorilor sai, cu care am mers gratis pentru ca aveam Cardul Innsbruck. Drumul dureaza aproximativ 30 min. pentru ca muzeul este in afara orasului.
Si am ajuns la muzeu. Suntem intampinati de figura Uriasului cu ochii albastri. Interiorul muzeului, in subteran, este un peisaj ce depaseste orice imaginatie, alcatuit din mii de cristale. Pornim la plimbare, intre vis si realitate. Minunatele camere subterane, create in anul 1995 sub patronajul artistului Andre Heller, gazduiesc o colectie de instalatii fantastice si lucrari stralucitoare ale unor mari artisti. Inca de la inaugurare si pana in ziua de azi Lumile de Cristal continua sa farmece oameni de toate varstele, din intreaga lume, prin inscenari noi si uluitoare. Sala de intrare este o camera a comorilor, de un albastru intens. Opere de arta, din cristal, ce apartin unor artisti precum Keith Haring, Niki de Saint Phalle, John Brekke, Salvador Dali si Andy Warhol inconjoara piesa centrala: Centenarul - un cristal de 300.000 de carate, cel mai mare cristal din lume. Trecem pe langa un perete de cristal cu 11 metri inaltime si 42 de metri latime si ajungem in Teatrul Mecanic: haine, papusi, obiecte de uz casnic. In Teatrul Mecanic al lui Jim Withing acestea prind viata, danseaza si zboara ca prin farmec. Jocul transformarii si posibilitatile oferite de mecanica de inalta precizie isi gasesc expresia artistica in acest spectacol de moda, suprarealist si straniu de frumos. Ajungem apoi in Domul de Cristal unde, in acompaniamentul muzicii lui Brian Enos, lumina se reflecta in mii de directii pe peretii fatetati. In Domul de Cristal, o cupola din 595 de elemente, ai impresia ca te afli in interiorul unui cristal gigantic; vocea suna ciudat, parca a picaturi de apa, iar in peretii de cristal se gasesc incrustate diferite sculpturi tot din cristale. Ajungem apoi in Cristaloscop: formatiuni de cristale mereu schimbatoare alcatuiesc cel mai mare caleidoscop din lume, care se reflecta intr-un cristal cu 440 de fete. Vedem apoi sculptura ce infatiseaza un vis de iarna, Tacerea Luminii: nici zapada proaspat cazuta nu poate fi mai frumoasa decat aceasta lucrare din sute de cristale, opera artistilor Tord Bootinje si Alexander McQueen. In Teatrul de Cristal se ridica cortina pentru un ansamblu viu colorat si magic al scenografei si creatoarei de costume Susanne Schmogner. Ingerul florilor, o planta consumatoare de cristale si soarele ce danseaza cu luna ne fac sa dam frau liber imaginatiei, in compania creatiilor olfactive ale lui Jane Haidachers. Mergem apoi pe Aleea de Gheata creata de Oliver Irschitz, care transforma o incapere intunecata intr-un univers stralucitor: o lumina urmareste fiecare pas, iar sub picioare se formeaza cristale stralucitoare. Ajungem apoi si in camera cu obiectele uriasului ce calatorea prin lume: un toiag, un inel si un acordeon gigantice. Ajungem apoi si la camera unde, in stralucirea a mii de cristale Swarovski, cunoscuta soprana Jessye Norman canta aria de final "Thy hand, Belinda" din aria "Dido si Aeneas", arie ce a fost inregistrata in Domul de Cristal. Vizitatorul poate sa reasculte de fiecare data cantecul in aceasta Camera a Minunilor in care, alaturi de artista, un gigantic cristal de munte din Madagascar emana energia sa enigmatica. Trecem apoi prin Puzzel-ul lui Poseidon: intre lamele de inaltimea incaperii, pietricele colorate de mare si personaje maritime stralucitoare apar in fata ochilor. In camera ce gazduieste creatia lui Fabrizio Plessi fiecare copac are un miez artificial sub forma unei instalatii ce emana flacari si umple astfel de viata invelisul zgrunturos si lemnos. Plimbarea prin padurea fermecata este insotita de licaririle misterioase ale Meduzei-Stat Leviathan, o instalatie de lumini si cristale conceputa de Thomas Feuerstein.
Iesirea afara inseamna parca trezirea dintr-un vis frumos, dar si foarte ciudat!

Am revenit in Innsbruck tot cu autocarul special Swarovski si am luat autocarul Sightseeing (tot gratuit, pentru posesorii de Card Innsbruck). Cu el am mers pana la Bergisel, unde TREBUIA sa vedem trambulina pentru sarituri cu schiurile.
Bergisel are o reputatie destul de sangeroasa, aici avand loc patru batalii ale tirolezilor impotriva soldatilor francezi si bavarezi, in anul 1809. Conducatorul tirolezilor a fost Andreas Hofer si lui i-a fost ridicat monumentul ce-i poarta numele, in anul 1893, pentru a omagia lupta acestuia pentru libertatea Tirolului.
Trambulina pentru sarituri cu schiurile de la Bergisel a fost construita in anul 1925. A fost marita in anul 1964, cu ocazia Jocurilor Olimpice ce au avut loc aici, si adaptata apoi pentru Jocurile Olimpice din anul 1976 cand Franz Klammer a castigat medalia de aur, la capatul unei competitii ce a tinut spectatorii cu sufletul la gura.
Trambulina si zona inconjuratoare au fost reproiectate intre 2001-2002, conform planurilor arhitectei londoneze Zaha Hadid. Noul stadion al trambulinei a fost deschis pe 14 septembrie 2002 si poate primi 28.000 de spectatori. Cel mai important eveniment este Turneul celor 4 Trambuline.
Vizitatorii mai atletici pot urca cele 455 de trepte de la intrare pana la terasa superioara, insa mai comfortabil si mai rapid este modernul funicular. Poate transporta 350 de persoane pe ora si strabate distanta in 2 minute. Din turn vizitatorii iau liftul pana in varf. Fundatia constructiei are un diametru de 16 metri pe 20 metri. Liftul pentru vizitatori ajunge la terasa la inaltimea de 43.50 metri.
Cateva detalii:
- inaltimea turnului: 50 metri;
- cel mai inalt punct: 250 metri deasupra Innsbruck-ului;
- cel mai jos punct: 650 metri deasupra nivelului marii;
- punctul de start: 778.45 metri deasupra nivelului marii;
- viteza de decolare: 92 km / ora;
- capacitate spectatori: 28.000 locuri;
- linia de aterizare: 120 metri;
- record la competitiile de iarna: 134.50 metri, apartinand schiorului german Sven Hannawald (GER).

Dupa ce am plecat de la Bergisel, am pornit cu tramvaiul 6 catre Igls; tramvaiul porneste din oras, din Innsbruck, si urca apoi muntele, pe serpentine inguste si printre peisaje de o extraordinara frumusete. Cand vom reveni in Innsbruck vom face o plimbare dus-intors doar cu acel tramvai!

Din Igls am mers catre statia Patscherkofel Talstation: am luat telecabina pana la statia Mittelstation, unde am schimbat si am urcat apoi, cu o alta, pana la Bergstation, la altitudinea de 1.952 metri. De aici ar fi trebuit sa mai luam telescaunul pentru a ajunge la statia Patscherkofel, la altitudinea de 2.250 metri, insa cum era frig si trebuia sa si platim biletele (6 euro / persoana) am renuntat. In schimb am ramas uimiti de panorama asupra Alpilor, ce se deschidea in fata ochilor la altitudinea de 1.952 metri. Vai si munti, munti si vai, ici-colo cate un palc de case, multe partii de schi ce brazdau versantii muntilor... Soarele iesea putin din nori si transforma totul intr-un peisaj de o ireala frumusete. Nu stiai incotro sa te uiti mai intai!
Aici, la Bergstation, erau si doua restaurante: Siglu Bar si Panorama Restaurant. L-am ales pe cel de-al doilea pentru a savura o supa de taietei, fierbinte, un vin fiert si un punch! Excelent!!! In fata aveam panorama varfurilor Alpilor, supa ce intrecuse toate asteptarile si o caldura placuta ce ne patrundea in corp dupa paharul de vin fiert....
Ce n-as da sa fie astfel de momente in fiecare vacanta...

Ei, dar a trebuit sa coboram in Innsbruck pana la urma. Prima oprire a fost la Acoperisul de Aur (Golden Roof) si muzeul sau. Acoperisul de Aur este cel mai cunoscut simbol al orasului. Friedrich al IV-lea, arhiduce "de profesie", a avut ideea geniala de a construi un astfel de acoperis. Astfel ca la inceputul secolului al XV-lea si-a inceput realizarea visului, aducand astfel orasului Innsbruck cel mai important simbol al sau. L-a construit in onoarea imparatului sau, Maximilian I. Dupa cum se stie, imparatul a fost foarte incantat de un astfel de cadou, mai ales ca ii placea sa stea inconjurat de lux sub Acoperisul de Aur si sa urmareasca activitatea ce se desfasura in piata de dedesubt.Cum nu existau televizoare, cinematografe si radiouri la acea vreme, Maximilian I se distra de minune urmarindu-si supusii in viata de zi cu zi. Am reusit sa vizitam muzeul, destul de micut, dar placut.

Alaturi de Acoperisul de Aur este si frumoasa Casa Helbling. La origini a fost o cladire in stil gotic ce data din anul 1560, la care au fost adaugat frumoase ornamente rococo in anul 1730.

De aici am mers la Muzeul Arsenalului Zeughaus. Fost depozit de arme al imparatului Maximilian I, astazi este un muzeu ce merita vizitat de intreaga familie, fiind si un muzeu al culturii tiroleze si al istoriei locale. Exponatele sale ne-au purtat din cele mai vechi timpuri pana in prezent; nu au fost doar arme, ci si diferite obiecte ce poarta in ele istoria acestor locuri.

Dupa ce am terminat cam tot ce ne trecusem pe lista pentru penultima zi de vacanta, ne-am dus sa mancam. Din pacate pentru noi, in Piata de Craciun casutele erau inchise, ba mai mult chiar, erau demolate. Pe la restaurante erau preturi ce depaseau bugetul noastru.... asa ca, dupa foarte multa vreme, am ajuns sa mancam la Mc'Donalds...Daca ne-am fi gandit mai devreme, ce bine ar fi fost...regretam acum carnatii cu mustar de fiecare seara (desi, sincer, ni se cam luase de ei...)

Va urma

Vacanta in Bavaria si Tirol (partea VI)


http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977

Pe 05 ianuarie 2010, dis-de-dimineata am fost in Gara din Munchen: urma sa plecam la Innsbruck, cu trenul de 07.31. Cumparasem de cateva zile biletele de tren pe ruta Munchen-Innsbruck-Munchen, la pretul de 67.00 euro / persoana / dus-intors. La ducere am calatorit cu un tren EC, un fel de "Sageata Albastra" cu imbunatatiri: toaleta la fiecare vagon, loc foarte mult la picioare si deloc aglomerat; cum trenurile erau destul de dese, nici macar nu aveam locuri prealocate. In aproape 2 ore urma sa ajungem in Innsbruck; astfel ca la 09.23 am fost la destinatie. Aveam rezervari la hotel Hilton, aproape de gara si de centrul orasului. Am cerut camera la un etaj superior, pentru a avea vedere asupra orasului. La receptie ne-au fost blocati 50.00 euro pe cartea de credit - garantie in cazul in care am fi consumat ceva din minibarul pe care il aveam in camera.
Dupa ce ne-am instalat (camera superba, cu ferestre mari prin care se vedeau orasul, muntii si avioanele ce aterizat pe aeroportul din apropiere) am pornit la plimbare.

Acum dar si in zilele ce au urmat am trecut pe langa Arcul de Triumf din Innsbruck.
Imparateasa Austriei, Maria Tereza, a fost atat de nefericita din pricina mortii sotului ei, incat a poruncit construirea unui Arc de Triumf pe principala artera de transport din partea sudica a orasului. Rezultatul a fost un Arc de Triumf in stil roman. Arcul a fost construit in anul 1765 pentru a comemora moartea lui Francis I Stephen de Lothringen (sotul Mariei Tereza), care a decedat in timpul ceremoniei casatoriei fiului sau. Tragedia s-a petrecut la nunta fiului sau, duce de Toscana (mai tarziu imparatul Leopold al II-lea) cu Maria Ludovica de Spania.

De aici ne-am oprit la Centrul de Informare Turistica pentru a mai lua cateva harti, pliante, dar si Innsbruck Card. Foarte utile, aceste carduri asigura accesul la toate muzeele, liniile de transport si partiile din zona, avand o valabilitate de 24h (25.00 euro), 48h (30.00 euro) sau 72h (35.00 euro).

Cu aceste carduri in buzunar am pornit catre linia Nordketten - un fel de telecabina "upgradata" ce facea legatura dintre statia Congress si Hafelekar (2.256 m). Avea si cateva opriri pe traseu, prima dintre acestea fiind la Alpenzoo. Aceasta gradina zoologica si-a deschis portile pentru public pe 22 septembrie 1962. Pana la sfarsitul anului avusese deja 30.000 de vizitatori, iar in anii care au urmat numarul anual al acestora a ajuns la aproximativ 300.000. Alpenzoo este rodul eforturile neintrerupte ale Prof. Hans Psenner Thanks (1912 - 1995) care, la varsta de 50 de ani si-a vazut visul implinit. Situata la o altitudine de 750 metri, aceasta este cea mai inalta gradina zoologica din Europa. Peste 2000 de animale din 150 de specii fac sa merite din plin o vizita la gradina zoologica ce se intinde pe aproximativ 4,1 ha.
Peste tot sunt puncte de observatie ascunse, astfel incat vizitatorul sa surprinda momente cat mai naturale din viata animalelor.

De la Alpenzoo am luat telecabina mai departe si am schimbat-o la statia Hungerburg (860 m), urmand sa ne continuam urcusul cu o elecabina "clasica" pana la statia Hafelekar (2.256 m). Privelistea pe care am avut-o de aici este imposibil de descris in cuvinte: varfuri muntoase, zapada, si un grup de parapantisti. Peste tot in jur se cascau hauri si se ridicau coltii ascutiti ai Alpilor. Privelistea era superba, vremea senina si daca am fi avut ceva mai mult timp, am fi stat acolo o zi intreaga. Erau si schiori care urcau pana aici cu telecabina si apoi isi dadeau drumul cu placile sau schiurile pe partiile destul de abrupte din jur. Nu stiam unde sa privim mai inainte; parca nu ne mai saturam sa tot admiram ceea ce vedeam. Parca nici o fotografie nu ne multumea pentru ca nu reuseam sa surprindem exact ceea ce vedeam noi in acele momente. Absolut superb, parca nici nu ne vedea sa credem ca aveam in fata asa frumuseti!
De aici am coborat apoi la statia Hungerburg, unde erau un restaurant, sezlonguri, mese si banci; erau si foarte multi schiori, de toate varstele, culorile si sexele. Erau si unii atat de mici, incat cred ca nici nu incepusera sa vorbeasca, dar lunecau pe schiuri fara probleme.

Dupa-amiaza am mers sa vizitam Palatul Hofburg din Innsbruck. Initial aici a fost resedinta permanenta a ducelui Leopold al II-lea. In anul 1410 fiul sau, Frederick al IV-lea i-a marit suprafata prin achizitionarea de mai mult teren, iar la sfarsitul sec. al XV-lea Sigismund, fiul lui Frederick al IV-lea este cel ce ii mareste suprafata pana la dimensiunile pe care le are astazi. In anul 1510 Maximilian I reface tavanul salii principale, dar acesta este distrus de incediul din anul 1534. Regele Ferdinand renoveaza sala si ridica acoperisul, cladirea aratand asemanator celei pe care o vedem acum. Conform unor documente din 1536 fata palatului este intarita cu cateva turnuri semi-circulare, deoarece fusese afectata de un cutremur. Maria Tereza este cea care renoveaza palatul ce isi pierde din importanta odata cu stingerea, in Tirol, a liniei regale a Habsburgilor. In 1754 se realizeaza un plan de renovare, sub coordonarea inginerului Johann Martin Gumpp. Celebrarea casatoriei fiului Mariei Teleza, Leopold, urmeaza a avea loc in Innsbruck. Moartea tatalui mirelui, Francis I, ce are loc in timpul ceremoniei, influenteaza decorul palatului: camera in care a murit acesta este transformata in capela. Lucrarile la palat au continuat in 1766 sub supravegherea inginerului Constantin Johann Walter, si au fost finalizate in anul 1770. Decorul interior insa, frescele tavanelor, au fost terminate abia in 1776. Palatul are 4 etaje, iar capela si alte doua sali mai mari ocupa 2 etaje. Palatul Hofburg din Innsruck este o capodopera a stilului rococo din acele vremuri. Intregul complex de cladiri ocupa o suprafata de 5.000 metri patrati si o suprafata totala de 85.000 metri patrati. Are in total 400 de camere, dintre care 30 de apartamente. Familia imperiala si membrii sai au venit des la Hofburg, din sec. al XV-lea si pana in 1918, cand monarhia a luat sfarsit. In acelasi timp, a fost si sediul conducatorilor tirolezi, iar mai apoi al guvernatorilor orasului. In zilele noastre Hofburg-ul este in proprietatea statului austriac.
Aici am vizitat si o foarte interesanta expozitiei dedicata alpinistilor, cataratorilor si iubitorilor muntelui in general.

Am vizitat apoi Hofkirche sau Biserica Curtii. Este absolut impresionanta, datorita mausoleului si statuilor care il strajuiesc.
Este o biserica gotica si a fost construita intre 1553-1563 de catre Ferdinand I spre amintirea bunicului sau, Maximilian I, imparat al Sfantului Imperiu Roman (1459-1519) al carui cenotaf abunda intr-o remarcabila colectie de sculpturi din perioada Renasterii germane. Desi Maximilian I a hotarat, prin testament, sa fie inmormantat in capela castelului Wiener Neustadt, s-a dovedit imposibil a fi construit acolo un monument funerar. Planurile acestuia fusesera facute in detaliu de catre Maximilian I, insa Ferdinand I, in calitate de executant, a ordonat construirea unei noi biserici si manastiri in Innsbruck pentru un monument funerar atat de impunator. Pana la urma, mormantul simplu al lui Maximilian I a ramas in Wiener Neustadt, iar Hofkirche serveste doar ca cenotaf.
Biserica a fost proiectata de catre arhitectul Andreas Crivelli din Trento, in forma traditionala a unei biserici germane cu 3 nave, un cor din trei parti, ferestre ovale si ascutite in partea de sus. Contraforturile din interior arata un compromis intre renasterea contemporana acelor vremuri, si stilul gotic tarziu. Stonemasons Hieronymus de Longhi si Anton de Bol au cioplit portalul de lemn. Interiorul are galerii si coloane de marmura rosie stilizate cu capiteluri corintice. Cutremurul din sec. al XVII-lea a afectat biserica si bolta principala a fost refacuta in stil gotic. Altarul inalt, asa cum il vedem astazi, a fost realizat in 1755 de arhitectul Curtii de la Viena, Nicolaus Pacassi, si decorat cu un crucifix realizat de pictorul Academiei din Viena, Johann Carl Auerbach. Statuile de bronz ale sfintilor Francisco si Teresa au fost lucrate de catre Balthasar Moll, sculptor al Curtii din Innsbruck, in 1768. Orga renascentista este opera unui dintre cei 5 cei mai mari realizatori de orgi din lume, Jörg Ebert de Ravensburg. Domenico Pozzo din Milan a pictat casetele orgii.
Capela de Argint de alaturi, ridicata in anul 1578, are un altar de argint inchinat Fecioarei Maria, in care au fost incorporati 3 colti de elefant si 300 kg de abanos; aici se afla si mormintele arhiducelui Ferdinand al II-lea si al sotiei sale, Philippine Welser (ambele realizate de Alexander Colin).
Cenotaful de marmura neagra cu ornamente al imparatului Maximilian I ocupa centrul bisericii. Florian Abel, de la Curtea Imperiala din Praga a fost cel ce a pus la dispozitie schitele acestuia, in dimensiunile actuale. Constructia cenotafului a durat peste 80 de ani: sarcofagul a fost terminat in 1572, iar in 1584 au fost adaugate elementele de infrumusetare finale: un rege ingenunghiat, patru virtuti si o grila din fier. Zidarul din Trento, Hieronymus Longi, a supravegheat personal construirea mormantului: marmura de Hagau, cateva trofee in relief, din bronz, si doua randuri de reliefuri in marmura alba deasupra.
Dar ce impresioneaza cel mai mult in aceasta biserica, dupa parerea mea, sunt cele 28 de statui din bronz, cu inaltimi de 200-250 cm, si care apartin stramosilor, rudelor si eroilor Curtii Imperiale din acea vreme. Realizarea statuilor a durat din 1502 pana in 1555 si a implicat pictori precum Christian Amberger, Albrecht Dürer, Jörg Kölderer, Jörg Polhamer Senior, si Ulrich Tiefenbrunn, si sculptori precum Peter Vischer cel Batran, Hans Leinberger, Leonhart Magt, si Veit Stoß. Trei dintre statui au fost proiectate de Dürer. Statuile ii reprezinta pe:

1 Regina Juana a Spaniei
2 Regele Ferdinand Catolicul al Spaniei
3 Ducele Philip cel Bun al Burgundii
4 Ducele Charles cel Curajos al Burgundiei
5 Ducesa Cymburgis a Masovia
6 Arhiducesa Margarethe a Austriei
7 Imparateasa Maria Bianca Sforza
8 Sigismund, Arhiduce al Austriei
9 Regele Arthur
10 Regele Ferdinand al Portugaliei
11 Ernest, Duce al Austriei
12 Theoderic cel Mare
13 Ducele Albrecht II cel Intelept Austriei
14 Regele Rudolf I
15 Regele Philip cel Frumos al Castiliei
16 Clovis Regele Francezilor
17 Regele Albrecht II
18 Imparatul Frederick III
19 Sfantul Leopold III
20 Contele Albrecht IV de Habsburg
21 Leopold III, Duce al Austriei
22 Frederick IV, Duce al Austriei (Frederick cu Buzunare Goale)
23 Albert I al Germaniei
24 Godfrey de Bouillon, Rege al Ierusalimului
25 Regina Elisabeth a Ungariei
26 Regina Maria a Burgundiei
27 Regina Elisabeth a Tirolului
28 Kunigunde a Austriei

Mai sunt si 23 de statui mici (66-69 cm) ale sfintilor patroni ai Habsburgilor. Acestea au fost proiectate de catre pictorul Curtii, Jörg Köldere, apoi cioplite in piatra si ceruite de catre Leonhard Magt. In biserica mai existau pe vremuri si 20 de busturi ale imparatilor romani, acestea aflandu-se acum la Castelul Ambras si la Muzeul National al Bavariei din Munchen.
In biserica se mai afla si mormantul lui Andreas Hofer, eroul national al Tirolului. Sculptorul Johann Nepomuk Schaller a realizat statuia acestuia; Josef Klieber a sculptat basorelieful cu scena Juramantului pe steag, dupa schitele lui Josef Martin Schärmer.

Am fost apoi la Muzeul de Arta Populara Tiroleza. Este unul dintre cele mai frumoase de acest gen din Europa. In anul 1888 Asociatia Tiroleza pentru comert a luat decizia infiintarii in Innsbruck a unui Muzeu al Comertului Tirolez. Initial s-a inceput colectionarea celor mai frumoase si de calitate obiecte lucrate manual. Activitatea aceasta s-a extins apoi si la obiecte casnice. Colectia Muzeului de Arta Populara Tiroleza si Comert din 1903 a fost mutata in actuala cladire, o fosta manastire franciscana. Camera de Comert si Industrie din Tirol a cedat in 1926 aceasta colectie catre Provincia Tirol, cu obligatia de a o organiza intr-un muzeu public. Astfel ca, in 1929, Muzeul de Arta Populara Tiroleza si-a deschis portile. O buna parte din obiecte au fost colectionate inainte de Primul Razboi Mondial. Au fost adunate obiecte din vechile si mai noile provincii ale Tirolului, Trentino si vaile Ladin din jurul Dolomitilor. Aceste obiecte proveneau de la diferite clase sociale: taranime, burghezie si nobilime. S-a pus accentul pe arte si mestesuguri, pe ocupatii casnice, pe credinta religioasa, pe costume populare si masti.
Foarte mult ne-au placut holurile cu camere amenajate de o parte si de alta, camere ce redau interioare din casele vechi tiroleze.

Seara ne-am petrecut-o mancand cate un carnat cu mustar in zona Acoperisului de Aur. Foarte placuta atmosfera in zona veche a orasului, cu toate acele ornamente de Craciun si bradul imens, impodobit. Cineva deschisese o fereastra si, desi era destul de frig, statea pe pervaz si canta la chitara.

Clar, iubesc Austria!!!! (cel mai mult iubesc Slovenia, si apoi Austria, recunosc!).


Va urma

Vacanta in Bavaria si Tirol (partea V)


http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/MunchenSiImprejurimi#

Ziua de 04 ianuarie 2010 a fost ultima si singura zi petrecuta doar in Munchen. Am inceput-o dimineata devreme, cu un mic dejun destul de copios: aveam nevoie de energia pentru ziua ce urma.

Prima oprire am facut-o la Palatul Nymphenburg.
http://www.schloss-nymphenburg.de/index.htm
http://www.schloss-nymphenburg.de/englisch/palace/index.htm

Palatul a fost construit pentru a sarbatori nasterea in 1662, a mult asteptatului urmas la tron, Max Emanuel, fiul principelui elector al Bavariei Ferdinand Maria si al sotiei acestuia Henriette Adelaide de Savoia dupa aproape 10 ani de casnicie. Locul ales pentru construirea palatului era destul de departe de centrul orasului, la acea vreme. In anul 1664 a inceput construirea acestuia, dupa planurile arhitectului nord-italian Agostino Barelli (acesta a proiectat si biserica Theatine). Initial resedinta de vara, Palatul Nymphenburg era un impresionant pavilion cubic, flancat pe parti de curtea unei biserici, de cateva cladiri anexe si o gradina mica, geometrica, imprejmuita cu gard. In anul 1679 palatul, in prima sa aparitie, era aproape gata. In vremea printului elector Max Emanuel (care a domnit intre 1679 – 1726) palatul capata dimensiunile sale actuale. Sub supravegherea arhitectului Henrico Zuccalli, au fost construite doua pavilioane, de o parte si de alta a corpului principal. Incepute in 1701, cele doua pavilioane au fost conectate prin galerii cu edificiul central. Razboiul Spaniol pentru succesiune a pus capat lucrarilor la palat, deoarece principele Max Emanuel a trebuit sa stea departe de Bavaria intre 1704 – 1715. La revenirea sa in Munchen, in anul 1715, a fost insotit si de numerosi artisti si arhitecti francezi (precum Joseph Effner, Dominique Girard si Jacopo Amigoni), care vor adauga palatelor vremii elemente din moda franceza de ultima ora. Pictori locali, precum Cosmas Damian Asam, au fost angajati pentru diverse lucrari. Astfel curtea imperiala de la Munchen s-a transformat in cele dintai centre de arta din Europa.
In jurul anului 1715 arhitectul Curtii, Joseph Effner, impreuna cu peisagistul francez Dominique Girard, au facut planul intregului complex de la Nymphenburg si toate celelate lucrari au fost executate conform lui. Printre cele mai importante masuri ce au fost trasate prin acest proiect ar merita amintite: pavilionul central a redevenit punctul focal al intregului ansamblu, apartamentele regale si spatiile de locuit au fost mobilate si decorate, cladirile – anexe au fost reconstruite si au devenit resedinte ale oficialilor curtii. Intregul complex a devenit un simetric “oras ideal” locuit de personaje regale. Dupa anul 1715 si conform planurilor lui Dominique Girard si Joseph Effner, este reamenajat si marit parcul palatului, care capata proportiile si stilul baroc vizibile astazi. Karl Albrecht intai in calitate de print elector al Bavariei, apoi de imparat sub numele de Carol al VII-lea (incepand cu anul 1742), continua lucrarile incepute de tatal sau la Nymphenburg. Cea mai importanta mostenire pe care el a lasat-o este Amalienburg, in parcul palatului. Cu aceasta bijuterie rococo, Francois Cuvilles Senior (architect scolit la Paris) a dus arta de la curtea regala din Munchen pe cele mai inalte culmi. Amalienburg este si acum printre cele mai incantatoare constructii europene. In perioada printului elector Maximilian al III-lea Joseph (suveran intre 1745 – 1777), Marea Sala din palatul Nymphenburg capata opulenta si decoratiunile de astazi. Aici Johann Baptist Zimmermann si Francois Cuvilles Senior au creat o importanta lucrare de arta rococo. In aceasta perioada acoperisul boltit al capelei este refacut, iar fabrica de portelanuri Nymphenburg se muta in cladirile din fata palatului, unde se afla si astazi. Printul elector Karl Theodor, care a domnit in Bavaria intre 1777 – 1799 a schimbat putin palatul. In 1792 el a deschis pentru public portile gradinilor regale de la Nymphenburg.
Cand Bavaria a devenit regat, la inceputul secolului al XIX-lea, Nymphenburg si-a pastrat rolul de palat imperial. Primul rege al Bavariei, Maximilian I Joseph (1806 – 1825) a comandat refacerea unor camere si remobilarea lor cu mobilier neoclasic. Supraveghetorul gradinilor imperiale, Friedrich Ludwig Sckell a transformat simetricele gradini ale palatului, de data aceasta in stil englezesc. In anul 1825 imparatul Maximilian I Joseph moare la Nymphenburg. In anii ce au urmat, Palatul a ramas resedinta preferata a familiei regale bavareze. Muzeul Trasurilor si Saniilor a fost amenajat in cladirea ce adapostea fostele grajduri imperiale. Pavilionul pentru trasuri a fost construit de catre printul elector bavarez Maximilian I (1597 -1651) in partea de est si a fost folosit pentru trasuri si harnasamente de catre familia Wittelsbach timp de secole. In anul 1923 aceasta substantiala colectie (ce apartinea Fundatiei Wittelsbach) a fost pentru prima data expusa in fost curte a scolii de calarie din Marienplatz. La inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial s-a decis ca muzeul sa fie mutat in Cladirea Cavaleriei de la Palatul Nymphenburg. Acest lucru s-a intamplat abia in 1941, dupa ce scoala de calarie a fost aproape in totalitate distrusa de bombardamentele asupra Germaniei. In 1952 la Palatul Nymphenburg s-a deschis Muzeul Trasurilor si Saniilor. In 1986 cladirea a fost renovata aproape in intregime si toata colectie a fost rearanjata si expusa mare parte in forma pe care o vedem astazi. Au fost deschise pentru public si camere la etajul superior, unde au fost expuse pretioase piese de harnasament (inclusiv doua dintre cele folosite la trasurle de incoronare in 1813 si 1818). In 1994 trasuri, harnasamente si portrete ale cailor de calarie ce au apartinut imparatului Ludwig al II-lea au fost incluse in expozitia permanenta de la Muzeul Trasurilor si Saniilor. Acest muzeu reprezinta o impresionanta colectie de trasuri si sanii din sec. al XVIII-lea si al XIX-lea si este unul dintre cele mai importante de acest gen din Europa, stand alaturi de Picadeiro (fost scoala de calarie din Lisabona) si Muzeul Trasurilor de la Palatul Schonbrunn din Viena.
Istoria Fabricii de Portelanuri Nymphenburg este legata de cea a Palatului; colectia de portelanuri a familiei Bauml este celebra printre cunoscatorii si colectionarii din intreaga lume. Incepand cu anul 1986 aceasta a fost expusa pentru public sub numele de “Muzeul de Portelanuri Nymphenburg – colectia Bauml”. Colectia, completata cu exponate de la muzeul Residence Munchen, este o imagine aproape completa a productiei Fabricii de Portelanuri Nymphenburg, din anul 1747 cand a fost fondata de catre printul elector Max al II-lea Joseph, si pana in anii 1920. Cuprinde lucrari ale celor mai celebri artisti in portelan din sec. al XVIII-lea: Franz Anton Bustelli, Dominikus Auliczek, Johann Peter Melchior si Joseph Wackerle.

De aici am pornit catre centru orasului. Apa din Schlosskanal era inghetata tun, asa ca zeci de oameni erau cu patinele si se bucurau de vremea insorita, dar destul de rece.
Pentru ca lumina este destul de buna, am urcat in Turnul bisericii Sf. Petru (Peterskirche) pentru a avea o imagina panoramica asupra orasului: Fraukirche, Alten Rathaus, Neues Rathaus, Marienplatz, Allianz Arena, totul se vedea perfect. Turnul clopotului este unul dintre simbolurile orasului, si a fost adaugat mai tarziu, in sec. al XVII-lea. Are o inaltime de 91 de metri, iar imaginea asupra orasului pe care o ofera vizitatorului este extraordinara.

Am vizitat apoi si biserica Sf. Petru (Peterskirche) sau Batranul Petru. Este cea mai veche biserica parohiala din Munchen. Originile sale preced, probabil, aparitia orasului deoarece se crede ca exista inca de pe vremea calugarilor ce au dat numele capitalei bavareze. Actuala biserica asa cum o vedem dateaza din sec. al XIV-lea si a fost masiv transformata in sec. XVII-lea. La scurta distanta de biserica Sf. Petru se afla Piata de Alimente (Viktualienmarkt). Acesta este locul in care se comercializeaza alimente inca din sec. al XIX-lea.
Biserica iezuita Sf. Mihail este cel mai mare lacas de cult in stil renascentist de la nord de Alpi. A fost construita in sec. al XVI-lea si a avut numeroase probleme, inclusiv prabusirea turnului in 1597, inainte de deschiderea oficiala.

Marienplatz – pana in sec. XIX aceasta piata era locul celui mai mare targ de cereale ce avea loc aici din 1158. Acesta era locul in care se tineau turnirurile si targurile de legume, fructe si cereale. Astazi continua sa fie un loc aglomerat, desi fermierii si negustorii au cedat locul plimbaretilor care admira zilnic ceasul Primariei sau degusta un carnat alb si o halba de bere. Piata si-a primit numele dupa Coloana Mariei, ridicata aici in anul 1638 de catre imparatul Maximilian I pentru a sarbatori sfarsitul ocupatiei suedeze in perioada Razboiului de 30 de Ani. Coloana are in varf statuia fecioarei Maria cu Pruncul (creata in anul 1590), iar cele patru statui feminine de la baza infatiseaza Razboiul, Ciuma, Erezia si Foametea.

Cea mai impunatoare cladire din Marienplatz este Noua Primarie (Neues Rathaus). A fost construita in stil gotic, in 42 de ani (intre 1867 – 1909) de catre arhitectul Georg von Hauberrisser, ocupa 9159 m. patrati, are 400 de camere si a fost motivul unor nenumarate controverse, deoarece multi locuitori se temeau ca turnul sau, inalt de 85 de metri, va eclipsa silueta maretei catedrale din apropiere (Fraukirke). Din turnul primariei vizitatorul are o excelenta imagine panoramica asupra intregului oras. Principala atractie a turnului este faimosul mecanism cu 43 de clopote si 32 de figurine. La ora 11.00 si 12.00, precum si dupa-amiza la ora 17.00 (din mai pana in octombrie), un mecanism porneste dansul a doua figurine. Deasupra acestora, alte papusi redau turnirul ce a avut loc in anul 1568 cu ocazia casatoriei ducelui William al V-lea cu Renata de Lorena. Mai jos alte figurine executa Dansul lui Cooper ce aminteste de sfarsitul epidemiei de ciuma care a devastat orasul intre 1515 – 1517.

Tot in zona Marienplatz intalnim si Primaria Veche (Altes Rathaus). Documentar este amintita prima data in anul 1310, ca sediu al Consiliului Orasenesc. Holul central a fost construit intre 1392 – 1394. A fost reconstruita in ultima parte a sec. XV-lea de catre Jorg von Halsbach (intre anii 1470 – 1480) si este complet renovata dupa ce a fost distrusa de bombardamente in timpul celui de-al II-lea Razboi Mondial. In anul 1874 municipalitatea se muta in sediul Noii Primarii.

Mergem apoi la Fraukirche. Cu turnurile vizibile din aproape orice punct al orasului, Biserica Doamnei Noastre din Frauenplatz merita vizitata. Este cel mai cunoscut simbol al orasului Munchen si o extraordinara piesa de arta gotica din intreaga Germanie, cu cele doua turnuri cu acoperis verde, in forma de ceapa (a fost prima biserica din Bavaria cu o astfel de forma a acoperisurilor). A fost construita din caramizi rosii intre 1468 – 1494, cu donatiile locuitorilor Munchenului dar si cele ale pelerinilor. Are o lungime de 109 metri si o latime de 40 metri. Arhitectul Jorg von Halspach a finalizat constructia ei in mai putin de 30 de ani. Cele doua turnuri, initial fara acoperis, au fost acoperite in anul 1525 cu domuri de o forma neobisnuita, inspirate de arta renascentista italiana. Considerate initial o solutie provizorie, inlocuirea lor a fost repede uitata. Austera si maiestuoasa prin proportiile sale, si-a pierdut o parte din ornamente in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. In ciuda acestor evenimente, inca putem admira astfel de ornamente create de Erasmus Grasser in 1502 in zona corului bisericii, si mausoleul de marmura neagra al imparatului Louis al IV-lea al Bavariei. Legenda spune ca urma de picior de langa usa ce asigura accesul in biserica apartine Diavolului.

De aici pornim catre palatul Residenz.
http://www.residenz-muenchen.de/index.htm
http://www.residenz-muenchen.de/englisch/residenc/index.htm

Neuveste, castel ridicat in anul 1385 in timpul ducelui Stephan al III-lea (1375 – 1392), reprezenta coltul de nord-est al Munchen-ului, la acea vreme nucleul actualului Residenz: duci, printi electori si regi ai Bavariei au marit castelul pana cand acesta a devenit un complex de cladiri grupate in jurul catorva curti. Intre 1568 – 1571, in perioada ducelui Albrecht al V-lea (1550 – 1579) este construita sala Antiquarium, proiectata de Jacopo Strada si Simon Zwitzel pentru a adaposti colectia ducala de sculpturi. Este ridicata sala de bal; doar boltile pivnitei supravietuiesc. Intre 1581 – 1600, pe timpul ducelui Wilhelm al V-lea (1579 – 1597) sala Antiquarium este mult mai pompos mobilata si decorata. Intre anii 1581 – 1586 este construit Grottenhoff. In anul 1920 Residenz (resedinta familiei Wittelsbach) este deschis publicului si este si astazi unul dintre cele mai rafinate palate-muzeu din Europa. A fost puternic afectat de bombardamente in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si reconstructia lui a inceput in anul 1945, iar operele de arta au fost repuse, pe cat posibil, la locul ocupat inainte. Apartamentele, camerele de ceremonie si capelele ce au apartinut candva conducatorilor Bavariei ofera vizitatorilor ocazia unica de a vedea diferite stiluri arhitecturale. Muzeul ofera imaginea vietii din acele vremuri si arata cum incercau conducatorii sa isi arate puterea si maretia prin arhitectura. De-a lungul secolelor, familia Wittelsbach a colectionat lucrari din portelan si argint, picturi si miniaturi. Vizitatorii le pot admira, alaturi de alte impresionante opere de arta. “Comorile” sunt reprezentate de sculpturi ale antichitatii clasice, sculpturi in bronz din secolul al XVI-lea pana in cel de-al XIX-lea, tapiserii magnifice, piese rare de mobilier, ceasuri si candelabre din diferite secole.
Sala Antiquarium este cea mai veche din muzeul Residenz Munchen. Are o lungime de 66 metri si reprezinta interiorul renascentist cel mai fastuos si mai mare din nordul Alpilor. Ducele Albrecht al V-lea a construit-o intre 1568 – 1571 pentru a gazdui colectia sa de sculpturi antice – de unde si numele salii. Intre 1581 – 1600 urmasii ducelui Albrecht al V-lea, si anume ducele Wilhelm al V-lea si fiul sau Maximilian I, au transformat aceasta incapere in sala de bal: au coborat podeaua, au construit o platforma cu balustrada la unul dintre capete si un semineu. Din aceasta perioada dateaza picturile de pe plafonul si zidurile salii. Cele 16 picturi de-a lungul plafonului sunt opera artistului curtii din Munchen, Peter Candid, si reprezinta alegorii ale Faimei si Virtutii. Boltile de deasupra ferestrelor si canaturile acestora sunt decorate cu 102 imagini din orasele, pietele si palatele din Ducatul Bavariei. Statuile din sala sunt opere originale din antichitate sau copii din perioada Renasterii; altele au fost adaugate in sec. XVII – XVIII.
Trezoreria de la muzeul Residenz este o expozitie de bijuterii, opere de arta ale mesterilor aurari, emailuri, obiecte de cristal si fildes ce au apartinut lacomilor conducatori ai Bavariei. In testamentul sau din 1565 ducele Albrecht al V-lea prevedea ca bijuteriile mostenite ale dinastiei sa fie reunite intr-o trezorerie ce nu va putea fi niciodata instrainata. Creata in acest fel de catre cel mai mare conducator si colectionar de arta din familia Wittelsbach, trezoreria a fost marita de catre fiul acestuia, ducele Wilhelm al V-lea, si nepotul sau, printul elector Maximilian I, si a fost pastrata ca atare de catre printii electori Maximilian Emanuel, Karl Albrecht si Maximilian Joseph al III-lea. Cel care a marit colectia a fost printul elector Karl Theodor. Colectia a atins punctual sau culminant la inceputul sec. al XIX-lea, prin adaugarea insignelor regale ale noului Regat Bavarez, si prin cateva impresionate opera de arta medievala, aduse aici dupa ce au fost confiscate din proprietatea bisericii. Alaturi de operele de arta, trezoreria adaposteste si valoroase racle in care erau pastrate moastele sfintilor; aceste comori sacre au fost procurate la inceputul sec. al XVII-lea de catre Wilhelm al V-lea si Maximilian I pentru capela Curtii din Residenz. Ca tezaur profan, Trezoreria a fost intretinuta de conducatorii familiei Wittelsbach, si marita la inceputul secolului al XIX-lea cu cateva obiecte de arta medievale lucrate de mesterii aurari in Evul Mediu si care au fost confiscate din proprietatea bisericii. In anul 1897 colectia de bijuterii (profane si sacre) a fost deschisa publicului. Muzeul Residenz a fost restaurant dupa bombardamentele din cel de-al Doilea Razboi Mondial, astfel ca expozitia a fost redeschisa publicului in 21 iunie 1958.
Din lipsa de timp nu am vizitat decat Palatul si Trezoreria, nemaiavand acces si la Sala de Spectacole.

Seara ne-a prins la biserica Theatine (Theatinerkirche). A fost construita in sec. al XVII-lea, ca biserica regala, pentru a sarbatori nasterea lui Max Emanuel, fiul printului elector. Arhitectii bisericii, italienii Barelli si Zucalli, au urmat stilul baroc ce era predominant in tara lor de origine. Decoratiunile exterioare in stil rococo au fost adaugate ulterior de catre Cuvilles si fiul acestuia. Atat fatada exterioara cu cele doua turnuri stilizate si frumosul dom inalt de 71 de metri, cat si interiorul elegant si auster, au servit mai tarziu drept model pentru alte biserici din Bavaria.

Seara ne-am incheiat-o, si de aceasta data, in Gara, la carnati si covrigi cu sare!

Ziua urmatoare, pe 05 ianuarie 2010, urma sa plecam din Munchen catre Innsbruck! Si abia asteptam!!!

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Vacanta in Bavaria si Tirol (partea IV)


http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/MunchenSiImprejurimi#

Pe 03 ianuarie 2010 la ora 08.30 eram in fata magazinului Karstadt, pentru a ne intalni cu reprezentantul agentiei Grayline Sightseeing Munich: urma sa pornim in excursia "Castelele Regale Neuschwanstein si Linderhof". Excursia am cumparat-o de pe site-ul www.viator.com si a costat 49.00 euro / persoana. In pret au fost incluse transportul cu autocar si insotitor de grup. Intrarile la cele doua castele le-am platit separat, dar am avut tarif de grup.

Prima oprire a fost la Castelul Linderhof
http://www.linderhof.de/
Ludwig al II-lea, care a fost incoronat rege in 1864, a inceput sa construiasca in anii 1867/68, prima data redecorand camerele sale din palatul Munchen Residenz si apoi punand piatra de temelie a castelului Neuschwanstein.
In 1868 deja facea primele planuri ale castelului Linderhof ce si-a primit numele de la teiul din fata sa.
Oricum, nici castelul inspirat de Palatul Versailles si care trebuia sa fie amplasat in vale, nici Palatul Bizantin pe care si-l imaginase Ludwig al II-lea, nu au fost niciodata construite. In schimb, noua cladire a luat nastere in jurul casei din padure ce apartinuse tatalui sau, Maximilian al II-lea, si care era amplasata in spatiul deschis din fata actualului castel. Aceasta casa a fost folosita ca si cabana de vanatoare in timpul expeditiilor pe care Ludwig al II-lea le facea in zona, impreuna cu tatal sau. Palatul Linderhof, rezultatul unor lungi perioade de construire si reconstruire, este singura constructie de mari dimensiuni pe care Ludwig al II-lea a apucat sa o vada terminata. In anul 1869 regele a dispus reconstruirea casei de vanatoare, ulterior numind-o “Conacul regelui”. In anul 1870, sub supravegherea conducatorului de constructii al Casei Regale, Georg Dollmann, cladirea a fost extinsa, o noua aripa a cladirii fiind adaugata in anul 1871. In februarie 1873 Ludwig al II-lea aproba planurile dupa care va fi construit castelul in versiunea sa finala: constructia de lemn a fost imbracata in piatra si s-au pus acoperisuri noi. Pe 20 ianuarie 1874 regele a permis mutarea “Conacului” in locatia in care se afla si astazi, adica la o distanta de 200 metri. Abia acum exteriorul palatului capata forma finala. Transformarea “baracii montane” in “vila regala” a avut urmari importante asupra imprejurimilor. In 1874 ultimele plante au fost aduse in parc, sub supravegherea conducatorului gradinilor imperiale, Carl Joseph von Effner. Intre 1885 – 1886 a adut loc ultima reconstructie la palat: dormitorul, ca si camera centrala a complexului, a fost marit si extend spre nord. Aceasta a insemnat o reconstruire majora a palatului si o noua sectiune centrala pentru fatada de nord, inclusiv un acoperis pentru aceasta parte. Nu s-au mai facut alte modificari la palatul care masura 30 X 27 metri dupa ce regele a murit, in 1886. El nu a mai apucat sa vada noua completare a dormitorului.
In Linderhof exista si statuete de portelan ce reprezinta pauni in marime naturala. Paunii, alaturi de lebede, erau pasarile favorite ale regelui Ludwig al II-lea. Atunci cand cei doi pauni de portelan din castel erau afara, de o parte si de alta a intrarii, era semn ca regele este prezent. Culoarea sa favorita era albastru. Inca o preferinta: desi era adeptul modernizarii si tehnicilor inovatoare, ii placea lumina lumanarilor. Astfel in castelul Linderhof existau peste 500 de lumanari, iar unul dintre cele mai mari candelabre (500 kg) sustinea 108 lumanari. In camera unde regele manca am vazut si "masa magica": sub aceasta camera se afla bucataria iar masa era coborata printr-un ascensor special dupa ce regele terminase un fel de mancare, era umpluta cu un alt fel de mancare de catre servitori si ridicata apoi la regele ce asteptase pe scaun in tot acest timp. Regele Ludwig al II-lea a locuit in castelul Linderhof 8 ani in total de-a lungul vietii sale.
Din pacate, fiind iarna, nu am putut admira minunata priveliste si frumoasele statui din gradina castelului.

Am pornit apoi catre Oberammergau.
Este o comună din sudul landului Bavaria, Germania la 90 de Km spre Sud de München şi la 20 de Km spre Nord de una din renumitele staţiuni turistice din Bavaria, Garmisch-Partenkirchen. Oberammergau, alături de Unterammergau la Vest, Bad Kohlgrub şi Saulgrub la Nord, Schwaigen şi Grafenaschau la Est şi Oberau la Sud, sunt comunele care încadrează perfect masivul Ammergau din Alpii Bavariei.
“Scena Patimilor” a fost pentru prima data interpretata in anul 1634: localnicii au jurat sa o interpreteze o data la 10 ani daca Dumnezeu ii va salva de la ciuma bubonica ce facea ravagii in zona in acea perioada. Piesa este interpretata in fiecare an a carui ultima cifra este “0”, exceptie facand anul 1984 care a fost a 350-a aniversare a evenimentului, si a implicat peste 2000 de actori, cantareti, instrumentisti si tehniciei, toti originari din Oberammergau. Aproape jumatate dintre locuitorii din Oberammergau vor lua parte la spectacolul din anul 2010: peste 2.000 de sateni vor aduce la viata povestea lui Isus din Nazaret pentru spectatorii ce vor veni aici din intreaga lume. Spectacolul incepe cu intrarea lui Isus in Ierusalim, va continua cu rastignirea sa si se va incheia in momentul reinvierii. Ca intotdeauna, va fi efortul intregii comunitati. Durata desfasurarii este de la jumatatea lui mai pana la inceputul lui octombrie.
Satul mai este cunoscut si pentru indelungata sa traditie a cioplitului. Strazile din zona centrala a satului sunt pline de zeci de magazine ale cioplitorilor, cu obiecte de redau scene religioase, jucarii si portrete umoristice.
Oberammergau mai este faimos si pentru picturile de pe fatadele caselor, cunoscute in limba germana sub numele de "Lüftlmalerei," sau fresce, cu teme traditionale bavareze, basme sau scene religioase. “Lüftlmalerei” este un nume obisnuit pentru Bavaria Superioara si a derivat de la o casa din Oberammergau numita Zum Lüftl, si care era a pictorului de fatade Franz Seraph Zwinck (1748–1792).
De aici am plecat cu cateva ornamente pentru pomul de Craciun si, binenteles, un ceas cu cuc!!!!

Ultima oprire am facut-o la Castelul Neuschwanstein.
http://www.neuschwanstein.de/
http://www.neuschwanstein.de/englisch/palace/index.htm

La 6 saptamani dupa moartea regelui Ludwig al II-lea, in 1886, castelul Neuschwanstein este deschis publicului. Timidul rege construise acest castel pentru a se putea retrage departe de viata publica – si acum un impresionant numar de oameni venea sa viziteze acest refugiu privat al regelui. Astazi castelul Neuschwanstein este unul dintre cele mai populare palate din Europa. In fiecare an 1.3 milioane de vizitatori trec pragul acestul “castel din povesti”. Vara peste 6.000 de vizitatori pe zi trec prin camerele ce au fost construite pentru un singur locatar. Pozitia castelului nu putea fi mai idilica.
Construirea castelului a inceput in vara anului 1868 si aproximativ 8 metri cubi de stanca s-au excavat pentru a face loc fundatiei. In iunie 1869 a fost terminat noul drum de acces. Piatra de temelia s-a pus pe 5 septembrie 1869 alaturi de planurile constructiei, portrete ale regelui Ludwig al II-lea si monezi din perioada domniei sale, conform traditiei incepute de catre regele Ludwig I. La construirea castelului au fost folosite cele mai noi materiale si tehnici din acea vreme: fundatia a fost cimentata, iar la ziduri s-au folosit caramizi si piatra de calcar usor colorata. Intai a fost ridicata poarta de acces, care a fost gata pentru ceremonia de asezare a acoperisului la 11 iunie 1872 si a fost locuibila din 1873. Timp de mai multi ani Ludwig al II-lea a folosit etajul superior ca locuita temporara cand venea la castel. Construirea palatului a inceput in septembrie 1872; au fost folosite cele mai noi tehnologii ale vremii pentru a incorpora Sala Tronului, a carei construire a fost ulterior ceruta de catre rege. Ceremonia de inaugurare a avut loc pe 29 ianuarie 1880, iar regale s-a mutat aici incepand cu anul 1884. Decoratiunile si dotarile tehnice au fost finalizate doar la mijlocul anului 1884, desi fara detaliile finale. Ludwig al II-lea a vazut acest castel doar ca un santier: Turnul si Piata Turnului, ca versiuni simplificate ale planurilor originale, au fost terminate abia in 1892.
Neuschwanstein ilustreaza cel mai bine idealurile si dorintele lui Ludwig al II-lea. Castelul nu a fost conceput ca o reprezentare a regalitatii, ci ca un loc de retragere. Aici Ludwig al II-lea intra intr-o lume de basm. Picturile din castel au fost inspirate de operele lui Wagner, caruia regale i-a dedicat acest castel. Picturile totusi nu sunt o reprezentare fidela a operelor compozitorului, ci au fost inspirate de legende medievale care la randul lor au stat la baza creatiilor lui Wagner. Picturile de pe zidurile palatului sunt despre dragoste si vinovatie, despre cainta si salvare; sunt reprezentati regi si cavaleri, poeti si amanti. Printre acestia sunt 3 personaje importante: poetul Tannhauser, cavalerul-lebada Lohengrin si tatal sau, regale Parsifal – acestea au fost modelele lui Ludwig al II-lea. Un leitmotiv al interioarelor castelului este lebada. Aceasta a fost pasarea reprezentativa a Contilor de Schwangau, al caror urmas se considera si Ludwig al II-lea. Lebada este si simbolul puritatii crestine, pentru care a luptat si regale.
In planurile castelului au fost folosite idei religioase si politice, lucru vizibil mai ales in Sala Tronului. Aici se observa cum a vazut Ludwig al II-lea domnia sa, prin bunavointa Domnului: ca o misiune sfanta, cu puteri pe care regii Bavariei nu le-au avut niciodata.
In Neuschwanstein Evul Mediu era doar o iluzie: in spatele aspectului medieval erau functionale cele mai moderne tehnologii astfel ca era asigurat comfortul desavarsit. Camerele erau dotate cu sistem central de incalzire, apa curenta era disponibila la fiecare etaj iar bucataria avea atat apa calda cat si apa rece; toaletele aveau un system automat de curatare. Regele avea un sistem de clopote electronice pentru a-si chema servitorii si aghiotantii. La etajele 3 si 4 existau chiar si telefoane, iar pentru ca mancarea sa ajunga la etajele superioare era folosit un lift special. Chiar si in timpul construirii castelului au fost folosite tehnologii de ultima ora: macaralele aveau motoare cu aburi. O alta caracteristica inovatoare sunt ferestrele largi ale castelului, ceva neobisnuit in vremea lui Ludwig al II-lea.
Ludwig al II-lea, rege al Bavariei din 1864, a adresat urmatoarele randuri celui pe care l-a admirat enorm, Richard Wagner: “Am intentia de a reconstrui ruinele castelului Hohenschwangau langa defileul Pollat, in autenticul stil german al castelelor cavalerilor germani, si trebuie sa iti marturisesc ca astept cu nerabdare sa locuiesc in el intr-o buna zi (peste 3 ani); vor exista facilitati si camere pentru oaspeti, cu o minunata priveliste catre mandrul Sauling, muntii Tirolului si pana departe peste campii; stii care este oaspetele pe care imi doresc a-l primi la castel; locul este unul dintre cele mai frumoase care pot fi intalnite, mai sfinte si mai de neatins, un templu pe masura divinului prieten care a adus salvarea si adevarata binecuvantare in lume. Iti va reaminti de “Tannhauser” si “Lohengrin”; acest castel va fi din toate punctele de vedere mai frumos si mai placut decat Hohenschwangau, de mai jos, care este desacralizat an de an de discursurile banale ale mamei mele; se vor razbuna ei, zeii desacralizati, si vor veni sa locuiasca alaturi de noi pe aceste inaltimi ametitoare si sa respire aerul ceresc”.
Ceea ce nu este mentionat este motivul politic al construirii castelului Neuschwanstein: in 1866 Bavaria, in alianta cu Austria, pierduse razboiul de expansiune impotriva Prusiei. Bavaria a fost obligata sa accepte o “alianta defensive si ofensiva”, care lua dreptul regelui de a dispune de armata in caz de razboi. Astfel ca din 1866 Ludwig al II-lea nu mai era suveran. Aceasta limitare a fost dezamagirea vietii sale. Incepand cu anul 1867 a inceput sa-si planifice propriul regat format din castele si palate in care putea fi un adevarat rege.
Tatal sau, printul incoronat Maximilian al II-lea al Bavariei, a reconstruit in stil gotic, in 1832, castelul Schwanstein, aflat in ruine. Tanarul Ludwig a fost fermecat de peisajele montane si castelul a devenit locul sau preferat de petrecere a verii. Hohenschwangau a fost decorat cu scene din legendele medievale si din poezii, inclusiv din legenda cavalerului-lebada Lohengrin. Inca de copil, Ludwig s-a indentificat cu acest personaj, caruia compozitorul Richard Wagner i-a dedicat o opera romantica in anul 1850. Lebada era de asemenea simbolul heraldic al Contilor de Schwangau, al caror urmas se considera a fi. Maximilian al II-lea facuse din lebada leitmotivul castelului Hohenschwangau. Tot el a fost cel care a dispuns construirea de poteci si puncte de observatie in intreaga zona inconjuratoare a castelului, pentru a se putea bucura de peisaj. In anul 1850, drept cadou pentru ziua onomastica a consoartei sale de catarari Marie, a poruncit construirea podului “Marienbrucke” deasupra defileului Pollat. De pe stanca ascutita numita Jugend era o minunata priveliste asupra muntilor si lacurilor, iar Maximilian al II-lea care iubea acest loc planuise construirea unui pavilion aici, in 1855. Pe Jugend mai existau si ruinele a doua mici castele: Vorder si Hinterhohenschwangau. Aici a planuit Ludwig al II-lea sa construiasca “Noul Castel Hohenschwangau” (castelul a primit numele “Neuschwanstein” dupa moartea sa). Acest castel trebuia sa fie o imagine mult superioara a castelului Hohenschwangau: perfectiunea era cheia. Castelul insa nu a fost destul de rapid construit, asa cum isi dorise regele: proiectul era prea complex pentru locul unde urma sa fie construit. Numerosi proiectanti, arhitecti si artisti au pus in practica ideile detaliate ale regelui, insa termenul de finalizare impus ar fi putut fi atins doar daca se lucra zi si noapte. Pe masura ce regele isi limita contactele sociale si crestea demnitatea functiei sale, Ludwig al II-lea a modificat destinatia catorva dintre incaperile castelului: astfel sala de scris a devenit o mica grota, iar sala de audiente a devenit sala tronului.
Scurta biografie a regelui Ludwig al II-lea:
- s-a nascut la 25 august 1845 la Castelul Nymphenburg;
- a fost rege al Bavariei intre 1864 – 1886;
- a murit la 13 iunie 1886 in Lacul Starnberg.

Chiar inainte de a muri, regele devenise personaj de legenda. El spunea guvernantei sale: “Vreau sa raman un etern mister atat pentru mine insumi, cat si pentru ceilalti”. Poetul Paul Verlaine l-a numit pe regele Ludwig al II-lea “singurul rege adevarat din timpurile sale”. Timidul visator ce nu avea deloc insusirile unui rege obisnuit traieste inca, idolatrizat si cunoscut sub numele “Kini”. Palatele sale, care erau ignorate de straini, au fost vizitate de 50 milioane de oameni de la moartea sa. Acestea erau martorii de stanca ai lumii de fantezie pe care regele si-o creease ca refugiu din fata realitatii. Imaginea poetica, istorica si idealista asupra regalitatii, pe care el si-o faurise, i-a adus decaderea. Este posibil ca el sa fi preferat sa moara decat sa revina la realitate.
Ludwig al II-lea s-a nascut in aceeasi zi in care a fost canonizat Ludovic al IX-lea, rege al Frantei si fondator al Casei de Bourbon. De fapt relatia cu Casa de Bourbon a avut o puternica influenta asupra modului in care regele si-a perceput propria viata. Ludwig si fratele sau Otto au fost crescuti cu strictete, cu accent pe simtul datoriei. Parintii lor, Maximilian al II-lea al Bavariei si Maria de Prusia au fost distanti fata de copiii lor. “Lui Ludwig ii place sa se gateasca, sa interpreteze diferite roluri, iubeste picturile si sa faca daruri din ceea ce-i apartine, bani sau alte lucruri” spunea mama sa. Si aceste lucruri nu se vor schimba. Imaginatia bogata, tendinta de a se izola, simtul suveranitatii erau deja vizibile cand Ludwig era inca un copil. In anul 1864 el urca pe tron; avea 18 ani, nu avea deloc experienta de viata sau politica, in schimb era adorat de femei. In 1873, privind inapoi, el se descrie: “Am ajuns rege mult prea devreme. Nu am apucat sa invat destul. Am avut un inceput bun, caci am invatat legile, insa brusc am fost smuls de la cartile mele si asezat pe tron. Ei bine, inca incerc sa invat…” In anul 1866, Ludwig al II-lea a suferit cea mai mare infrangere din viata sa: Prusia, stat aflat in expansiune, a cucerit Austria si Bavaria la capatul “Razboiului German”. De acum inainte, politica externa a Bavariei va fi dictata de Prusia iar regele a devenit vasalul unchiului sau prusac. In vreme incoronarii sale, Ludwig al II-lea era deja fascinat de operele muzicale si scrierile lui Richard Wagner. A dorit sa-l aduca pe compozitor la Munchen imediat ce a devenit rege, si sa realizeze visul sau: un festival de opera. In 1864 l-a chemat pe Wagner si astfel l-a salvat dintr-o serie de probleme financiare. “Astazi am fost dus la el. Din pacate este atat de frumos si intelept, plin de suflet si bun simt, incat ma tem ca viata lui se va pierde in aceasta lume. Nimeni nu-si poate imagina magia privirii lui: daca va ramane in viata va fi un mare miracol!” scria Wagner dupa prima lor intalnire. In anii care au urmat, Munchenul a devenit capitala europeana a muzicii si scena unor premiere precum “Tristan si Isolda” (1865). Wagner a fost insa fortat sa paraseasca orasul la sfarsitul anului 1865 datorita conflictului cu autoritatile. Mai tarziu Ludwig al II-lea a protestat impotriva parerilor antisemitice ale amicului sau. Totusi a continuat sa sustina din plin operele lui Wagner. Monumentalul teatru pentru festivaluri proiectat pentru Munchen a fost construit intr-o forma mult mai simpla in Bayreuth si inaugurat in 1876 cu ciclul “Cantecul Nibelungilor”. In anul 1882 opera “Parsifal” a avut premiera aici. Fara straduintele lui Ludwig al II-lea nu ar fi avut niciodata loc festivalul Bayreuth.
Ludwig al II-lea a fost intotdeauna posedat de ideea unui regat sfant prin Vointa Domnului. In realitate a avut o monarhie constitutionala, un cap de stat cu drepturi, obligatii si foarte putina libertate de miscare. Din acest motiv si-a construit o lume de basm in jurul sau, lume in care, departe de realitate, se putea simti un adevarat rege. Incepand cu 1875 dormea ziua si traia noaptea. Planuri a trei castele (“Noul Castel Hohenschwangau”, “Palatul Bizantin” si “Noul Versailles”) existau deja in anul 1868. Aceasta lume a fanteziilor sale a imbratisat mai multe epoci. Astfel, (“Noul Castel Hohenschwangau” ulterior denumit Neuschwanstein s-a bazat pe regatele crestine din Evul Mediu, “Noul Versailles” (construit incepand cu 1878 la Herreninsel) aminteste de absolutismul baroc al regilor Frantei; castelul Linderhof de la Graswangtal, construit in 1869, imita o varietate de stiluri, cu ajutorul celor mai noi tehnologii ale vremii. Cele mai noi inovatii au fost folosite si la crearea trasurilor si saniilor cu care regele se plimba, mai ales noaptea, imbracat uneori in costume istorice. Ludwig a inceput a petrece din ce in ce mai mult timp in munti, si din ce in ce mai putin timp in Munchen. Lumea sa de fantezie era intretinuta si de spectacolele ce aveau loc la Hoftheater doar pentru el. In timp, s-a indentificat cu Parsifal, legendarul cavaler medieval ce a devenit rege al Graalului prin puritate si credinta. Lupta pentru puritate si eliberare de pacat este evidenta in insemnarile extrem de piosului rege. Aceasta legenda este si subiectul ultimei opere a lui Wagner “Parsifal”, pe care a inceput-o in 1877. Este cunoscut faptul ca Wagner si cercul sau de cunoscuti se adresau regelui cu numele de “Parsifal”.
Insa solitudinea monahala si poetica in care traia regele nu era compatibila, pe termen lung, cu indatoririle sale ca sef de stat. Incepand cu anul 1885 cateva banci straine il amenintau cu confiscarea averii. Refuzul regelui de a avea o atitudine rationala au determinat guvernul vremii sa il declare nebun si sa il detroneze in anul 1886 – procedura ce nu era prevazuta in Constitutia Bavareza. Ludwig al II-lea a fost internat in palatul Berg. Ziua urmatoare a fost gasit mort in lacul Starnberg, impreuna cu medicul ce ii facuse certificatul care il declara nebun. Regele Ludwig al II-lea a locuit in castelul Neuschwanstein 172 de zile in total de-a lungul vietii sale.
Drumul de intoarcere a fost cat se poate de placut: am dormit in autocar aproape tot timpul.

Seara, ajunsi in Munchen, am mers la celebra berarie Hofbrauhaus.
http://www.hofbraeuhaus.de/en/index_en.html
Cunoscuta pentru petrecaretii ce canta in timp ce lovesc cu halbele de bere in masa, ne-a incantat cu atmosfera pe care am gasit-o acolo.
Wilhelm al V-lea, duce al Bavariei intre 1579 - 1597 a avut o familie insetata ce nu era satisfacuta de berea produsa in Munchen. Prin urmare, berea trebuia adusa in aici din orasul Einbeck din Saxonia. Wilhelm a cerut curtii sale regale sa gaseasca o solutia prin care sa imbine in mod corect costurile cu placerea de a bea bere. In 27 septembrie 1589 consilierii sai si membrii curtii C. Strabl, A. Amasmeyr, S. Prew si G. Griesmair, l-au abordat cu o idee: ce-ar fi sa-si construiasca propria berarie? Lui Wilhelm al V-lea i-a placut propunerea si a primit-o cu bratele deschise. Chiar in ziua respectiva l-a angajat maestrul berar Heimeran Pongraz, de la manastirea Geisenfeld pentru a planui, dezvolta si produce prima bere bruna Hofbrauhaus, beraria devenind operationala din 1592. Aici era produsa doar bere bruna.
Fiul si urmasul lui Wilhelm, ducele Maximilian I, a avut gusturi diferite in privinta berii. Nu-i placea in mod deosebit berea bruna, ce era cunoascuta mai ales sub numele de "suc de orz" la acea vreme. Nu era doar un gurmand, ci si un afacerist abil in momentul in care a intrat in finante si marketing. Fara prea mare tambalau, in 1602, a interzis celorlalte berarii sa mai produca bere din grau, asigurandu-si astfel monopolul pentru el si Hofbrauhaus. Asta a insemnat nu doar o importanta sursa de venit, ci si 400 de ani de experienta in producerea berii. Dar sa ai succes nu e usor! Berea de grau pe care o producea Maximilian I se bucura de vanzari atat de mari, incat beraria de la Vechea Curte nu mai putea face fata. Volumul de 1.444 hectolitri de bere (un adevarat ocean de bere in acele vremuri) produs de Hofbrauhaus in 1605 nu mai era de ajuns. Maximilian a hotarat sa construiasca in Platzl beraria Alba Hofbrauhaus, chiar pe locul unde exista inca si astazi; avea acest nume pentru ca aici se producea bere "alba" sau blonda, si nu bruna. Construirea berariei a avut pretul sau. Un adevarat geniu financiar, Maximilian I a cunoscut potentialul berii si a transformat setea oamenilor in bani. In anul 1610 a emis un edict prin care permitea restaurantelor din Munchen sa cumpere bere de la Hofbrauhaus si sa o servesca nu doar celor de la Curte, ci si "oamenilor obisnuiti", desi era vanduta "la negru" si inainte de aparitia decretului, acest lucru nu a fost niciodata sanctionat. Urmasul maestrului berar Heimeran Pongraz, Elias Pichler, era sub presiune: noua berarie din Platzl functiona ca pe roate, dar casa regala mormaia: in trecut avusesera bere buna si tare din Einbeck, iar acum aveau doar bere bruna si bere blonda din fabrica proprie. Voiau ceva mai puternic! Dupa cateva experimente, Pichler a prezentat, in 1614, prima bere in traditia Einbeck. Botezata "Maibock", aceasta bere va salva in curand Munchenul. In 1632, in timpul Razboiului de 30 de Ani cand suedezii au ocupat orasul, au incheiat o intelegere: ca sa nu jefuiasca Munchenul au primit 1.000 de galeti de bere de la Hofbrauhaus, dintre care 361 de galeti Maibock.
In anul 1806, cand Ducatul Bavariei a devenit Regat, Hofbrauhaus a devenit berarie regala. Ca berarie a curtii regale, fabrica de bere bruna Hofbrauhaus a devenit prea mica si a fost mutata la Platzl, in anul 1808. Cand berarii privati din Munchen s-au plans ca oricine are acces la berea regala, regele Ludwig I a fost cat se poate de indulgent: in 1828 a dat un decret prin care a dat acces liber publicului la Hofbrauhaus, transformand beraria in ceea ce este si astazi. In cartea sa "O istorie incantatoare" Johann Mayerhofer povesteste cum mii de cetateni ai orasului au venit sa se bucure de berea proaspat produsa. Chiar si regele a venit la sarbatoare. In 1844 regele Ludwig I a scazut prin decret regal pretul berii, "astfel incat orice muncitor si militar sa-si permita o bautura sanatoasa si ieftina". Actul a avut insa si efecte nedorite: cererea de bere a crescut atat de mult, incat fabricile nu au mai facut fata. Astfel ca, in fiecare an, Hofbrauhaus trebuia sa isi inchida portile o anumita perioada de timp, pentru ca ramanea fara bere. In 1852 berarii privati din Munchen au inceput sa se planga ca Hofbrauhaus le ruina afacerile. Dupa catva timp de gandire, regele Maximilian al II-lea a decis sa privatizeze beraria regala. Insa a uitat sa intrebe si cetatenii orasului,astfel ca s-a pornit o adevarata furtuna! A fost gasita pana la urma solutia: Statul Bavarez a devenit proprietarul berariei regale Hofbrauhaus. Uneori un plagiat este numit un act "de inspiratie" in industria publicitara. Astfel ca au existat berarii din Germania care au imprumutat logo-ul berariei Hofbrauhaus din Munchen. Pentru a pune capat acestui procedeu, directorul berariei, Johann Nepomuk Staubwasser a intregistrat, in 1879, faimoasa marca, mai intai la Curtea Regionala din Munchen si apoi la Oficiul Imperial pentru Inventii din Berlin "pentru a fi folosita exclusiv de catre firma regala Hofbrauhaus din Munchen". Lucrurile au devenit destul de dificile pentru beraria din Platzl: nu mai era la moda sa fie si fabrica si restaurantul sub acelasi acoperis. Printul regent Leopold a decis sa mute beraria si a construit o alta. Ultimul lot de bere a fost fabricat la Patzl pe 22 mai 1896, iar prima bere a fost produsa in noua locatie pe 10august 1896. Cat priveste vechea locatie din Platzl, arhitectul Max Littmann este angajat pentru a o transforma in restaurant. Demolarea vechii berarii incepe pe 2 septembrie 1896. Noul Hofbrauhaus se redeschide pe 22 septembrie 1897,ulterior devenind restaurantul cu acelasi nume.
Pe 8 septembrie 1908 la Hofbrauhaus are loc sacrilegiul: cineva a comandat o limonada. Cum nici unul dintre chelneri nu a dorit sa onoreze comanda, acest lucru a trebuit facut chiar de catre proprietar.
faimoasa berarie nu a scapat de bombardamentele din cel de-al Doilea Razboi Mondial. In noaptea de 25 aprilie 1944 primele bombe au lovit-o, iar raidurile care au urmat au distrus-o aproape complet. La sfarsitul razboiului doar sala principala ramasese inca utilizabila. In 1958, la timp pentru cea de-a 800-a aniversare a orasului Munchen, este redeschisa noua Sala de Festivitati din Hofbrauhaus, marcand si sfarsitul lucrarilor de renovare dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial.
In 1965 bucataria din restaurantul Hofbrauhaus a fost dotata cu cele mai mari cuptoare din lume: cu o lungime de 10 m, cuptoarele au costat 3.000.000 de lire germane, o avere pentru acea perioada.
Pe 3 noiembrie 1997 a avut loc o fastuoasa celebrare a 100 de ani de existenta a cladirii si restaurantului Hofbrauhaus: sute de oaspeti au petrecut in cea mai cunoscuta berarie din lume!
Ne dorim sa ajungem si la Oktoberfest si sa mai dam o raita pe la Hofbrauhaus!!!

http://www.hofbraeuhaus.de/en/index_en.html

Vacanta in Bavaria si Tirol (partea III)



http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/OZiLaSalzburg#

Ziua de 02 ianuarie 2010 ne-am inceput-o in Gara din Munchen, in fata sediului agentiei de turism Radius Tours, pentru a porni intr-o excursie catre un alt monument UNESCO: orasul Salzburg. Excursia am cumparat-o de pe site-ul www.viator.com pentru suma de 35.00 euro / persoana. Pretul a inclus bilet de tren pe ruta Munchen - Salzburg - Munchen, harta a orasului Salzburg si ghid. Intalnirea cu grupul si ghida a fost la 09.15 si a durat aproape 10 ore.

In Salzburg am mers impreuna cu ghidul aproape o ora si jumatate, dupa care timp liber, urmand ca la o anumita ora sa ne intalnim si sa pornim cu trenul inapoi catre Munchen. Programul a fost foarte bine alcatuit, ca timp, continut si prezentare. Ghida a fost foarte draguta, bine informata si ne-a aratat cam tot ce puteam vizita in timpul in care am fost lasati pe cont propriu.

Oraşul Salzburg a fost populat încă de timpuriu, din perioada neolitică, în mare parte datorită salinelor din zonă. Săpăturile arheologice au scos la iveală relicve preistorice: în aproximativ 1000 î.C. se găsea aici o colonie destul de numeroasă de iliri, atrasă de exploatarea salinelor de pe Dürnberg, lângă Hallein. După 400 de ani locul este ocupat de celţi. Începând cu 15 î.C. micile comunităţi umane din zonă formează un oraş pe malurile râului Salzach. Romanii îl denumesc în timpul împaratului Claudius (41-45 î.C.) Juvavum şi îl recunosc ca municipiu, fiind unul din cele mai importante oraşe ale provinciei Noricum.
Următorul moment semnificativ în istoria Salzburg-ului o constituie, în anul 700 d.C., venirea misionarului Rupert în oraş. Acesta construieşte o biserică închinată apostolului Petru (Peterskirche) şi renovează mânăstirea (Peterskloster) existentă. De asemenea, pune temeliile unei mânăstiri de măicuţe pe muntele Nonnberg. Rupert este considerat întemeietorul oraşului Salzburg.
În secolul al VIII-lea, în timpul domniei lui Carol cel Mare, Salzburg devine capitala domnitorilor bavarezi, este numit dioceză şi arhidioceză şi deţine proprietăţi vaste împrejurul oraşului. În anul 1077 începe construcţia fortăreţei de la Salzurg, Festung Hohensalzburg, pe ruinele uni castel roman. Între sec XIII-XVII se construiesc zidurile oraşului.
Imaginea barocă actuală a oraşului datează din secolul al XVII-lea, când arhiepiscopii Wolf Dietrich von Raitenau, Markus Sittikus von Hohenems şi Paris Lodron pun în aplicare concepţia ahitecturală a lui Wolf Dietrich.
În 1816 Salzburg trece sub administraţia Austriei. Doi ani mai târziu, în urma unui incendiu puternic, oraşul nou este distrus în întregime.
În anul 1920 se pun bazele festivalului oraşului (Salzburger Festspiele), importantă manifestare culturală anuală, a cărei tradiţie s-a păstrat până în zilele noastre. În anii 1960 se construieşte un spaţiu destinat acestor festivităţi (Festspielhaus).
În 1997 oraşul vechi Salzburg este inclus pe lista patrimoniului mondial UNESCO.
Orasul primeste aproximativ 350.000 de turisti anual, ceea ce inseaman jumatate din locuitorii sai permanenti.
In plimbarea noastra am trecut si pe langa Cafeneaua Tomaselli, care este cea mai veche din Salzburg: dateaza din anul 1703.

Salzburg este cunoscut si sub numele de "Orasul lui Mozart". Se pare ca are si copy-right asupra numelui compozitorului, astfel ca oric folosire a numelui Mozart trebuie intai aprobata de autoritatile din Salzburg. In oras exista doua muzee Mozart: primul dintre ele este axat mai ales pe opera compozitorului, in vreme ce al doilea este chiar in apartamentul in care el s-a nascut si pastreaza inca piese de mobilier originale.
Wolfgang Amadeus Mozart(născut Johannes Chrysostomus Wolfgangus Teophilus Mozart) s-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg, pe atunci capitala unui principat-arhiepiscopat ce făcea parte din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană (după 1804 devenit Imperiul Austriac). Tatăl lui, Leopold Mozart, era un talentat violonist în orchestra de la curtea prinţului arhiepiscop din Salzburg, şi era apreciat pentru aptitudinile sale pedagogice. În registrul de botez, Mozart a fost înregistrat cu numele: Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus. Mai târziu, în Italia, şi-a luat numele de "Amadeus", traducerea latină a lui „Theophilus” („Iubitorul de Dumnezeu”).
Încă de mic copil, Wolfgang dă dovada geniului său muzical. La vârsta de 5 ani, înainte de a şti să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său. La 12 ani a transcris in note, cu perfectiune, o arie muzicala necunoscuta, auzita pentru prima data. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obţine de la arhiepiscopul Schrattenbach un concediu de trei săptămâni, pentru "a arăta lumii acest miracol". Acest turneu va dura 9 ani! Prima apariţie are loc la München, unde Wolfgang execută muzică la clavecin în faţa prinţului elector de Bavaria, după care familia Mozart pleacă la Viena, tânărul Wolfgang concertând în faţa familiei imperiale. Urmează un lung turneu european: Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris şi Versailles. Rămâne un an la Londra, apoi se întoarce în Austria, trecând prin Franţa, Elveţia şi Bavaria. Între decembrie 1769 şi martie 1771 întreprinde un lung turneu în Italia: Verona, Milano, Florenţa, Roma şi Napoli au fost principalele staţiuni de concerte. Peste tot publicul era fascinat de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.
Familia Mozart revine la Salzburg la 15 decembrie 1771. Wolfgang împlineşte 16 ani şi pleacă pentru câteva luni la Bologna, unde studiază cu Giovanni Battista Martini (1706-1784), renumit pedagog în arta compoziţiei. La întoarcere este angajat ca maestru de concert (Konzertmeister) de către noul arhiepiscop din Salzburg, contele Colloredo, cu un salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcţie rămane timp de şase ani, deşi relaţiile cu noul arhiepiscop nu sunt din cele mai bune, acesta tratându-l de servitor şi interzicându-i să părăsească oraşul Salzburg. Nemaiputând suporta umilinţele, Wolfgang îşi dă demisia în 1777 şi pleacă, însoţit de mama sa, la München, unde solicită un angajament la curtea prinţului elector Maximilian III. Acesta însă îl refuză. După o altă tentativă nereuşită la Mannheim, se hotărăşte să-şi încerce soarta la Paris, unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parisian nu-şi mai amintea însă de copilul minune de atunci şi Mozart se loveşte de multe greutăţi. La toate acestea se adaugă moartea mamei, care îl însoţise peste tot. Starea lui morală se ameliorează cu greu, compoziţiile sale încep să fie apreciate la curtile domnesti. Lipsurile materiale îl constrâng totuşi să părăsească Parisul şi iată-l la 15 ianuarie 1779 din nou la Salzburg, unde rămâne doi ani. Între timp compune opera Idomenea, cu care înregistrează un mare succes. Se decide totuşi în 1781 să plece la Viena, capitala imperiului si, în acea epocă, capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în sfârşit independent şi îşi creează un cerc de relaţii, conştient de faptul de a fi un virtuos fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din serai, fiind felicitat de însuşi împăratul Iosif II cu cuvintele: o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre. Mozart dă numeroase concerte publice şi private, executând din propriile compoziţii, improvizează spontan pe teme date, aplauzele nu contenesc, publicul este în extaz. Redescoperă operele lui Bach şi Händel, pe care le face cunoscute publicului vienez.
La 4 august 1782 se căsătoreşte cu Constanze Weber. La 1785 este vizitat de tatăl său, Leopold, care - până atunci foarte reticent - constată cu satisfacţie reuşita lui Wolfgang. Este încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: "Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut". La sfârşitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif - prezent în sală - se ridică în picioare agitându-şi pălăria şi strigând "Bravo Mozart!". În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobişnuit, lucrează cu obstinaţie la splendidele cvartete dedicate lui Haydn şi la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Beaumarchais, operă revoluţionară, ca muzică şi conţinut istoric, reuşind să depăşească dificultăţile din partea nobilimii.
În timp ce Mozart termină compoziţia operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăveşte şi moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important în educaţia muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie şi contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart.
Între 1784 şi 1786, Mozart realizează în medie o compoziţie la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei Don Giovanni are loc la Praga şi este primită de public cu entuziasm. Urmează opera Così fan tutte, reprezentată cu mai puţin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise şi protectorul său, împăratul Iosif II, care îl numise compozitor al curţii imperiale.
În martie 1790 dă ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian KV595. Compune încă opera "Flautul fermecat", cu care obţine un succes enorm. Începând din luna noiembrie 1791, sănătatea lui Mozart se degradează însă progresiv. Speculaţiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziţia Requiem-lui, pe care nu va reuşi să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai tîrziu identificată-acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenţia de a se interpreta Requiemul compus de Mozart cu ocazia încetării din viaţă a soţiei sale, reclamînd creţia drept compoziţie proprie. Despre această întîmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica şi-o scrie pentru propria sa moarte. În ziua de 5 decembrie 1791, viaţa scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la catedrala Sfântul Ştefan din Viena, trupul neînsufleţit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoţitori (se pare că aşa era tradiţia la Viena), la cimitirul Sankt Marx. Mottoul lui a fost " Mă simt cuprins de muzică. Muzica este in mine".
Din cate am aflat de la ghidul nostru, se pare ca Mozart, obisnuit sa castige bani si sa cheltuiasca fara masura, a murit falit. Pentru ca familia nu avea bani de inmormantare, el a fost ingropat intr-o groapa comuna, asa ca practic nu se stie unde este trupul sau - cu siguranta nu este in mausoleul ce i s-a inaltat in cimitirul din Viena. Mai mult chiar, este posibil ca Mozart sa fi murit de sifilis, sau otravit de rivalii sai (toata viata el s-a temut ca va fi otravit).

Numele orasului Salzburg este legat si de cel al filmului "Sunetul Muzicii" ("Sound of Music"), un muzical din anul 1965, care i-a avut in rolurile principale pe Julie Andrews si Christopher Plummer. Se pare ca actiunea filmului nu este chiar atat de cunoscuta in Austria si Germania, dar muzica si numele da. Toate magazinele de suveniruri din Salzburg redau imagini si melodii din filmul "Sunetul Muzicii". Multi turisti cred ca este imnul national al Austriei tema muzicala a filmului - ceea ce ii deranjeaza destul de tare pe localnici. De fapt, in Salzburg, actrita Julie Andrews aste mai cunoscuta din rolul sau din filmul "Mary Poppins".

Impreuna cu ghida noastra am strabatut Gradinile Castelului Mirabell. Aceasta capodopera in stil baroc a fost denumita initial “Castelul Altenau” si a fost construita de catre printul arhiepiscop Wolf Dietrich von Raitenau drept cadou pentru amanta sa Salome Alt, in anul 1606. Desi a fost o legatura amoroasa interzisa, arhiepiscopul nu a tinut-o secreta; au avut impreuna 6 copii.
Castelul Castelul este faimos pentru gradinile sale. Succesorul sau, printul arhiepiscop Markus Sittikus a redenumit castelul in “Mirabell” ceea ce se traduce prin : “priveliste frumoasa”. Printul arhiepiscop Franz Anton Harrach a reconstruit castelul mai mult sau mai putin dupa schitele lui Johann Lukas von Hildebrandt, intre anii 1721 – 1727.
In timpul incendiului din Salzburg, din 1818, palatul Mirabel a fost serios avariat si a trebuit reconstruit in anii urmatori conform planurilor lui Peter Nobile. Maretul turn din mijlocul aripii de vest a castelului a fost distrus iar fatadele decorate in stil neo-clasic.
Putul pentru cai, parte a castelului, a fost distrus in anul 1823. Pegas, unicornii si leii care sunt acum in gradinile Mirabell au fost initial parte a putului. Palatul Mirabell este proprietatea orasului Salzburg din anul 1866 si este sediul administratiei orasului, inclusive al primarului si altor oficialitati, inca din anul 1947.
Cea mai impresionanta curte a castelului este cea din aripa vestica, fatada fiind bogat decorate. Podeaua acesteia este din mozaic cu influente rustice, exprimand astfel tendintele spre linistea pastorala.


Dupa ce ne-am despartit de grup si fiecare a avut timp pe cont propriu, am facut o prima oprire la Abatia benedictina Sf. Petru. Se afla in cel mai vechi cartier al orasului. A fost decorate cu elemente baroce la inceputul sec. al XVII-lea, in vremea abatelui Beda Seeauer. Este una dintre numeroasele cladiri din Salzburg ce contine elemente arhitecturala romanice si rococo. Prima biserica pe aceste locuri a fost probabil construita la scurt timp dupa moartea Sf. Rupert, dar numai parterul turnului de vest a ramas din aceasta. Dupa incendiul din 1127 a fost construita actuala basilica in vremea abatelui Balderich, in jurul anului 1130. Nava principala a bisericii adapostea si altarul Rupert, acesta fiind chiar mormantul Sf. Rupert. Cateva oase ale sfantului sunt pastrate intr-un cosciug din altarul celei de-a doua nave, majoritatea moastelor ramanand insa intr-un giulgiu sub altarul principal al bisericii. Am mers si in catacombe si ne-am plimbat putin pe aleile cimitirului, acesta din urma fiindu-ne recomandat de ghid spre a-l vizita; foarte interesante decoratiunile criptelor si crucilor de la morminte.

De aici am pornit catre Castelul-Fortareata Hohensalzburg.
Mareata fortareata din Europa Centrala, un castel puternic asezat in varful unui munte, este cu siguranta principala atractie a Salzburgului si totodata trasatura dominanta a orasului. Prima mentiune a unei fortificatii in aceasta zona ar fi din timpurile romanilor, darn u se stie cu certitudine. Ar avea sens totusi: din locul unde este amplasat castelul se vad imprejurimile Salburgului si raul Salzach mai bine decat din orice alt punct al orasului. Printul arhiepiscop Eberhard (1060 – 1088) a construit primul castel pe Festungberg in anul 1077. Initial a fost ceva mai mult decat o simpla curte interioara cu ziduri de lemn, si servea mai mult pentru protectia trupelor militare ale Sfantului Imperiului Roman. In timpul luptei pentru putere intre Papa Gregor al VII-lea si imparatul Henry al IV-lea, printul arhiepiscop Eberhard a decis sa il sustina pe Papa.
In timpul Printului Arhiepiscop Konrad I (1106 – 1147) a fost construit un turn de piatra si in cursul anilor ce au urmat, de-a lungul sec. al XII-lea si al XIII-lea zona fortificata a castelului s-a tot marit. Desi se finalizase si dispunta intre Imparat si Papa, au inceput noi conflicte intre Bavaria si Austria ce au adus noi amenintari asupra Salzburgului, astfel ca fortareata a trebuit intarita. In vremea printului arhiepiscop Bernhard von Rohr (1466 – 1481) a fost construit bastionul von Rohr, mai ales ca era un conducator cu probleme: minerii din sudul Salzburgului erau din ce in ce mai nemultumiti de situatia in care se aflau, iar bogatasii orasului voiau tot mai multa putere; invazia turceasca ameninta orasul dinspre rasarit. Un castel mai puternic trebuia construit.
Abia in vremea printului arhiepiscop Leonhard von Keutschach (1495 – 1519) scopul strict militar al castelului s-a transformat intr-unul de imagine: minele din partea de sud a orasului aduceau un venit destul de mare, reprezentand 10% din productia global de aur din acele vremuri, precum si argint si, desigur, sare (“aurul alb” al orasului). Pentru a transforma fortareata intr-un placut castel, Leonhard von Keutschach a cheltuit importante sume de bani pentru decoratiuni, modernizari si extinderi.
Von Keutschach a modelat castelul intr-o forma ce nu a mai suferit modificari substantiale pana in ziua de azi. A fost de asemenea cunoscut si pentru temperamental sau dificil. A fost chiar invinovatit de confiscarea averii unuia dintre oamenii cei mai bogati din oras, Georg von Wisbeck – cel putin asa se povesteste. Se spune chiar despre aceasta intamplare ca cearta dintre cei doi a fost atat de puternica, incat printul arhiepiscop von Keutschach, inalt si puternic, l-a apucat de guler pe von Wisbeck si l-a tinut atarnat pe fereastra pana cand acesta a recunoscut ca a gresit cand l-a facut “hot”.
Singurul asediu asupra castelului a fost in anul 1525, cand minerii protestanti razvratiti si fermierii au format o coalitie impreuna cu cativa bogatasi din Salzburg, fortandu-l pe printul arhiepiscop cardinal Matthaus Lang sa se refugieze in fortareata. Din castel li s-a ripostat pe masura. Existau tunuri ce purtau fiecare cate un nume. Astfel, “Marele Puffl” folosea ghiulele de peste 200 kg, in vreme ce tunuri precum “Cantaretul”, “Micul Dragon” si “Scorpion” aveau un calibru ceva mai mic. Nu e nevoie sa mai spunem ca razvratitii au fost invinsi, iar pana la urma au incheiat o intelegere cu Printul Arhiepiscop.
In timpul Razboiului de 30 de Ani printul arhiepiscop Paris Lodron (1619 – 1635) a modernizat castelul. Dupa razboaiele lui Napoleon, cand Salzburg a devenit parte a Austriei in 1816, castelul a fost folosit ca inchisoare si tabara militara. In 1891 a fost cinstruit un ascensor, pentru a deservi turistii in numar tot mai mare in Salzburg. In timpul Primului Razboi Mondial castelul a fost folosit drept inchisoare pentru ofiterii italieni luati prizonieri. Dupa anul 1933 Salzburg a devenit una dintre zonele cel mai des semnalate drept teritoriu al nazistilor; unii dintre acestia au fost de fapt prizonieri aici. In ultima vreme, castelul Hohensalzburg a fost masiv renovat si priveste astfel spre un viitor stralucitor.
Pentru urcare si coborare la castel am mers pe jos, desi aveam ca optiune si telecabina. Insa am facut bine, pentru ca, desi a durat ceva mai mult, am avut o frumoasa panorama asupra Salzburgului. Din pacate nu am reusit sa urcam in Turn, pentru ca timpul ramas pana la ora de intalnire cu restul grupului era cam scurt. In schimb am vizitat Muzeul Papusilor din incinta castelului - foarte frumos si interesant.

De aici urmatoarea oprire a fost la Domul din Salzburg. Piata Domului (sau Piata Catedralei) este marginita de Castelul Residenz si de Abatia Sf. Petru. In noiembrie si decembrie este locul Pietei de Craciun si atrage mii de vizitatori. Locul pe care se afla amplasat in zilele noastre Domul din Salzburg era probabil vechea locatie a ritualurilor si sacrificiilor religioase din timpul romanilor. Este cunoscut faptul ca primul Dom a fost construit sub intrumarea Sf. Virgil care este posibil a fi folosit fundatiile puse de Sf. Rupert. Primul Dom din Salzburg este mentionat in anul 774. In acest an, moastele Sf. Rupert au fost transferate la Dom din Abatia Sf. Petru. Asa-numitul Dom Virgil din Salzburg a fost construit intre 767 – 774, avea o lungime de 66 metri si o latime de 33 metri, astfel ca era, in acele vremuri, unul dintre cele mai mari constructii sacre din Europa. Arhiepiscopul Arno (785 – 821) a fost primul care a organizat schimbari si renovari in Dom, care au rezistat mai putin de 70 de ani: in anul 842 Domul a ars in intregime dupa ce a fost lovit de fulger. Trei ani mai tarziu a inceput reconstructia catedralei.
Sub conducerea arhiepiscopului Hartwig au fost construite un cor cu cripta si o extensie a catedralei a fost reconstruita spre vest intre anii 1000 – 1020. In vremea arhiepiscopului Konrad I au fost construite doua turnuri de vest intre 1106 – 1147. In anul 1167, Domul Virgil din Salzburg a ars din nou, fiind chiar mai grav afectat de aceasta data. A fost reconstruit in vremea arhiepiscopului Konrad al III-lea. Rezultatul a fost cea mai mare biserica ce a fost vreodata construita in Salzburg: 122 de metri lungime, 48 de metri latime si o suprafata totala de 5.200 metri au facut ca Domul sa fie cea mai mare catedrala din intregul Imperiu Roman. In jurul anului 1200 noul Dom din Salzburg a fost deschis official, cu o ceremonie. De-a lungul secolelor a ars de mai multe ori – de fapt cel de-al optulea incendiu din 1598 a fost cel care a pus definitiv capat existentei sale si a adus sfarsitul fundatiilor puse de Virgiliu. Acoperisul s-a prabusit iar fundatia a fost afectata atat de tare incat printul arhiepiscop Wolf Dietrich von Raitenau a ordonat demolarea completa a batranei catedrale. Munca a durat 7 ani si nu au mai ramas din vechea catedrala decat parti din cripta. Pentru a reconstrui Domul din Salzburg intr-o forma mai elaborate decat pana acum, Wolf Dietrich l-a angajat constructorul Italian Vincenzo Scamozzi. Planurile originale ale acestuia reprezentau un Dom in care ar fi incaput 16.000 de oameni – adica toata populatia Salzburg-ului de atunci. Chiar si un obsedat de pompa precum arhiepiscopul Wolf Dietrich von Raitenau a trebuit sa refuze aceste planuri, astfel ca lucrul pentru o catedrala mai mica au inceput in 1611.
Conflictul cu Bavaria din 1612 l-au determinat de Wolf Dietrich sa dispara intr-o vagauna (adica un apartament luxos din fortareata sa) si lucrarile au fost intrerupte. Urmasul sau, printul arhiepiscop Markus Sittikus, l-a angajat in 1614 pe Santino Solari pentru terminarea constructiei. Dupa moartea lui Sittikus Domul a fost aproape terminat in timpul printului arhiepiscop Paris Lodron care a deschis catedrala in 1628. Turnurile au fost terminate intre 1652 – 1655.
De atunci, Domul din Salzburg a fost grav avariat in doua ocazii: in timpul lucrarilor de renovare din 1859 Domul a luat foc, si in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial cand a fost bombardat de aviatia americata atat de grav, incat s-a prabusit. Din 1945 pana in 1959 Domul din Salzburg a fost reconstruit in forma sa initiala si redeschis de catre arhiepiscopul Andreas Rohracher.
Cele doua turnuri sunt divizate in trei parti. In ele se afla ceasurile si clopotele Domului din Salzburg. Acestea au fost prezentate in timpul unei ceremonii tinute de catre printul arhiepiscop Paris Lodron, in anul 1628. In timpul razboiului toate, mai putin doua, au fost mutate, pana in 1961. De atunci sunt 7 clopote in Dom. Cel mai mare este “Clopotul Salvarii” si are 14.256 kg. Este al doilea clopot ca marime din Austria. Domul catedralei are o inaltime de 71 metri si este, fara indoiala, elementul reprezentativ al acesteia.
Orga ce se foloseste in zilele noastre a fost construita in anul 1988, insa vechiul instrument al Domului din Salzburg este foarte important, fiind construit in anul 1703 de catre faimosul creator de orgi Josef Christoph Egedacher.

Ultima parte a timpului liber ramas ne-am petrecut-o pe stradutele impodibite din Salzburg. Atmosfera de Craciun inca se mai pastra in vitrine, desi in piata incepusera a se demonta casutele ce alcatuisera celebra Piata de Craciun. Peste tot vitrinele incarcate cu strudele, covrigi cu sare si alte bunataturi te imbiau si era cam greu sa le refuzi... Stradutele din Salzburg au un farmec deosebit si datorita semnelor ce sunt atarnate in fata fiecarui magazin: semne din fier, colorate, si care arata specificul pravaliei respective. Aceasta este traditia pastrata din vremuri mult mai vechi, cand locuitorii orasului nu stiau sa scrie sau sa citeasca, astfel ca fiecare mestesugar a fost obligat a atarna la intrare un simbol al activitatii pe care o desfasura.
Frumusetea stradutelor este data si de casele foarte inguste: din lipsa de spatiu, au fost folosite chiar si culoarele dintre cladiri pentru construirea de case sau magazine. Astfel, am trecut pe langa o astfel de mini-constructie, un magazin de suveniruri inghesuit, care avea numarul 10a (cum initial acolo nu existase o constructie, numarul a fost creat ulterior).
Foarte frumoase sunt si magazinele specializate. Magazinul de dulciuri Furst: faimosul cofetar Paul Furst a creat, in anul 1890, celebrele bomboane de ciocolata cu martipan Mozart. A primit medalia de aur pentru acest produs, la Expozitiei de la Paris din anul 1905. In prezent Norbert Furst este proprietarul magazinului si produce in continuare originalele bomboane de ciocolata cu martipan Mozart dupa o reteta ce i-a fost lasata de strabunicul sau.
Mai sunt apoi magazinele "Paste la Salzburg" si "Craciun la Salzburg"ce vand tot anul, sapte zile pe saptamana, decoratiuni pentru Paste sau pentru Craciun.
Am intrat si noi in ele si n-am iesit cu mana goala: bomboane Mozart, oua decorate de Paste si cateva ornamente pentru pomul de Craciun.

La intoarcere am dormit in tren...era cald si bine, iar noi destul de obositi dupa asa o zi plina. Si cum ne-am odihnit putin, cand am ajuns in Munchen am pornit la plimbare prin centrul orasului. Am facut o oprire mai lunga in fata vitrinelor Magazinului de jucarii Max Krug, apoi in Marienplatz pentru a mai face cateva fotografii, am ajuns la biserica Asam care era inchisa si ultima oprise am facut-o in zona Primariei Vechi, la Viktualienmartk sau Piata de Alimente. Am facut cateva fotografii si, cum era intuneric si destul de tarziu deja, ne-am indreptate catre Gara (la mancat de carnati si covrigi) si apoi la hotel Ludwig. Ziua urmatoare urma sa fie fooooarte interesanta: urma sa facem turul a doua castele regale!!!