"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

luni, 31 august 2009

Spanzuratul, de Marin SORESCU

Mitrele, ori de câte ori se certa cu muierea,
Îşi lua betele să se spânzure în vale la sălcii;
Să vadă şi ea, fir-ar a relelor,
Ce-nseamnă el în casa asta, na!

Săriţi lume, striga Leana.
Nea Dumitre, Nea Ioane,
Duceţi-vă, daţi fuga-n vale după ăl nebun.
Ţicu, Bag’Samă, Cazaca, Mitrănoaia, tot cătunul
Se strângea la panoramă.

Mitrele mergea înainte, considerându-se de pe
Acum mort,
Vedea negru-naintea ochilor şi aştepta să sune
Goarna de apoi
Pe podul lui Giurcă.

Spânzurătorile lui fiind mai dese în anii de secetă
Şi sărăcie,
Îndulceau întrucâtva atmosfera,
Adică n-o fi nici dracul chiar atât de rău,
Nu moare omul cu una cu două nici de foame, nici de nimic.
Nu vă uitaţi la Mitrele?!
Ajunsese să fie dat exemplu de longevitate.

Lega betele înflorate, ţesute cu drag de muiere, asta
El o uita întotdeauna,
Trebuia să-i aducă ea aminte, cu târnul,
Le înnoda de-o creangă, scuipa spre Leana şi-şi
Băga capu-n ştreang.
Când îşi da drumul, altul, suit din vreme pe salcie,Jap!
Cu securea tăia ori creanga, ori betele şi
Spânzuratul buf jos.
Leana venea repede cu găleata de apă rece de la
Fântână şi turna pe el, să-nvie.
Conta cât era de mort: alteori numai îi dădea de băut din căuc.

Da’ să-l mai fi lăsat fă o ţâră s-atârne, se văieta una,
Să fi apucat măcar să scoaţă limba, aşa venirăm degeaba,
Aoleo, mi-o fi dat şi laptele în foc.

Mă, omul lui Dumnezeu, îl încuraja
Ţicu pe Mitrele, care
Se arăta mahmur ca
Lazăr după înviere, nu ştia ce
Atitudine să ia,
Îi era ruşine şi necaz, toţi ne mai certăm cu muierile,
Alaltăieri io nu i-am aruncat alei mele masa-n bătătură?
Nu mi-a făcut mâncare bună; am luat masa de margini,
Cu tot ce era pe ea
Şi-am dat-o zdup! peste prispă.
Păi ce, cu mine să nu se pună.
Muierii nu trebuie să-i verşi laptele-n păsat.
Dar ce, să mă omor?
Mai bine o fac vânătă pe ea.

- Ăsta cu spânzuratul lui a ciuntit toate sălciile –
Râdea unu’.
- Oricum, de murit în pat n-o să moară.
- Cine ştie ce-o fi în casa lui, de-ajunge el până acolo.
- Da’ din ce vă luarăţi, fă, întrebă Veta.
- Ei lasă, ce să mai… hai omule acasă!

Mitrele se scutura de paie şi pornea bombănind pe
Coastă-n deal, Leana mergea în urmă cu vadra de apă-n cap.

Noi copiii rămâneam ultimii la sălcii,
Ne-ar fi plăcut să vedem un om spânzurat şi să ne speriem.
Unii dintre noi de-abia aşteptau să se facă mari şi să-şi pună ştreangul de gât
Ca să se strângă lumea şi să vadă cum o fac ei pe grozavii,
Morţi şi cu ochii beliţi.
Cine spunea asta acasă se pomenea cu palma peste gură:
- Mă, zăltatule, tu ştii ce lozăşti?
I-auzi la ăştia mici, altceva mai bun n-are de-nvăţat de la ăi mari!

Poezii....de vara

Ultima zi de vara, 31 august...Sa ne amintim in versuri de toate verile care au trecut pana acum, si sa mai adaugam inca o vara amintirilor noastre.

George Toparceanu - Vara la tara

Locuinta mea de vara
E la tara…
Acolo era sa mor
De urat si de-ntristare
Beat de soare
Si parlit ingrozitor!
Acolo, cand n-are treaba,
Orice baba
Este medic comunal.
Viata ce aci palpita
E lipsita
De confort occidental.
Nu exista berarie,
Nici regie…
Doar un hot de carciumar
Care are marfa proasta
Si-o nevasta
Ce se tine c-un jandar.
Cand te duci pe drumul mare
La plimbare,
Este praf de nu te vezi.
Trec, miscand domol din coada,
Spre livada
Ale satului cirezi.
Si te poarta sub escorta
O cohorta
De tantari subtiri in glas,
Inzestrati la cap c-o scula
Minuscula
Cu pretentie de nas…
Cand se ia cate-o masura,
Lumea-njura
Pe agentul sanitar
Si-l intreaba fara noima:
Ce-ai cu noi, ma?
Pentru ce sa dam cu var?…
Ale satului mari fete
Fara ghete
Ies la garduri pe-nserat…
(Am vazut aci-ntr-o noapte
Niste fapte
Care m-au scandalizat!)
Langa foc, o baba surda
Si absurda
Spune, ca si alte dati,
Tot povestea cu Ileana
Cosanzeana,
Plina de banalitati.
Doarme-apoi adanc comuna…
Numai luna
Galbena ca un bostan
Iese, mare si rurala,
La iveala,
Dintr-o margine de lan.
Cand si cand un caine urla
Ca din surla…
Carul mare s-a oprit
Suspendat, ca un macabru
Candelabru,
Peste satul adormit…
Dar in zori incep cocosii,
Pacatosii,
Ca sa faca iar scandal,
Sa te saturi de viata
Si dulceata
Traiului patriarhal!
D-aia zic eu, prin urmare,
Vorba mare:
Ca de-acuma, sa ma tai,
Nu-mi mai trebuie-alta cura
In natura,
Sa ma duceti cu alai!
Mearga pictorii la tara
Ca sa piara
De caldura si de praf!
Mie dati-mi strazi pavate,
Maturate,
Dati-mi cinematograf!
Ca un fluture pe floare,
Beat de soare,
Pentru ce sa mor asa?
Nu mai vreau taranci naive,
Primitive…
Mie dati-mi altceva!
Dati-mi, dati-mi strada-ngusta
Unde gusta
Omul viata mai din plin
Cu trasuri, femei cochete
Si cu fete
Incaltate cel putin!

George Toparceanu - Sfarsit de vara

Daca linistea padurii adormite
Nici o veste de-altadata nu-ti trimite
Si pe freamate pornite de departe
Nu te-ajunge glas de dincolo de moarte,
Vin’ cu mine sa ne pierdem în zadar
Printre galbenele raristi de stejar,
Cu sfioase campanule si sulfine,
Pe carari pe unde nimeni nu mai vine.

Dulce zumzet somnoros si ireal
Sa ne cheme spre poienile din deal.
Taina linistii înalte sa ne furePrin cotite luminisuri de padure
Si la umbra sa ne-mbie mai târziu
O clopotnita de aur straveziu,
Leganând deasupra crestetelor noastre
Licuricii înaltimilor albastre…

Fara gânduri, ca-ntr-un somn abia deschis,
Sa traim în clipe lungi acelasi vis.
Foi uscate-n jurul tau sa cada rar,
La ureche sa-ti descânte un bondar
Si cum stai cu ochii-nchisi pe jumatate,
Soare galben printre ramuri nemiscate
Sa-ti învaluie-n tacere si-n lumina
Fruntea mica de domnita bizantina.

Iar la-ntoarcere, sa trecem prin pasuni
Si prin funduri de livada cu aluni,
Printre garduri fumurii si solitare
Ce se uita-n urma noastra cu mirare…
Si din treacat, ici si colo, sa culegi
Sânziene cu tulpinele întregi,
Margarete, scânteioare si aglice,
Un buchet de flori orfane si calice,
Lung în coada si ghimpos si cu tarâna.
La plecare sa-l tii falnic într-o mâna,
Dar cu vremea, desfoiat, sa-ti para greu
Si la urma sa mi-l dai sa-l duc tot eu…

O sopârla pe carare, lânga noi,
Speriata sa fosneasca dintre foi
Si sa stea, sa va uitati o data bine,
De departe, tu la ea si ea la tine,
Tu de sus si ea din pietrele fierbinti,
Amândoua serioase si cuminti.

Mai încolo o crenguta de malin
Ori un ghimpe sa te-ntârzie putin
Si purtând de-a lungul vailor prin tara
Vestea noua a sfârsitului de vara,
Flutur mic, într-o lucire de-asfintit,
Sa ne-ntâmpine din tarina grabit,
Cu rugina pe albastre aripioare
Ca o vesteda petala de cicoare.

George Toparceanu - Rapsodii de vară

Cine-ar putea sa spuna
Câti secoli au trecut
De-o luna,
De când nu te-am vazut?...
Salcâmii plini de floare
Se uita lung spre sat,
Si-n soare
Frunzisul leganat
Le-atârna ca o barba...
Acolo mi-am gasit
În iarba
Refugiul favorit.
Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atâtea dimineti
Contemplu
O tufa de scaieti.
Pe când departe-n zare,
Mirat ca un copil,
Rasare
Un astru inutil...
Iubito, fara tine
Începe-o noua zi...
Dar cine
Le poate socoti?
Ca zilele-n restriste
Se-nalta si apun
Ca niste
Baloane de sapun...
Cu mâinile sub tâmpla
Cum stau asa culcat,
Se-ntâmpla
Un fenomen ciudat:
Privirea mea distrata
Prin negre ramuristi
Mi-arata
Doi ochi adânci si tristi
Si-n orice strop de roua
Vad doua brate, mici
Ca doua
Picioare de furnici.
Dar daca o lacusta,
Din verdele talaz,
Robusta
Îmi sare pe obraz,
-Din ochii mei dispare
Mirajul interpus,
Pe care
L-am zugravit mai sus,
Si-n ochii mei deodata,
Ca-n alte dimineti,
S-arata
O tufa de scaieti...
Acum natura-ncepe
Cu tainicul ei glas
Din stepe
Sa cânte-ncet pe nas.
Prin ierburile crude,
Sub cerul fara fund,
S-aude
Un bâzâit profund
Si pâna la amiaza
Pamântul încropit
Vibreaza
Adânc si linistit.
Sunt gâze si gânganii
Ce sar si fac mereu
Matanii
Când trec prin dreptul meu,
Si-mpreunându-si zborul,
În ierburi îsi ascund
Amorul
Multiplu si fecund.
Si-n vremea asta, oare,
Când eu visez mereu
La soare
-Ce face dorul meu?
Iubirea mea nebuna,
De-abia trezita-n zori,
Aduna
Manunchiuri mari de flori.
Se-ntreaba - ce sa faca?
Si far-a pregeta,
Ea pleaca
Întins, la casa ta.
Si nici nu bagi de seama
Cum pasu-i furisat
Cu teama
S-apropie de pat,
Ci doar treasari deodata
Si parca-ti pare rau.
Mirata,
Te uiti în jurul tau...
Iar ea-ntr-un suflet vine
Cu parul desfacut
La mine,
Sa-mi spuie ce-a facut...
Asa, spre zarea larga,
Pe zi de-atâtea ori
Alearga
Pe drumuri lungi de flori.
Târziu, când peste lanuri
Coboara spre câmpii
Noianuri
De umbre argintii;
Când luminosul crainic,
Luceafarul stingher
Si tainic
S-aprinde iar pe cer
Si cu lumina noua
Sclipeste ca un strop
De rouaPe vârful unui plop,
Iubirea mea fugara
De-abia s-a linistit,
Si-afara,
Ca un copil trudit,
Pe-un maldar de sulfine,
Cu cel din urma gând
La tine,
Adoarme suspinând.

Tudor Arghezi - Buruiana, Nu Stiu Care

Buruiana, nu stiu care
Ti-i porecla de nascare
Si nici nu vreau sa ti-o stiu.
Stiu ca esti pamantul viu
Si ca, orisicum, tu cresti
Far-a sti cum te numesti.
In fiestecare sat
In fiecare urzica
A pus Domnul o margica
Si-a croit tulpini si floare
Dupa soiuri de tipare
Cu osardnica migala,
Sa nu stea tarana goala.
De folos ori nefolos
El vrea-ntai lucru frumos.
Dintr-o ingustime-a stofii
A scos crinii si cartofii.
Cu acelasi fir de ata
Tese, prinde si agata,
Si la fel, cu-aceeasi ravna
Ca scoti floare, ca dai tafna.
Omul insa, capcaun,
Vrea frumos numai ce-i bun,
Impartind pe cate toate
Sant, in feluri de bucate,
Judecata i-o da gura
Si-i da lingura masura.
Nu-i frumos la el ceva
Care nu se poate bea
Si nimic bun si curat
Nu-i, ce nu e de mancat.
Buruieni cu fir aprins,
Nu va caut dupa lins,
Spicul nu-l aleg cu must
Si nici ghimpii dupa gust.

duminică, 23 august 2009

In vizita la bisericile rupestre din Bulgaria: Basarbovo si Ivanovo


In 22 august 2009 am pornit sa revedem locurile prin care trecusem cu 1 an in urma: bisericile rupestre din zona Ruse: Sf. Dimitri Basarbovski, din satul Basarbovo, si rezervatia arheologica monument UNESCO de la Ivanovo.

Am postat cateva dintre fotografii aici:

http://picasaweb.google.com/cristinadumitru1977/BisericiRupestreDinBulgaria22August2009#
Manastirea rupestra “Sf. Dimitrii din Basarbovo” este situata in pitoreasca vale a raului Rusenski Lom, printre alte manastiri sapate in piatra. Se afla la aproape 10 km de Ruse si poarta numele satului din apropiere.
Cele mai vechi mentiuni despre aceasta manastire dateaza din secolul al XV-lea si se afla in registre de taxe din Imperiul Otoman. Intr-un astfel de registru exista un “timar” adica o descriere a pamanturilor ce erau in proprietatea conducatorului valah Basarab I; fiica sa, Teodora, a fost sotia Tarului Ivan Alexander. Acest “timar” este primul document scris in care este mentionat numele satului Basarabovo “precum manastirea Basarab”. In 1911 o Comisie a Vestigiilor Istorice a fost infiintata la Muzeul National de Arheologie din Sofia , avand ca principala sarcina elaborarea un ei harti arheologice a Bulgariei. Vestitul calator ceh Karel Skorpil care a strabatut drumurile Bulgariei in scop stiintific a fost invitat sa se alature Comisiei. In anul 1912 Skorpil a pornit in calatorie de-a lungul raului Lom, vizitand si descriind manastirea Basarbovo.
Anul in care manastirea a fost lasata fara locuitorii sai permanenti de-a lungul stapanirii Imperiului Otoman, nu este cunoscut. Viitorul episcop de Smolyan, Tihon, a ingrijit manastirea incepand cu 1919, in vreme ce la 1937 calugarul Hadji Hrisant de la manastirea Preobrejenski s-a stabilit aici si a inceput sa reconstruiasca manastirea.
Despre sfant se spune ca, in vremea in care nu renuntase la viata lumeasca, a calcat peste un cuib de pasari, omorand micile fiinte. Remuscarea l-a cuprins si din acel moment s-a hotarat sa devina pustnic.
Momentul mortii sale i-a fost facut cunoscut in vis, astfel ca, atunci cand a stiut ca va muri, s-a culcat pe malul raului Lom iara apa si malul l-au cuprins si l-au facut de negasit. O fetita din sat insa l-a visat, culact intre doua pietre; mai multi sateni au pornit sa caute trupul sfantului si l-au gasit, pe malul celalalt al raului Lom, in dreptul chiliei pe care o sapase in stanca.
In ceea ce priveşte naţionalitatea sfântului lucrurile nu sunt foarte clare, deoarece multe sate aveau populaţie mixtă iar în perioadele mai agitate, locuitorii lor se mutau pe celălalt mal al Dunării, în Ţara Românească. Acest lucru s-a întâmplat şi cu satul Basarabov, în secolul al XVIII-lea, când, în urma distrugerii lui, localnicii se mută în satul Slobozia de lângă Giurgiu, însă se reîntorc, în parte, spre sfârşitul secolului, formând actualul sat Basarabov.
În timpul războiului ruso-turcesc din anii 1768-1774, sfintele moaşte au fost transportate în oraşul Bucureşti de către generalul Petru Saltikov. Acestea au fost aşezate cu mare evlavie şi bucurie în Catedrala din Bucureşti "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena", unde se află până în ziua de astăzi.
În anul 1895, învăţătorul Nicolae Nemtov viziteaza Mitropolia de la Bucureşti şi se închină la moaştele Sfântului Dimitrie, rugând pe mitropolit să-i deschidă racla. Făcând o descriere a veşmintelor şi a înfăţisării sfântului, învăţătorul consemnează că o mână este mai albă, iar cealaltă pare puţin înnegrită din cauza mulţimii închinătorilor care o sărută.
Mânăstirea Sf. Dimitrie din Basarbovo, zona Nicopole, a fost în trecut românească şi posedă icoane pe lemn cu inscripţie în română şi greacă.

Manastirile rupestre de la Ivanovo sunt situate la o distanta de 21 km de Ruse si sunt total diferite de celelalte manastiri de pe teritoriul Bulgariei. Un complex manastiresc traditional este format din 1-2 biserici si o zona rezidentiala, in vreme ce complexul de la Ivanovo reprezinta o retea de bisericute, capele si chilii sapate in piatra, la o inaltime de 32 de metri fata de apele pitorescului canion sapat de raul Roussenski Lom.
Manastirile rupeste de la Ivanovo sunt cele mai vestite altare rupestre din zona datorita frumoaselor picture, foarte bine pastrate.
Pesterile din zona au fost locuite de catre calugari din secolul al XIII-lea pana in secolul al XVII-lea (cele mai cunoscute si bine conservate au fost Capela Gospodev Dol si Biserica Ingropata). In dorinta lor de a fi mai aproape de Dumnezeu, calugarii ermiti au inceput sa se stabileasca in aceasta zona incepand cu secolul XIII, au sapat chilii, biserici si capele in stanca. In perioada de apogeu a complexului manastiresc de la Ivanovo, se pare ca existau aici 40 de biserici in stanca si 300 de chilii locuite de calugari. Din pacate, marea majoritate a acestora nu se mai pastreaza.
Manastirile rupestre de la Ivanovo isi datoreaza inegalabila faima culturala si istorica picturilor murale ce dateaza din secolele al XIII-lea si al XIV-lea, pastrate in cinci dintre biserici. Artisti talentati le-au zugravit cu fresce realiste, cu un colorit rafinat si o compozitie bogata, si le-au transformat astfel intr-o adevarata valoare a picturii bulgare medieval. Picturile murale abunda in motive antice – cariatide goale, coloane cu lei si masti. Ele sunt un exemplu de reinviat interes pentru antichitate si cultura acesteia, interes ce poate fi observat in secolul al XIV-lea in arta crestin – ortodoxa.
Dintre bisericile care inca se patreaza, Gospodev Dol (care se afla in locul cu acelasi nume) este cea mai bogata in picture murale, in vreme ce chiliile calugarilor pastrau secretul conferiunilor scrijelit pe ziduri. Din astfel de scrijelituri ale zidurilor se poate afla ca tarul Ivan Terter (1279 – 1292) si-a petrecut aici ultima parte a vietii, fiind ingropat in manastire.
O alta biserica impresionanta este denumita biserica Ingropata. In ciuda numelui si a interperiilor naturii, frescele din aceasta biserica sunt inca foarte bine pastrate. Unul dintre cei care au facut donatii bisericii a fost tarul Ivan Assan al II-lea, caruia ii placea sa viziteze aceste locuri si sa petreaca aici mult pretuite momente de singuratate. Aceasta pasiune a tarului este demonstrata de portretul sau, gasit in biserica Ingropata, portret in care tine in mana un model al bisericii – ipostaza caracteristica in care erau surprinsi, in picture, donatorii bisericilor.
O a treia biserica ce merita amintita este numita de catre localnici, simplu, Biserica. Despre ea se crede ca a fost ctitorita de catre tarul Ivan Alexandru (1331 – 1371). Are, de asemenea, valoroase fresce care reprezinta scene din Biblie realizate intr-un stil caracteristic, local. Din pacate, valorile manastirii inca mai sunt pradate de catre vanatorii de comori.
Bisericile rupeste ale complexului monahal de la Ivanovo sunt incluse in lista patrimoniului UNESCO.

Calatoria noastra s-a incheiat in Ruse, unde am petrecut aproximativ 6 ore. Am vizitat Muzeul Regional de Istorie, unde am avut sansa sa admiram o expozitie de obiecte din ceramica si argint de origine iraniana, precum si o expozitie de broderii chinezesti.
Am mers apoi prin centru orasului, catre Panteonul Reinvierii, monument inchinat soldatilor bulgari care si-au dat viata in timpul Razboiului de Independenta. Apoi am pornit catre faleza Dunarii si catre restaurantele din zona (manati in primul rand de foame, dar si de dorinta de a vedea Dunarea si malul romanesc). Am revenit apoi in centrul orasului, in Piata Libertatii, unde am mancat o inghetata uriasa si am admirat (din nou) frumoasa cladire cunoscuta sub numele de Edificiul Rentabil. Am vazut si cladirea primei societati de asigurari din Ruse, devenita ulterior sediu al Politiei si poreclita de catre localnici "Bahamas".

Despre Ruse mi-a fost recomandat un articol interesant, aparut in Ziarul Financiar si scris de Catalin Fudulu; reproduc mai jos cateva fragmente foarte interesante, din acest articol:
"...in parcul orasului este monumentul inchinat razboiului din 1877-1878. Acesta, flancat stanga-dreapta de doi lei care “au rupt lanturile robiei”, are montata statuia zeitei Victoria in varful unui obelisc, iar pe cele patru laturi de la baza sunt montate basoreliefuri cu scene de lupta.
Dezvelirea monumentului, la 12 august 1909, a creat un diferend diplomatic intre bulgari si romani, primii lovindu-se de refuzul regelui Carol I de a participa la ceremonie. Stand stramb si judecand drept, suveranul roman a avut dreptate. Independenta Bulgariei, consfintita in conditiile Tratatului de pace de la Berlin (1878) a fost udata pe campul de lupta cu sangele militarilor romani si rusi care au asaltat redutele turce de la sudul Dunarii. Cat despre militarii bulgari, acestia nu au existat in adevaratul sens al cuvantului, exceptandu-i pe voluntarii bulgari care au activat in cadrul armatei ruse. Ceea ce a provocat supararea Regelui Carol I (1866-1914) au fost cele patru basoreliefuri cu scene de lupta. Pe toate sunt reprezentati numai militari rusi si voluntari bulgari si niciun militar roman (sa nu omitem faptul ca 2.100 de militari romani au murit in lupta).
In cele din urma, monumentul a fost dezvelit in prezenta unor membri ai guvernului bulgar, a consulilor Romaniei si Rusiei la Sofia si a 12 veterani de razboi romani nenominalizati. Ceremonia a inceput printr-un Te-Deum, oficiat de mitropolitul Vasilii “pentru odihna sufletelor celor cazuti in razboi”. Generalul Boteff a tinut primul discurs, proslavindu-i pe eroii romani. A ridicat apoi, in numele regelui Ferdinand al Bulgariei (1861-1948), panza de pe monument, “incredintandu-l comunei Rusciuk”.
Preotul roman Dumitrescu si veteranul Lutescu au evocat participarea Armatei Romane in Razboiul de Independenta. Au mai tinut discursuri Pavloff, primarul Rusciuk-ului, si doi veterani bulgari. La finalul ceremoniei, premierul bulgar Malinoff i-a oferit consulului roman la Sofia doua telegrame pentru a le inmana Regelui Carol I. Se incerca in acest mod o reparatie morala.
Timpul a trecut, (...), insa neconsemnarea meritelor armatei romane de catre realizatorii operei de arta ramane de actualitate."

Despre Ruse iata si cateva evocari interesante dintr-un articol de Andrei Pippidi despre un jurnal de calatorie din 1868, al unui englez ce a intrat in Romania pe la Rusciuc.
Editorul lui Jules Verne, Hetzel, cel cu copertele groase, roşii şi aurite, se specializase în cărţi de călătorii. De aceea, a publicat şi impresiile din Orient, Orientul european dintre Atena şi Viena, ale lui Emile Guimet, care mai scrisese un „jurnal de turist“ din Egipt şi alt volum despre Spania. Notele de drum din care spicuiesc descrierea Bucureştilor au apărut la Paris, în 1868, sub titlul L’Orient au fusain. Notes de voyage. După o zi de navigaţie pe Marea Neagră, pînă la Varna, legătura cu Dunărea se face pe calea ferată construită de englezi, pe o vale pitorească semănată cu sate numeroase, dar mizere, cu casele de lut şi paie ale unor ţărani care mînă bivoli, trenul oprindu-se des, fără ca nici un călător să suie sau să coboare. La Rusciuc, în grădina hotelului, francezul aude pentru prima oară muzica populară românească. „Glasul viorii sună cînd ca un vaiet, cînd ca o izbucnire de mînie, violoncelul îşi ritmează notele adînci cu înverşunare, iar un nai ţipă triluri săltăreţe şi game plîngătoare. Căci nu sînt decît trei şi această orchestră în miniatură e de ajuns pentru a ne emoţiona şi a ne lăsa o amintire de neşters“. La Giurgiu, „contrastul este izbitor. Malul turcesc trist, părăsit, fără animaţie. Portul românesc plin de mărfuri, de căruţe trase de boi, care se încarcă şi descarcă. Prin Rusciuc se văd rătăcind cîţiva soldaţi ursuzi sau vameşi somnoroşi, Giurgiul furnică de agricultori care-şi conduc căruţele, de hamali harnici, de negustori zoriţi. Apatia orientală în faţa activităţii europene, moartea despărţită de viaţă printr-o frontieră... "
Un personaj celebru nascut in Ruse la 1769 (si unde a trait pana la varsta de 25 ani) este nimeni altul decat armeanul Emanuel Mârzaian - celebrul Manuc- bey, cel care a facut hanul din Bucuresti ce-i poarta numele.

Acestea fiind povestite, cred ca -am stranit interesul pentru o calatorie la Ruse.

Cu bine,
Cristina si Cristin