"Nu-mi spune cat esti de educat, spune-mi cat ai calatorit". Mohammed
Valeriu Penisoara - Poporul roman - opere complete (versuri : Adrian Paunescu, muzica : Valeriu Penisoara)

Asculta mai multe audio folk

duminică, 29 iulie 2007

Festivalul de Arta Medievala Sighisoara 2007, si nu numai...




In vara lui 2007 am pornit catre Sighisoara, pentru a participa, ca simpli spectatori, la Festivalul de Arta Medievala.


Am plecat sambata dimineata din Bucuresti, pentru a reveni duminica. In drum spre Sighisoara insa ne abatem pe la cetatea Feldioara, al carei nume este strans legat de cel al Cavalerilor Teutoni. Imaginatia mea deja trecuse la treaba, desi vazusem pe internet cateva fotografii cu ceea ce a mai ramas din cetate. Chiar si numele ei mi se parea ca are un farmec aparte si abia asteptam sa ajungem. Drumul pana la cetate este fara gropi, insa neasfaltat, astfel ca am stranit un praf de-l puteai taia cu cutitul! Trecem intai pe langa biserica din sat, remarcabila prin turnul zvelt si aspectul impozant (ce, de altfel, caracterizeaza toate bisericile din Ardeal). Biserica este construita in stil gotic pe temeliile unei bazilici mai vechi de la inceputul sec. XIII.

Lasam masina si ne continuam drumul pe jos. Ruinele cetatii se zaresc pe o movila de pamant. Cateva poteci serpuiesc pe coasta dealului pana la ruinele cetatii.
In jur, vara in toata regula: caldura, praf, taraitul unor greieri, iarba fosneste a uscat la orice atingere, iar satul parca e pustiu: nimeni prin curti, nimeni pe drum.
Accesul in cetate este la indemana oricui: fara paza, fara intrare, fara…nici un fel de ingrijire. In interiorul cetatii cativa ciulini uriasi printre care razbatem cu greu. Iarba ne vine pana la brau, incat incep sa ma gandesc la reptilele ce ar putea misuna in jurul picioarelor noastre. Gasim si urmele unui foc, cativa taciuni si bineinteles cutii de bere, suc si altele.
Aici s–au descoperit fragmente de sticlarie si ceramica, obiecte de aur si monede romane, iar din perioada 402–408 au fost descoperite cinci lingouri de aur. Din prima jumatate a secolului al XII–lea, in primul val de colonizare a sasilor, dateaza un cimitir sasesc la Feldioara, cu aproximativ 109 morminte. Printr-un document din anul 1211 regele Andrei al II–lea al Ungariei da cavalerilor teutoni dreptul de a se aseza in Tara Barsei si de a popula "terra deserta et inhabitata" pentru a pazi teritoriile coroanei ungare de invaziile frecvente ale cumanilor. Cetatea Feldioara a fost ridicata intre 1211 – 1225 de catre cavalerii teutoni, care insa nu aveau dreptul de a construi decat fortificatii de lemn si pamant. Patroana spirituala a Ordinului cavalerilor teutoni era Fecioara Maria si cum ridicarea cetatii poate fi atribuita acestora, primul sau nume a fost Marienburg si insemna, in limba germana, "Orasul Mariei". Numele de astazi provine din cuvintul maghiar "foldvar" si inseamna "cetate de pamant". In anul 1240 localitatea este atestata documentar sub numele de Castrum Sancte Maria. In anul 1241 intreaga Transilvanie este ravasita de invazia tatara si cu siguranta Cetatea Feldioara este trecuta prin foc si sabie. In intreaga zona se inmultesc fortificatiile, si bisericile sunt construite cat mai mari, astfel incat sa adaposteasca intreaga populatie a asezarii in cazul unei alte invazii, iar Cetatea Feldioara este reconstruita. Probabil ca de la inceputul prezentei lor pe aceste meleaguri, cavalerii teutoni au construit edificii din piatra, constructiile de lemn si pamint nemaifiind la moda in Occident in acea perioada, deoarece in anul 1222 regele maghiar se vede nevoit sa le acorde si dreptul de a construi cetati si orase de piatra ("castra et urbes lapideas"). Teutonii au intarit Tara Birsei, zidind cetati intarite la Feldioara, Codlea si Tampa, langa Brasov. Regele maghiar a inceput sa se teama atunci de nasterea unui stat in stat, si in anul 1225 a intrat cu armatele pe teritoriile teutonilor si i–a alungat. Un act papal din 1232 spunea ca teutonii au zidit in timpul sederii lor in Tara Birsei cinci cetati strasnice, cu multa truda ("cum multo labore... quinque castra fortia").
Ruinele care se observa astazi pe colina Feldioarei nu mai pastreaza aproape deloc urme ale influentei teutone. La sfirsitul secolului al XIV–lea, Feldioara primeste drept de targ (sau de oras) din partea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Cetatea Feldioara este reconstruita in anul 1420 si rezista invaziei turcesti din 1421 cand sunt distruse orasul Brasov si satele Harman, Sanpetru, Bod, Ghimbav si Vulcan. A doua invazie turceasca, din perioada 1430–1432, a afectat insa in mod serios Cetatea Feldioara. Un document din anul 1439 arata ca locuitorii comunei au construit cetatea pentru apararea lor si a bunurilor lor, cu "mari cheltuieli si cu mare osteneala". O inscriptie datata 1457 ne dezvaluie ca in acel an a fost terminata refacerea constructiei, devenita de acum cetate taraneasca, dupa ce ea fusese distrusa in timpul campaniei lui Vlad Tepes. Secolul al XVI–lea aduce iarasi razboiul sub zidurile cetatii. Ioan Zapolya, voievod al Transilvaniei, este ales si rege al Ungariei. Dar se pare ca armele urmau sa hotarasca intre el si Ferdinand I de Habsburg, fratele imparatului Germaniei, Carol Quintul. Ambii solicita sprijinul voievodului Moldovei, Petru Rares. Dupa ce acesta din urma sta o perioada in cumpana, se decide sa–l sprijine pe Zapolya si incheie cu acesta o invoiala: domnul Moldovei urma sa–i aduca la ascultare pe sustinatorii lui Ferdinand, primind in schimb Bistrita si Rodna, cu tinuturile inconjuratoare si toate veniturile acestora, dar si confirmarea stapanirii pentru Ciceu si Cetatea de Balta, mai vechi posesiuni ale domnitorilor moldoveni. In anul 1529, oastea moldoveneasca a lui Petru Rares intreprinde trei expeditii militare peste munti. Ultima are loc sub zidurile Cetatii Feldioara, in data de 22 iunie. Batalia se da cu mare inversunare si "mare moarte... de imbe partile", dupa cum scriu cronicile vremii. Moldovenii ies invingatori, iar vornicul oastei, Nicolae Grozav, ii pedepseste aspru pe sasii care il sustineau pe Ferdinand I. Probabil tot atunci este distrus si zidul de incinta din partea de sud a cetatii. "Niciodata Tara Birsei nu a suferit un dezastru atat de mare", scrie un alt document al vremii. Secolul urmator aduce si el razboi si framantari langa zidurile cetatii. In anul 1612, la 16 octombrie, ostile voievodului transilvan Gabriel Bathory ii infrangeau pe brasoveni, ucigand in lupta 39 de tineri, precum si pe judele Brasovului, Michael Weiss. In onoarea lor este ridicat un monument la marginea orasului, intre 1912 - 1913. Ceva mai tarziu, in 1657, este ridicat turnul de nord al cetatii; mesterii au scrijelit acest an in tencuiala constructiei, de aceea este de presupus ca el reprezinta momentul inaltarii sale. Cetatea este apoi folosita drept granar, pana in anul 1838, cand un cutremur puternic o afecteaza foarte grav. De atunci ea este parasita, paznicul cetatii abandonindu–si locuinta. Cetatea nu a mai fost niciodata restaurata.Se pare ca din cetate nu au mai ramas decit turnul de nord–vest, aproape intreg, fantana adanca de aproximativ 70 de metri (astazi astupata), temelia de piatra a capelei si o parte din pivnita. In anul 1944, la Feldioara, a existat si un lagar de concentrare, prizonierii fiind, pe rind, rusi si maghiari.

De aici ne continuam drumul catre Festivalul de Arta Medievala de la Sighisoara. Cum nu aveam cazare deja rezervata, am incercat sa gasim ceva la fata locului: nici vorba! Totul era plin, indiferent de pret. Pana la urma reusim sa gasim o camera libera la o casa particulara, destul de departe de centrul istoric insa cu loc de parcare.
Mergem prima data la Turnul cu Ceas. A fost construit in sec. al XIV-lea pentru a proteja poarta principala de acces in cetate si pentru a gazdui reuniunile Sfatului, arhivele si trezoreria Sighisoarei. Dupa anul 1556 a adapostit judecatoria, depozitul de arme, corpul de garda si inchisoarea. Cele patru turnulete ce impodobesc atat de frumos acoperisul si mai "inmoaie" severitatea Turnului cu Ceas simbolizau autonomia judiciara a cetatii, aceasta avand "jus gladii" adica dreptul seniorial de pedeapsa.
Turnul are baza dreptunghiulara, 5 etaje, un balcon si un acoperis piramidal, toate acestea avand inaltimea de 64 metri. La 30 aprilie 1676 Turnul cu Ceas este distrus de un puternic incendiu si este refacut un an mai tarziu de catre arhitectii Veit Gruber din Tirol si Filip Bonge din Salzburg, si de catre dulgherul Valentin. De aici mergem in oribila Sala de Tortura, fosta inchisoare a cetatii; sunt expuse fel de fel de obiecte folosite de catre tortionari: lanturi pentru maini si picioare ale celor condamnati, un jug de tortura, scara de tortura, piatra de 6 kg care atarna de gatul celor acuzati de inselatorie. Interesante obiectele (bineinteles, toata lumea isi facea o fotografie cu latul de gat, limba scoasa si ochiii dati peste cap), dar abia asteptam sa plec de-acolo.
Mai departe strabatem strazile Sighisoarei, trecem pe langa casa Vlad Dracu (aici a fost, intre 1431 - 1436 resedinta lui Vlad Dracu, membru al ordinului Dragonului, si tot aici s-a nascut, in 1431, Vlad Tepes Draculea). Foarte interesanta este si Casa cu Cerb (cu capul de cerb iesit in evidenta, pe unul dintre colturile cladirii). Pe strazile Sighisoarei se desfasoara fara oprire Festivalul de Arta Medievala. Tineri veniti de prin toata Europa se intrec in jocuri, scamatorii, dansuri medievale. La orice colt de strada un saltimbac ne uimeste cu indemanarea lui, aruncand in aer popice, bile, panglici; alaturi o copila isi picteaza fata in fel de fel de culori. La tarabe mestesugarii te imbie cu de toate: obiecte din piele, din lemn, din lut...pe alese! Spaniolii isi fac bine auzita si vazuta prezenta: batai in tobe si costumatii colorate, steaguri fluturande. Asistam cu placere la spectacolul folcloric oferit de Ansamblul Folcloric Doina de la Casa de Cutura a Studentilor din Bucuresti. Urmeaza apoi trei scenete cat se poate de interesate, interpretate de trei cupluri pe una dintre strazile orasului: toate au o tema comuna "dragostea cu nabadai"; foarte interesante si expresive interpretarile tinerilor! Asistam apoi la ceea ce as numi un dans ritualic "dervis" (desi semnificatiile miscarii de rotatie sunt mult mai ample si mai profunde, ele inducand practicantul intr-o anumita stare mentala), oferit de catre trupa artistilor turci.
Mergem apoi si noi sa numaram treptele ce alcatuiesc Scara Scolarilor. Este un fel de tunel cu trepte, foarte racoros si prin urmare foarte apreciat de noi in acea zi torida! Se pare ca obiceiul este de a numara treptele pe parcursul urcusului: sincer, nu-mi mai amintesc numarul lor...insa parca la urcare erau din ce in ce mai multe, iar la coborare din ce in ce mai putine...Oricum, daca nu voiai sa-ti bati capul cu asa ceva, peste tot erau tineri care pentru 1 ron iti spuneau numarul de trepte (amuzant, mai ales daca ulterior de decideai sa verifici informatia primita). Cert este ca Scara Scolarilor este unicat in Transilvania, si a fost construita de primarul orasului in anul 1642 pentru a facilita accesul elevilor din oras pana la scoala din deal in timpul iernii. La capatul urcusului celor 175 de trepte ajungem pe Dealul Scolii si la Biserica din Deal. Edificarea bisericii s-a efectuat în etape: sec. XIII – XVI. Transformarea bisericii iniţiale, cu o singură navă îngustă, în biserică-hală are loc în perioada 1429-1525, sub influenţa directă a şcolii germane de arhitectură. Are loc o trecere de la stilul romanic la cel gotic, considerat mult mai potrivit noilor aspiraţii la universalitate ale catolicismului. După incendiul datorat asediului kurutzilor din 1704, se reface acoperişul şi turnul clopotniţă, iar după cutremurul din 1838, se înlocuiesc în întregime bolţile căzute, ale corului, cu imitaţii din lemn şi parţial bolţile halei cu bolţi de cărămidă. Aspectul interior se datorează restaurărilor din 1934 care au scos la iveală vechile fresce acoperite cu var datând din 1776. Biserica Evanghelică din Deal, închinată Sfântului Nicolae, este cel mai important monument de arhitectură religioasă din Sighişoara, a treia ca mărime dintre bisericile mari ale Transilvaniei, fiind reprezentativă pentru stilul gotic transilvănean.
Seara ne-o petrecem printre stradutele inguste ale cetatii, reusesc si imi fac o codita colorata in par, facem fotografii...pana se intuneca de-a binelea si vedem cu regret ca vechile cladiri nu sunt deloc iluminate si puse in evidenta noaptea, asa cum ne-am fi asteptat.

La intoarcerea spre Bucuresti, pentru a prelungi oarecum atmosfera medievala, cu povesti despre printi si printese. Asa ca ne abatem catre Cetatea Rupea. Mai greu cu indicatoarele, dar cum e situata in varful unui deal nu e greu sa te orientezi. Ajungem cu masina pe un drum de tara, printre lanuri de porumb. Praf de doua degete pe masina, dar suntem deja obisnuiti. La un moment dat insa nu mai putem inainta cu masina, o abandonam si ne continuam drumul pe jos.
Suntem intampinati la intrare de cel ce este ghid, portar si paznic al cetatii. Cu un caiet in poala, asezat pe un scaunel minuscul, isi asteapta oaspetii: dupa noi mai urca un grup de tineri, asa ca facem impreuna turul cetatii. Vremea este caniculara si toata lumea se indreapta catre fantana din curtea cetatii. Aici iti astamperi setea de apa rece, dar si de povesti, pentru ca se pare ca este o fantana fermecata: indragostitii ce beau impreuna din apa ei nu vor fi despartiti nici dupa moarte! Asa ca alegeti cu grija persoana cu care impartiti apa rece ca gheata scoasa din fantana fermecata. De fapt aceasta este mandria cetatii: se povesteste despre ea ca nu ar fi secat niciodata; are o adancime de aproape 60 de metri si rivalizeaza cu alte doua fantani celebre si sapate in aceeasi perioada: cele din cetatile Saschiz si Rasnov.
Se pare ca aici a fost construita initial, pe masivul de bazalt, cetatea pe care dacii o numeau Ramidava. Este posibil ca aici sa fie locul in care Decebal si–a pus capat zilelor dupa cucerirea romana si tradarile unora dintre generalii sai. Cetatea a fost cucerita de catre romani si transformata in castru, iar mai apoi a devenit o asezare romana, numita Rupes. S–a dezvoltat apoi o asezare prefeudala, apoi medievala – atestata documentar in 1324, printr–un act emis de Carol I Robert de Anjou, regele Ungariei. Devine “targ” in anul 1433 sub numele de Kohalm (virf de stinca) sau Cohalm, nume pastrat pana in 1929, dupa care l–a preluat pe cel de Rupea. Intre 1432 si 1437 a fost jefuita de turci, in 1736 a cunoscut epidemia de ciuma, iar in anii comunismului s–a confruntat cu exodul masiv al sasilor catre Germania. Si cu toate acestea, cetatea de pe stanci a rezistat si rezista inca vitregiilor timpului. Poate si pentru ca toti locuitorii ei si-au pus o parte din sufletul lor intre zidurile cetatii. Legenda spune ca cetatea ar fi fost construita prin munca fiecarui locuitor: la casatorie, tanarul cuplu trebuia sa duca o piatra care sa fie folosita la construirea unor noi pereti ai cetatii. In felul acesta, fiecare om era mai strans legat de aceste locuri, simtind ca si el a contribuit cu ceva ridicarea Cetatii Rupea. Noi, calatorii de astazi, poate ne vom mandri ca am contribuit la pastrarea ei!

De aici am ajuns apoi la Saschiz. Prima oprire am facut-o la biserica fortificata Saschiz. Aici s-a aflat initial o bazilică romanică, dar în 1493 a fost construita actuala biserică fortificată, în onoarea regelui Stefan I al Ungariei. Biserica este in stil gotic, construită din piatră de carieră si întărită cu 22 de contraforturi. În anul 1496 a fost terminat corul bisericii, iar în 1525 toate lucrările au fost terminate. Biserica evanghelică fortificată din Saschiz face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Frumusetea arhitecturala se imbina insa cu destinatia defensiva a Bisericii fortificate, in spatele arcurilor fiind inca vizibile fantele gurilor de aruncare. Turnul cu Ceas din Saschiz este inca un obiectiv ce adauga valoare acestor locuri. Ca stil apartine arhitecturii sasesti din sec. al XV-lea. Seamănă cu Turnul cu Ceas din Sighişoara (forma pe care o avea anterior incendiului din 1676), pe care meşterii făuritori l-au avut ca model. A fost renovat în 1832, dar a fost serios avariat de cutremurul din 1986. Acoperişul Turnului, îmbrăcat în ţiglă smălţuită, colorată în diverse culori, are forma unei piramide ascuţite.
Saschiz-ul a rivalizat chiar cu Sighisoara care, în acea vreme, era "capitala" saşilor din Transilvania.
Foarte multe detalii si informatii se pot afla de la punctul de informare turistica de langa biserica fortificata. De aici am luat si cateva produse traditionale, printre care dulceata de rubarbar. Ce am apreciat foarte mult a fost faptul ca de aici am putut afla despre organizarea catorva evenimente turistice in zona, unul dintre acestea fiind petrecerea sfarsitului de saptamana la o stana din zona. De aici am pornit catre ruinele cetatii Saschiz, in varful dealului. Se poate merge cu masina pana la un anumit punct, iar de acolo am pornit pe jos, pe o carare ce urca pana la cetate. Din loc in loc ne-am oprit si am admirat frumoasa panorama ce ni se deschidea la picioare: Saschizul isi intindea in soare acoperisuri de sindrila rosie si totul era invaluit in lumina puternica de vara. Cetatea este construita in secolul al XIV-lea pe un deal impadurit (asa ca puteti intalni iepuri, arici), la 2 km de vatra satului. Aici nu este decat paznicul si o catelusa. Nu se plateste intrare, iar paznicul cetatii este si ghidul nostru. Stie multe informatii despre istoria cetatii, dar mai ales stie sa arate calatorului locurile cele mai bune de fotografiat, precum si vestigiile cu care se mandreste pentru ca stie ca au fost ridicate de stramosii sai: fantana, inscriptia cu anul de incepere a contructiei, ruinele capelei.
A fost un loc de refugiu, desi majoritatea fortificatiilor sasesti au fost ridicate in jurul bisericilor din centrul asezarii. Pentru ridicarea ei au muncit locuitorii Saschizului si ai altor sase comune alaturate. Lucrarile au inceput in anul 1347, dupa cum indica o inscriptie de pe zidul de NV al cetatii. Tot in zidul de incinta (inalt de 7-9 metri) au fost inserate si cele patru turnuri de colt si cele doua de poarta, toate cu functii de aparare. Denumirile acestor turnuri – Turnul Scoalei, Turnul Munitiei, Turnul Voievodal, Turnul Preotului, Turnul Portii si Turnul de Paza – reflecta buna organizare a comunitatii. In interiorul cetatii se afla o capela, din care astazi nu a mai ramas decat o ruina. Singura urma intacta este fantana adanca de 65 de m care se spune ca face legatura, printr-un tunel subteran, intre incinta cetatii si centrul comunei Saschiz. Acum fantana este acoperita cu buruieni si se pare ca mai are doar 1-2 metri adancime. Ca stil arhitectonic, cetatea apartine perioadei de trecere de la stilul romanic la cel gotic (este terminata in secolul al XIV-lea). Are acoperisul intr-o singura panta, iar gurile de tragere erau prevazute cu o grinda din lemn care se putea roti pentru a inlesni ochirea cu ghiulele si arcuri de sageti. Imaginea pe care mi-am facut-o despre cetate dupa ce am vazut-o este aceea a unui loc deosebit, caruia oameni cu simt practic, indemanare si curaj i-au dat o farama de vesnicie.
De la Saschiz am pornit mai departe catre biserica fortificata Viscri. Drumul pana acolo nu a fost deloc usor: neasfaltat si destul de lung (sau cel putin asa ni s-a parut, avand in vedere ca nu am gasit nici macar un indicator rutier catre biserica fortificata). Partea frumoasa a fost pustietatea din jur: nici case, nici oameni. Caprioarele isi ciuleau urechile printre ierburile inalte din jur si chiar am oprit sa tragem cateva fotografii.
Cand am ajuns in Viscri, parca ne-am fi intors in timp: casele vechi, dar ingrijite si curate, o fantana cu adapatoare pentru animale, cateva carduri de gaste care cred ca rar vedeau o masina. Nici nu aveam pe cine sa intrebam cum ajungem la biserica fortificata, atat era de pustiu in jur. Pana la urma gasim pe cineva care ne explica si in cateva minute eram acolo. Inaintea noastra ajunsese un grup mare de nemti: se pare ca "bijuteria" de la Viscri este mai cunoscuta printre turistii straini decat cei romani.
Pe la 1400, "Alba ecclesia" (alias Viscri) apare într-un registru al localităţilor pentru plata impozitului datorat episcopatului, al comitatului de Rupea, iar la 1500, Viscri este enumerată printre comunele libere ale Scaunului de Rupea, cu 51 de gospodării, trei păstori, un dascăl şi doi săraci.
Biserica-sală romanică de la Viscri, (cum mai există în zona Rupei doar în Homorod), a avut o predecesoare care a fost parţial inclusă în acest edificiu. Coloniştii germani, care s-au aşezat în Viscri ca imigranţi după domnia regelui Geza al II-lea, adică după 1162, ca "alii Flandrenses", au găsit pe promontoriul din nord-estul comunei actuale o capelă din calcar alb-verzui. Capela gata construita a fost adaptata de catre colonişti, acestia nemairidicand din temelii o bazilica romanica cu trei nave, cum s-au construit în cele mai multe aşezări sasesti în decursul sec. al XIII-lea pe "pamant craiesc". Viscri n-a fost niciodată proprietate nobiliară, numai familia greavului (conducătorul obştii săteşti), a ridicat turnul de locuinţă, în a doua jumătate a sec. al XIII-lea, spre folosinţă personală. Temelia turnului taie un mormânt, oferind astfel dovada că el a fost clădit ulterior capelei, când locul nu mai servea ca cimitir. De altfel, turnul e construit din alt material decât capela, anume din bazalt gri.
Asadar, biserica fortificata din Viscri este una dintre cele mai vechi din Transilvania, datand din anul 1210. Către sfârşitul secolului al XIII-lea, stingându-se probabil familia de greavi, aflăm că un magister Akus doreşte să cumpere satul, ceea ce nu s-a întâmplat. Cetatea trece, în secolul al XIV-lea, în posesia obştii. O alta perioadă de construcţie, situată în prima jumătate a secolului al XVI-lea, coincide cu fortificarea bisericii.
Biserica fortificata din Viscri este una dintre cele mai spectaculoase biserici fortificate săseşti, de altfel fiind una din cele 6 înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. In soarele amiezii, parea ca straluceste, in mantia sa alba. Despre istoria sa trecuta nu am aflat informatii care sa ma faca a crede ca a avut un trecut zbuciumat. Poate si din cauza pozitiei sale destul de retrase a fost mai ferita de evenimente neplacute, razboaie si invazii. De-a lungul bisericii exista zona in care pe vremuri erau locuintele familiilor din sat, folosite in caz de nevoie. In zilele noastre aici este organizat un fel de mini-muzeu taranesc, cu obiecte si unelte din vremuri de mult trecute. Biserica de fapt adaposteste cel mai arhaic costum popular, ce dateaza din perioada secolelor XVII-XIX. Cert este ca m-a impresionat cel mai mult frumusetea ei, masivitatea fara sa simti ca te striveste, si albul stralucitor.
Vacante placute,
Cristina si Cristin DUMITRU

sâmbătă, 14 iulie 2007

Biserici rupestre argesene

La mijlocul verii 2007 ne asternem la drum catre cele trei manastiri rupestre din Arges: Namaiesti, Cetatuia si Corbii de Piatra, aflate la o distanta egala una de cealalta, formand un triunghi echilateral cu latura de 20 km.

Prima este manastirea Namaiesti, la 7 km de Campulung Muscel in satul cu acelasi nume, sat in care casele inca mai au porti vechi si inalte de lemn. Silueta alba si zvelta a turlei manastirii este cladita pe un colt de stanca. Prima atestare scrisa a lacasului este din 1386, intr-un document prin care Mircea cel Batran daruia satului din vale aceasta manastire de maicute, insa date exacte despre aparitia manastirii nu se cunosc. Aici legendele, nu datele istorice, povestesc despre trecut: se pare ca trei ciobani au poposit in aceste locuri si trei nopti au avut cu totii acelasi vis in care Maica Domnului le-a aratat locul din stanca unde era ascunsa icoana facuta dupa chipul si asemanarea Ei. In locul acela le-a cerut sa zideasca manastirea ce are doua hramuri: Intrarea Maicii Domnului in Biserica (21 noiembrie) si Izvorul Tamaduirii (prima vineri dupa Paste). Inauntru vedem Icoana Maicii Domnului, una dintre cele mai vechi icoane din lumea crestina: se spune ca icoana ar fi fost pictata de Sfantul Apostol si Evanghelist Luca, deoarece Maica Domnului ii spusese sa picteze 12 icoane, dupa numarul celor 12 Apostoli si pe fiecare sa o lase in locul unde-i va placea mai mult. Mai apoi icoana ar fi apartinut Sfantului Apostol Andrei, care ajungand prin aceste locuri ar fi gasit grota ce li s-a aratat in vis ciobanilor. Legat de Sf. Andrei este si numele manastirii: grota ar fi fost un vechi templu pagan, inchinat lui Zalmoxis. Apostolul Andrei voia sa-i crestineze pe slujitorii acestui cult, si gasind grota goala si a rostit: Nemo Est (Namaiesti in zilel noastre). Si locul acesta trebuie sa-i fi placut cel mai mult din cate vazuse in viata lui, pentru ca acolo a lasat icoana, dupa spusele legendei...

Mergem de-a lungul Dambovitei, la 25 km S-E de Campulung si la un moment dat zarim indicatorul catre manastirea Cetatuia, in satul Cetateni. Gasim indicatorul catre manastire, lasam masina si incepem sa urcam cararea ce duce, prin padure, catre Cetatuia. Bisericuta este formata din doua pesteri separate de un perete natural. Istoria completeaza legenda si invers: pe aceste locuri ar fi existat o veche cetate geto-dacica pe care romanii nu au putut-o distruge. Geto-daci au sapat aici, in piatra, o cisterna pentru apa ce inca se mai vede. Slujitorii lui Zalmoxe si-au gasit aici adapost, dovada stand Pestera Mosului, loc ciudat de inchinaciune, unde se pare ca a trait un preot dac, iar sute de ani mai tarziu - un calugar al manastirii. In stanca ce se inalta inca se mai vede silueta Cavalerului Trac: calare pe calul sau, aparator neinfrant al acestor locuri.
Manastirea Cetatuia de astazi are doua hramuri: Izvorul Tamaduirii si Adormirea Maicii Domnului: se spune ca un izvor miraculos incepe sa curga in fiecare an in data de 16 aprilie din spatele Sfintei Mese si se opreste pe 15 august. Manastirea Cetatuia este singura manastire cu doua hramuri si cu doua altare. Se spune ca Marghita, sotia lui Negru Voda, si-a sapat singura in stanca un altar catolic, pentru a se putea inchina si ea in acelasi loc cu sotul sau, de credinta ortodoxa: urmele pasilor lor se mai vad inca in pietrele pe care acestia urcau la bisericuta.

Insa dupa parerea mea cea mai frumoasa manastire rupestra din Arges este manastirea Corbii de Piatra. Din DN 73C, Curtea de Arges – Campulung Muscel, mergem pana la Domnesti (22 km), apoi ramificatie la stanga spre Nucsoara (Domnesti – Stanesti – Corbsori – Corbi, 11 km) si ajungem in satul Corbi. Se pare ca acesta este locul de bastina al Corvinestilor.
Manastirea: un zid de piatra si o pata alba, stralucitoare. In malul de gresie isi faceau pe vremuri adapost corbi uriasi ce au devenit mai apoi simbolul Corvinestilor. Aici ar fi existat si cetatea Gezidava, a regelui dac Dromichetes, si tot in aceste locuri ar fi trait primii oameni, uriasi la inceputul timpurilor. La biserica gasim o parte din informatiile mult asteptate: ctitorul manastirii este voievodul Basarab I, conform pomelnicelor manastirii, dar biserica dateaza din vremuri mult mai vechi, cand crestinii erau persecutati iar legatura cu exteriorul se facea printr-o deschizatura in partea de nord, prin care nu se putea intra decat de-a busilea. Prima atestare documentara dateaza din 23 iunie 1512, dar nu coincide si cu momentul infiintarii manastirii. Biserica mai pastreaza inca cea mai veche pictura rupestra din tara noastra, de la inceput de secol XIV. Este singura manastire din tara noastra care are doua altare functionale pe acelasi naos. Explicatia ar putea fi cele doua hramuri, unul ortodox si altul catolic: doamna Clara, sotia voievodului Vlaicu Voda, ar fi incercat impunerea catolicismului. Hramurile manastirii au fost Izvorul Tamaduirii si cel al Sintilor Apostoli Petru si Pavel deorece in manastire se tineau slujbe o data pe an, de ziua Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Manastirea are acum hramul Adormirea Maicii Domnului. In rand cu manastirea este taiat in stanca un spatiu ce se pare ca avea menirea de loc de judecata, un fel de tribunal in aer liber, aici judecand Neagoe Basarab diverse pricini ale localnicilor. Se spune ca aici s-au adunat ostenii lui Mihai Viteazul, dupa ce acesta a fost ucis la Turda.

De la manastire ajungem in curtea uneia dintre cele mai vechi case din sat, la Mama Uta. Curtea ei este delimitata de zidul inalt de gresie in care este sapata manastirea. In anii ploiosi, are in curte o cascada micuta si un mic parau. Casa are aproape 100 de ani, fiind casa ramasa Mamei Uta de la batranii ei; cum n-a avut bani de casa noua, a ramas aici, in casa aceasta veche, curata luna si frumos impodobita cu oale de pamant, stergare cusute de mana, lada de zestre si cani smaltuite.
Plecam urmariti cu privirea de batranele satului, iesite in zi de duminica, la poarta, in costume nationale.

Sunt locuri ciudate, pe care nu poti sa le descrii, trebuie sa mergi sa le vezi! Asa afli despre Zalmoxis, despre actele de vitejie ale geto-dacilor, mergi in istorie pana la primii oameni pentru ca aici este locul in care “Dumnezeu a dat drumul oamenilor in lume”.